Cassation appeal annulled for failing to substantiate legal defects and attempting factual re-evaluation of witness credibility and evidence weight

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2025

1. Circumstanţele cauzei 1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului I Bucureşti, secţia a II-a, sub nr. x/2017, la 17 august 2017, reclamanţii A., B., C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea testamentului autentificat cu nr. x/21.03.2016 de SPN E. şi F., întocmit de defuncta G. în favoarea pârâtei D., în principal, pentru lipsa discernământului, iar în subsidiar, pentru vicii de consimţământ (viciul voinţei), deschiderea succesiunii de pe urma defunctei G., decedată la 04.07.2017 şi stabilirea calităţii de moştenitori legali a nepoţilor de frate A., B. şi a nepoatei de soră C..

La 08 noiembrie 2017, reclamanţii au formulat cerere de completare a cererii de chemare în judecată prin care au solicitat ca în situaţia anularii testamentului autentificat sub nr. x/21.03.2016 de SPN E. şi F., prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea certificatului de moştenitor/legatar nr. x/21.09.2017 emis de notar public H., membru al BNPA "H. şi I.", de pe urma defunctei G., moştenitor D.. În drept, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile art. 954, art. 955, art. 976, art. 1100, art. 1103, art. 1106, art. 1108, art. 1114, art. 1038 alin. (1), art. 1204, art. 1205, art. 1206, art. 1214, art. 1251 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 250 din 18.01.2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. x/2018.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă, de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 963/17.07.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată, în apel, de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 875A din 12 iunie 2023, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din 16 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 963 din 17.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată şi a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, dispunând anularea testamentului autentificat sub nr. x/21.03.2016 de SPNJ E. şi F." şi a certificatului de moştenitor/legatar nr. x/21.09.2017 emis de SPN-BNPA H. şi I., a constatat deschisă succesiunea defunctei G., decedată la 04.07.2017, a constatat calitatea de moştenitori a reclamanţilor A., B. şi C., a obligat pârâta D. la plata către reclamantul B. a sumei de 4500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, a respins cererea reclamantului B. privind suma de 4000 RON, reprezentând onorariul expertului extrajudiciar, ca neîntemeiată, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă C. a sumei de 8511 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului şi la plata către apelantul-reclamant B. a sumei de 925 RON, reprezentând onorariu expertiză medico-legală.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs recurenta-pârâta D., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost legal învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În expunerea criticilor de nelegalitate invocate, recurenta a arătat că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37, art. 1204- art. 1205 din C. civ. şi următoarele, art. 264 şi art. 412 din C. proc. civ., precum şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, întrucât, în opinia sa, analiza efectuată de curtea de apel a fost una formală şi incompletă, ce a permis concluzia greşită că testatoarea G. nu ar fi avut discernământ la data întocmirii testamentului.

De asemenea, a susţinut că probele nu au fost administrate şi corelate corect, iar procesul de judecată nu a respectat cerinţele privind echitatea procedurii.

A mai arătat partea recurentă că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil şi procedurile au fost influenţate de erori în administrarea probelor, ceea ce a condus la o decizie incorectă şi injustă.

O altă critică adusă deciziei pronunţate de curtea de apel de către recurentă a vizat respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea, de către Curtea Constituţională, a excepţiei de neconstituţionalitate invocate, apreciind că era oportună suspendarea având în vedere că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost admisă, în parte.

Totodată, a criticat şi soluţia de respingere a cererii de suspendare a judecăţii până la soluţionarea definitivă a plângerii ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2023, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, din perspectiva în care reţinerile curţii de apel referitoare la lipsa dovezilor vizând începerea urmării penale este de neacceptat, în contextul dispoziţiilor Noului C. proc. pen., câtă vreme soluţia ce urmează a se pronunţa în dosarul penal are înrâurire asupra soluţiei din prezentul dosar.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor bazându-se pe o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, ignorând probele deja existente la dosar, care au fost considerate de Tribunalul Bucureşti ca fiind suficiente pentru a demonstra discernământul defunctei la data întocmirii testamentului.

