Ownership of sea beach land excluded from private property by public domain classification

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la data de 14 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul intravilan situat în Staţiunea Mamaia, zona C., în suprafaţă de 518 mp, având număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, stabilirea liniei de hotar ce desparte proprietăţile părţilor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.

Prin cererea formulată la termenul din data de 21 septembrie 2016, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin sentinţa civilă nr. 11981 din 19 octombrie 2016, Judecătoria Constanţa a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, în raport de dispoziţiile art. 98 din C. proc. civ. şi de valoarea obiectului cererii de peste 200.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 190 din 31 ianuarie 2017, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 3C din 20 februarie 2017, Curtea de Apel Constanţa a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă sub nr. x/2016*.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin încheierea din data de 1 august 2017, Tribunalul Constanţa, secţia civilă a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral.

Prin sentinţa civilă nr. 1686 din 16 august 2017, Tribunalul Constanţa, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. A obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 439 mp teren, identificată în perimetrul 1-2-3-A-B-C-1 prin raportul de expertiză topografică D.. A stabilit linia de hotar dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul 2-3-4, potrivit aceluiaşi raport de expertiză. A obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 17.541,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu expert, onorariu avocat).

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 36/C din 8 aprilie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelurile pârâţilor împotriva sentinţei civile nr. 1686 din 16 august 2017 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia civilă şi a schimbat hotărârea apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia civilă nr. 2229 din 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamanţii A. şi B., a casat decizia atacată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

5. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 2C din data de 8 ianuarie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelurile civile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi de pârâta Administraţia Naţională Apele Române, prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral, împotriva sentinţei civile nr. 1686 din 16 august 2017 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B.. A schimbat, în tot, sentinţa apelată în sensul că a respins, ca nefondată, acţiunea formulată.

6. Calea de atac formulată în cauză

Reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2C din data de 8 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Prin calea extraordinară de atac promovată, recurenţii A. şi B. solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei. Apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât, prin soluţia pronunţată, instanţa a încălcat art. 1 din Protocolul I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituţia României, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 7/1996, art. 20 şi art. 563 din C. civ.

Recurenţii expun un scurt istoric al demersului lor şi hotărârile care s-au pronunţat în cauză, insistând asupra faptului că instanţa de apel, în rejudecare, a dispus completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize specialitatea geologie. Concluziile expertului desemnat au fost în sensul că terenul proprietatea recurenţilor nu este parte a plajei Mării Negre. Această împrejurare se coroborează şi cu celelalte probatorii care dovedesc dreptul de proprietate al recurenţilor asupra imobilului în litigiu, pe care şi l-au intabulat în cartea funciară şi pentru care plătesc taxe şi impozite, aspecte ignorate de către instanţa de apel.

Terenul ce face obiectul material al prezentei cauze le-a fost atribuit recurenţilor, prin compensare, de către Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, ca urmare a unui litigiu anterior. Se află într-o zonă cu alte construcţii, nefiind posibil să facă parte din domeniul public.

Recurenţii învederează că nu există nicio hotărâre de consiliu local, prin care acest teren să treacă din domeniul privat în domeniul public, sau de expropriere, şi nici nu au primit vreo despăgubire.

De aceea, prin soluţia pronunţată, instanţa a încălcat dispoziţiile legale şi principiile generale prin care dreptul de proprietate este protejat.

Afirmă că intimaţii invocă, în apărările lor, incidenţa Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, a Legii nr. 107/1996 a apelor şi a H.G. nr. 1705/2006. De asemenea, se prevalează de faptul că Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate, iar Administraţia Naţională Apele Române dreptul de administrare. Însă, aceştia au procedat la realizarea formalităţilor de publicitate imobiliară când terenul se afla deja în posesia recurenţilor.

După prezentarea unor aspecte doctrinare referitoare la publicitatea imobiliară şi rolul său, recurenţii arată că dreptul înscris primul este preferabil unui drept înscris ulterior, în considerarea principiului prior tempore potior iure. Prin urmare, demersul pe care l-au iniţiat ar trebui admis.

