Family members' tort claim against insurer over drunk-driving death quashed and remanded for lack of reasoning on victim's exclusive fault.

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27.08.2018, reclamanţii A., B., prin reprezentant legal A., B., C., D., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâta S.C. F. S.A., solicitând obligarea acesteia, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin decesul lui G., la plata către reclamanta A. - soţia defunctului - a sumelor de 50.000 RON, cu titlu de daune materiale, şi 500.000 euro, cu titlu de daune morale, către reclamantul B., fiul defunctului, a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale şi a unei prestaţii periodice lunare în valoare de 1.500 RON, începând cu 20.07.2017 şi până la împlinirea vârstei de 18 ani, respectiv, în continuare, până la finalizarea studiilor, cel mai târziu până la împlinirea vârstei de 26 ani, către reclamantul B. - tatăl defunctului - a sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale, către reclamanta C. - mama defunctului - a sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale şi materiale, către reclamantul D. - fratele defunctului - a sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale, către reclamantul D. - bunicul defunctului - a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, şi către reclamanta E. - bunica defunctului - a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de despăgubire, începând cu 10.10.2017 sau, alternativ cu 29.11.2017, şi până la achitarea lor integrală, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei de interes a reclamanţilor D. şi E., care a fost admisă prin încheierea din 16.11.2018 a primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 231/01.02.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea reclamanţilor D. şi H., ca lipsită de interes şi a celorlalţi reclamanţi, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, au promovat apel B., C., D., A. şi B., prin reprezentant legal.

Prin decizia civilă nr. 1733/28.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile, a anulat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, S.C. F. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 78/21.01.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 1485/07.10.2022, prin care a respins apelurile ca nefondate şi a obligat apelanţii la plata către intimată a sumei de 8.925 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A., B., B., C. şi D. au declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei, cu consecinţa evocării fondului, a admiterii cererii de chemare în judecată şi a acordării cheltuielilor de judecată.

În motivare, au susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi că, prin aceasta, instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material; au invocat, astfel, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Dezvoltând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au afirmat că decizia recurată nu reflectă un examen efectiv şi serios al argumentelor fundamentale prezentate de părţi şi nici al probelor administrate, instanţa de apel limitându-se la a reproduce situaţia de fapt şi motivarea în drept expuse de intimata-pârâtă, pe baza cărora a dat eficienţă prezumţiei judiciare a vinovăţiei exclusive a pasagerului în producerea propriului prejudiciu.

Invocând împrejurarea pronunţării hotărârii în aceeaşi zi cu administrarea probei testimoniale, autorii recursului au susţinut că le-au fost ignorate susţinerile, iar probele pertinente au fost nesocotite.

Au subliniat că, fundamentându-şi hotărârea exclusiv pe prezumţia judiciară, în lipsa oricărui indiciu care să releve că pasagerul a cunoscut că şoferul a consumat alcool, curtea de apel a încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Circumscris ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii căii de atac au criticat concluzia curţii de apel privind absenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, derivată din identificarea unei cauze exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseşi.

Analizând condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, au învederat că fapta ilicită, constând în acţiunea şoferului I. de a produce, prin nerespectarea normelor de circulaţie rutieră, decesul pasagerului G., rezultă din dosarul penal nr. x/2017, instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu-Severin.

Au arătat că prejudiciul - cert şi nereparat - constă în pierderea suferită, prin decesul lui G., de membrii familiei acestuia şi din daunele ce decurg din această vătămare.

În continuare, au combătut statuările curţii de apel cu privire la condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, reliefând că prejudiciul nu s-ar fi produs în lipsa acţiunii şoferului I..

De asemenea, au afirmat că vinovăţia făptuitorului îmbracă forma culpei cu prevedere şi au conchis, că, fiind îndeplinite condiţiile art. 1.357 C. civ., iar prevederile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 132/2017 nefiind incidente, pârâta - asigurător al autovehiculului ce a produs accidentul - este obligată să le repare pierderea suferită, în conformitate cu Legea nr. 132/2017 şi cu Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017.

