Prescription of civil rent for temporary occupation of public forest land and special law status of gas transmission infrastructure

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 4 ianuarie 2019, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.414.863,23 RON reprezentând obligaţii băneşti (creanţe bugetare, venituri publice), aferente ocupării temporare a fondului forestier proprietatea publică a statului, pentru anii 2015 şi 2016.

La data de 18 februarie 2019, pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, în temeiul prevederilor art. 2.517 din C. civ., şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 179 din 21 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2199 din 14 octombrie 2019, a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea acestuia.

Prin decizia civilă nr. 90 din 16 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1116 din 1 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins atât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, cât şi cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1729A din 21 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul principal formulat de apelanta reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva împotriva sentinţei civile nr. 1116 din 1 iulie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta pârâtă Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., ca nefondat. A admis apelul incident formulat de apelanta pârâtă Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa chiriei aferente anului 2015 şi a respins cererea de obligare a pârâtei la plata chiriei aferente anului 2015, ca prescrisă. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1729A din 21 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată instanţei de apel, sau primei instanţe. În subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 497 teza a II-a din C. proc. civ., a solicitat trimiterea cauzei oricărei alte instanţe de acelaşi grad.

În aprecierea sa, sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din actul normativ menţionat, recurenta arată că există o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti atunci când instanţa face incursiuni în sfera unei alte puteri a statului, constatând că legiuitorul nu a reglementat ceva sau a reglementat greşit, ignorând norma prevăzute de lege. De asemenea, când încalcă dreptul la un proces echitabil, instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti. În cauză, instanţa de apel s-a pronunţat având în vedere dispoziţii generale şi subiective, iar nu motivele concrete care au condus la ivirea litigiului, ceea ce atrage incidenţa acestui motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta afirmă că, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susţine că a fost nelegal îndeplinit.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menţionat, susţine că decizia recurată nu se bazează pe o lămurire exactă, cu privire la situaţia de fapt. După o prezentare amplă a doctrinei şi a jurisprudenţei CEDO referitoare la motivare, aceasta arată că instanţa de apel a ţinut seama doar de aspectele prezentate de intimata Societatea Transgaz S.A, nu şi de susţinerile referitoare la prejudicierea recurentei, prin imposibilitatea utilizării terenurilor. Curtea a respins parte din motivele de apel, iar pe restul le-a omis deşi au fost invocate în termen procedural.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., afirmă că hotărârea a fost dată cu încălcarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de casare, înţelege să prezinte două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, în alte speţe, s-a reţinut că în lipsa dispoziţiei instanţei de respingere/încuviinţare a excepţiilor invocate, nu se poate stabili dacă a fost respectat principiul contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare, ceea ce constituie un motiv întemeiat de nelegalitate.

În ceea ce priveşte suma de bani ce face obiect al litigiului, recurenta arată că intimata a obţinut dreptul de a ocupa o suprafaţă de teren de 5,0160 ha pentru o perioadă de 10 ani, perioadă care a expirat la data de 21 octombrie 2018.

În considerarea dispoziţiilor art. 41 din Metodologia privind scoaterea definitivă, ocuparea temporară şi schimbul de terenuri şi de calcul al obligaţiilor băneşti, aprobată prin Ordinul M.M.A.P. nr. 694/2016, beneficiarul este obligat la plata unor despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă, până la data reprimirii terenului în circuitul silvic, ori a obţinerii unei noi aprobări. De aceea, intimata datorează suma de 1.414.863,23 RON, fără TVA, pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei menţionate, pentru perioada 2015-2016.

Relevantă în soluţionarea cauzei este, în opinia sa, sentinţa civilă nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la care a invocat excepţia puterii de lucru judecat. Prin această hotărâre, s-a respins excepţia prescripţiei şi s-a admis o acţiune promovată de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva împotriva Societăţii Transgaz S.A., pârâta fiind obligată să-i achite suma de 806.212 RON pentru ocuparea temporară a suprafeţei de 5,01 ha teren forestier. Prin decizia civilă nr. 4507 din 7 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Societatea Transgaz S.A., a casat, în parte, sentinţa recurată şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 25 august 2009 - 25 iulie 2011, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii. Astfel, a fost menţinută şi dezlegarea dată de instanţa de fond cu privire la conflictul dintre legi, în sensul eficienţei prevederilor Legii nr. 46/2008 a Codului silvic faţă de Legea nr. 351/2004 a gazelor. Iar această dezlegare se răsfrânge, cu putere de lucru judecat, în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, admisă de către instanţa de apel, arată că cererea sa este formulată în termen. Chiria se calculează anual, astfel că pentru anul 2015, putea fi cerută până la sfârşitul anului 2018, iar acţiunea a fost transmisă la sfârşitul lunii decembrie 2018, fiind înregistrată la data de 4 ianuarie 2019.