Or, probele iniţiale, respectiv expertiza medico-legală psihiatrică şi alte documente medicale existente la dosar au indicat că defuncta avea capacitatea mentală necesară pentru a întocmi un testament valabil. Aceste probe au fost coroborate cu declaraţiile martorilor care au descris comportamentul normal şi capacitatea de judecată a defunctei. Prin expertiza ulterioară, pe care instanţa de apel s-a bazat pentru a schimba decizia, nu a luat în considerare integral probele iniţiale şi contextul medical anterior şi s-a concentrat pe o evaluare limitată, fără a corela rezultatele cu starea generală a defunctei pe o perioadă extinsă.

Totodată, a arătat că evaluarea şi interpretarea probelor din dosarul notarial şi consultaţiile medicale au fost gestionate incorect, ceea ce a afectat legalitatea deciziei curţii de apel. Probele din dosarul notarial, inclusiv corespondenţa şi alte documente relevante, au fost insuficient evaluate. Aceste documente arătau că defuncta era conştientă de actele sale juridice şi că a comunicat clar şi coerent intenţiile sale privind testamentul.

De asemenea, consultaţiile medicale anterioare întocmirii testamentului au fost ignorate sau interpretate greşit. Aceste consultaţii au demonstrat că defuncta avea un istoric medical stabil, fără semne evidente de lipsă de discernământ.

Or, curtea de apel a concluzionat, în mod eronat, că defuncta G. nu avea discernământ la data întocmirii testamentului, bazându-se pe noua expertiză, fără a corobora această concluzie cu celelalte probe.

În susţinerea celor precizate, a menţionat faptul că există evaluări contradictorii între expertizele medicale anterioare şi cea utilizată de instanţa de apel, în sensul că expertizele anterioare au arătat că defuncta avea capacitatea mentală necesară pentru a lua decizii juridice, în timp ce noua expertiză a concluzionat lipsa discernământului pe baza unei evaluări limitate.

Recurenta a mai subliniat faptul că au existat probleme în avizarea expertizei, respectiv evaluările comisiei de expertiză superioară au fost afectate de absenţa membrilor permanenţi esenţiali şi în lipsa unor examene medicale specializate. În plus, comisia de expertiză a fost alcătuită fără a include membri permanenţi esenţiali pentru o evaluare completă şi corectă. Această deficienţă a afectat integritatea şi completitudinea expertizei. Or, evaluările medicale nu au inclus toate examinările necesare pentru a stabili capacitatea mentală a defunctei. Au lipsit consultările specializate şi examenele detaliate, necesare pentru o evaluare adecvată a discernământului la momentul întocmirii testamentului.

În legătură cu faptul că instanţa de apel a constatat că există motive de nulitate a testamentului, recurenta a susţinut faptul că în apel nu au fost evaluate corespunzător probele care demonstrează capacitatea de discernământ a defunctei la data întocmirii testamentului. Probele medicale anterioare au indicat o stare mentală stabilă a defunctei, care era capabilă să înţeleagă şi să-şi exprime voinţa prin testament. Aceste probe ar fi trebuit să fie corelate cu concluziile expertizei avute în vedere de instanţa de apel şi să conducă la concluzia că actul de testament a fost întocmit cu toate formalităţile legale şi a fost validat iniţial de notariat. Probele demonstrează că defuncta a fost conştientă de consecinţele actului său şi a avut discernământul necesar. Comisia de expertiză a făcut evaluări fără a ţine cont de circumstanţele particulare şi de lipsa unor examene medicale specializate, iar evaluările nu au luat în considerare istoricul medical şi contextul general al defunctei, ignorând astfel aspecte esenţiale ale capacităţii sale mentale.

A apreciat recurenta că o evaluare corectă ar fi necesitat consultări medicale specializate şi detaliate, care să coroboreze starea generală a defunctei cu capacitatea sa de discernământ.

În privinţa declaraţiilor martorilor, a precizat că instanţa de apel nu a corelat declaraţiile martorilor cu celelalte probe, ceea ce a condus la o concluzie eronată privind capacitatea de discernământ a defunctei. Acestea au fost gestionate superficial şi necorelate adecvat cu celelalte probe pentru a susţine lipsa discernământului. Martorii au oferit informaţii consistente despre starea mentală şi comportamentul defunctei, subliniind că aceasta a avut capacitatea de a lua decizii conştiente şi informate.

Declaraţiile martorilor care au descris comportamentul şi capacitatea de judecată a defunctei în perioada întocmirii testamentului, susţin că aceasta avea discernământul necesar. Martorii au subliniat că defuncta era conştientă de acţiunile sale şi a exprimat clar intenţiile sale în faţa acestora.

