Company awarded €10,000 for excessive criminal trial duration; €500,000 balance upheld as rejected.

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 15 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 C. civ.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 73 din 16 martie 2022, Tribunalul Teleorman, secţia civilă a respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât prin întâmpinare şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 542A din 6 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 73/16.03.2022 pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 73/16.03.2022 pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 100 RON, constând în contravaloarea taxei de timbru, a menţinut soluţiile respingerii, în rest, a cererii, şi respingerii excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 542A din 6 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman în numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 9 iulie 2024, sub nr. x/2021 şi a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen şi din procesul-verbal de repartizare aleatorie .

I.4.1. Recursul formulat de reclamanta A. S.R.L.

Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi a obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În motivare, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat principiul echităţii privind acordarea unei reparaţii efective persoanei prejudiciate, deşi a constatat existenţa faptelor ilicite săvârşite de Statul Român, respectiv încălcarea obligaţiei de soluţionare a dosarului penal într-un termen rezonabil, precum şi eroarea judiciară săvârşită de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Alexandria în soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de clasare.

Instanţa trebuia însă să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport cu circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. În acest sens, recurenta-reclamantă a indicat cauza Abramiuc contra României şi cauza Kudla contra Poloniei.

De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât îi este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

În calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, statul răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, fiind obligat să acorde un remediu efectiv care să permită persoanei prejudiciate să îşi valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie.

Deşi instanţa de apel a apreciat că este admisibilă acţiunea împotriva statului pentru încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, precum şi pentru eroarea judiciară, repararea prejudiciului nu a fost realizată conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea unei satisfacţii echitabile.

Legislaţia naţională nu prevede o cale specială care să tindă la compensarea prejudiciului suferit de o persoană prin depăşirea duratei rezonabile a procesului penal, devenind aplicabile regulile generale ale procesului civil, fiind incidente normele de drept care guvernează materia răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a reţinut că societatea reclamantă a manifestat o implicare constantă în derularea cercetărilor, a propus probe, a formulat în mod repetat solicitări cu privire la informarea asupra stadiului urmăririi, a întreprins demersuri menite să urgenteze soluţionarea plângerii penale, formulând trei contestaţii la tergiversarea cauzei. Faptele reclamate prin plângerile penale necesitau elucidarea acestora cu celeritate, ţinând cont şi de obiectul de activitate al reclamantei, activitatea intrând în regres şi culminând cu falimentul. De altfel, chiar în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, lichidatorul judiciar a menţionat, printre altele, împiedicarea folosinţei terenurilor arendate şi aflate în posesia societăţii reclamante de către terţe persoane faţă de care s-a solicitat începerea urmăririi penale, precum şi rezilierea intempestivă a contractelor de arendare deţinute de reclamantă pentru o suprafaţă mai mare de teren coroborat cu lipsa planurilor parcelare, care a condus la imposibilitatea societăţii să apere exploataţia agricolă.

Faţă de particularităţile răspunderii civile delictuale, răspunderea statului are un caracter obiectiv, independent de culpă. Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care trebuie soluţionat un litigiu.

Prejudiciul moral decurge din starea de incertitudine cu privire la rezultatul procedurii, fiind generat de nemulţumirea şi disconfortul care rezultă din durata prelungită a procedurii penale, existând o legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită a Statului Român şi prejudiciul moral suferit de societatea reclamantă.

Pe cale de consecinţă, durata de aproximativ 9 ani a urmăririi penale a fost una excesivă, incompatibilă cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, dând dreptul la o reparaţie echitabilă.

În ceea ce priveşte eroarea judiciară, instanţa de apel a reţinut că respingerea ca tardivă a plângerii împotriva soluţiei de clasare de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Alexandria constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 41 din Decretul nr. 195/2020, petenta fiind privată de o cale de atac efectivă la o instanţă judecătorească. Totodată, s-a reţinut şi nesocotirea evidentă a prevederilor care reglementează principiul contradictorialităţii, având în vedere că excepţia tardivităţii nu a fost invocată în şedinţa publică din data de 27.07.2020, astfel cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării, fiind grav afectate drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale societăţii reclamante, întrucât plângerea sa împotriva ordonanţei de clasare nu a mai fost analizată pe fond, iar soluţia de netrimitere în judecată a devenit definitivă.

Referitor la prejudiciu, instanţa de apel a reţinut următoarele: nu se poate apela la mijloace de probă materiale pentru determinarea existenţei şi întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu; s-a acordat o sumă globală drept compensaţie a reclamantei pentru consecinţele prejudiciabile suferite ca urmare a nesocotirii duratei rezonabile a procedurii şi a erorii judiciare săvârşite, având în vedere şi faptul că despăgubirile acordate pentru daune morale nu sunt menite a avea un caracter represiv, ci reparator, fără a constitui totuşi o sursă de îmbogăţire fără just temei; au fost avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi cele generale privind consecinţele negative suferite, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost, sunt şi, mai ales, vor fi percepute consecinţele; despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată; suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure; pentru a-şi păstra caracterul de satisfacţie echitabilă, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust; raportat la particularităţile cauzei, ţinând cont de miza litigiului pentru societatea reclamantă, de durata procedurii penale finalizate cu o soluţie de clasare, care a rămas definitivă ca urmare a respingerii eronate a plângerii formulate împotriva acesteia, cu consecinţa privării reclamantei de o cale de atac efectivă la o instanţă de judecată. Curtea a apreciat că acordarea de despăgubiri în cuantum de 5.000 euro pentru durata excesivă a procedurii şi de 5.000 euro pentru eroarea judiciară săvârşită constituie o reparaţie suficientă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Recurenta reclamantă a considerat că instanţa de apel nu a respectat principiile echitabilităţii şi proporţionalităţii, modalitatea de cuantificare a daunelor morale transformând despăgubirile acordate cu acest titlu într-o compensaţie iluzorie şi nedreaptă.

Recurenta reclamantă a arătat că societatea a activat în domeniul agricol în judeţul Teleorman, angrenând o forţă de muncă enormă pentru cultivarea terenurilor arendate sau deţinute în proprietate.

Asociaţii săi au învestit sume considerabile în afacere şi au mizat pe faptul că Statul Român prin autorităţile sale locale va respecta dispoziţiile legale în materie, fără a constitui în sine o piedică pentru propria existenţă a societăţii.

Dezvoltarea activităţii unei societăţi presupune creşterea cifrei sale de afaceri, prin crearea de locuri de muncă, prin exploatarea unitară a suprafeţelor de teren agricol. Or, toate acestea profitau Statului Român, întrucât societatea era plătitoare de taxe şi impozite, iar pământul devenea unul productiv.

Activitatea de înşelăciune exercitată de membrii B., în complicitate cu alte persoane, a reprezentat în fapt începutul unei catastrofe pentru reclamantă. Situaţia în care terenurile au început să fie invadate şi exploatate de alte persoane, precum şi comunicarea unor adrese false de reziliere a contractelor de arendă erau circumstanţe de fapt care reclamau urgenţa din partea organelor coercitive ale Statului Român.

Toate acţiunile ilegale care au lovit activitatea societăţii reclamante au fost conduse de însuşi primarul C., ale cărui prerogative legale intrau într-o incompatibilitate evidentă, fapt pentru care şi-a angrenat toţi membrii familiei pentru activitatea infracţională care a prejudiciat reclamanta într-o măsură covârşitoare.

Statul Român a avut nevoie de patru ani doar pentru a stabili competenţa de soluţionare a cauzei penale. Ulterior, în ciuda faptului că procurorul a încuviinţat efectuarea unor expertize (grafoscopice şi contabile), precum şi audierea tuturor persoanelor care aveau cunoştinţă de faptele penale imputate, s-a ajuns ca toate probele încuviinţate în prealabil să nu mai fie administrate, culminând cu o soluţie profund nelegală, respectiv cea a respingerii plângerii ca tardiv formulată.

Având în vedere suprapunerile de terenuri agricole, precum şi faptul că acordarea subvenţiilor APIA a fost suspendată până la soluţionarea acestui diferend, societatea reclamantă a încercat să tranşeze acest litigiu prin consultarea Registrului agricol, constatând încălcarea crasă a unor acte normative care trebuiau să clarifice situaţiile juridice ale suprafeţelor de teren, şi nu să le complice prin menţionarea mai multor contracte de arendă pe aceeaşi suprafaţă.

