Civil liability of the state for civil legal costs and detention damages in an acquitted criminal case based on ECHR violations and constitutional interpretation of criminal procedure law

Şedinţa publică din data de 7 mai 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş în 10.08.2020 sub nr. x/2022 reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Târgu Mureş solicitând instanţei (1) admiterea cererii de chemare în judecată; (2) constatarea că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu ambii pârâţi; (3) obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor morale de 30.000 euro reprezentând prejudiciu moral cauzat prin atingerea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; (4) obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor morale de 100.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a lezării dreptului la viaţă privată garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; (5) obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor morale de 10.000 euro reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reţinerea şi plasarea sub control judiciar a reclamantului; (6) obligarea pârâţilor în solidar la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 85.289,39 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat prin încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; (7) obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin indisponibilizarea bunurilor sale în procesul penal şi încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; (8) Obligarea pârâţilor în solidar la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 8.000 euro reprezentând prejudiciu cauzat prin indisponibilizarea bunurilor sale în procesul penal şi încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin modificarea de acţiune depusă în 11.09.2020 reclamantul a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a DNA Structura centrală menţionând că acesta răspunde în temeiul art. 1, art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 4 şi 5 alin. (4)1 din O.U.G. nr. 43/2002, fiind autoarea acuzaţiilor aduse reclamantului răspunderea fiind antrenată de realizarea atribuţiilor cu nerespectarea scopului legii şi cadrului normativ constituit şi lezarea nejustificată a drepturilor fundamentale ale reclamantului. Se arată că răspunderea pârâtelor DNA pentru comunicatele de presă emise revine în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea 544/2001.

Prin cererea modificatoare depusă la 9.12.2020, reclamantul a indicat şi dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ. ca reprezentând temeiurile solicitării privind obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor de judecată din dosarul penal.

Prin precizarea depusă la 25.03.2021 în îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin încheierea de şedinţă din 4.02.2021 reclamantul a indicat temeiul juridic al acţiunii ca fiind pentru petitul 3 privind despăgubirile morale aferente dreptului la un proces echitabil: art. 1349 şi 1357 şi urm. C. civ., art. 6 CEDO, art. 48 Carta Drepturilor fundamentale UE, art. 23 alin. (11) Constituţia româniei art. 4 C. pr. penală; pentru petitul 4: despăgubiri aferente lezării dreptului la viaţă privată garantat de art. 8 din CEDO, art. 1349 şi 1357 şi urm. C. civ., art. 8 CEDO; pentru petitul 5 privind despăgubirile morale ce rezultă din reţinerea şi plasarea sub control judiciar: faţă de măsura nelegală a reţinerii a invocat art. 5 CEDO, art. 9 alin. (5) şi art. 539 C. pr. penală, art. 202 alin. (1)-(3) şi art. 209 C. pr. penală, iar pentru control judiciar a invocat răspunderea civilă pentru fapta proprie, respectiv prevederile art. 1349, 1357 şi urm. C. civ. şi art. 2 Protocol 2 CEDO, art. 202 şi 211 C. pr. penală; pentru petitul 6 privind daune materiale rezultate din încălcarea art. 6 şi 8 din CEDO a invocat art. 1349 şi 1357 C. civ., art. 6 şi 8 CEDO, art. 16 alin. (1) lit. b), art. 309, art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. penală. De asemenea, a invocat art. 1349, 1357, 276 alin. (6) şi art. 453 C. proc. civ. în scopul recuperării cheltuielilor efectuate în vederea asigurării apărării în procesul penal; a arătat că renunţă la petitul 7; pentru petitul 8: despăgubiri morale ce rezultă din indisponibilizarea bunurilor pe parcursul procesului penal şi din lezarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 a invocat: art. 1349 şi 1357 şi urm. C. civ., art. 1 Protocol 1, art. 53 Constituţie şi 249 C. pr. penală. Totodată, prin aceeaşi precizare reclamantul a restrâns pretenţiile solicitate sub petit 4 la suma de 50.000 euro.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Mureş

Prin încheierea de şedinţă nr. 649 din data de 22.04.2021 prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acelaşi pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie Structura teritorială Târgu Mureş, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie structura Centrală, a admis excepţia tardivităţii invocată de reclamant şi a respins ca tardiv invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie Structura centrală.