În opinia lor, Curtea de Apel Constanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, potrivit cu care dreptul de proprietate este garantat, şi ale art. 1 şi următoarele din Legea nr. 33/1994, care statuează regula potrivit căreia orice expropriere se face numai pentru cauză de utilitate publică şi numai cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În concluzie, în opinia lor, hotărârea este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

7. Apărări formulate

La data de 13 martie 2024, intimata Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată. Aceasta arată că, potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul în litigiu are caracteristicile morfologice de plajă, fiind amplasat într-un mediu antropic. Însă, antropizarea zonei nu schimbă cadrul legal. Plajele reprezintă domeniul public al statului, sunt de interes naţional şi nu se află în circuitul civil.

La data de 25 martie 2024, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Acesta susţine că imobilul este nominalizat expres în H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, dat în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române". Prin urmare, bunul nu poate face obiect al proprietăţii private.

8. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen la data de 10 aprilie 2025 pentru soluţionarea căii extraordinare de atac promovate de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2/C din 8 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 2C din 8 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă prin care s-au admis apelurile formulate de pârâţii Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 1686 din 16 august 2017 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, s-a schimbat, în tot, sentinţa apelată în sensul că s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii A. şi B. critică decizia menţionată, afirmând că este rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale incidente.

În primul rând, aceştia arată că instanţa de apel nu a ţinut seama de concluziile expertului geolog, care se coroborează cu celelalte probatorii administrate, şi care dovedesc dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Însă, contestând interpretarea probatoriului, recurenţii antamează chestiuni de netemeinicie care au ca finalitate infirmarea concluziilor instanţei de apel cu privire la reperele geografice şi detaliile morfologice ale terenului. Or, analiza acestora este incompatibilă cu controlul de legalitate specific fazei procesuale a recursului.

În al doilea rând, recurenţii afirmă că imobilul ce face obiect material al prezentului litigiu este în proprietatea lor privată şi le-a fost atribuit, prin compensare, de către autoritatea locală. Fiind situat între construcţii, nu poate avea natura juridică a unei plaje şi nu poate face parte din domeniul public al statului.

Aceste susţineri nu sunt fondate.

Litigiul vizează o acţiune în revendicare şi grăniţuire cu privire la un teren în suprafaţă de 518 mp situat în Staţiunea Mamaia, zona C., cu următoarele vecinătăţi: la nord - alee acces plajă, la sud - I.E. 227250, la est - I.E. 227250, la vest - piscină (C.). Cererea a fost iniţiată de persoanele fizice A. şi B., în contradictoriu cu Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 2229 din 27 octombrie 2021, a casat hotărârea instanţei de apel şi a trimis cauza, pentru rejudecare, urmând ca instanţa devolutivă să ordone completarea sau, după caz, refacerea raportului de expertiză şi să administreze orice alte probe lămuritoare, pentru identificarea amplasamentului şi a regimului juridic al terenului.

În faţa instanţei de apel s-a întocmit un raport de expertiză geologică, în cadrul căruia expertul desemnat a concluzionat că, din punct de vedere morfologic, terenul în litigiu are caracteristicile unei plaje, dar că se găseşte situat într-un mediu parţial construit.

Pornind de la concluziile expertului, referitoare la structura morfologică a imobilului în cauză, instanţa de apel a admis apelul pârâţilor şi a respins acţiunea, ca fiind neîntemeiată.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că raţionamentul logico-juridic al hotărârii instanţei de apel este construit prin raportare la natura bunului revendicat, la caracteristicile sale naturale şi juridice, determinate de modul în care această categorie de teren - plajă - este definită în diversele norme legale incidente, care au condus la concluzia că aparţine domeniului public al statului, neputând fi revendicat de către reclamanţi.