Toate acestea demonstrează că societatea reclamantă a întreprins toate demersurile legale posibile pentru a ieşi din acest impas, care înseamnă un regres semnificativ pentru firmă, însă niciodată nu şi-ar fi putut imagina că însuşi Statul Român prin autorităţile sale va reprezenta de fapt piedica şi, mai ales, lovitura finală care a pus punct unei activităţi de succes.

Tergiversarea soluţionării procesului penal a condus în mod inerent la lipsa obiectului de activitate a societăţii reclamante, respectiv lipsa posesiei asupra terenurilor agricole, din cauza letargiei şi pasivităţii Statului Român, şi a provocat falimentul reclamantei.

Prin Rezoluţia nr. 3468/06.11.2020, Direcţia de inspectie a judecătorilor a reţinut că "respingerea, ca tardivă, a plângerii formulate de petenta A. S.R.L. de către dl. judecător D. din cadrul Judecătoriei Alexandria, constituie o încălcare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 41 şi următoarele din Decretul 195/2020, cu consecinţa privării petentei de o cale de atac efectivă la o instanţă independentă, de altfel singura cale de atac prevăzută de lege, în situaţia de faţă".

Încălcarea gravă a dispoziţiilor legale a condus în mod inerent ca fondul litigiului penal să nu mai fie judecat de o instanţă independentă şi imparţială, persoanele vinovate de săvârşirea faptelor penale sesizate prin plângerile penale formulate au scăpat nevinovate, fără nicio sancţiune, iar prejudiciul material cauzat societăţii reclamante nu va mai putea fi recuperat niciodată.

Dacă cercetarea penală s-ar fi derulat într-un interval de timp rezonabil şi instanţele penale ar fi hotărât ca inculpaţii să fie condamnaţi şi, pe cale de consecinţă, să restituie spre exploatare terenurile, existau mari şanse ca reclamanta să îşi revină din punct de vedere economic.

Deşi recurenta-reclamantă a fost înfiinţată prin investiţia majoră constituită în special de cetăţeni italieni întreprinzători, care au dorit să pună bazele unei afaceri de succes în domeniul agricol, prin activitatea infracţională complexă a inculpaţilor societatea a fost prejudiciată material cu o sumă imensă, aceasta reprezentând una dintre cauzele principale pentru care s-a intrat în procedura de faliment.

În anul 2018, în Raportul asupra cauzelor şi a împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a reclamantei, lichidatorul judiciar E., în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Teleorman, a menţionat următoarele cauze: l) împiedicarea folosinţei terenurilor arendate şi aflate în posesia S.C. A. S.R.L., de către terţe persoane faţă de care s-a solicitat începerea urmăririi penale; 2) rezilierea intempestivă şi nelegală a contractelor de arendare deţinute de S.C. A. S.R.L. pentru o suprafaţă mare de teren; 3) refuzul F. de a refinanţa creditul de investiţii; 4) pentru a putea face faţă datoriilor, S.C. A. S.R.L. a fost nevoită să înstrăineze terenurile agricole pe care le cultiva, societatea rămânând să deţină în proprietate doar o suprafaţă de 53 ha; 5) lipsa planurilor parcelare a condus la imposibilitatea ca în mod legal S.C. A. S.R.L. să apere exploataţia agricolă, întrucât suprafeţele lucrate fizic nu corespundeau cu suprafeţele indicate în contract.

Recurenta-reclamată a menţionat că incertitudinea cu privire la amplasarea terenurilor a condus şi la formularea de către alte societăţi comerciale de acţiuni având ca obiect evacuarea sa din terenurile lucrate, cereri de chemare în judecată care în multe cazuri au fost admise de instanţele de judecată, lipsind-o de posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea de exploataţie agricolă.

Rezilierea contractelor de arendă prin folosirea de acte false, tulburarea liniştitei posesii asupra terenurilor aflate în proprietate, înşelarea în convenţii de B., prin indicarea eronată a amplasamentului terenurilor arendate, au reprezentat factori determinanţi care au condus la crearea unui prejudiciu consistent şi, în cele din urmă, la faliment.

Amploarea prejudiciului suferit de reclamantă rezultă atât din Raportul de expertiză tehnică agricolă efectuată de către evaluator ing. G., înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman la data de 31.07.2012, cât şi din Raportul de expertiză extrajudiciară efectuată în luna decembrie 2020 de către Prof. Univ. Dr. H., membru I., care a determinat impactul economic cauzat prin pierderea dreptului de utilizare a terenurilor până la data deschiderii procedurii de insolvenţă.

Acest raport efectuat de către un specialist în materie a concluzionat următoarele: impactul economic cauzat de pierderea dreptului de utilizare a terenurilor arendate în anul agricol 2011/2012 a fost în cuantum de 1.442.252 euro, ceea ce a determinat imposibilitatea firmei de a atinge punctul de paritate şi în consecinţă a determinat decăderea activităţii; transferul unei suprafeţe mai mici de teren arabil a determinat pierderea sumei de 561.050,56 euro din veniturile S.C. A. S.R.L., împiedicând orice tentativă de redresare a activităţii; dacă S.C. A. S.R.L. nu ar fi suferit daunele cauzate de acţiunea B., ar fi avut resurse economice suficiente pentru a face faţă campaniei agricole 2015/2016, fără a apela la terţi; în cazul în care S.C. A. S.R.L. ar fi încasat toate sumele datorate potrivit dispoziţiilor contractuale de la S.C. J. S.R.L. în martie 2016, ar fi putut să-şi plătească datoriile scadente; dacă asociaţii ar fi ales să investească în fonduri de investiţii şi nu ar mai fi făcut investiţii în societate, lipsa profitului generat de capitalul investit în S.C. A. S.R.L. sub formă de capital social şi de împrumuturi este în cuantum de 2.921.445 euro; dauna emergentă totală este estimată între 3.696.869 euro şi 4.696.869 euro.

Deşi suma solicitată prin cererea de chemare în judecată reprezintă daune morale, şi nu materiale, instanţa de apel nu putea trece cu lejeritate peste concluziile raportului de specialitate de mai sus, dovedindu-se fără putinţă de tăgadă, în mod clar şi inechivoc, legătura de cauzalitate între activitatea frauduloasă a inculpaţilor, cu privire la care s-a formulat plângere penală, şi declinul/falimentul acestei societăţi. În sens contrar, s-a ajuns ca daunele morale acordate pentru fiecare din faptele sesizate să reprezinte doar 0,1% din prejudiciul material suferit de societatea A., ceea ce transformă compensaţia într-una total inechitabilă şi disproporţionată.

Dreptul la daune/compensaţii pe care îl invocă şi pe care îl pretinde reclamanta este fundamentat pe raportul de cauzalitate existent între fapta ilicită a Statului Român şi prejudiciul suferit.

Existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este dovedită pe deplin de întregul context probator al dosarului şi confirmat prin Raportul lichidatorului judiciar E. efectuat şi înregistrat în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Teleorman, având ca obiect insolvenţa S.C. A. S.R.L., ale cărui cauze demonstrează grava neglijenţă a autorităţilor în soluţionarea unor plângeri urgente.

În ceea ce priveşte respingerea ca tardivă a plângerii formulate de societatea reclamantă, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezidă din încălcarea evidentă de către judecătorul de cameră preliminară a dispoziţiilor care reglementau starea de urgenţă a condus la privarea reclamantei la o instanţă independentă şi imparţială care să analizeze fondul problemei.

Realitatea celor expuse demonstrează faptul că recurenta-reclamantă, o societate de profil agricol de renume, cu mulţi angajaţi şi care a contribuit la bugetul naţional prin taxele şi bugetele achitate, a fost spulberată în lipsa intervenţiei autorităţilor române de a pune capăt activităţilor infracţionale sesizate prin plângerile formulate de către societate.

În ambele situaţii, faptele ilicite imputate Statului Roman au fost săvârşite prin culpa gravă, deşi situaţiei litigioase ar fi trebuit să îi fie acordată o atenţie sporită care să nu permită nicio eroare.

Astfel, în ceea ce priveşte tergiversarea soluţionării dosarului penal, în procesul de urmărire penală procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată, iar judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată.