Prin sentinţa nr. 284 din data de 7 martie 2022, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu DNA-Structură teritorială Târgu Mureş ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă, a luat act de renunţarea reclamantului la petitul având ca obiect obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de indisponibilizarea unor bunuri pe durata procesului penal, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia Naţională Anticorupţie- Structura centrală şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a unei sume de 10.000 euro echivalent în RON la cursul BNR la data plăţii cu titlu de daune morale ca urmare a lezării dreptului la un proces echitabil şi a sumei de 10.000 euro echivalent în RON la data plăţii cu titlu de daune morale ca urmare a lezării dreptului la viaţă privată. A obligat pârâţii, în solidar, şi la plata către reclamant a sumei de 85.289,39 RON cu titlu de daune materiale, respingând în rest acţiunea. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă, au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamant şi a sumei de 4.966,55 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 660/A din data de 14 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile 284/7.03.2022 date în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Mureş.

A respins, ca rămase fără obiect, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a lipsei de interes a apelantei DNA Serviciul Teritorial Târgu Mureş invocată din oficiu.

A admis apelul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie Serviciul Teritorial Târgu Mureş, de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva încheierii civile nr. 649/22.04.2021 şi a sentinţei civile nr. 284/7.03.2022 date în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Mureş.

A schimbat în parte încheierea civilă nr. 649/22.04.2021 dată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Mureş în sensul că:

A admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, respectiv în ceea ce priveşte prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă şi a respins, în rest, ca nefondată excepţia invocată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DNA structura centrală în ceea ce priveşte despăgubirile morale şi materiale izvorâte din reţinere, plasare sub control judiciar şi daune morale izvorâte din încălcarea dreptului garantat de art. 1 Protocol 1 prin instituirea sechestrului asigurător.

A schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că:

A respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în ceea ce priveşte prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă (petit 3) ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DNA Structură centrală în ceea ce priveşte prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă (petit 3).

A respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu DNA Structură centrală în ceea ce priveşte prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă (petit 3).

A admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei DNA Structură centrală, respectiv cu privire la capetele de cerere având ca obiect cheltuieli judiciare în dosarul penal (petit 6) şi repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 8 din CEDO (petit 4) şi a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu această pârâtă şi având ca obiect despăgubirile constând în cheltuieli judiciare în dosarul penal (petit 6), repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 8 din CEDO (petit 4), daune morale izvorâte din reţinere, plasare sub control judiciar (petit 5) şi daune morale constând în prejudiciul cauzat prin indisponibilizarea bunurilor pe durata procesului penal şi încălcarea dreptului garantat de art. 1 Protocol 1 prin instituirea sechestrului asigurător (petit 8) ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins ca nefondată cererea de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în ceea ce priveşte prejudiciul moral decurgând din încălcarea art. 8 din CEDO (petit 4), daune morale izvorâte din plasare sub control judiciar (teza a doua petit 5) şi daune morale constând în prejudiciul cauzat prin indisponibilizarea bunurilor pe durata procesului penal şi încălcarea dreptului garantat de art. 1 Protocol 1 prin instituirea sechestrului asigurător (petit 8).

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON reprezentând despăgubire morală pentru repararea prejudiciului cauzat prin reţinere şi la plata sumei de 64.737,8 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuieli de judecată în procesul penal (petit 6).

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale cu titlu de taxă judiciară de timbru din prima instanţă.

A luat act că reclamantul a precizat că cheltuielile de judecată din apel se vor solicita pe cale separată.

Prin încheierea din data de 2 august 2024 s-a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurată prin omisiune în minuta Deciziei nr. 660/A/14.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr. x/2020, în sensul că înainte de ultimul paragraf al minutei deciziei se va insera menţiunea:

"Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare. Recursul se va depune la Curtea de Apel Târgu Mureş".