Poziţia geografică şi structura morfologică a terenului în litigiu, care au determinat regimul său juridic de bun aflat în domeniul public, fiind stabilite printr-un raport de expertiză, nu pot fi reapreciate în recurs, întrucât situaţia de fapt este atributul exclusiv al instanţelor devolutive.

Stabilindu-se că terenul are structura morfologică a unei plaje, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că acesta este, prin efectul legii, de interes public şi formează obiectul proprietăţii publice.

Plecând de la regimul juridic legal imperativ al domeniului public, Înalta Curte reţine că aparţin acestuia toate bunurile pe care legea le declară ca fiind proprietate publică. Fac parte din această categorie de bunuri cele enumerate în Constituţia României şi o serie de alte acte normative.

Astfel, art. 136 alin. (3) din Constituţia de la 1991, revizuită, prevede că:

"bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".

De asemenea, prin art. 5 din Legea nr. 18/1991 s-a stipulat că: "(1) Aparţin domeniului public şi terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii".

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 a apelor, "Aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime."

Totodată, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică se prevede că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie (art. 136 alin. (3), după republicare), din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Conform pct. I.3 din anexa actului normativ menţionat, "plaja mării" se află în domeniul public al statului. Aceste dispoziţii au fost preluate la pct. 3 din Anexa nr. 2 a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Legea nr. 213/1998 a prevăzut şi obligaţia întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat, cât şi pentru comunităţile locale (art. 19 - 21), ceea ce denotă, din succesiunea actelor normative, că un criteriu cu adevărat dominant în stabilirea apartenenţei bunului la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale îl constituie criteriul voinţei legiuitorului.

Nu în ultimul rând, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, fac parte din domeniul public şi plajele.

Astfel, în legislaţia menţionată se relevă că plaja mării este un bun cu privire la care legiuitorul a prevăzut, în mod expres, că aparţine în exclusivitate domeniului public, care reprezintă, din punct de vedere conceptual, o masă patrimonială alcătuită din bunuri care sunt supuse unui regim juridic ocrotit în mod special de către lege.

În consecinţă, stabilindu-se, prin probatoriul administrat, că terenul în litigiu are caracteristicile morfologice ale unei plaje, în mod corect s-a concluzionat că acesta aparţine domeniului public, factorul antropic nefiind în măsură să-i modifice natura juridică.

Recurenţii susţin lipsa unei hotărâri de trecere a bunului din domeniul privat, în cel public, sau de expropriere pentru cauză de utilitate publică. Însă, nici această susţinere nu poate fi primită.

Potrivit dispoziţiilor art. 858 din C. civ., "Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege". În acelaşi timp, art. 859 din acelaşi act normativ stipulează: "(1) Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică. (2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege".

Aplicând metodele de interpretare sistematică, gramaticală şi teleologică a normelor juridice enunţate anterior, rezultă că, în privinţa obiectului dreptului de proprietate publică, declaraţia expresă a legii este cea care determină domeniul public restrâns (respectiv cel format din bunuri obiect exclusiv al proprietăţii publice) al statului.

Plaja este prevăzută expres, prin Constituţie şi legi organice, ca făcând parte din domeniul public al statului, astfel că legea reprezintă modul primar de dobândire a dreptului de proprietate asupra acestui tip de bunuri.

Inventarierea realizată prin anexele H.G. nr. 1705/2006, care, potrivit recurenţilor, este ulterioară dobândirii dreptului lor, are doar efect declarativ de drepturi. În privinţa bunurilor a căror apartenenţă la domeniul public al statului este stabilită în mod expres prin lege, recunoaşterea dreptului de proprietate publică a statului nu este condiţionată de realizarea prealabilă a operaţiunilor de delimitare, fiind necesară şi suficientă, din această perspectivă, doar verificarea naturii bunului şi a destinaţiei sale publice ca fiind cea prevăzută de Constituţie sau de legile organice. De aceea, chiar şi în situaţia în care imobilul litigios nu ar fi fost menţionat la poziţia 64001 din Anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006, constatarea ca fiind plajă a Mării Negre este suficientă pentru a determina recunoaşterea dreptului de proprietate publică al statului.