Soluţionarea unei cauze penale într-un "termen rezonabil" este un principiu/deziderat de care organele judiciare trebuie să ţină cont la soluţionarea dosarului. Însă, acest principiu a fost încălcat cu rea-credinţă în primul rând prin declinările succesive de competenţă pe o durată de 4 ani.

Deşi au fost formulate nenumărate cereri prin care se solicita celeritatea soluţionării dosarului penal, punând la dispoziţia anchetatorilor absolut toate înscrisurile şi informaţiile necesare şi răspunzând prompt solicitărilor acestora, organele de cercetare penală au preferat să trateze de o manieră total superficială toate împrejurările de fapt şi de drept aduse spre analiză acestora, neadministrând probe esenţiale pentru aflarea adevărului în cauză şi încuviinţate de procuror.

Doar după ce a avut posibilitatea legală de a formula contestaţie asupra termenului de soluţionare a dosarului penal, instanţa a acordat un termen limită de 3 luni de zile, însă acest termen nu a făcut altceva decât să grăbească "soluţionarea" unui litigiu penal, fără a se intra în fondul problemelor sensibile, respectiv fără a fi administrate probe esenţiale pentru elucidarea cazului.

În ceea ce priveşte judecătorul de cameră preliminară care a respins plângerea societăţii A. ca tardiv introdusă, cu încălcarea gravă a legii, acesta a manifestat o neglijenţă gravă în soluţionarea dosarului penal, sub următoarele aspecte: fiind de dată relativ recentă intrarea României în stare de urgenţă, iar ulterior prelungită cu stare de alertă, orice judecător trebuia să cunoască efectele suspendării acţiunilor reglementate prin decretele prezidentiale; judecătorul de cameră preliminară nu a fost presat de o şedinţă de judecată aglomerată pentru a pronunţa o soluţie profund nelegală, întrucât pronunţarea a fost amânată o săptămână, suficient timp pentru a analiza în mod judicios speţa; deşi la termenul de judecată s-a pus în discuţia părţilor exclusiv fondul plângerii formulate de societatea A., abia la termenul de pronunţare, când nicio parte nu era prezentă şi nu putea formula apărări în cauză, judecătorul a invocat din oficiu excepţia tardivităţii formulării plângerii, excepţie pe care ulterior a şi admis-o.

Or, toate aceste erori nu demonstrează altceva decât neglijenţa gravă de care a dat dovada judecătorul de cameră preliminară, neavând practic nicio scuză/justificare pentru această soluţie.

I.4.2. Recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman în numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor

Prin cererea formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului său şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Un prim motiv de recurs vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., recurenta-pârâtă susţinând că este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în consecinţă admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Recurenta-pârâtă a susţinut că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţineau instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Fiind o acţiune întemeiată şi pe dispoziţiile C. civ. care instituie răspunderea civilă delictuală, răspunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii şi prevalente în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 şi următoarele din Noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. În acest sens a indicat decizia nr. 422 din 17.01.2006.

În speţă nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât şi cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Pentru a putea fi angajată răspunderea pentru fapta altuia, în literatura de specialitate, precum şi în practica judiciară, s-a arătat că pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului în temeiul art. 1373 alin. (1) din C. civ. este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 din C. civ.

Această subordonare sau, altfel spus, această dependenţă funcţională a prepusului faţă de comitent constituie nota caracteristică a raportului de prepuşenie, care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 1373 alin. (1) din C. civ., bineînţeles dacă sunt întrunite condiţiile generale şi cele specifice ale răspunderii.

Statul Român nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în condiţiile în care magistraţii care au instrumentat cauza penală care a vizat-o pe reclamantă nu aveau calitatea de prepuşi ai acestuia.

Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane nu există numai ca expresie a prevederilor legii, stabilirea unei asemenea răspunderi având la bază existenţa unor relaţii între autorul prejudiciului şi persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta săvârşită de acesta.

Prin urmare, raportat la prevederile legale mai sus invocate, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, instanţa în mod greşit interpretând temeiurile de drept din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta-pârâtă a susţinut că această excepţie a fost invocată atât din perspectiva temeiurilor de drept invocate de reclamantă (dispoziţiile din C. civ.), cât şi din perspectiva faptului că în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, persoana juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică provocată.

În acest sens invocă, cu titlu de practică judiciară decizii ale Înaltei Curţi (decizia nr. 422/17.01.2006, decizia nr. 8591/06.12.2011, decizia nr. 2059/14.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019).

Aşadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare.

Pe fond, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, susţinând, contrar reţinerilor instanţei, că modalitatea de desfăşurare a unei cercetări penale nu se poate constitui într-o acţiune prejudiciatoare, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.

Cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenţei sau nu a elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor prevăzute de legea penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul art. 6 paragraful 1 din Convenţie o serie de linii directoare, indicând astfel criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei.

Instanţa europeană a precizat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudenţa Curţii, şi anume: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor în proces, comportamentul autorităţilor statale competente.

Astfel, caracterul rezonabil al duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciat in abstracto, ci trebuie stabilit în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete (cauza Bartenbach contra Austriei, hotărâre din 20 martie 2008, cauza Tudorache contra României, hotărâre din 29 septembrie 2005).

În ceea ce priveşte termenul rezonabil în materie penală, art. 6 paragraf 1 din Convenţie recunoaşte oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a obţine, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce.

Însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6. (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992, cauza C. pen. si alţii contra Franţei, hotărâre din 1 august 2000).

Cu privire la durata procedurii, aşa cum se arată şi în cauza Reiner şi alţii împotriva României, natura rezonabilă se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente.

Aşadar, analiza caracterului rezonabil al termenului trebuie să se realizeze in concreto, prin raportare la circumstanţele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reţinute de către Curtea Europeană, respectiv: natura cauzei, importanţa pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzaţi şi al martorilor, de volumul dosarului, de dificultăţile ce ţin de administrarea probelor, de investigaţiile ce trebuie desfăşurate şi de o eventuală dimensiune internaţională a cauzei; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligenţele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum şi comportamentul autorităţilor.

Principiul dreptului la un proces echitabil cu componenta termenului rezonabil este strâns legat de respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să se constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni.

Atât caracterul echitabil al procesului, cât şi cerinţa soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil îşi pun amprenta asupra principiilor fundamentale ale unui proces şi asupra fiecărei reglementări în parte, numai astfel asigurându-se realizarea celor două trăsături caracteristice înscrise în CEDO şi în Constituţia revizuită a României.

Şi în Erata - completare la Raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a societăţii (BPI nr. 2595/06.02.2019), lichidatorul judiciar menţionează "Cu privire la tergiversarea dosarelor, la data de 25.09.2018, Prim Procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman a comunicat prin Ordonanţă următoarele: dosarul penal este complex, necesită un număr mare de audieri (peste 300 de cereri de reziliere contracte) şi alte lucrări de efectuat, nu a stat în nelucrare, iar în cauză se efectuează cercetări pentru lămurirea tuturor aspectelor sesizate de petentă".

Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 646/23.02.2018, "Simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficientă pentru reţinerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil, această apreciere putându-se contura doar prin intermediul întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare. Abia după stabilirea duratei nerezonabile a procedurii judiciare este posibilă identificarea şi repararea prejudiciului cauzat, anume a celui care decurge exclusiv din întârzierile imputabile autorităţilor judiciare".

S-a solicitat a se observa şi conduita reclamantei, care a formulat mai multe plângeri penale, astfel cum a arătat şi aceasta prin cererea de chemare în judecată; prin Ordonanţa nr. 886/P/2015 din data de 20.03.2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria, s-a dispus reunirea dosarelor penale nr. x/2015, nr. y/2016 şi nr. 1064/P/2016, într-un singur dosar, ce a purtat nr. x/P/2015.

Reunirea dosarelor penale mai sus menţionate s-a dispus pentru asigurarea unei bune judecăţi şi a respectării garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali.

Prin urmare, nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului la un proces echitabil sau a termenului rezonabil.

Chiar intimata reclamantă a arătat prin cererea de chemare în judecată că a formulat plângere la CEDO cu privire la încălcarea de către organele judiciare a dispoziţiilor art. 6 din CEDO (dreptul la un proces echitabil) sub aspectul încălcării termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale, precum şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din CEDO (protecţia proprietăţii) şi a art. 3 din Protocolul nr. 7 din CEDO (dreptul la despăgubire în caz de eroare judiciară).