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 660/A din data de 14 iunie 2024 a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel sub aspectul obligării acestuia la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând despăgubire morală pentru repararea prejudiciului cauzat prin reţinere, suma de 64.737,8 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuieli de judecată în procesul penal (petit 6), precum şi a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale cu titlu de taxă judiciară de timbru din prima instanţă.

De asemenea, a criticat soluţia dispusă de Curtea de Apel Târgu-Mureş cu privire la admiterea doar în parte a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, precum şi a soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Arată că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă atunci când alte persoane - fizice sau juridice- s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest sens, recurenta face trimitere la prevederile art. 221, art. 224 alin. (1) C. civ. -din cuprinsul cărora reiese că răspunderea Statului este una subsidiară, nu principală-, art. 52 alin. (3) din Constituţie, la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituţia României (art. 21, 44, 52, 53 şi 123 alin. (5) şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, la Decizia nr. 2/4.04.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din punct de vedere al laturii subiective, răspunderea administrativ patrimonială a statului este obiectivă (răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare - art. 52 alin. (3) din Constituţie şi răspunderea patrimonială exclusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public - ce se deduce din coroborarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 22 din Constituţie) şi subiectivă (răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituţie şi de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ).

Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Pentru ca dispoziţiile art. 1373 C. civ. să îşi găsească aplicarea în cauză, este necesar ca Statul Român prin Ministerul Finanţelor să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între stat şi aceştia nu există un raport de prepuşenie, Statut Român prin Ministerul Finanţelor nu este ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu dreptul naţional, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Susţine recurentul că poate fi antrenată răspunderea statului în caz de erori judiciare în temeiul: (i) art. 538-539 din C. proc. pen., fiind o ipoteză specială de răspundere; (ii) art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, care este, de asemenea, o răspundere civilă specială; (iii) prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Recurentul invocă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 422/17.01.2006, cu titlu de practică judiciară, sens în care arată că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 şi următoarele din Noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Arată recurentul că acţiunea este inadmisibilă întrucât răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant şi electa una via.

Recurentul a invocat inadmisibilitatea acţiunii şi în raport cu prevederile art. 539 C. proc. pen. care instituie, pe cale de interpretare logică, obligaţia instanţelor penale de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, neputându-se vorbi despre o instituire ope legis a nelegalităţii măsurii privative ori restrictive de libertate ca efect mecanic al pronunţării, la finalul cercetării judecătoreşti, a unei hotărâri de achitare.

În justificarea raţionamentului său, partea face trimitere la Decizia nr. 15/18.09.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

Totodată, recurenta arată că instanţa s-a raportat în mod greşit la Decizia nr. 136/2021, câtă vreme acţiunea a avut ca temei prevederile art. 1373 C. civ. şi a fost introdusă pe rolul instanţelor judecătoreşti anterior pronunţării acestei decizii.

Întrucât legiuitorul nu a înlăturat vidul legislativ constatat de Curtea Constituţională, decizia acesteia nu poate completa dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., privind cazurile de răspundere civilă delictuală a statului în situaţia erorilor judiciare, astfel că organele judiciare nu pot analiza această chestiune decât din perspectiva dispoziţiilor legale rămase în vigoare, respectiv a celorlalte cazuri prevăzute de textul legal.

Faptul că desfăşurarea procesului penal împotriva reclamantului i-a afectat acestuia viaţa de familie, atât la nivel patrimonial cât şi în ceea ce priveşte starea de sănătate a membrilor apropiaţi de familie, nu conduce la concluzia că a fost încălcat art. 8 din CEDO.

Subliniază recurenta că revocarea măsurii controlului judiciar (după 10 luni) nu conduce automat la concluzia că acestă măsură a fost nelegală, ci doar că la pronunţarea revocării măsurii s-a constatat că nu mai subzistă temeiurile care au determinat, iniţial, luarea acestei măsuri.

Articolul 6 paragraful 2 nu poate fi invocat cu scopul de a opri autorităţile din activitatea de informare publică cu privire la anchetele penale în curs.