Înalta Curte reţine că, faţă de faptul că legea însăşi constituie modul de dobândire a dreptului de proprietate publică a statului asupra terenurilor cu destinaţie de plajă, hotărârea pretinsă de recurenţi nu ar avea nicio finalitate. Un astfel de act administrativ nu poate modifica situaţia juridică a unui bun a cărui apartenenţă la domeniul public este prevăzută în chiar legea fundamentală a ţării şi o serie de legi organice.

Nici criticile referitoare la lipsa declarării utilităţii publice şi a exproprierii imobilului, cu consecinţa plăţii de despăgubiri, nu pot fi primite. Terenul este prin natura lui de uz şi interes public, fiind inclus în domeniul public al statului. Or, instituţia exproprierii are ca cerinţă premisă existenţa unei proprietăţi private cu privire la care se declară utilitatea publică.

În al treilea rând, recurenţii susţin că au îndeplinit primii formalităţile de publicitate imobiliară, astfel că titlul lor de proprietate este preferabil, în considerarea principiului prior tempore potior iure.

Înalta Curte reţine că, dacă un bun este declarat prin lege ca fiind de uz sau de interes public, el trebuie să fi integrat legal în patrimoniul titularului său. Categoria de beneficiari care deţin acest patrimoniu este limitativă, fiind prevăzută expres de către legiuitor, şi vizează, în funcţie de aria de interes, statul sau unităţile administrativ-teritoriale, în conformitate cu dispoziţiile art. 858 din C. civ.

Însă, statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra plajelor prin inventarierea lor şi includerea în anexa H.G. nr. 1705/2006 sau prin intabulare, cum susţin recurenţii. Dimpotrivă, dreptul de proprietate publică a fost dobândit prin lege.

Prin urmare, regimul bunurilor proprietate publică nu poate depinde de diligenţa şi de operativitatea unor autorităţi şi instituţii publice în efectuarea inventarierii şi intabulării, după cum nu poate depinde nici de încheierea unor acte juridice prin care se declară, cu încălcarea legii, că bunul nu aparţine domeniului public.

Această constatare decurge direct din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică, prevăzut de dispoziţiile art. 136 alin. (4) teza I din Constituţie. Dacă bunurile aflate, potrivit legii, în proprietatea publică, nu pot fi înstrăinate, proprietatea publică nu se pierde din cauza întârzierii unor instituţii în efectuarea operaţiunilor de publicitate imobiliară sau din cauza unor înstrăinări efectuate de entităţi cu încălcarea acestui regim juridic. Plajele sunt bunuri care aparţin exclusiv domeniului public al statului, indiferent de conduita diligentă sau neglijentă a instituţiilor sale.

În consecinţă, împrejurarea că recurenţii pretind că au realizat primii formalităţile de publicitate imobiliară nu a condus la încetarea dreptului de proprietate a statului asupra acestuia şi nici nu conferă preferabilitate titlului de care aceştia se prevalează.

În al patrulea rând, recurenţii afirmă că, prin soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, de respingere a acţiunii iniţiate, s-au încălcat dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi ale art. 1 şi următoarele din Legea nr. 33/1994.

Însă, învestind instanţa cu o acţiune în revendicare, recurenţii erau ţinuţi să facă dovada celor afirmate - actori incumbit probatio - respectiv că sunt titularii dreptului de proprietate asupra bunului litigios.

Din probatoriile administrate rezultă că se dispută dreptul de proprietate asupra unui bun de uz şi interes general, aflat, ope legis, în domeniul public al statului. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu face parte din patrimoniul recurenţilor şi nici nu există o deposedare a acestora care să justifice admiterea demersului lor judiciar.

În consecinţă, nu este fondată nici critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi ale art. 1 şi următoarele din Legea nr. 33/1994.

În consecinţă, întrucât dispoziţiile legale invocate de recurenţi au fost, în mod corect, aplicate în cauză, nefiind incident motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2/C din 8 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2025.