Prin Decizia din data de 18.03.2021, CEDO a respins ca inadmisibilă plângerea societăţii, Curtea reţinând că în ceea ce priveşte reclamaţiile ridicate cu privire la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din CEDO şi art. 3 din Protocolul nr. 7 din CEDO că "dreptul pretins încălcat se regăseşte în afara drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau Protocoale", iar în ceea ce priveşte reclamaţiile cu privire la art. 6 paragraf 1 din CEDO, Curtea, în lumina documentelor puse la dispoziţie de reclamantă, a apreciat că în cauză nu se dezvăluie niciun aspect cu privire la încălcarea drepturilor şi libertăţilor reglementate în Convenţie sau în Protocoale.

Având în vedere cele mai sus arătate, recurenta-pârâtă a apreciat că în prezenta speţă nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a fi incidentă încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenţie sub aspectul încălcării termenului rezonabil, aşa cum de altfel a considerat şi Curtea prin decizia mai sus menţionată.

Aşadar, în prezenta speţă durata procedurii în ansamblu este justificată.

În conformitate cu prevederile art. 452 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană interesată poate sesiza Inspecţia Judiciară în vederea verificării abaterii disciplinare.

Chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a menţionat faptul că, la data de 23.09.2020, a înregistrat la Inspecţia Judiciară o sesizare prin care a reclamat comportamentul abuziv al judecătorului de camera preliminară, domnul D., iar prin Rezoluţia nr. 3468/06.11.2020, sesizarea a fost clasată.

Faptele care constituie abateri disciplinare sunt reglementate în mod expres în art. 99 din Legea nr. 303/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşadar, aspectele învederate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în ceea ce priveşte conduita magistraţilor care au instrumentat cauza penală, fac obiectul unui control al Inspecţiei Judiciare şi nu al unui control al instanţei civile.

Mai mult, atât timp cât nu s-a constatat de către Inspecţia Judiciară săvârşirea niciunei abateri disciplinare şi nu s-a dispus nicio sancţiune, nu se poate vorbi nici de săvârşirea unei erori judiciare.

Referitor la aspectul că a fost respinsă ca tardivă plângerea formulată de către societatea reclamantă, fără a se intra pe fondul litigiului penal, recurenta-pârâtă a susţinut că această chestiune nu constituie o certitudine că plângerea ar fi fost admisă dacă s-ar fi judecat pe fond, întrucât astfel cum rezultă din actele dosarului exista posibilitatea ca această plângere să fie respinsă, întrucât în ceea ce priveşte infracţiunile ce au făcut obiectul plângerilor penale (înşelăciune, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, tulburare de posesie, fals în înscrisuri sub semnătură privată), organele judiciare au reţinut că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Mai mult, chiar CEDO, învestită fiind prin plângerea formulată de societate şi sub acest aspect, nu a apreciat că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil prin respingerea ca tardivă a plângerii fără cercetarea pe fond a acesteia.

Răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care între fapta ilicită şi prejudiciul suferit nu există un raport de cauzalitate.

Aşadar, fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă, iar, în prezenta speţă, această condiţie obligatorie nu este îndeplinită.

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1. Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă, susţinând că aceasta nu indică nicio critică în ceea ce priveşte decizia atacată, temeiul de drept invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind incident.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului reclamantei, susţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a se stabili în sarcina Statului Român obligaţia de a acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamantei.

1.5.2. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare formulate de recurenta-reclamantă

Recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii invocate de recurenta-pârâtă, susţinând că cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de recurs fiind detaliat motivată, instanţa de apel aplicând în mod greşit principiul echităţii privind acordarea unei reparaţii efective persoanei prejudiciate.

Totodată, a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă, susţinând că excepţia inadmisibilităţii nu este întemeiată, cererea de chemare în judecată făcând referire atât la răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ.), cât şi la răspunderea Statului Român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004).

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, a susţinut că acesta are calitate procesuală în cauză, existând o hotărâre CEDO care stabileşte în mod direct posibilitatea acordării de despăgubiri/compensaţii în cazul tergiversării soluţionării unui dosar de către instanţa naţională. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român rezultă în mod clar şi inechivoc din dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, nefăcându-se nicio referire la existenţa unui raport de prepuşenie între magistrat şi Statul Român, acesta din urmă având posibilitatea unei acţiuni în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a produs eroarea judiciară.

A mai susţinut că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. SRL

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de către recurentul-pârât, prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă.

Sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât ea nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, aşadar omisso medio.

În cauză însă, din cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamantă, se decelează critici de nelegalitate, cum ar fi cele privind ignorarea criteriilor privind individualizarea daunelor morale cuvenite pentru durata excesivă a procesului penal, potrivit jurisprudenţei Curţii Europeane a Drepturilor Omului, critici apte de încadrare în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub rezerva înlăturării afirmaţiilor ce vizează situaţia de fapt şi valoarea dată de instanţa de apel probelor administrate în cauză, astfel cum se va arăta în cadrul cercetării motivelor de recurs.

În acest context, raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către recurenta-pârâtă şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.2.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Prin motivul de recurs subsumat ipotezei reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, deşi a apreciat că este admisibilă acţiunea împotriva Statului pentru încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, precum şi pentru eroarea judiciară, repararea prejudiciului nu a fost realizată conform principiilor aplicate de Curtea Euopeană a Drepturilor Omului pentru acordarea unei satisfacţii echitabile.

Această critică nu poate fi primită, Înalta Curte reţinând următoarele:

Prin demersul judiciar cu care a învestit instanţa de judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturile Omului, sub aspectul duratei foarte lungi a procesului penal, cât şi pentru eroarea judiciară săvârşită de judecătorul de cameră preliminară, care a respins plângerea reclamantei împotriva ordonanţei de clasare dată de Parchet, ca tardiv formulată.

Prima instanţă a fondului a respins ca nefondată acţiunea reclamantei apreciind, în raport cu înscrisurile depuse la dosar, că nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate de art. 96 din Legea nr. 303/2004, ce reprezintă sediul materiei pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

În calea de atac a apelului, sentinţa primei instanţe a fost reformată, apelul reclamantei fiind admis, cu consecinţa admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi a obligării pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale (5000 euro pentru durata excesivă a procedurii şi 5000 euro pentru eroarea judiciară), apreciindu-se că această sumă reprezintă o reparaţie suficientă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

Prin recursul pendinte, recurenta-reclamantă a pretins că repararea prejudiciului nu a fost realizată conform principiilor aplicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru acordarea unei satisfacţii echitabile şi a expus argumente care vizează desfăşurarea procedurilor penale.

În egală măsură, următoarele considerente răspund şi criticilor recurentului pârât care a susţinut caracterul rezonabil al procedurii.

Printre principiile aplicării legii procesuale penale, art. 8 C. proc. pen. reglementează caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal statuând că "Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil."

Principiul enunţat în acest text legal este consacrat şi în art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi în art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Procesul echitabil, reglementat la art. 6 din Convenţie, ca o garanţie procedurală a drepturilor şi libertăţilor persoanei în faţa instanţelor de judecată, constituie una dintre premisele asigurării principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică.

"Termenul rezonabil" al procedurii presupune desfăşurarea operativă a procesului, însă cu asigurarea condiţiilor în care principiile aflării adevărului şi respectării dreptului la apărare al părţilor să fie aplicate tuturor persoanelor implicate într-o procedură penală, în vederea evitării prelungirii pe o perioadă excesivă a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, prin raportare la jurisprudenţa europeană cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 paragr. 1 din Convenţie, din perspectiva respectării duratei rezonabile a procesului penal, momentul de la care începe calculul duratei procedurii penale, în privinţa persoanei vătămate, este legat de cel al formulării plângerii penale, acesta fiind primul moment în care persoana vătămată şi-a exprimat intenţia de a participa în procesul penal.

În ceea ce priveşte finalul procedurii (dies ad quem), este luat în considerare momentul pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare/achitare/încetare a procesului penal (cauzele Wemhoff contra Germaniei, Neumeister contra Austriei).