În ceea ce priveşte atingerea adusă reputaţiei reclamantului prin publicarea atât în presa locală, cât şi în cea naţională şi la mai multe posturi de televiziune cu acoperire naţională, a mai multor materiale în care îi apare numele şi în care se menţionează că a fost anchetat de DNA, învederează că Statul Român nu poate fi ţinut răspunzător, neavând rolul de a cenzura informaţiile astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat de Constituţia României, republicată.

Referitor la măsura reţinerii şi măsura controlului judiciar dispuse împotriva reclamantului, pentru care se consideră îndreptăţit la plata de daune morale învederează că achitarea definitivă nu determină aplicarea textului de lege prevăzut de art. 539 C. proc. pen., deoarece achitarea inculpatului nu are aptitudinea să atragă caracterizarea privării de libertate ca fiind una nelegală. Soluţia este confirmată şi de umătorul raţionament: legalitatea privării de libertate se verifică prin raportare la un probatoriu sumar, în timp ce achitarea este soluţia pronunţată în funcţie de întregul material probatoriu administrat în dosar. Este, astfel, natural ca legalitatea măsurii preventive să nu mai poată să fie apreciată a posteriori în funcţie de soluţia dată asupra fondului cauzei penale deduse judecăţii. De altfel, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală. În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit).

Pentru a aprecia asupra îndreptăţirii la despăgubiri a celui care a fost privat de libertate, se impune ca instanţa să verifice şi dacă aceasta respectă garanţiile instituite de art. 5 din Convenţie, pe care reclamantul îl invocă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Sub acest aspect, dreptul la reparaţie există numai atunci când măsura preventivă nu se subscrie niciuneia dintre situaţiile prevăzute la art. 5 paragraful 1 lit. a)-f) din Convenţie. În sensul acestei concluzii stau dispoziţiile art. 3 C. proc. civ.

Condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c).

Legalitatea măsurii de lipsire de libertate, nu este determinată de soluţia în procesul penal, ci de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen. în vigoare la data producerii faptelor, astfel cum rezultă din probele administrate chiar de către reclamant.

Recurenta invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauzele Regner împotriva Republicii Cehe (MC), Kâroly Nagy împotriva Ungariei (MC), Roche împotriva Regatului Unit (MC); Boulois împotriva Luxemburgului (MC), Al-Dulimi şi Montana Management Inc. împotriva Elveţiei (MC).

Totodată, recurentul a învederat că instanţa a apreciat în mod greşit că Statul Român - prin Ministerul Finanţelor- în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei şi de titular al acţiunii trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată.

Anume, pârâtul Statul Român nu putea fi obligat la plata acestora din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei fapte proprii a Statului Român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului.

Pe de altă parte, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Târgu Mureş, situaţie în care nu poate avea calitate de subiect al raportului juridic obligaţional invocat de către reclamantul din prezenta cerere şi nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate.

În privinţa aplicabilităţii dispoziţiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., legea civilă instituie această obligaţie numai părţilor din proces, astfel cum rezultă din prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora doar partea care pierde procesul poate fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosar în dovedirea cererii de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal se poate observa că o parte din sumele reclamate ca prejudiciu material nu au fost achitate de către reclamant, ci de către soţia acestuia, B., or potrivit art. 276 alin. (6) C. proc. pen. dreptul la plata cheltuielilor judiciare îl deţine doar inculpatul, cel care a fost parte în dosarul penal, respectiv A..

În aprecierea cuantumului cheltuielilor solicitate, instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Cum textul nu distinge, el are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-a efectuat, cât şi atunci când sunt solicitate pe calea unei acţiuni separate.

În ceea ce priveşte lezarea dreptului prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO prin indisponibilizarea bunurilor reclamantului pe durata procesului penal învederează că, potrivit art. 250 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantul avea posbilitatea de a contesta măsurile asigurătorii luate de procuror, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia şi a şi uzat de această cale.

