Expropriation in fact for unexpropriated land: application of civil liability and ECHR standards over special expropriation laws

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 03 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la emiterea deciziei de expropriere, la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 101.450 euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare formulată, reclamantul a arătat că acţiunea este îndreptată împotriva Statului Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. şi a solicitat să se constate intervenită exproprierea în fapt asupra terenului proprietatea sa situat în intravilanul localităţii Voluntari, tarlaua x, parcela x şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în cuantum de 304.350 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând valoarea reală pe piaţă în anul 2011 a terenului expropriat în fapt, actualizată cu rata inflaţiei până la data pronunţării hotărârii şi în continuare, până la data plăţii efective a despăgubirii, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aplicate asupra cuantumului despăgubirii, calculate începând cu anul 2011.

În subsidiar, pentru ipoteza în care despăgubirile vor fi raportate la valoarea de piaţă aferentă anului 2017, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în euro la valoarea reală actuală pe piaţă a terenului expropriat în fapt, în echivalentul în RON, de la data plăţii, actualizată cu rata inflaţiei, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, calculate începând cu anul 2011 până la data pronunţării hotărârii şi în continuare, până la data plăţii efective a despăgubirii.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1852 din 28 iunie 2022, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 79.539 euro, echivalentul în RON la cursul de referinţă BNR de la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului expropriat, în suprafaţă de 1.811 mp; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.478 euro, echivalentul în RON la cursul de referinţă BNR de la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului expropriat în fapt, în suprafaţă de 218 mp; a obligat pârâtul la actualizarea despăgubirii în cuantum de 15.478 euro, echivalentul în RON la cursul de referinţă BNR de la data plăţii, cu indicele de inflaţie de la data de 01.01.2011, şi până la plata efectivă; a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 15.478 euro, echivalentul în RON la cursul de referinţă BNR de la data plăţii, de la data de 01.01.2011 şi până la data plăţii efective; a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei în cuantum de 7.500 RON, constând în onorariu expert, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 39A din 22 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1852/28.06.2022 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., şi a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 595 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 39A din 22 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs, la data de 15 martie 2024, pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 2 aprilie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen şi din procesul-verbal de repartizare aleatorie .

Prin cererea formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecându-se litigiul în fond, să se dispună respingerea acţiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

Recurentul pârât a precizat că solicită instanţei să exercite un control integral - în fapt şi în drept - asupra judecăţii din apel.

A susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a raportului juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legislaţiei privind procedurile de expropriere, respectiv Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, derogatorie de la legea generală, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

A mai învederat că instanţa de fond a stabilit în mod eronat că este afectată de lucrările realizate de construcţia autostrăzii Bucureşti-Braşov, tronsonul Bucureşti-Ploieşti, o suprafaţă totală de teren de 2029 mp, deşi decizia de expropriere a fost emisă doar pentru suprafaţa de 1811 mp, rămânând o diferenţă de 218 mp pentru care a considerat instanţa că intimatul-reclamant este îndreptăţit la obţinerea contravalorii de 15.478 euro.

Or, în speţa de faţă, pentru diferenţa de suprafaţă de 218 mp nu s-a declarat de către Statul Român utilitatea publică pentru a opera exproprierea şi nu a fost declanşată această procedură. Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. nu poate solicita Guvernului să dispună exproprierea unor suprafeţe de teren care nu sunt incluse în proiectul tehnic al lucrării de utilitate publică. Legiuitorul nu a prevăzut exproprierea la cerere, atât timp cât nu există declarată prin lege utilitatea publică. Aşadar, instanţa de judecată nu poate declara utilitatea publică şi implicit exproprierea, nefiind abilitată de lege în acest sens. Instanţa de judecată poate cenzura o cerere de chemare în judecată şi doar dacă această cerere vizează excepţiile stabilite în cuprinsul legii de expropriere. În acest sens, recurentul-pârât a citat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 218 mp, recurentul-pârât a susţinut că nu poate folosi acest teren, deoarece nu s-a declarat utilitatea publică prin lege şi nu poate deveni proprietar, Statul Român neavând un titlu în acest sens, întrucât nu a avut loc transferul dreptului de proprietate.

De asemenea, în ceea ce priveşte contravaloarea suprafeţei de 218 mp rămase neexpropriată, partea recurentă a invocat aceleaşi considerente enunţate mai sus, întrucât pentru respectiva suprafaţă de teren nu s-a declanşat procedura specială a exproprierii, astfel că dreptul nu poate fi valorificat pe această cale şi a indicat decizia nr. 2485 din 14 iunie 2018 pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

O altă critică adusă hotărârii recurate vizează faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere, în integralitate, apărările formulate de recurentul-pârât. A reiterat că toate etapele procedurii de expropriere stabilite prin Legea nr. 255/2010 au fost parcurse în ceea ce priveşte imobilele aflate în litigiu.