Sub un ultim aspect, recurenta a criticat decizia curţii de apel din perspectiva cuantumului onorariului de avocat la care a fost obligată şi reducerea acestuia, apreciind că faţă de timpul şi volumul rezonabil afectat de apărător executării mandatului avocaţial, onorariul stabilit este mai mult decât disproporţionat cu activitatea efectiv prestată şi cu complexitatea speţei.

3. Apărările formulate în cauză.

La 25 aprilie 2024, intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat în principal, anularea recursului, iar pe fond, respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată. Au solicitat anularea recursului pentru neindicarea de către recurenta-pârâtă a numărului corect al hotărârii atacate şi să se constate că recursul a fost insuficient timbrat de către recurentă.

Totodată, intimaţii au solicitat instanţei să se constate că niciun motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă nu poate fi încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., vizând motive de nelegalitate şi să se constate că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susţinerile recurentei-pârâte nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situaţia de fapt a litigiului, fără a avea legătură cu raţionamentul instanţei de apel.

Au mai arătat că, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuţie şi reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare.

6. Procedura de filtru

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor pentru exprimarea unui punct de vedere.

La 09 aprilie 2025, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport.

Prin rezoluţie a fost stabilit termen de judecată pentru analiza admisbilităţii în principiu a recursului, în cameră de consiliu, fără citare părţi, la 05 februarie 2025, când, pentru soluţionarea prioritară a cererii de ajutor public judiciar sub forma asistenţei juridice gratuite prin apărător numit din oficiu, a fost dispusă amânarea cauzei la 09 aprilie 2025 când instanţa a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii în principiu a recursului din perspectiva posibilităţii încadrării în motivele de recurs, a criticilor formulate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală Cod de recurs, a criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: procedură civilă, examinând admisbilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilităţii încadrării în motivele

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ.:

"recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În cauza de faţă, deşi formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a omis să formuleze critici de nelegalitate subsumabile motivelor de casare invocate.

Sub un prim aspect, susţinerile recurentei cu privire la pretinsa nesocotire de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 264 din C. proc. civ., nu sunt însoţite de o argumentaţie juridică propriu-zisă, neaducând judecăţii veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

În acest sens, se reţine de către Înalta Curte că aspectele privitoare la greşita reţinere de către instanţa de apel, în fundamentarea soluţiei pronunţate, a concluziilor noului raport de expertiză conform cărora defuncta G., era lipsită de discernământ la 21 martie 2016, dată la care a avut loc încheierea testamentului autentificat sub nr. x/21.03.2016 de SPNJ E. şi F., fără a efectua o coroborare a acestei probe cu probele deja administrate în cauză (declaraţii de martori, răspunsul părţilor la interogatorii şi înscrisurile depuse la dosar) şi, subsecvent, a lipsei unei motivări în ceea ce priveşte înlăturarea acestor din urmă probatorii, se plasează în afara controlului judiciar al instanţei de recurs.

Astfel, în susţinerea acestei critici, recurenta, făcând trimitere la necesitatea existenţei lipsei de discernământ al testatoarei şi al viciului de consimţământ la momentul încheierii testamentului, 21 martie 2016, afirmă, contrar reţinerilor curţii de apel, că din coroborarea probelor încuviinţate în primă instanţă, răspunsurile la interogatorii şi declaraţiilor martorilor audiaţi, nu rezultă că la data încheierii testamentului, defuncta G. ar fi fost lipsită de discernământ, edificatoare în acest sens fiind declaraţiile martorei J. care, deşi a susţinut teza lipsei de discernământ alegată de reclamanţi, a atestat consimţământul defunctei la încheierea altor acte notariale, la două zile de la încheierea testamentului, ceea ce demonstrează că la momentul la care a testat defuncta avea reprezentarea faptelor sale şi era aptă să cunoască efectele şi consecinţele ce decurg din încheierea de acte juridice.

Înalta Curte reţine că simpla afirmare a faptului că "instanţa de apel nu face referire la alte probe din care să rezulte lipsa discernământului la data încheierii testamentului, ci se limitează doar la preluarea argumentelor Comisiei din noua expertiză", denotă doar o solicitare a recurentei-pârâte de restabilire a situaţiei de fapt, prin repunerea în discuţie a unor elemente de temeinicie, urmărind, în această manieră, inadecvată procedural, să obţină o nouă devoluare a cauzei.