Totodată, recurenta a criticat decizia atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de către instanţa de apel, făcând trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Arată intimatul că nu pot fi primite argumentele recurentului -dezvoltate în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii- conform cărora repararea prejudiciilor cauzate de acţiunile Statului se poate face doar în baza dispoziţiilor art. 538 şi urm. C. proc. pen.., respectiv în baza legislaţiei speciale (Legea nr. 304/2004,) în condiţiile în care: (i) nu suntem în prezenţa unui caz de eroare judiciară, care să atragă incidenţa prevederilor legale pre-citate, respectiv (ii) utilizarea dispoziţiilor din materia răspunderii civile delictuale este recunoscută în considerarea faptului că dispoziţiile art. 1357 C. civ. constituie dreptul comun în materie, neexistând niciun impediment ca persoana prejudiciată de procesul penal, să se prevaleze de aceste prevederi în fundamentarea acţiunii sale, atunci când nu sunt întrunite dispoziţiile speciale din C. proc. pen. (art. 538 şi urm C. proc. pen..).

Relativ la calitatea procesuală a Statului Român, intimatul arată că răspunderea statului derivă din calitatea sa de garant, în ceea ce priveşte respectarea Convenţiei şi a tuturor dispoziţiilor de drept intern, precum şi din calitatea sa de titular al acţiunii penale. Totodată, statul este cel care a omis să intervină activ în protejarea drepturilor fundamentale ale intimatului.

Cu privire la fondul cauzei, intimatul pretinde că sunt nefondate argumentele recurentului, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Referitor la acordarea cheltuielilor din dosarul penal, intimatul arată că a formulat cererea în temeiul dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen.. şi art. 453 C. proc. civ., iar Statul, în calitate de titular al acţiunii penale, a pierdut procesul penal finalizat cu achitarea intimatului, astfel că este firesc ca pârâţii să suporte cheltuielile pe care acesta le-a efectuat în scopul probării nevinovăţiei sale (cuantumul cheltuielilor fiind dovedit cu înscrisurile aflate la dosar).

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului A. şi admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, apte de încadrare în motivele de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prealabil, este necesar a se preciza că deşi recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, criticile urmând a fi analizate din aceste două perspective.

II.1. Este total lipsită de fundament critica recurentului privind admiterea, doar în parte, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Cu privire la calitatea procesuală a Statului Român, instanţa de apel a reţinut că partea nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte prejudiciul moral decurgând din lezarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.2. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind emiterea celor două comunicate de presă (petitul 3) şi a respins în rest excepţia invocată.

Prin memoriul de recurs, în justificarea lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul a susţinut că angajarea răspunderii sale obiective poate avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârşirea unor erori judiciare, în celelalte situaţii, prin aplicarea prevederilor art. 224 alin. (1) C. civ., răspunderea statului este una subsidiară, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu.

Susţinerile recurentului sunt unele care ignoră temeiurile juridice ale pretenţiilor reclamantului (precizate la 25.03.2021), care a indicat, suplimentar faţă de prevederile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., art. 539 C. proc. pen., nesocotirea, cu ocazia desfăşurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenţia europeană - art. 5, art. 6, art. 8 - Convenţie la care Statul Român este parte.

Astfel, prin ratificarea Convenţiei europene (conform Legii nr. 30/1994), Statul Român şi-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăţi considerate fundamentale.

În acest sens, instanţa de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenţie se referă la respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor contractante, această jurisdicţie trebuie înţeleasă ca însumând toate autorităţile acelui stat (legislativă, executivă şi judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorităţi se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenţie, se angajează răspunderea statului în cauză.

De aceea, referirea pe care o face recurentul la dispoziţiile din C. civ. (art. 221, art. 224, art. 1373), din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ sau din Constituţie (art. 16, art. 22, art. 52) este una inadecvată şi care nu poate schimba titularul responsabilităţii, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi garantate de Convenţie.

În egală măsură, este justificată calitatea procesuală pasivă în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din procesul penal, dată fiind calitatea Statului de titular al acţiunii penale, astfel cum, corect, a reţinut instanţa de apel, fără ca recurentul să expună critici concrete de nelegalitate din această perspectivă.

Faţă de toate aceste considerente, criticile recurentului legate de cadrul procesual pasiv au caracter nefondat, instanţele anterioare reţinându-i corect calitatea procesuală în cauză.