În evaluarea duratei rezonabile a procedurii, este necesar a se lua în calcul durata procesului şi în căile ordinare de atac, precum şi durata procedurilor în rejudecare, ca urmare a casării cu trimitere, dispuse de o instanţă de control judiciar. În schimb, nu pot fi avute în vedere perioadele de timp scurse între momentul pronunţării unei hotărâri definitive şi cel al admiterii căii extraordinare de atac, prin care s-a dispus restituirea cauzei procurorului în vederea refacerii urmăririi penale, sau cele cuprinse între momentul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală şi data infirmării acestei soluţii şi reluării urmăririi penale.

Raportând aceste considerente teoretice şi jurisprudenţiale la judecata realizată în apel, Înalta Curte observă că analiza instanţei de apel se circumscrie acestora, instanţa reţinând că procedurile judiciare finalizate prin soluţia de respingere ca tardivă a plângerii formulate de reclamantă, soluţie dată prin încheierea penală nr. 416/03.08.2020 pronunţată de Judecătoria Alexandria în dosarul nr. x/2020, au durat aproximativ 9 ani, respectiv de la data de 20 septembrie 2011, când a fost formulată plângerea penală, până la 3 august 2020, când a fost pronunţată încheierea penală mai sus amintită.

În evaluarea caracterului rezonabil al acestei perioade, de aproximativ 9 ani, instanţa de apel a raportat situaţia factuală reţinută în urma administrării şi interpretării probatoriului la criteriile conturate în jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului referitoare la caracterul rezonabil al duratei procesului - complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor administrative şi judiciare competente, miza procedurii pentru partea interesată.

Astfel cum corect a remarcat instanţa de apel, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Pretto şi alţii c. Italiei, cauza Viezzer c. Italiei, cauza Dobbertin c. Franţei, cauza Milasi c. Italiei, cauza Mitev c. Bulgaria, cauza Van Pelt c. Franţei, cauza Messina c. Italiei, cauza Ilowiecki c. Poloniei), complexitatea cauzei poate fi generată, în primul rând, de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidată, putând rezulta din numărul şi natura particulară a infracţiunilor, complexitatea problemelor juridice care trebuie soluţionate, disimularea actelor delictuale săvârşite de acuzat şi legăturile complicate dintre acestea, caracterul de interes naţional al faptelor avute în vedere, numărul inculpaţilor şi al martorilor, existenţa unor dificultăţi de localizare a martorilor, necesitatea audierii prin intermediul unor comisii rogatorii în ţară sau în străinătate sau a recurgerii la expertize de specialitate.

Însă, chiar dacă un litigiu prezintă o anumită complexitate, Curtea Europeană nu a considerat ca fiind "rezonabile" perioadele lungi, inexplicabile, de stagnare a procedurii (cauza Adiletta şi alţii împotriva Italiei), cum este şi în speţa pendinte în care soluţionarea cazuei a fost întârziată din cauza multiplelor declinări de competenţă între diferite parchete.

În analiza acestui criteriu, instanţa de apel a considerat că, deşi cauza prezintă o anumită complexitate din cauza numărului mare de infracţiuni şi făptuitori, durata de aproape 9 ani a urmăririi penale nu este justificată, având în vedere că problemele juridice nu au fost dificile, iar toate părţile implicate, dar şi locul săvârşirii presupuselor fapte erau aproape de autorităţile competente, nefiind nevoie de cooperare internaţională, deplasări interne semnificative şi nefiind dispuse măsuri preventive sau de supraveghere, audierea multor martori ori efectuarea de expertize tehnice.

Cu privire la criteriul ce implică atitudinea autorităţilor competente, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut că art. 6 paragr. 1 din Convenţie impune statelor contractante să îşi organizeze sistemul judiciar astfel încât instanţele de judecată să poată îndeplini fiecare dintre cerinţele sale (cauzele Abdoella împotriva Ţărilor de Jos, Dobbertin împotriva Franţei).

Or, dând eficienţă acestui criteriu, instanţa de apel a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu a demonstrat că durata urmăririi penale a fost cauzată de supraîncărcarea organelor de urmărire penală, că urmărirea penală din dosarul nr. x/2011 a fost întârziată din cauza multiplelor declinări de competenţă între diferite parchete, clarificarea finală a competenţei având loc abia în 2019, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria, după trei ani de declinări între aceleaşi unităţi de parchet, precum şi că judecătorul de drepturi şi libertăţi a constatat că organul de urmărire penală nu a justificat perioada de inactivitate de la începutul urmăririi penale până la sesizarea instanţei şi a stabilit un termen de 3 luni pentru soluţionarea cauzei de către procuror.

Referitor la comportamentul părţilor, instanţa de contencios european a arătat că art. 6 din Convenţie nu le impune acestora o cooperare activă cu autorităţile judiciare. Cu toate acestea, a reţinut că atitudinea lor procesuală constituie un fapt obiectiv, neimputabil statului pârât, care trebuie luat în considerare pentru a se clarifica dacă procedura a depăşit sau nu termenul rezonabil (cauza Eckle împotriva Germaniei).

Analizând acest criteriu, instanţa de apel a reţinut că reclamanta, în calitatea sa de persoană vătămată, a fost implicată activ în anchetă, propunând probe, depunând documente şi rapoarte de expertiză, solicitând constant informaţii despre stadiul urmăririi şi făcând demersuri pentru accelerarea procesului.

Miza litigiului pentru reclamant reprezintă un alt criteriu ce a fost apreciat, în aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Europene, că trebuie să fie luat în considerare în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii (cauza Abdoella împotriva Ţărilor de Jos.

În considerarea acestui criteriu, instanţa de apel a reţinut că faptele reclamate necesitau investigare rapidă, iar întârzierea cercetărilor a împiedicat societatea apelantă să-şi desfăşoare activitatea normal, conducând-o în final la insolvenţă.

Aşadar, contrar criticilor formulate, instanţa de apel a dat eficienţă acestor criterii şi a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că durata de aproximativ 9 ani a urmăririi penale din dosarul înregistrat iniţial sub nr. x/2011 este excesivă şi incompatibilă cu garanţiile dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 paragraful 1 din CEDO, pârâtul Statul Român săvârşind o faptă ilicită prin încălcarea dreptului reclamantei la soluţionarea procesului penal într-un termen rezonabil, nesocotind astfel obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale în materia protecţiei drepturilor omului şi dând reclamantei dreptul la reparaţia prejudiciilor încercate.

Totodată, probaţiunea administrată în cauză a decelat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru eroarea judiciară, instanţa de apel reţinând în acest sens că, prin încheierea penală nr. 416/03.08.2020, definitivă, pronunţată de Judecătoria Alexandria în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respinsă ca tardivă plângerea formulată de reclamantă împotriva ordonanţei de clasare, au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale reclamantei, întrucât plângerea sa împotriva ordonanţei de clasare nu a mai fost analizată pe fond, iar soluţia de netrimitere în judecată dispusă de Parchet în dosarul nr. x/2019 a devenit definitivă. A mai reţinut instanţa de apel că vătămarea produsă reclamantei prin hotărârea anterior menţionată nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, hotărârea fiind definitivă, iar niciunul din motivele prevăzute de lege pentru exercitarea căilor extraordinare de atac (contestaţie în anulare şi revizuire) nu putea fi invocat pentru a se obţine reformarea hotărârii.

Instanţa de apel a concluzionat că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru acordarea de despăgubiri morale reclamantei pentru prejudiciile cauzate atât prin durata excesivă a procedurii penale, cât şi prin eroarea judiciară săvârşită prin hotărârea definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Astfel cum s-a arătat, probaţiunea administrată în cauză a relevat, potrivit interpretării instanţei de apel, că în cadrul procesului penal nu s-a respectat cerinţa celerităţii, precum şi faptul că a existat o eroare judiciară.

În această situaţie, toate susţinerile recurentei reclamante din cererea de recurs prin care aceasta a adus argumente vizând durata nerezonabilă a procedurii şi săvârşirea unei erori judiciare nu reprezintă veritabile critici ale deciziei recurate, câtă vreme ele nu combat raţionamentul instanţei de apel care a ajuns chiar la concluzia dorită de parte.

Astfel cum s-a precizat mai sus, considerentele expuse răspund criticilor formulate de recurentul pârât în sens contrar celor susţinute de recurenta reclamantă în privinţa duratei procedurilor.

Nemulţumirea recurentei reclamante este determinată de cuantumul despăgubirilor acordate, partea arătând în acest sens în cererea de recurs că instanţa de apel "a aplicat în mod eronat principiul echităţii privind acordarea unei reparaţii efective persoanei prejudiciate".