Or, în faţa instanţei de recurs, nu se poate pune în discuţie o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfăţişa critici de netemeinicie a hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele prevăzute de lege, cu nesocotirea caracterului nedevolutiv al prezentei căi extraordinare de atac.

Astfel fiind, constatarea lipsei discernământului testatorului necesar pentru constatarea nulităţii testamentului reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenţei instanţelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de cercetare a faptelor), motiv pentru care susţinerile recurentei referitoare la existenţa la dosar a unor probatorii care demonstrează existenţa discernământului testatoarei defuncte la momentului încheierii testamentului nu pot constitui obiect al examinării în această fază procesuală, nefiind subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se constată, aşadar, că recurenta nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în motivele de casare, ci, mai degrabă, reproşează maniera în care au fost administrate şi interpretate probele de către instanţa de apel, criticând decizia, inclusiv din perspectiva în care curtea de apel nu a ţinut cont, în pronunţarea soluţiei, de solicitarea de transmitere către noua comisie de expertiză a punctului de vedere exprimat de recurentă (în opinia părţii recurente, comisia de expertiză din apel realizând un profil medical care nu corespunde defunctei) şi a respins solicitarea de suplimentare a probatoriului cu întocmirea unei adrese către medical neurolog, ceea ce excedează verificărilor instanţei de recurs.

În acest sens, se observă că aspectele la care face referire partea au făcut obiectul soluţionării la termenul de judecată din 19 septembrie 2022 când instanţa, deliberând asupra solicitării intimate-pârâte privitoare la emiterea unei adrese către Comisia care a avizat noul raport de expertiză, respectiv comunicarea către Comisia Superioară de Medicină Legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină legală a celor două rapoarte de expertiză, a respins, ca neîntemeiată, solicitarea de a înainta o adresă către Institutul Naţional de Medicină Legală, şi a admis solicitarea de înaintare a unei adrese către Comisia Superioară Medico- Legală, apreciind ca fiind utilă şi necesară pentru soluţionarea cauzei.

Totodată, se reţine că prin încheierea de şedinţă din 27 februarie 2023, instanţa de apel a respins solicitarea intimatei-pârâte formulate la termenul de judecată anterior, din 12 decembrie 2022, de emitere a unei adrese către medicul neurolog, ca nefiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei.

Or, analiza utilităţii administrării unei probei, reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenţei instanţelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situaţia de fapt a cauzei), motiv pentru care soluţia de respingere a solicitărilor intimatei-pârâte, de încuviinţare a unei anumite probe "ca nefiind concludentă soluţionării cauzei", nu poate constitui obiect al verificării jurisdicţionale în această fază procesuală, nefiind, oricum, subsumabilă motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Suplimentar caracterului incompatibil cu controlul judiciar în casaţie al susţinerilor formulate (din perspectiva verificării temeiniciei soluţiei pronunţate), se observă şi că acestea supun, spre verificare, doar în mod formal o eventuală nemotivare a instanţei de apel (cu privire la însuşirea concluziilor raportului nou de expertiză legală psihiatrică privind subiectivismul şi lipsa de studii specializate ale părţilor şi martorilor), dat fiind că, şi prin această afirmaţie, recurenta tinde, în realitate, tot la reevaluarea pertinenţei respectivului element probatoriu în raport cu circumstanţele aferente cauzei (cât timp curtea stabilise, în mod expres, că aceasta "nu este utilă şi concludentă soluţionării cauzei", reţinere ce se corela, în mod firesc, cu ansamblul statuărilor instanţei de apel din cuprinsul deciziei atacate - care au antamat inclusiv limitele în care instanţa putea proceda la analiza pricinii, exclusiv de verificare a îndeplinirii unei condiţii de validitate a testamentului, în principal, din perspectiva exitenţei discernământului testatoarei G., iar în subsidiar, pentru existenţa viciului de consimţămând al dolului prin captaţie).

Aşa fiind, critica potrivit căreia instanţa de apel nu a făcut referire la alte probe din care să rezulte lipsa discernămîntului testatoarei la data încheierii testamentului, limitându-se doar la concluziile din noul raport de expertiză medico-legală psihiatrică, în condiţiile în care din coroborarea probelor încuviinţate în primă instanţă, respectiv răspunsurile la interogatoriile şi declaraţiile de martori, nu rezultă că la data încheierii testamentului defuncta G. ar fi fost lipsită de discernâmânt, nu conturează o veritabilă critică de nelegalitate.