A considerat, totodată, că despăgubirile trebuie calculate prin raportare la momentul emiterii deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011, întrucât aceasta reprezintă momentul transferului dreptului de proprietate, astfel cum reiese şi din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 12/2015.

În concluzie, potrivit art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

A învederat că despăgubirea stabilită prin raportare la momentul raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu are caracter just deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora.

Curtea Constituţională a reţinut că, la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.

Valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, finalitate urmărită atât prin Legea nr. 33/1994, cât şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În concluzie, a considerat că despăgubirea în cuantum de 31.489,67 RON propusă de expropriator este justă şi reprezintă valoarea reală a imobilelor expropriate, determinată cu respectarea întocmai a prevederilor legale în vigoare la data evaluării, motiv pentru care a solicitat respingerea majorării cuantumului despăgubirii, precum şi a sumelor cu titlu de dobândă legală penalizatoare astfel cum a dispus instanţa de fond.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 483 şi următoarele C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului motivat de faptul că nu au fost indicate temeiurile de drept şi nici motivele de nelegalitate, criticile formulate neputând fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

I.6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2025, completul de filtru a respins excepţia nulităţii şi a admis în principiu recursul declarat, stabilind, totodată, termen de judecată la data de 8 aprilie 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, faţă de precizarea recurentei pârâte în sensul că solicită exercitarea unui control integral, în fapt şi în drept, asupra judecăţii din apel, este de observat că, în etapa recursului, situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond nu mai poate fi cenzurată, întrucât recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevede art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Prin urmare, controlul judiciar care poate fi exercitat în recurs este limitat la verificarea criticilor care vizează legalitatea deciziei recurate. Astfel, stabilirea situaţiei de fapt şi conformitatea acesteia cu probatoriul administrat în cauză nu poate fi subsumată unui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci unui motiv de netemeinicie.

În esenţă, împrejurările relevante pentru soluţionarea recursului, astfel cum rezultă din faptele reţinute de instanţele de fond, sunt următoarele:

Reclamantul a fost vizat de o procedură de expropriere, fiind emisă de către Comisia Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în baza art. 2 alin. (3) lit. a) şi art. 9 din Legea nr. 255/2010, decizia nr. 1652/28.11.2011.

Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a contestat cuantumul despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 1811 mp, situat în intravilanul localităţii Voluntari, tarlaua x, parcela x, iar prin cererea modificatoare formulată a învestit instanţa şi cu o cerere pentru acordarea despăgubirilor rezultate din exproprierea în fapt pentru suprafaţa de teren de 218 mp.

În ceea ce priveşte contestarea cuantumului despăgubirilor pentru terenul expropriat în suprafaţă de 1811 mp, prima instanţă, în urma probatoriului administrat în cauză (expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare) şi reţinând statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 78/2021 cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, dar şi statuările Curţii Constituţionale din decizia nr. 380/2015, cu luarea în considerarea a criteriilor de evaluare prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, a constatat că reclamantului i se cuvin pentru terenul expropriat despăgubiri în cuantum de 79.539 euro, acestea reflectând o despăgubire justă, cât mai aproape de valoarea reală a imobilului.

În ceea ce priveşte exproprierea de fapt, prima instanţă a constatat, urmare administrării probei cu expertiza specialitatea topografie, că pentru suprafaţa de 218 mp s-a realizat o expropriere în fapt şi, întrucât această suprafaţă de teren face parte din coridorul de expropriere, fiind afectată de lucrările de expropriere, a constatat că reclamantul este îndreptăţit la obţinerea contravalorii acesteia.

A mai reţinut instanţa de fond că pretenţiile aferente respectivei suprafeţe de teren rezultă din afectarea dreptului de proprietate al reclamantului chiar în substanţa lui, fără a se dispune o expropriere legală şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare, exproprierii de fapt aplicându-i-se regulile răspunderii civile delictuale, iar nu dispoziţiile Legii nr. 255/2010 şi ale Legii nr. 33/1994.

Învestită fiind cu soluţionarea apelului pârâtului, instanţa de control judiciar, procedând la o nouă judecată în limitele criticilor formulate de apelant, a apreciat că motivele invocate în cererea de apel referitoare la momentul determinant pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor nu se încadrează în noţiunea de critică, ele necombătând raţionamentul juridic expus de prima instanţă pentru a conduce la o altă soluţie decât cea atacată, în condiţiile în care prima instanţă a stabilit că acest moment se determină prin raportare la momentul transferului dreptului de proprietate, care a operat la data emiterii deciziei de expropriere, şi anume la data de 28.11.2011.