Creanţa pretinsă se supune termenului de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ.. Intimata a fost pusă în întârziere prin notificarea nr. x din 26 iulie 2018, iar acţiunea a fost formulată în termenul de 6 luni menţionat de art. 2540 din acelaşi act normativ. Prin urmare, termenul de prescripţie a fost întrerupt.

În legislaţia fiscală, termenul de prescripţie este de 5 ani şi curge de la data încheierii anului fiscal. În cauză, actele din care izvorăsc obligaţiile de plată sunt acte administrative emise de autorităţi publice centrale, care nu au fost atacate la instanţa de contencios administrativ. În ceea ce priveşte natura juridică a sumelor solicitate, arată că acestea reprezintă creanţe bugetare întrucât sunt venituri publice aferente proprietăţii publice a statului şi constituie resurse bugetare a două fonduri speciale şi anume bugetul fondului de conservare şi regenerare a pădurilor, stabilit conform Legii nr. 46/2008 şi bugetul fondului de accesibilizare, stabilit conform Legii nr. 56/2010. Sunt creanţe afectate utilităţii publice, iar destinaţia lor nu poate fi schimbată. Deşi termenul de chirie nu este definit în Codul silvic, aceasta reprezintă un venit public, ce alimentează cele două bugete. Prin urmare, creanţa în cauză reprezintă un venit public aferent bugetelor speciale, parte a bugetului general consolidat.

Recurenta arată că Legea nr. 351/2004 a gazelor nu poate avea caracter special faţă de Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic. Obligaţia de plată este stabilită prin ordin de ministru, în conformitate cu dispoziţiile Codului silvic. Cuantumul se stabileşte conform Metodologiei de stabilire a echivalenţei valorice a terenurilor şi de calcul al obligaţiilor băneşti prevăzut la art. 33 alin. (3) lit. h), art. 41 şi art. 42 din Codul silvic.

După o prezentare amplă a legislaţiei fiscale, recurenta concluzionează că, raportat la prevederile Codului silvic în vigoare la momentul emiterii Ordinului nr. 509/2008 al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltări Rurale, creanţa se face venit la fondul de conservare şi regenerare şi la cel de accesibilizare, care sunt fonduri speciale, bugetele acestora cuprind venituri publice şi sunt parte a bugetului general consolidat. Creanţele la aceste fonduri sunt creanţe bugetare şi intră sub incidenţa termenului de prescripţie de 5 ani. În consecinţă, recurenta solicită respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune ca fiind, în principal, inadmisibilă, şi, în subsidiar, nefondată.

În ceea ce priveşte raportul juridic cu care a învestit instanţa, recurenta arată că intimata a solicitat ocuparea temporară a terenului forestier. Potrivit dispoziţiilor art. 39 din Codul silvic, ocuparea temporară a fondului forestier este permisă numai pentru o perioadă determinată de timp, cu asigurarea plăţii anticipate a obligaţiilor băneşti de către beneficiar. Intimata a obţinut avizele impuse de actul normativ menţionat, pe care le enumeră în cuprinsul cererii de recurs, şi a respectat procedura legală, concluzionând că, pentru perioada 2015-2016, intimata îi datorează suma de 1.414.863,23 RON.

Această sumă reprezintă o creanţă bugetară certă, lichidă şi exigibilă, conform dispoziţiilor art. 662 coroborate cu cele ale art. 663 din Codul de procedură fiscală. Cuantumul şi modalitatea de calcul nu au fost contestate niciodată de către intimată, aceasta susţinând doar lipsa creanţei. Acest refuz contravine minutei încheiate între părţi la data de 6 aprilie 2011, în care recurenta a cerut respectarea Ordinului nr. 509/2008, iar intimata a invocat existenţa unei situaţii financiare dificile, dar a recunoscut creanţa veche, aferentă anilor 2010 - 2011.