În acest sens, Înalta Curte notează că instanţa de apel, în urma evaluării cadrului factual, astfel cum a fost determinat de probatoriul administrat în cauză, a stabilit, în ceea ce priveşte forţa probantă a raportului de nouă expertiză medico legală psihiatrică, "că acesta are o însemnătate în ansamblul probator administrat, concluziile acestuia fiind clare şi argumentate în mod detaliat, fiind întocmit de persoane specializate, în timp ce răspunsurile părţilor la interogatoriu relevă poziţia acestora în cadrul litigiului iar relatările martorilor sunt influenţate de o serie de elemente afectogene, prezentând starea defunctei în funcţie de propria percepţie şi de propriile interese, neavând studii de specialitateţ astfel încât să furnizeze informaţii complete şi pertinente cu privire la starea psiho-fiziologică a testatoarei".

De asemenea, curtea de apel a mai reţinut că raportul de nouă expertiză medico legală psihiatrică nu s-a bazat în mod principal pe înscrisurile medicale provenind de la medicul neurolog, experţii au expus întregul istoric medical al defunctei prin raportare la acte medicale anterioare dar şi ulterioare celor comunicate de medicul neurolog pentru a explica modalitatea în care a avut loc evoluţia bolii.

În aceste coordonate, susţinerile recurentei referitoare la pretinsa analiză incompletă şi eronată a materialului probator, prin raportare exclusivă la concluziile raportului nou de expertiză medico-legală psihiatrică, fără a se ţine cont de declaraţiile martorilor K., L., M. şi J. nu sunt apte a declanşa controlul de legalitate a deciziei atacate, câtă vreme vizează maniera în care au fost administrate şi interpretate probele de către instanţa de apel, şi care excedează controlului de legalitate.

În realitate, susţinerea denotă doar dezacordul părţii în raport cu soluţia atacată, din moment ce aceasta se rezumă la a face referire, în justificarea criticii, la faptul că "din probatoriul administrat, nu a rezultat că la data încheierii testamentului defuncta ar fi fost lipsită de discernămînt", în scopul, impropriu, al restabilirii situaţiei de fapt, prin repunerea în discuţie a unor elemente de temeinicie, solicitând, de fapt, instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în prezenta fază procesuală.

În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile recurentei de respingere a solicitării acesteia de suspendare a cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2023 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti aspect care, în accepţiunea părţii, demonstrează nelegalitatea deciziei atacate.

În acest sens, se observă că, deşi a invocat că hotărârea recurată ar fi nelegală, recurentul a omis să indice, printr-o argumentaţie acurată juridic, în ce constă, în concret, greşeală instanţei de apel, prin raportare la considerentele avute în vedere în respingerea acestei cereri şi care au vizat în esenţă, lipsa oricăror dovezi care să probeze începerea urmăririi penale, rezumându-se a afirma că "susţinerea lipsei probei vizând începerea urmării penale este de neacceptat".

Or, procedând în această manieră deficitară, simpla referire la "nelegalitatea deciziei atacate", neancorată în regulile care guvernează condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru suspendarea judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., nu configurează un aspect subsumabil prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., supus controlului judiciar al instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte critica privitoare la respingerea de către curtea de apel a cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionale a prevederilor art. 338 din C. proc. civ. şi a art. 24, art. 25 şi art. 28 din O.U.G. nr. 1/2000 invocate, se reţine că petenta s-a rezumat în a argumenta această critică afirmând că "suspendarea era una oportună".