Referitor la exproprierea de fapt, instanţa de apel a reţinut că aceasta este o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, controlul de convenţionalitate efectuându-se în baza dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional CEDO coroborate cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea.

Printr-o primă critică adusă hotărârii instanţei de apel, recurentul-pârât a susţinut încălcarea normelor legale privind exproprierea din perspectiva raportării la un alt moment de evaluare a despăgubirilor decât cel legal.

În argumentarea acestei critici, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că despăgubirile trebuie calculate prin raportare la momentul emiterii deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011, întrucât acesta reprezintă momentul transferului dreptului de proprietate. A mai susţinut că despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză nu are caracter just, deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate.

Această critică, circumscrisă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", este nefondată.

Se reţine, cu titlu prealabil, că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Aplicarea greşită a legii, susţinută de recurent, presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă. Acest motiv de casare intervine când situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

Verificând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte constată că instanţele fondului nu au stabilit cuantumul despăgubirilor aferente suprafeţei expropriate (1811 mp) prin raportare la momentul efectuării raportului de expertiză cum eronat susţine recurentul-pârât.

În ceea ce priveşte momentul de la care trebuie calculate despăgubirile, instanţa a reţinut ca fiind formale criticile expuse în cererea de apel, apreciind că acestea nu reprezintă veritabile apărări prin raportare la raţionamentul amplu expus de prima instanţă, precum şi că "nu reflectă nici parcurgerea hotărârii judecătoreşti pentru o verificare a considerentelor care au stat la baza pronunţării soluţiei".

Instanţa de apel a constatat că exercitarea căii de atac impune o contestare a argumentelor logico-juridice exprimate de către prima instanţă, în raport cu temeiul juridic invocat şi materialul probator administrat, or motivele invocate în cuprinsul cererii de apel referitoare la momentul determinant pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor nu combat raţionamentul juridic expus de instanţa de fond pentru a conduce la o altă soluţie decât cea apelată. Astfel, prima instanţă s-a raportat la momentul transferului dreptului de proprietate, care a operat de drept la data emiterii deciziei de expropriere, şi anume la data de 28.11.2011.

În contextul expus, reiterarea în recurs a criticii conform căreia "despăgubirile trebuie calculate prin raportare la momentul emiterii deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011, întrucât aceasta reprezintă momentul transferului dreptului de proprietate" este în egală măsură formală şi nu reprezintă o veritabilă critică, prin care să fie contrazis raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, în condiţiile în care aceasta a precizat expres că momentul indicat de parte este cel în raport cu care s-au stabilit despăgubirile în cauză.

În consecinţă, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident.

O altă critică subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că nu se aplică regulile exproprierii pentru suprafaţa de 218 mp, întrucât pentru această suprafaţă de teren nu s-a declanşat procedura de expropriere şi nici nu a fost declarată utilitatea publică, astfel încât instanţa nu poate declara exproprierea şi nici acorda despăgubiri.

În ceea ce priveşte suţinerile recurentului pârât în sensul că, pentru diferenţa de suprafaţă de 218 mp, nu s-a declarat de către Statul Român utilitatea publică pentru a opera exproprierea şi nu a fost declanşată această procedură, iar instanţa de judecată nu poate declara utilitatea publică şi implicit exproprierea, nefiind abilitată de lege în acest sens, se constată că ele nu reprezintă veritabile critici apte să combată raţionamentul instanţei de apel. Astfel, considerentele deciziei sunt în sensul celor invocate de recurent, instanţa precizând expres în considerentele sale că "declararea utilităţii publice a unor lucrări, cât şi iniţiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute de lege exclusiv în favoarea statului, prin autorităţile sale, nu şi în favoarea persoanelor expropriate care beneficiază numai de garanţiile legale ce asigură că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile".

De asemenea, instanţa de apel a explicat că "susţinerile apelantei referitoare la instituţia exproprierii propriu-zise şi regimul său juridic nu au legătură cu obiectul apelului de faţă, neconstituind obiect de analiză pentru instanţa de fond".

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte suprafaţa de 218 mp, instanţa de apel nu a aplicat regulile exproprierii, ci a statuat că fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantului la repararea prejudiciului prin plata unei despăgubiri materiale pentru lipsa de folosinţă a bunului îl reprezintă limitarea dreptului său de proprietate. Această limitare este asimilată unei exproprieri de fapt care, fără a fi reglementată de o normă naţională de drept substanţial, reprezintă totuşi o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancţionată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel încât controlul de convenţionalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc dreptul de proprietate şi care acordă dreptul la despăgubiri pentru încălcarea acestuia.