II.2. O altă categorie de critici priveşte greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Recurentul pretinde că reclamantul nu are deschisă calea acţiunii întemeiată pe dreptul comun -răspundere civilă delictuală-, în contextul în care răspunderea pârâtului poate fi atrasă doar pentru erori judiciare, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2003 sau prevederilor art. 538-539 C. proc. civ., iar legea specială se aplică în baza principiului de drept specialia generalibus derogant.

Inadmisibilitatea acţiunii este susţinută de recurent şi în raport cu Decizia nr. 15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care partea pretinde că este necesară constatarea caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acesteia, hotărârea judecătorească de achitare neputând constitui, per se, temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii.

Criticile, astfel formulate, au caracter nefondat.

După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a răspuns criticilor pârâtului atât din perspectiva dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie, cât şi din prisma cerinţelor prevăzute de art. 539 C. proc. pen., analizând inclusiv aspectele dezlegate prin Decizia nr. 15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Anume, curtea de apel a analizat izvorul pretenţiilor deduse judecăţii şi temeiurile juridice ale acţiunii, concluzionând în sensul că ipotezele evocate de pârât -ce vizează eroarea judiciară- nu exclud un alt tip de răspundere (ca cel dedus judecăţii).

În justificarea raţionamentului său, instanţa de apel a făcut trimitere la obligaţiile asumate de Statul Român prin semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 1, art. 13), precum şi la dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi ale Deciziei nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Or, în modalitatea expusă de către recurentul-pârât se solicită, în mod nepermis, înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor răspunderii civile delictuale, în contextul în care partea nu expune critici concrete de nelegalitate, de natură a contrazice considerentele instanţei de apel care s-au raportat la normele legale evocate expres de reclamant.

Invocarea principiului specialia generalibus derogant -care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare- nu îşi găseste justificare întrucât reclamantul a expus, în mod expres, prin precizarea depusă la 25.03.2021, temeiurile juridice ale acţiunii, cu indicarea punctuală a normelor pe care îşi întemeiază fiecare petit al cererii de chemare în judecată.

Ca atare, nefiind aplicabile normele de drept la care face referire recurentul nici nu se poate pune problema raportului dintre acestea şi norma generală în materia răspunderii delictuale, pentru a se putea susţine prioritatea în aplicarea normei speciale.

Pe de altă parte, potrivit considerentelor expuse anterior, în examinarea criticilor privitoare la cadrul procesual pasiv, orice persoană aflată sub jurisdicţia unui stat semnatar al Convenţiei, poate să pretindă (chiar statului, ca înaltă parte contractantă) respectarea drepturilor obiect al acesteia şi, în mod corespunzător, repararea prejudiciului încercat prin nesocotirea unor astfel de drepturi.

De aceea, cadrul judecăţii a fost corect determinat în privinţa aprecierii admisibilităţii demersului reclamantului.

II.3. Criticând efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în raport cu prezenta cauză, recurentul pretinde că instanţa de apel s-a referit în mod greşit la această decizie, câtă vreme acţiunea a avut ca temei prevederile art. 1373 C. civ. şi este anterioară pronunţării Curţii Constituţionale.

Această critică este nefondată în raport cu prevederile art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 414/2010, priveşte atât dispozitivul deciziilor, cât şi considerentele pe care se sprijină acesta.

În ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor.

Excepţia de neconstituţionalitate fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare ce nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, Curtea Constituţională a statuat că excepţia nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Pentru acest motiv, Curtea Constituţională a arătat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita.

Pe cale de consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se va aplica în toate cauzele aflate în procedură la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut dezlegările Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în raport cu invocarea de către reclamant a prevederilor art. 539 C. proc. civ. (şi nu a dispoziţiilor art. 1373 C. civ. cum, eronat, pretinde recurentul).

II.4. Interpretând dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., recurentul pretinde că norma instituie obligaţia instanţelor penale de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate.

Criticile formulate se impun a fi înlăturate pentru că argumentele dezvoltate în privinţa sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 136/2021, iar instanţele judecătoreşti au a le respecta, nu a le reevalua cum, nepermis, pretinde recurentul.