Între părţi, la data de 9 aprilie 2014, s-a încheiat o notă de constatare în care s-a consemnat că terenul nu mai poate fi adus la starea iniţială, fiind schimbată forţat destinaţia sa silvică. Prin această modificare, se încalcă art. 34 alin. (1), art. 35 din Codul silvic şi art. 861 din C. civ.. Nu e o ocupare temporară a terenului, ci intimata şi-a constituit un drept asupra terenului proprietate publică.

Recurenta arată că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.M. nr. 509/2008, predarea terenului către beneficiar se făcea după achitarea tuturor obligaţiilor băneşti. În speţă, beneficiarul a efectuat plata garanţiei pentru ocuparea temporară a imobilului şi chiria pentru primul an, ulterior refuzând să achite creanţa legală.

De asemenea, afirmă că mai există încă două litigii cu aceleaşi părţi, respectiv dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Bolintin Vale şi dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Giurgiu, unde soluţiile îi sunt favorabile.

În consecinţă, faţă de argumentele prezentate, recurenta solicită admiterea căii extraordinare de atac.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât argumentele expuse nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de lege. Deşi are 34 de pagini, cererea nu conţine critici concrete ale hotărârii, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii extraordinare de atac. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât susţinerile sunt confuze, au în vedere aspecte teoretice şi nu justifică nelegalităţile pretinse. De asemenea, a solicitat amendarea recurentei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, în baza dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. a din C. proc. civ.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţie, s-a fixat termen la data de 10 aprilie 2025 pentru soluţionarea căii extraordinare de atac promovate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, împotriva deciziei nr. 1729 A din 21 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La termenul din data de 10 aprilie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată şi a rămas în pronunţare cu privire la cererea de amendare a recurentei, în baza dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. a din C. proc. civ., şi cu privire la recursul declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1729 A din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a respins apelul principal formulat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva împotriva sentinţei civile nr. 1116 din 1 iulie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., ca nefondat; s-a admis apelul incident formulat de pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe; s-a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa chiriei aferente anului 2015, s-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata chiriei aferente anului 2015, ca prescrisă, şi s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică decizia recurată, afirmând că este nelegală sub mai multe aspecte.

În primul rând, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din actul normativ menţionat, după o prezentare doctrinară a motivului de nelegalitate, recurenta arată că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti întrucât s-a pronunţat având în vedere dispoziţii generale şi subiective, iar nu motivele concrete care au condus la ivirea litigiului.

Înalta Curte reţine că art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri, când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat.

Însă, criticile generice ale recurentei se referă doar la aplicarea unor dispoziţii legale cu caracter general, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, aceasta neindicând în ce constă incursiunea instanţei de apel în sfera autorităţii executive sau legislative. Mai mult, susţinerile nu pot fi încadrate nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă.

Circumscris motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta afirmă că, în jurisprudenţă, se exprimă ideea că, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susţine că a fost nelegal îndeplinit.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este invocat formal, neexistând nicio critică concretă, care să vizeze nelegalitatea deciziei recurate şi care să fie aptă a fi încadrată în cazul de casare susţinut.

Referitor la argumentele circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu a lămurit exact situaţia de fapt, a ţinut seama doar de apărările intimatei şi nu a analizat prejudiciul şi lipsa de folosinţă.

Potrivit textului legal menţionat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul acestei dispoziţii legale, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri, şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa având obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

În cauza pendinte, recurenta pretinde existenţa unei motivări sumare şi trunchiate, instanţa de apel neanalizând anumite critici cuprinse atât în cererea de apel, cât şi în cererea de chemare în judecată.

Însă, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate cuprinde argumente logico-juridice clare, în virtutea cărora s-a stabilit că apelul reclamantei nu este întemeiat. Decizia recurată redă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, aceasta nefiind obligată să răspundă fiecărui argument invocat de părţi.

De altfel, faţă de faptul că s-a reţinut că imobilul a fost dat în folosinţă gratuită intimatei, prin raportare la obiectul cauzei, nu era justificată o analiză a prejudiciului şi a imposibilităţii folosirii acestuia, aşa cum pretinde recurenta.