Într-adevăr, aşa cum a arătat şi recurenta reclamantă, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, problema stabilirii acestui cuantum neputând fi văzută ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor de fapt în care vătămările produse se exteriorizează, această evaluare fiind, în consecinţă, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Totuşi, deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare iar această apreciere reprezintă un aspect de netemeincie care excedează controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, în speţa de faţă aceste criterii fiind necesar a fi adaptate circumstanţelor concrete în care repararea prejudiciului moral este solicitată de o persoană juridică.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei. Astfel, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs, precum cuantumul acesteia. În această analiză, este necesar a se avea în vedere că despăgubirea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care victima le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure, toate aceste aprecieri fiind necesar a fi raportate, astfel cum s-a precizat mai sus, la situaţia persoanei juridice din speţă.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurentei reclamante încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, a avut în vedere atât dispoziţiile art. 1385 C. civ., precum şi principiul echităţii şi al proproţionalităţii, în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, cu examinarea circumstanţelor factuale ale cauzei şi cu aplicarea criteriilor conturate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Este de observat că atât jurisprudenţa naţională cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului relevă anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, arătate mai sus. Acestea se referă la consecinţele negative suportate, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, însă stabilirea concretă a cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi o anumită doză de aproximare.

Or, în cauză, instanţa de apel s-a raportat la criteriile enunţate şi a reţinut că tergiversarea desfăşurării cercetărilor penale a pus reclamanta în situaţia de a nu-şi putea desfăşura în mod normal activitatea, aspect ce a dus în consecinţă la starea de insolvenţă.

A mai reţinut instanţa de apel şi aspectele consemnate de lichidatorul judiciar în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolveţă a societăţii reclamante, cu precădere aspectele legate de împiedicarea folosinţei terenurilor arendate şi aflate în posesia reclamantei de către terţe persoane faţă de care s-a solicitat începerea urmăririi penale, cele privind rezilierea intempestivă a contractelor de arendare deţinute de societatea A. S.R.L pentru o suprafaţă mare de teren, precum şi cele referitoare la lipsa planurilor parcelare, care a condus la imposibilitatea societăţii să apere exploataţia agricolă.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut, raportându-se la particularităţile cauzei şi ţinând cont de miza litigiului pentru reclamantă, starea de incertitudine indusă acesteia cu privire la rezultatul procedurii, precum şi nemulţumirea şi disconfortul care rezultă din durata prelungită a procedurii penale, iar, în final, din privarea de o cale de atac efectivă la o instanţă de judecată.

Aplicate fiind la situaţia particulară a cauzei, criteriile conturate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, expuse mai sus, fundamentează soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la cuantumul despăgubirile morale acordate iar dezvoltarea motivelor de recurs nu relevă încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de drept material.

Nefondată este şi critica adusă hotărârii recurate cu privire la modalitatea de cuantificare a daunelor morale, din perspectiva faptului că instanţa de apel nu ar fi respectat principiile echitabilităţii şi proporţionalităţii.

În argumentarea acesteia, recurenta-reclamantă nu învederează aspecte prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunţată în urma interpretării şi/sau aplicării greşite a normelor de drept incidente, ci expune veritabile şi extinse chestiuni de netemeinicie ce privesc situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului administrat (paginile 5-8 din cererea de recurs).

Or, din perspectiva limitelor judecăţii de faţă, cenzura instanţei de recurs nu poate privi modul concret de apreciere a probatoriului administrat şi nici rezultatul procesului de stabilire a faptelor relevante, pentru că acestea sunt chestiuni de temeinicie, rezervate exclusiv instanţelor de fond, şi nu de nelegalitate, care să poată fi încadrate în cazurile de casare enumerate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Astfel, aprecierea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, cu un pronunţat caracter cazuistic, ce implică extinse aprecieri de fapt, rezervate în general instanţelor de fond (prima instanţă şi cea de apel), iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în cadrul examinării proporţionalităţii, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Astfel, în analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în această fază procesuală nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor printr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probaţiune, o astfel de împrejurare excedând limitelor analizei permise în această cale extraordinară de atac.

Dezvoltarea motivelor de recurs trebuie să cuprindă o argumentare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă în privinţa simplelor nemulţumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral.

În susţinerea pretenţiei referitoare la majorarea cuantumului daunelor morale, recurenta reclamantă a arătat că "deşi suma solicitată prin cererea de chemare în judecată reprezintă daune morale, şi nu materiale, instanţa de apel nu putea trece cu lejeritate peste concluziile raportului de specialitate de mai sus, dovedindu-se fără putinţă de tăgadă, în mod clar şi inechivoc, legătura de cauzalitate între activitatea frauduloasă a inculpaţilor, cu privire la care s-a formulat plângere penală, şi declinul/falimentul acestei societăţi. În sens contrar, s-a ajuns ca daunele morale acordate pentru fiecare din faptele sesizate să reprezinte doar 0,1% din prejudiciul material suferit de societatea A., ceea ce transformă compensaţia într-una total inechitabilă şi disproporţionată."

Se observă astfel că, în realitate, fundamentul pretenţiei recurentei reclamante de majorare a cuantumului daunelor morale nu este încălcarea unui drept nepatrimonial al persoanei juridice, ci rezultă din efectele negative suferite în patrimoniul societăţii.

În cauză însă, recurenta reclamantă nu a învestit instanţa cu o cerere prin care să solicite acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciului material, cum chiar aceasta a arătat expres şi în cererea de recurs, precizând că "suma solicitată prin cererea de chemare în judecată reprezintă daune morale".

Or, în analiza acordării unor daune morale persoanei juridice trebuie să se ţină seama de faptul că domeniul drepturilor nepatrimoniale recunoscute persoanelor juridice este restrâns la acele drepturi subiective pe care persoana juridică le poate avea potrivit legii. Astfel, în principiu, rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferinţelor psihice sau fizice încercate sau a atingerilor aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, prestigiului unei persoane. Deşi aceste atribute sunt în general proprii persoanelor fizice, unele dintre ele pot fi atribuite şi persoanelor juridice, fără însă ca sfera acestor atribute să poată fi extinsă artificial întrucât persoana juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică provocată. Astfel, prejudiciul moral produs persoanei juridice nu se află în legătură de cauzalitate directă cu pierderile materiale, ci cu atingerile aduse imaginii sau reputaţiei persoanei juridice.

În cauză, despăgubirile morale acordate reclamantei au ca temei factual prejudiciile cauzate atât prin durata excesivă a procedurii penale, cât şi prin eroarea judiciară săvârşită prin hotărârea definitivă, astfel cum a arătat instanţa de apel, însă prejudiciile la care face referire recurenta reclamantă reprezintă consecinţe negative cu caracter material, cu valoare economică, reprezentând astfel prejudicii materiale.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, constatând că niciuna dintre criticile aduse de recurenta-reclamantă deciziei atacate nu justifică soluţia de casare a acesteia, din perspectiva cazurilor reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din acelaşi Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta.

II.2.1. Recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman în numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor

Un prim motiv de recurs invocat de recurentul-pârât se referă la greşita validare a soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinându-se încălcarea prevederilor art. 1349 şi următoarele C. civ. de către instanţa de apel.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că nu poate fi tras la răspundere nici pentru fapta proprie, nici în calitate de comitent pentru fapta prepusului, astfel că nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii.

Critica este nefondată şi urmează a fi respinsă.

Înalta Curte reţine că, întemeindu-şi demersul dedus judecăţii nu doar pe dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ.), ci şi pe dispoziţiile convenţionale ale art. 6 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cu privire la durata excesivă a procesului penal), precum şi pe cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 (cu privire la eroarea judiciară), în realitate reclamanta a urmărit, prin promovarea acţiunii, nu angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun; îndreptând acţiunea împotriva statului, ea tinde la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective, independente de orice vinovăţie, a Statului, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, în calitatea acestuia de garant al legalităţii, căruia îi incumbă şi riscul de activitate în privinţa serviciului public de înfăptuire a justiţiei, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Fundamentul acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului Statul Român, a cărui răspundere, în acest context, nu este una specifică unui comitent pentru prepusul său, ceea ce în cauză nici nu s-a cerut şi nici nu s-a reţinut de către instanţa de apel.