Aşadar, recurentul ignoră că Decizia nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică normativă (astfel cum s-a arătat) şi, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituţională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 din C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiţiona, în toate situaţiile, indiferent de soluţia pronunţată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii privării de libertate.

Astfel, în paragraful 31 al deciziei, Curtea Constituţională reţine că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din C. proc. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17).

Ulterior, în paragraful 38, precizează următoarele: Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat.

În acelaşi paragraf, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi următoarele: Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei).

În considerarea celor arătate, rezultă că instanţele judecătoreşti, în aplicarea art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, au a face distincţia între măsurile privative de libertate nelegale şi cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluţia de achitare fiind suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate (în acest sens şi Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă).

Aşa fiind, recurentul pretinde, nepermis, instanţei de recurs să constate că dreptul la despăgubire al părţii reclamante pentru privarea de libertate în procesul penal finalizat cu soluţia de achitare, ce confirmă netemeinicia acuzaţiei penale ce a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, se impunea a fi fost examinat, la judecata în fond a cauzei, din perspectiva art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin Decizia în interesul legii nr. 15/2017 a instanţei supreme (prin care s-a statuat că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate) şi, respectiv, din perspectiva art. 539 alin. (2) C. proc. pen., ce impune constatarea de către organele/instanţelor penale a nelegalităţii privării de libertate, cu ignorarea Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

II.5. Sub un alt aspect, recurentul pretinde că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ. prin obligarea Statului la acoperirea cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul-reclamant în procesul penal finalizat cu soluţia de achitare.

Criticile sunt nefondate.

Pretenţia reclamantului în legătură cu despăgubirile reprezentând cheltuielile de judecată din dosarul penal (petitul 6) a fost fundamentată pe răspunderea civilă obiectivă a statului care ar trebui să funcţioneze ori de câte ori soluţia de achitare din procesul penal nu poate lăsa partea fără posibilitatea de a recupera cheltuielile pe care le-a făcut într-o procedură judiciară în care şi-a demonstrat nevinovăţia (reclamantul fiind achitat definitiv, conform deciziei nr. 235/6.07.2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2016).

Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării penale în instanţă (faza de judecată), doar prin aplicarea directă a dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stablirea unei astfel de obligaţii nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reţinerea caracterului ilicit al activităţii de cercetare şi investigare a infracţiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluţie de condamnare, ceea ce însă nu poate fi acceptat.

Însă, ca subiect pasiv al pretinselor infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, trebuie admis că Statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare. În calitatea sa de gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării instituite de art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate ale sale, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

Aşadar, chiar fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a reclamantului constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligaţia de garanţie ce revine statului şi pe raţiuni de interpretare şi aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. pen.

Împrejurarea că plata cheltuielilor de judecată s-a realizat (în parte) de către numita B. nu conferă caracter nelegal hotărârii recurate întrucât potrivit art. 1472 C. civ., "plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie".

Instanţa de apel a răspuns criticii pârâtului privind achitarea onorariului de avocat în cuantum de 56.288,6 RON de către soţia reclamantului, în sensul că o atare împrejurare este lipsită de relevanţă "având în vedere că izvorul cheltuielilor de judecată din procesul penal l-a constituit contractul de asistenţă juridică ce constituia titlu executoriu, că plata putea fi făcută de orice terţ fără ca aceasta să excludă dreptul reclamantului la recuperarea cheltuielilor recunoscut de art. 453 C. proc. civ. urmând să se desocotească cu autorul plăţii eventual în temeiul art. 1335 C. civ., fiind supus reparaţiei şi prejudiciul viitor în măsura în care existenţa sa este neîndoielnică conform art. 1385 alin. (2) C civ".

Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că recurentul a reluat criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de apel.

II.6. Criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit de către instanţa de apel vizează aspecte ce ţin de administrarea probatoriului în cauză, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului.

Potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face." (par. 34). Reprezentând "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", "proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." (par. 36-37).