Prin urmare, motivarea instanţei de apel răspunde exigenţelor legale, nefiind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menţionat, recurenta aduce mai multe argumente, referitoare la faptul că problema conflictului temporal ivit în cauză a fost tranşată în favoarea Codului silvic, prin sentinţa civilă nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, aspect care se bucură de autoritate de lucru judecat, creanţa este fiscală şi nu s-a prescris, obligaţia de plată a folosinţei terenului este legală, fiind stabilită prin Codul silvic, act normativ ce se aplică speţei, terenul nu a fost folosit potrivit destinaţiei sale, fiind afectate atributele dreptului de proprietate publică şi au mai existat litigii între aceleaşi părţi cu soluţii favorabile Direcţiei Silvice Giurgiu.

Înalta Curte reţine că, prin intermediul acestui motiv de recurs, poate fi invocată încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. O hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Primul argument expus în susţinerea acestui motiv de casare vizează faptul că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, întrucât chestiunea preeminenţei Codului silvic a fost tranşată deja, prin hotărârea menţionată.

Critica acesteia, subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit prevederilor art. 430 alin. (1) din actul normativ menţionat, "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar conform alin. (2) "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces şi a cărei rezolvare se regăseşte în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur).

Recurenta arată că, într-un litigiu anterior, purtat între aceleaşi părţi, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3738 din 25 noiembrie 2016, a respins excepţia prescripţiei invocate de Societatea Naţională Transgaz S.A. şi a admis cererea formulată de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, obligând pârâta la plata sumei de 806.212 RON pentru ocuparea temporară a fondului forestier. În fundamentarea hotărârii, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor Codului silvic. Prin decizia nr. 4507 din 7 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Societatea Naţională Transgaz S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, a casat în parte decizia recurată şi, rejudecând, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 25 august 2009 - 25 iulie 2011. A menţinut celelate dispoziţii. În opinia recurentei, instanţa de recurs, în litigiul anterior, a menţinut dezlegarea dată cu privire la conflictul temporal, dând eficienţă prevederilor Codului silvic.

Pornind de la premisa factuală descrisă, în valorificarea considerentelor de ordin teoretic, Înalta Curte constată că instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut, în mod corect, că nu a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în litigiul anterior.

De asemenea, constată că, în susţinerea acestui argument, recurenta prezintă trunchiat soluţiile instanţelor anterioare şi chestiunile tranşate. Prin decizia civilă nr. 4507 din 7 octombrie 2019, nu a fost menţinută dezlegarea primei instanţe din perspectiva faptului că Legea gazelor nu ar deroga de la prevederile Codului silvic, ci, dimpotrivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat această problemă reţinând că Legea nr. 351/2004 instituie un regim special, legiuitorul înţelegând să stabilească în sarcina concesionarului din sistemul de transport de gaze naturale - Societatea Naţională Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A. doar obligaţia achitării unor despăgubiri pentru prejudiciile produse proprietarilor de terenuri cu ocazia executării lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare şi întreţinere a obiectivelor aparţinând Sistemului Naţional de Transport Gaze Naturale, iar nu plata chiriei pentru ocuparea temporară a terenurilor din fondul forestier.

În consecinţă, şi aceste critici referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3738 din 25 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, sunt nefondate.

Un alt argument al recurentei, în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează natura juridică a creanţei pretinse şi termenul în care se poate prescrie, apreciind că instanţa de apel a încălcat, prin soluţia pronunţată, mai multe dispoziţii legale din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, Codul de procedură fiscală, Legea finanţelor publice nr. 500/2012, Legea nr. 56/2010 a responsabilităţii fiscal - bugetare, C. civ. şi C. proc. civ.

În esenţă, iniţial, aceasta susţine că pretinde o creanţă supusă termenului de prescripţie de 3 ani, care nu era împlinit la data introducerii acţiunii. Ulterior, afirmă că, prin raportare la o serie de texte de lege, pe care le expune pe larg în cererea de recurs, obiectul litigiului este reprezentat de o creanţă bugetară care se face venit la două fonduri speciale, parte a bugetului general consolidat, şi anume fondul de conservare şi regenerare şi fondul de accesibilizare. Fiind o creanţă bugetară, aceasta este supusă regulilor prevăzute de legislaţia fiscală, care prevede un termen de prescripţie de 5 ani în care poate fi cerută executarea silită.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că acest argument al recurentei ilustrează o lipsă de consecvenţă juridică, atâta timp cât partea critică hotărârea recurată, dar susţine două variante, una fiind cuprinsă în raţionamentul instanţei de apel. Pe de altă parte, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod corect, că problema naturii juridice a crenţelor rezultate din folosinţa fondului forestier a fost tranşată în litigiul anterior.