Recurenţii au evidenţiat omisiunea curţii de apel de a identifica dispoziţiile legale ce au fost nesocotite de pasagerul G. şi au reiterat că decizia recurată încalcă art. 329 C. proc. civ., dând eficienţă prezumţiei judiciare propuse de pârâtă, care a arătat că şoferul şi pasagerul au consumat alcool împreună, înainte de producerea accidentului.

Autorii recursului au susţinut că lipsesc elementele necesare activării prezumţiei judiciare şi că instanţa de apel a reţinut greşit în sarcina pasagerului vinovăţia producerii prejudiciului, în contextul inexistenţei probelor care să confirme că victimele au consumat împreună băuturi alcoolice sau că G. putea sesiza că şoferul era vizibil afectat de consumul de alcool, concluzii despre care a afirmat că nu puteau fi deduse din împrejurarea că ambii prezentau o îmbibaţie alcoolică la momentul accidentului.

Prin întâmpinare, S.C. F. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat; totodată, a solicitat obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La 09.10.2024, recurenţii au răspuns la întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, care a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care intimata s-a prevalat.

Prin încheierea din 19.03.2025, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, care a fost admis în principiu, dispunându-se citarea părţilor pentru dezbateri.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Premergător şi necesar statuării asupra recursului, notează că, prin acţiunea de faţă reclamanţii urmăresc acoperirea prejudiciului cauzat prin decesul lui G., ca urmare a accidentului produs de autovehiculul condus de I., vehicul pentru care pârâta a emis o poliţă de asigurare de răspundere civilă auto.

Tribunalul a respins acţiunea, reţinând că victima a acceptat în mod voluntar riscul producerii evenimentului rutier şi, astfel, îi revine culpa exclusivă.

Apelând sentinţa, reclamanţii B., C. şi D., A. şi B. au arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile a conducătorului auto - inclusiv raportul de cauzalitate - şi acestuia îi revine culpa exclusivă în producerea accidentului rutier.

Observând că tribunalul a lăsat neanalizate argumente esenţiale referitoare la culpa exclusivă a conducătorului auto în producerea accidentului şi a omis să evidenţieze contribuţia victimei la aceasta, curtea de apel a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

În primul ciclu procesual, Înalta Curte a casat decizia curţii de apel şi i-a trasat acesteia obligaţia de a răspunde criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept a sentinţei.

Subsecvent, reţinând că statuările privind existenţa faptei ilicite şi a culpei conducătorului auto au trecut în puterea lucrului judecat, curtea de apel a circumscris obiectul judecăţii la examinarea cazului de exonerare întemeiat pe fapta victimei însăşi, respectiv acceptarea conştientă a riscului inerent deplasării într-un vehicul condus de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice.

A încuviinţat reclamanţilor proba cu înscrisuri şi a solicitat Institutului de Medicină Legală să comunice dacă alcoolemia de 0,65 g/l alcool pur în sânge putea să fie provocată de consumul de băuturi alcoolice - un litru de vin - la 19/20.07.2021, între orele 21-01; a admis şi proba testimonială cu teza probatorie a dovedirii participării victimei la un eveniment în seara dinaintea producerii accidentului.

Respingând apelurile reclamanţilor, curtea a statuat că fapta victimei a întrerupt legătura de cauzalitate între fapta ilicită a conducătorului şi prejudiciul reclamat, de vreme ce pasagerul şi şoferul au consumat băuturi alcoolice în proximitatea accidentului şi astfel cel dintâi a cunoscut ori putea cunoaşte influenţa alcoolului la cel din urmă.

Vor fi reîncadrate în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi vor fi examinate cu prioritate criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenţii arată că instanţa de apel nu a expus considerentele pe baza cărora a menţinut soluţia tribunalului privind existenţa culpei exclusive a victimei G. şi că acestor considerente le lipseşte suportul probator.

Un proces civil finalizat printr-o hotărâre care dezleagă fondul trebuie să respecte exigenţele impuse de art. 6 § 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi include obligaţia judecătorului de a realiza o examinare efectivă, riguroasă şi completă a probelor, argumentelor şi elementelor prezentate de părţi, pentru a le aprecia pertinenţa în configurarea stării de fapt.