Înalta Curte constată că, în acord cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (care reglementează, în esenţă, principiul disponibilităţii), dar şi al dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (6) C. proc. civ. (ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului), instanţele de fond, în mod corect, au reţinut legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, care se justifică din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale le au, de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla împotriva Poloniei, precum şi cauza Abramiuc împotriva României).

Astfel, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538 şi art. 539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În acelaşi sens, susţinerile recurentei-pârâte, conform cărora magistraţii care au instrumentat cauza penală ce a vizat-o pe reclamantă nu aveau calitatea de prepuşi ai Statului Român, pentru a justifica angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi, sunt străine de natura cauzei şi ignoră nu doar temeiul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost reţinut de instanţele fondului, dar şi sensul considerentelor instanţei de apel care, astfel cum rezultă cu evidenţă, nu şi-a bazat raţionamentul judiciar pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Tot străină de natura cauzei este şi pretinsa incidenţă a dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ. privind răspunderea subsidiară a statului, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu.

Dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ. instituie că "dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Or, în speţă, nici obiectul acţiunii şi nici temeiurile juridice invocate nu plasează cauza cererii deduse judecăţii în sfera acestei răspunderi subsidiar-complementare. Nu s-a formulat o acţiune întemeiată pe răspunderea pentru fapta altuia sau pe un raport de prepuşenie între stat şi autorităţile/instituţiile implicate, ci s-a invocat o răspundere directă a statului - răspundere angajată în considerarea obligaţiilor pozitive ce îi revin în baza art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Această răspundere derivă din statutul de garant al respectării drepturilor fundamentale, obligaţie ce revine statului în integralitatea sa şi care nu poate fi eludată prin invocarea unor mecanisme de tip subsidiar, specifice relaţiei dintre persoana juridică de drept public şi organele sale.

Mai mult, în materia încălcării dreptului la un proces echitabil sub aspectul duratei rezonabile (art. 6 CEDO), obligaţia de a asigura o justiţie eficientă şi promptă nu este una delegată unor instituţii izolate, ci revine statului în ansamblul său, care are îndatorirea de a organiza sistemul judiciar astfel încât asemenea încălcări să nu se producă.

Prin urmare, trimiterea recurentului-pârât la art. 224 alin. (1) C. civ. este irelevantă în raport cu natura cauzei. Aceste dispoziţii se referă la un alt regim juridic al răspunderii, regim care nu poate substitui răspunderea directă, obiectivă, de ordin convenţional, a statului pentru încălcarea drepturilor fundamentale garantate de art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptrurilor Omului.

Mai reţine Înalta Curte că recurentul-pârât are calitate procesuală pasivă şi în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru eroarea judiciară săvârşită cu ocazia soluţionării plângerii împotriva soluţiei de clasare.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie, "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă". Acest text constituţional consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil.

Legea organică aplicabilă în cauză prin care au fost stabilite condiţiile în care statul şi magistratul răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care la art. 96 alin. (1) statuează că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare", iar la alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că "Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice (...)".

Or, câtă vreme singura entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul, în mod corect instanţa de apel a apreciat că se justifică legitimarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor în calitate de pârât în prezenta cauză.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., cu consecinţe asupra aprecierii eronate asupra lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, se vădesc a fi neîntemeiate şi nu atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-un al doilea motiv de recurs, încadrabil în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanţei de apel prin raportare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, considerând că această excepţie trebuia admisă, întrucât răspunderea sa patrimonială pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit dispoziţiilor dreptului comun, dar şi că o persoană juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică provocată pentru a i se acorda daune morale.

În speţă, instanţa de apel a apreciat că este admisibilă acţiunea întemeiată pe dispoziţiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO, acţiune îndreptată împotriva statului, repararea prejudiciului urmând să se realizeze conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de acordare de despăgubiri pentru eroarea judiciară săvârşită de judecătorul de cameră preliminară, solicitare întemeiată pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, că prima instanţă a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile acestui text de lege, astfel că apelantul-pârât nu a putut justifica critica privind nelegalitatea sentinţei civile atacate din perspectiva nerespectării principiului "specialia generalibus derogant".

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru durata excesivă a procedurii, răspunderea patrimonială a statului pe temeiul dispoziţiilor de drept comun pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenta care vizează soluţionarea cu celeritate a procedurilor judiciare de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană, de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 10 din Legea nr. 304/2004, poate fi atrasă în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare pentru înfăptuirea actului de justiţie şi se impune pe un temei obiectiv, independent de existenţa unei culpe în sarcina sa.

Faţă de obligaţia statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, absenţa unei reglementări speciale în ordinea juridică internă, trebuie compensată prin recurgerea la dispoziţiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care titularul dreptului înţelege să-şi fundamenteze pretenţiile pe acest temei.

În acest punct, trebuie reamintit că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei, garantarea drepturilor consacrate de aceasta este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează procedura judiciară, obligaţia statului, decurgând din art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind aceea de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen rezonabil.

În calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, statul răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale activităţii judiciare pe care o organizează, în conformitate cu prevederile constituţionale, răspunderea sa neputând fi limitată exclusiv la cea reglementată de C. proc. pen.

Astfel, art. 13 din Convenţie statuează că:

"Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

În strânsă legătură cu dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 din Convenţie instituie în sarcina statului obligaţia de a garanta dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale, pentru a permite invocarea duratei excesive a procedurii judiciare (cauza Kudla contra Poloniei).

Cât priveşte remediul în sine, acesta variază în funcţie de natura plângerii privind încălcarea dreptului şi trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curţii, pronunţată în cauza Ciocodeică împotriva României).

În speţă, referitor la solicitarea de acordare a despăgubirilor pentru termenul nerezonabil de desfăşurare a procesului penal, instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 11, 20 şi 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 6 pct. 1 şi art. 13 din CEDO. De asemenea, a reţinut că, deşi dispoziţiile art. 4881 şi urm. C. proc. pen. instituie o procedură specială denumită "Contestaţia privind durata procesului penal", legislaţia naţională nu oferă o cale specială de compensare a prejudiciului cauzat de depăşirea duratei rezonabile a procesului penal, contrar recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că, în lipsa unei reglementări speciale, statul trebuie să asigure dreptul la un recurs efectiv prin folosirea dispoziţiilor de drept comun, care permit repararea prejudiciului cauzat de încălcarea unui drept subiectiv, dacă persoana prejudiciată îşi întemeiază cererea pe acest temei.

Prin urmare, acţiunea reclamantei, întemeiată pe normele generale care reglementează răspunderea civilă delictuală şi pe garanţiile unui proces echitabil reglementate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi considerată inadmisibilă, iar motivul de recurs formulat de recurenta-pârâtă sub acest aspect este nefondat.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii şi din perspectiva faptului că, în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, persoana juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică provocată, instanţa de apel a constatat că argumentele apelantului sub acest aspect vizează, în realitate, temeinicia pretenţiilor apelantei-reclamante (întrucât nu se referă la folosirea de către partea reclamantă a unui mijloc procedural care nu îi este deschis de lege sau a unui mijloc procedural permis de lege, dar în alt scop decât cel avut în vedere de legiuitor). Acest aspect a fost analizat cu ocazia examinării motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, instanţa neprimind susţinerea apelantului-pârât, motivat de faptul că dispoziţiile art. 257 C. civ. permit şi unei persoane juridice să solicite daune morale în ipoteza atingerii aduse unor drepturi nepatrimoniale, drepturi printre care se regăseşte şi dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 8 C. proc. pen., art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În privinţa acestei critici, sunt de observat considerentele expuse în prezenta decizie, în cadrul analizei recursului reclamantei, cu privire la situaţia în care persoana juridică solicită acordarea unor daune morale.

Un al treilea motiv de recurs invocat în cauză, încadrabil în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a vizat faptul că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a putea fi incidentă situaţia încălcării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie sub aspectul încălcării termenului rezonabil.

În argumentarea acestui motiv, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că: potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menţinut între exigenţele celerităţii procedurilor judecătoreşti şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie, precum şi că principiul dreptului la un proces echitabil cu componenta termenului rezonabil este strâns legat de respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să se constate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni.

A mai susţinut că, atât timp cât Inspecţia Judiciară nu a constatat săvârşirea niciunei abateri disciplinare şi nu a dispus nicio sancţiune, nu poate fi vorba de săvârşirea unei erori judiciare.