Prin decizia civilă nr. 4507 din 7 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că sumele băneşti solicitate sunt creanţe civile, nu bugetare. Pentru terenurile care se ocupă temporar din fondul forestier, în cazurile prevăzute de art. 39 din Codul silvic, act normativ pe care recurenta şi-a întemeiat pretenţiile, obligaţiile băneşti sunt următoarele: a) garanţia-echivalentă cu taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier cu compensarea care se achită anticipat emiterii aprobării; b) chiria, care se achită proprietarului, pentru fondul forestier proprietate publică a statului, 50 % din chirie se depune în fondul de conservare a pădurilor şi 50 % se achită administratorului. Indiferent de destinaţia chiriei, de părţile raportului juridic, de procedura urmată de intimată, de natura juridică a unor acte emise în cadrul acestei proceduri, obligaţia de plată a acesteia este o obligaţie civilă, iar nu fiscală.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 548 alin. (4) din C. civ., chiria reprezintă un fruct civil care rezultă din cedarea temporară de folosinţă a unui bun imobil, în speţă, un teren cu destinaţie forestieră.

Fiind o obligaţie civilă, este supusă regulilor cuprinse în C. civ., inclusiv sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune. Potrivit prevederilor art. 2517 şi ale art. 2523 din actul normativ menţionat, termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Chiria prevăzută de dispoziţiile art. 39 alin. (3) din Codul silvic se plăteşte până la data de 31 ianuarie a anului pentru care se datorează, astfel că, în ceea ce priveşte anul 2015, scadenţa unei astfel de pretenţii era la data de 31 ianuarie 2015, termenul de prescripţie împlinindu-se la data de 31 ianuarie 2018.

Relativ la incidenţa unui caz de întrerupere a termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2537 din C. civ., "Prescripţia se întrerupe: 4) prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere."

Notificarea de punere în întârziere nr. 12850/26 iulie 2018, prin care s-a încercat valorificarea pretenţiilor, a fost efectuată după împlinirea termenului de prescripţie, astfel încât nu a fost în măsură să producă efectele prevăzute de art. 2541 din actul normativ menţionat.

În consecinţă, nici criticile referitoare la natura juridică a creanţei şi neîmplinirea termenului de prescripţie nu sunt fondate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs se arată că terenul nu a fost folosit potrivit destinaţiei sale, fiind afectate atributele dreptului de proprietate publică.

Înalta Curte reţine că această critică excedează cadrului procesual. Nu a făcut obiect al analizei instanţelor devolutive, fiind străină de pretenţia pretinsă. Prin urmare, nu vizează dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului.

Or, aducerea în discuţie a unor împrejurări, fără a se arăta de ce este nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului şi omiţând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curţii de apel, determină imposibilitatea cenzurii din partea instanţei de recurs.

Un alt argument al recurentei în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la fundamentul pretenţiilor sale, susţinând că obligaţia de plată a folosinţei terenului este legală, fiind stabilită prin Codul silvic, act normativ ce se aplică speţei.

În acest sens, expune, pe larg, dispoziţiile legale pe care le apreciază ca fiind elocvente în susţinerea punctului său de vedere, concluzionând că Legea gazelor nu poate fi considerată ca fiind o lege specială, care să se aplice cu prioritate.

Această critică este nefondată pentru mai multe argumente.

Prin decizia nr. 4507 din 7 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2014, ce a avut ca obiect pretenţii similare celor din litigiul de faţă dar pentru o altă perioadă de timp, Înalta Curte a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că Legea nr. 351/2004 - Legea gazelor este una specială faţă de Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, iar operatorului sistemului de transport (SNTGN Transgaz SA) nu îi incumbă obligaţia de achitare a chiriei prevăzute de Codul silvic.