Motivarea hotărârii, percepută ca un silogism logic, trebuie să explice în mod clar şi inteligibil raţionamentele care fundamentează soluţia adoptată, oferind un răspuns specific şi expres argumentelor esenţiale, susceptibile să influenţeze soluţia.

Aceste cerinţe trebuie corelate cu cele ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care impun instanţei de prim control judiciar să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Critica de nemotivare este fondată, întrucât decizia atacată relevă analiza deficitară a motivelor de apel şi eludarea îndrumărilor instanţei de casare.

Astfel cum a observat în mod just instanţa de prim control judiciar, în apel au fost prezentate critici aduse statuărilor tribunalului, referitoare la inexistenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată conducătorului auto şi prejudiciul prin ricoşeu, a cărui reparare se solicită.

Cercetarea faptelor nu a vizat, însă, în mod adecvat chestiunea esenţială de care depindea soluţionarea căilor de atac - aceea de a stabili dacă pârâta a dovedit că prejudiciul a fost produs exclusiv de fapta victimei -, ceea ce impunea conturarea raportului de cauzalitate prin interpretarea probatoriului, în cadrul căruia faptele autorului şi ale victimei trebuiau calificate, pentru prejudiciul pretins prin acţiune, fie drept cauză principală, fie drept simplă faptă condiţie, delimitare indispensabilă reţinerii sau, după caz, exonerării pârâtei de răspundere.

Numai în măsura în care s-ar fi evidenţiat un conflict real între culpele atribuite autorului şi victimei şi s-ar fi demonstrat că fapta acesteia din urmă, întrunind condiţiile forţei majore, avea caracter cauzal exclusiv şi absorbea întreaga producere a prejudiciului, putea fi validată statuarea curţii de apel în sensul că fapta victimei a exonerat de răspundere intimata, întrucât asiguratul acesteia nu răspundea civil.

Hotărârea nu cuprinde însă motive apte să fundamenteze o atare concluzie, ci se concentrează exclusiv asupra stabilirii împrejurărilor în care autorul faptei ilicite şi victima au dobândit îmbibaţia alcoolică constatată ulterior accidentului.

Or, această circumstanţă, deşi nu lipsită de relevanţă, are un caracter secundar, întrucât, în absenţa evidenţierii contribuţiei sale la producerea prejudiciului, simplul consum de băuturi alcoolice de către victimă şi autorul faptei nu era, prin el însuşi, suficient pentru a atrage incidenţa art. 1.352 C. civ.

O interpretare contrară a Legii nr. 132/2017 este exclusă de însăşi Directiva 2009/103/CE, pe care aceasta o transpune, întrucât, potrivit considerentului (23) din preambul, obiectivul extinderii asigurării la toţi pasagerii vehiculului ar fi compromis dacă legislaţia naţională sau clauzele poliţelor ar permite excluderea din asigurare a pasagerilor pe motiv că aceştia ştiau ori ar fi trebuit să ştie că şoferul se afla sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe interzise la momentul accidentului.

Cele de mai sus relevă caracterul fondat al criticilor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi obligă instanţa de recurs să caseze hotărârea atacată, întrucât aceasta nu poate fi supusă verificării conformităţii cu dreptul aplicabil, astfel cum au susţinut recurenţii prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, cauza va fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel, care va administra probele necesare stabilirii raportului de cauzalitate, având în vedere că răspunderea civilă reparatorie a pârâtului este exclusă numai dacă fapta victimei a constituit cauza exclusivă a producerii prejudiciului, iar atunci când, alături de aceasta, la originea lui concură şi alte împrejurări, răspunderea este doar limitată. De aceea, în ipoteza în care se va reţine că victimei i se impută numai asumarea eventualităţii producerii accidentului, curtea de apel, raportându-se la principiul culpei concurente, va stabili partea din urmarea vătămătoare ce revine autorului faptei, a cărei reparare incumbă intimatei asigurător.

De aceea, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată, însă - reţinând că procesului îi este aplicabil art. 497 C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018, care nu prevede soluţia reţinerii cauzei după casare, de către instanţa supremă - va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată, în care se va statua şi asupra cererii accesorii a părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., prin reprezentant legal A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 1485/07.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2025.