Înalta Curte constată că modalitatea în care recurenta a înţeles să îşi expună motivele pentru a demonstra, în acest mod, necesitarea suspendării judecăţii pe perioada soluţionării de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 338 din C. proc. civ. şi art. 24, art. 25 şi art. 28 din O.U.G. NR. 1/2000, nu este subsumabilă cerinţei legale ce se degajă din conţinutul motivelor de casare invocate, astfel că nici aceste afirmaţii nu relevă conformarea conduitei procesuale a titularului prezentei căi extraordinare de atac la exigenţele dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru a putea crea premisele necesare exercitării controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În continuare, recurenta a afirmat că decizia curţii de apel este nelegală pentru încălcarea dispoziţiilor art. 37, art. 1204-art. 1205 din C. civ.. Înalta Curte reţine că instanţa de apel, ca efect al interpretării probatoriului, a apreciat că la momentul testării, defuncta nu avea discernământ, stabilind, în esenţă, că "faţă de ansamblul înscrisurilor medicale şi de concluziile raportului de nouă expertiză medico legală defuncta prezenta în perioada autentificării actului un deficit sever de manifestare a liberei voinţe cu incapacitate psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi a consecinţelor social juridice ce pot decurge din semnarea actului.", ceea ce determinat-o să constate că testamentul autentificat cu nr. x/21.03.2016 de notar public Societate Profesională Notarială E. şi F., întocmit de defuncta G. în favoarea pârâtei D., este lovit de nulitate relativă.

Or, simpla trimitere la textele legale ale art. 37 şi art. 1204-1205 din C. civ. care reglementează valabilitatea consimţământului, în absenţă formulării unor critici concrete care să vizeze aplicarea sau interpretarea greşită de către instanţa de apel a acestor norme legale, imprimă criticii formulate un caracter pur formal.

Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

În consecinţă, aceste cerinţe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurenta a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greşeli de judecată imputabile instanţei de apel în legătură cu aceste aspecte.

Neprocedând astfel, instanţa de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susţineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoţite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate.

Neîncadrabile în drept sunt şi susţinerile recurentei referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia deciziei curţii de apel care a reţinut concluziile Comisiei de nouă expertiză medico legală psihiatrică bazate pe aşa-zisele investigaţii medicale care au condus la stabilirea unui diagnostic de demenţă, cu trimitere la circumstanţele factuale (sens în care precizează că "din înscrisurile medicale exhibate, nu rezultă că defuncta a beneficiat vreodată de investigaţii care să fi stabilit diagnosticul de demenţă"), din moment ce recurenta antamează, şi prin intermediul acestor critici, doar chestiuni relative la elemente de fapt şi la modalitatea de interpretare a probatoriului, străine de analiza de legalitate a instanţei de recurs, astfel cum s-a arătat.

Doar sub aparenţa unor critici de nelegalitate se plasează şi criticile referitoare la existenţa unei "analize incomplete a instanţei de apel cu privire la lipsa discernământului la momentul încheierii testamentulului ", în condiţiile în care acestea nu sunt susţinute de argumente care să permită încadrarea lor în motivul de recurs invocat, care presupunea, prin raportare la ipoteza normativă indicată, demonstrarea aspectului că decizia atacată nu conţine motivele p ecare se întemeiază.

Fără să indice vreo greşeală procedurală a instanţei de apel, care a sancţionat judecata primei instanţe prin înlăturarea din probaţiune a raportului de expertiză medico legală întocmit în primă instanţă, recurenta solicită, practic, o reevaluare a mijloacelor de probă interpretate de instanţa de apel cu ocazia devoluţiunii cauzei, aspect ce are în vedere strict temeinicia judecăţii înfăptuite în precedenta fază procesuală.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în mod expres că "prin raportul de expertiză medico legală întocmit în primă instanţă, pe care intimata pârâtă îl solicită a fi valorificat, nu s-a analizat întregul istoric medical al defunctei", simpla nemulţumire a părţii în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului, de către instanţa de prim control judiciar, nu corespunde motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicţional atacat.

Astfel fiind, cum în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei şi la o cenzurare a activităţii de interpretare a mijloacelor de probă, ce revine exclusiv instanţelor fondului, criticile relative la înlăturarea unor probatorii nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală.

Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cheltuielile reprezentând onorariul avocaţial la care a fost obligată în apel recurenta-pârâtă, instanţa de recurs constată că acestea nu se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate.

În acest sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu titlu de onorariu de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte în sensul că suma stabilită în sarcina sa cu acest titlu este exagerat de mare, în raport de volumul de muncă presupus de activitatea desfăşurată de avocatul părţii adverse şi de complexitatea cauzei, neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.

Aşadar, Înalta Curte observă că modalitatea de formulare a criticilor de către recurenta-pârâtă nu permite extragerea unor aspecte de nelegalitate apte a permite cenzura instanţei de recurs, neputându-se reţine nici motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 875 din 12 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cât priveşte solicitarea intimaţilor-reclamanţi, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 875 din 12 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea formulată de intimaţii-reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 aprilie 2025.