Ca atare, recurenta-pârâtă a susţinut că, în prezenta speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, durata procedurii în care a fost implicată partea adversă este justificată, nefiind nerezonabilă, precum şi că nu este vorba de o eroare judiciară.

Caracterul nefondat al acestor critici este dat nu doar de inexistenţa unor motive concrete de nelegalitate, grefate pe particularităţile cauzei deduse judecăţii, dar şi de ignorarea obligaţiilor pe care statul şi le-a asumat pe terenul art. 1, 6 şi 13 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, interpretate prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ce formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru autorităţile naţionale.

În speţă, aşa cum s-a arătat supra, cu ocazia analizării recursului formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a ţinut seama, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procesului penal, de criteriile conturate în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor administrative şi judiciare competente şi miza procedurii pentru partea interesată (cu titlu de exemplu cauzele König împotriva Germaniei, Neumeister împotriva Austriei; Ringeisen împotriva Austriei; Pélissier şi Sassi împotriva Franţei; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei).

Fără a contesta faptul că a fost vorba despre o cauză complexă, aceasta prin prisma în special a numărului de persoane implicate în cauză, în diverse calităţi, precum şi a numărului mare de infracţiuni cercetate, instanţa de apel a apreciat că, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevantă, nu poate fi justificată o durată a urmăririi penale de aproape 9 ani, în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă neputându-i-se imputa o conduită care să fi condus în mod nejustificat la încetinirea procedurilor, aceasta manifestând o implicare constantă în derularea cercetărilor.

Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanţiile esenţiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deşi evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicţie, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un "termen rezonabil" (Dobbertin împotriva Franţei).

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii, s-au reţinut ca reprezentând depăşiri ale termenului rezonabil următoarele situaţii: 9 ani şi 7 luni, fără o complexitate deosebită, dacă nu este vorba despre numărul de persoane în cauză (35), în ciuda măsurilor luate de autorităţi pentru a remedia supraîncărcarea excepţională a instanţei după o perioadă de greve (Milasi împotriva Italiei); 13 ani şi 4 luni, tulburări politice în regiune şi supraîncărcarea instanţelor, eforturile statului de a le îmbunătăţi condiţiile de muncă, neîncepând decât câţiva ani mai târziu (Baggetta împotriva Italiei, pct. 20-25); 5 ani, 5 luni şi 18 zile, din care 33 luni între pronunţarea hotărârii şi redactarea sa integrală de către magistratul însărcinat, în lipsa unor sancţiuni disciplinare adecvate (B. împotriva Austriei, par. 48-55); 5 ani şi 11 luni, complexitate produsă de numărul mare de persoane ce trebuiau audiate şi tehnicitatea documentelor de examinat într-o cauză legată de abuz de încredere în stare agravată, care nu putea justifica o instrumentare a cauzei de 5 ani şi 2 luni, la care s-au adăugat mai multe perioade de inactivitate imputabile autorităţilor. Astfel, dacă etapa judecăţii părea rezonabilă, cea a instrumentării cauzei nu putea fi considerată ca fiind efectuată cu diligenţă (Rouille împotriva Franţei).

În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp (a se vedea în acest sens cauzele Constantin Florea împotriva României şi Ardelean împotriva României).

Aşadar, din perspectiva acestor criterii jurisprudenţiale, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a reuşit să demonstreze, prin critici de nelegalitate, raportate la circumstanţele factuale concrete ale cauzei, cum o durată a unei proceduri penale de aproximativ 9 ani, la finalul şi în baza căreia, a fost menţinută ordonanţa de clasare ca legală şi temeinică prin respingerea plângerii formulate împotriva acesteia ca fiind tardivă, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte echilibrul între exigenţele celerităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei.

Or, în contextul în care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţei de recurs îi este permisă examinarea, în condiţiile legii, doar a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, neputând fi cenzurate aspecte ce ţin de temeinicia deciziei, Înalta Curte este îndrituită a verifica dacă instanţa de apel a analizat durata procedurii judiciare penale în care a fost implicată recurenta-reclamantă în raport cu criteriile jurisprudenţei convenţionale, neputând, însă, să cenzureze evaluarea situaţiei de fapt pe care instanţa a stabilit-o pe baza probelor administrate în cauză.

Această verificare a fost deja efectuată cu ocazia soluţionării recursului formulat de recurenta-reclamantă, urmând a se avea în vedere considerentele deja expuse la punctul II.2.1 din prezenta hotărâre, neimpunându-se ca acestea să fie reluate.

Ca atare, instanţa de apel a avut în vedere şi s-a raportat la criteriile stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru analiza efectuată cu privire la caracterul rezonabil/nerezonabil al procedurii judiciare, ceea ce determină concluzia caracterului nefondat al acestui motiv de recurs, în mod corect fiind reţinută îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea despăgubirilor morale recurentei-reclamante.

În ceea ce priveşte alegaţia potrivit căreia nu se poate vorbi de săvârşirea unei erori judiciare, Înalta Curte constată că argumentele aduse în sprijinul acesteia urmăresc, în realitate, reevaluarea situaţiei de fapt stabilite în urma administrării şi interpretării probatoriului administrat în cauză. Or, instanţa de apel este suverană cu privire la modul de interpretare a probatorului, astfel că acest aspect nu poate fi supus analizei instanţei de recurs, întrucât nu reprezintă o critică de nelegalitate a hotărârii recurate, ci de netemeinicie a acesteia, ce tinde a susţine o apreciere greşită a probelor administrate în dosar, chestiune ce excede controlului instanţei de recurs.

Aspectul invocat de recurentul pârât privind incertitudinea rezultatului procedurii în situaţia în care plângerea recurentei reclamante nu ar fi fost respinsă ca tardivă nu este de natură a schimba concluzia la care a ajuns instanţa de apel, care a reţinut ca temei al acordării despăgubirilor săvârşirea unei erori judiciare, fără a specula asupra posibilului rezultat al acelei proceduri, acesta din urmă nefiind relevant în analiza efectuată.

Nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege nici susţinerile recurentei-pârâte prin care afirmă că în cauză nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, întrucât nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de reclamantă.

În argumentarea acestor susţineri, recurenta-pârâtă nu a arătat care sunt aspectele de nelegalitate a deciziei recurate din această perspectivă, ci doar şi-a exprimat propria concluzie, în sensul că "fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă, iar, în prezenta speţă, vă rugăm să observaţi că această condiţie obligatorie nu este îndeplinită".

Susţinerea recurentului pârât privind caracterul rezonabil al procedurilor care ar decurge, în opinia sa, din decizia din 18.03.2021 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care a fost respinsă plângerea nr. 7716/21 formulată de reclamantă prin care aceasta a invocat, printre altele, încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi primită, respectiva decizie nesoluţionând fondul pretenţiilor invocate. În acest sens, instanţa de apel a explicat că, din cuprinsul acelei decizii, rezultă că s-a reţinut neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 34 şi art. 35 din Convenţie, cu referire la jurisprudenţa Curţii în materie. Chiar această jurisprudenţă (hotărârea pronunţată în cauza Brudan contra României (hotărârea din 10.04.2018), menţionată de instanţa de apel, relevă admisibilitatea cererii formulate de reclamantă în faţa instanţelor naţionale, expunându-se în decizia recurată următoarele elemente "la mai mult de patru ani de la pronunţarea hotărârii Vlad şi alţii, practica judiciară naţională a evoluat în mod semnificativ, instanţele începând să accepte acţiuni în despăgubire intentate în baza regulilor generale ale răspunderii delictuale. Această jurisprudenţă a fost consolidată prin hotărârea Înaltei Curţi din 30.01.2014, în care au fost enunţate criteriile de bază care trebuie utilizate în acest tip de remediu, ulterior, aceste principii fiind preluate de către instanţele de fond. Astfel, Curtea Europeană a considerat că acţiunea în răspundere civilă delictuală reprezintă un remediu efectiv pentru a denunţa durata excesivă a procedurilor care se desfăşoară în faţa instanţelor civile sau penale. Prin urmare, în mod evident, Curtea Europeană a avut în vedere neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate referitoare la epuizarea căilor de atac interne."

În consecinţa considerentelor expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat şi recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman în numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 542A din 06 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin Lichidator CII E..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin Lichidator CII E. şi de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman în numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 542A din 06 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2025.