Prin urmare, critica recurentului vizând cuantumul cheltuielilor de judecată, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare şi aplicare a textului de lege unei situaţii de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs.

II.7. Analizând criticile vizând cuantumul despăgubirilor, Înalta Curte reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a schimbat, în parte, sentinţa atacată în privinţa întinderii prejudiciului moral reclamat, aplicând în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale.

Din considerentele hotărârii atacate reies criteriile particulare ale speţei pe care instanţa de apel le-a avut în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale (5.000 RON), respectiv: împrejurarea că repercusiunile reţinerii s-au simţit o perioadă lungă de timp, starea de şoc a reclamantului faţă de împrejurarea că nu a mai fost supus unei astfel de măsuri şi că se bucura de o bună reputaţie profesională şi imagine în societate care au fost afectate de luarea măsurii, că s-a simţit umilit şi frustrat prin luarea măsurii, că nu a avut asigurate condiţii de igienă şi somn, că nu a primit tratament adecvat stării sale de sănătate, că măsura a afectat şi membrii familiei reclamantului (fiul şi soţia acestuia).

În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor acordate pentru perioada reţinerii reclamantului, recurentul-pârât nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal.

Dimpotrivă, total străin de dispoziţia instanţei de apel, recurentul arată că "prin sentinţa criticată reclamantului i s-au acordat, cu titlu de daune morale, 20.000 euro."

Aceast argument relevă reluarea, identică, a apărării formulate în calea de atac anterioară, or prin declararea prezentei căi de atac partea era ţinută a invoca o eventuală deficienţă a raţionamentului instanţei de prim control judiciar.

Ordinea juridică impune ca statuările din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă de control judiciar să prevaleze în raport cu cele din hotărârea instanţei inferioare, iar nu invers.

Cum, în exercitarea controlului judiciar devolutiv, curtea de apel a cercetat atât pretenţiile deduse judecăţii, cât şi apărările formulate, ale căror consecinţe juridice au fost clarificate în urma noii examinări jurisdicţionale, apare ca lipsită de relevanţă reţinerea iniţială a tribunalului, aceasta neputând fi opusă, în mod valabil, celor statuate de către instanţa superioară.

Ca atare, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani (5.000 RON) stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

II.8. Criticile privind activitatea de informare publică cu privire la ancheta penală, cele referitoare la măsura arestării preventive sau a controlului judiciar ori la lezarea drepturilor prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 CEDO prin indisponibilizarea bunurilor reclamantului, precum şi cele privind atingerea adusă vieţii private nu se raportează la dezlegarea jurisdicţională dată argumentelor părţilor în etapa procesuală anterioară.

Aceasta întrucât, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a schimbat, în parte, sentinţa tribunalului (şi) în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, pârâtul Statul Român fiind obligat: (i) la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON reprezentând despăgubire morală pentru repararea prejudiciului cauzat prin reţinere şi (ii) la plata sumei de 64.737,8 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuieli de judecată în procesul penal, precum şi (iii) la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale cu titlu de taxă judiciară de timbru din prima instanţă.

Aşadar, cu privire la încălcarea unor drepturi fundamentale (deduse judecăţii prin formularea unor petite distincte şi analizarea, ca atare, a acestora), instanţa de apel fie a reţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă (cu privire la petitul prin care se solicită acordarea despăgubirilor pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prin emiterea comunicatelor de presă), fie a statuat asupra caracterului nefondat al pretenţiilor reclamantului, cu excepţia despăgubirilor morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin reţinere şi a prejudiciului material constând în cheltuieli de judecată în procesul penal.

Prin urmare, se reţine că recurentul nu a expus veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, susţinerile formulate având fie un caracter formal şi, din această perspectivă, plasându-se în afara limitelor în care instanţa de recurs poate proceda la examinarea legalităţii actului jurisdicţional atacat, fie neopunând critici în raport cu raţionamentul judiciar al curţii de apel, fiind străine, practic, de acesta.

Prin urmare, faţă de toate cele anterior reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 660/A din data de 14 iunie 2024 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Cât priveşte solicitarea intimatului A., de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 660/A din data de 14 iunie 2024 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.