Este adevărat că Legea nr. 315/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 123/2012, însă, raportul juridic dintre părţi, care a generat litigiul, s-a născut în anul 2008, fiind supus legislaţiei în vigoare la data respectivă. De altfel, chiar dacă s-ar reţine incidenţa Legii nr. 123/2012, raţionamentul juridic este acelaşi.

Codul silvic are caracter general şi se aplică întregului domeniu referitor la fondul forestier naţional, în schimb Legea nr. 123/2012 este legea specială ce vizează organizarea şi funcţionarea sectorului public al gazelor naturale.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 123/2012, "Operatorul sistemului de transport şi de sistem are, în principal, următoarele drepturi: h. să folosească, cu titlu gratuit, terenurile proprietate publică ocupate de obiectivele aferente sistemului de transport, precum şi terenurile proprietate publică utilizate pentru lucrările de execuţie, exploatare, întreţinere şi reparaţii, inclusiv terenurile care fac parte din fondul forestier naţional, prin derogare de la prevederile art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, chiar legiuitorul a instituit anumite derogări, una dintre ele vizând folosinţa cu titlu gratuit a terenului din fondul forestier de către operatorul sistemului de transport a gazelor naturale.

Achitarea anterioară de către intimată a unor sume de bani, după cum corect a reţinut instanţa de apel, este lipsită de relevanţă, în condiţiile în care între părţi nu a fost încheiat un contract din care să rezulte obligaţia de plată a vreunei sume de bani cu titlu de chirie, iar facturile aferente perioadei menţionate în cererea de chemare în judecată nu au fost semnate de către intimată.

Prin urmare, nici aceste susţineri nu sunt fondate.

O ultimă critică a recurentei vizează nevalorificarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate între aceleaşi părţi, prin care demersurile sale juridice au avut finalitatea urmărită de aceasta.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de apel, că hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2021, având ca obiect plângere contravenţională şi nr. 1276/122/2021, privind anularea notificărilor nr. x/2021 şi nr. y/2021, nu se pot bucura de autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu întrucât nu au legătură cu pretenţiile deduse judecăţii.

Acestea vizează situaţia juridică dintre părţi ulterioară expirării perioadei aprobate pentru ocuparea temporară a terenurilor forestiere în suprafaţă de 5,01 ha (25 august 2018). Or, în speţă, se solicită sume cu titlu de chirie pentru perioada 2015-2016. Prin urmare, argumentele referitoare la aceste hotărâri nu puteau fi integrate juridic în raţionamentul construit de instanţa de apel, susţinerile contrare ale recurentei urmând a fi respinse, ca nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, împotriva deciziei nr. 1729 A din 21 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În ceea ce priveşte cererea de amendare a recurentei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, formulată de intimata Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 12 din C. proc. civ.:

"(1)Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. (2)Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare".

Dispoziţiile art. 187 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că "Dacă legea nu prevede altfel, instanţa, potrivit dispoziţiilor prezentului articol, va putea sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel:

1. cu amendă judiciară de la 100 RON la 1.000 RON:

a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice".

Din coroborarea dispoziţiilor legale menţionate anterior, rezultă că, pentru valorificarea drepturilor şi intereselor legitime, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, iar nu în spirit abuziv, şicanator, vexator pentru instanţă, reaua-credinţă putând fiind sancţionată cu amendă.

Analizând conduita recurentei, prin raportare la susţinerile intimatei, Înalta Curte constată că nu există nicio faptă ilicită, nicio abatere judiciară care să justifice aplicarea amenzii.

Reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva a declarat o cale de atac prevăzută de lege, posibilitatea părţii de a o exercita constituind o garanţie a principiului legalităţii şi a dreptului la apărare, iar modul în care a fost formulată cererea nu are un caracter abuziv, şicanator şi nici nu determină tergiversarea soluţionării cauzei. Existenţa unor critici, care nu pot fi încadrate în motivele de casare, nu dovedesc reaua-credinţă, ele fiind înlăturate cu ocazia analizei pe fond a recursului.

În consecinţă, cererea de amendare a recurentei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, în baza dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. a din C. proc. civ., formulată de intimata Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A., va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, împotriva deciziei nr. 1729 A din 21 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea de amendare a recurentei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Giurgiu, în baza dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. a din C. proc. civ., formulată de intimata Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale - Transgaz S.A.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.