Aşadar, prin raportare la temeiul cererii prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente suprafeţei de 218 mp, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut, valorificând dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile art. 1357 C. civ., că instituţia exproprierii propriu-zise şi regimul său juridic nu au legătură cu apelul, nefăcând obiect de analiză pentru instanţa de fond. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că "deşi apelanta pârâtă încearcă să afirme o depăşire nepermisă a cadrului legal special, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata despăgubirilor aferente suprafeţei de 218 mp (…) temeiul juridic a fost reprezentat de prevederile art. 1357 din C. civ., grefat pe examenul de convenţionalitate, din perspectiva atât a condiţiilor legale, cât şi a celor jurisprudenţiale, consacrate în dreptul intern şi cel european".

Mai reţine Înalta Curte că, deşi de lege lata exproprierea de fapt nu are o definiţie legală, această instituţie juridică a dobândit recunoaştere şi aplicabilitate în jurisprudenţa instanţelor naţionale prin aplicarea principiilor generale ce garantează dreptul de proprietate prevăzut în Constituţie, legile organice şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretată şi aplicată prin hotărârile Curţii Europene începând cu hotărârea Sporrong şi Lonnroth vs Suedia, în legătură cu situaţia în care autoritatea publică aduce atingere dreptului de proprietate al unei persoane care este astfel împiedicată să îşi valorifice, în totalitate, atributele dreptului de proprietate şi care urmează a fi indemnizată pentru această îngrădire a exercitării drepturilor.

Înalta Curte observă că instanţa de fond a reţinut că, în privinţa reclamantului, a operat o afectare a dreptului său de proprietate chiar în substanţa lui, întrucât asupra terenului în suprafaţă de 218 mp a fost impus un regim incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Prin urmare, ingerinţa recurentului-pârât care, ocupând suprafaţa de teren de 218 mp, fără a dispune o expropriere legală şi fără a-l despăgubi pe proprietar pentru pierderea suferită prin această faptă, corespunde unei exproprieri de fapt, astfel cum a fost definită de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât această ingerinţă, chiar dacă este în considerarea unui interes public, nu păstrează un just echilibru între scopul urmărit şi mijloacele lui de realizare.

În concluzie, se constată că instanţa de apel a reţinut că atingerea substanţei dreptului, asimilată unei exproprieri de fapt incompatibile, în concepţia Curţii Europene, cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantului la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale pentru lipsa de folosinţă a bunului.

Or, astfel de constatări ale instanţelor de fond corespund evaluărilor pe care instanţa de contencios european le realizează în cauze similare vizând pretinse încălcări ale art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, în special, în ceea ce priveşte dreptul la respectarea bunurilor - prima teză din alin. (1) (a se vedea, în acest sens, par. 42 din Cauza Vergu împotriva României, soluţionată prin Hotărârea din 9 aprilie 2013 şi par. 37 din Cauza Burghelea împotriva României, soluţionată prin Hotărârea din 27 ianuarie 2009).

Pornind de la premisa ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului, tribunalul a acordat acestuia contravaloarea lipsei de folosinţă, soluţie menţinută în apel.

Drept urmare, rezultă că, în privinţa cererii modificatoare, instanţele de fond (având în vedere că şi curtea de apel a confirmat această soluţie) au făcut aplicarea principiilor şi criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie - acordarea unei reparaţii echitabile pentru situaţia constatării unei încălcări a dispoziţiilor materiale ale Convenţiei (în acest caz, art. 1 Protocolul 1), reparaţie care are menirea de a plasa victima încălcării într-o situaţie, pe cât posibil, identică sau cel puţin similară cu aceea în care încălcarea nu ar fi avut loc.

În concluzie, instanţele de fond au soluţionat cererea modificatoare formulată de reclamant printr-o calificare juridică adecvată, în acord cu finalitatea urmărită de către parte prin formularea acţiunii, în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi au stabilit reperele de analiză atât în sfera dreptului naţional (art. 1357 C. civ.), dar şi prin prisma grefării acestui temei de drept pe examenul de convenţionalitate necesar a fi realizat în situaţia în care se reclamă o încălcare a art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie - dreptul reclamantului la respectarea bunului său -, încălcare pretins a fi fost săvârşită printr-o expropriere de fapt, reţinută, de altfel, în cauză.

În acest context, criticile recurentului pârât nu pot fi primite, Înalta Curte constatând că instanţa de apel nu a avut în vedere, referitor la suprafaţa de 218 mp, incidenţa dispoziţiilor speciale ce reglementează exproprierea propriu-zisă (Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994), ci aplicarea art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei, precum şi regulile răspunderii civile delictuale, întrucât acestea au reprezentat temeiul juridic al cererii, ce reprezintă o acţiune în despăgubiri determinată de constatarea unei exproprieri de fapt.

În consecinţă, având în vedere că reclamantul a susţinut existenţa unei exproprieri de fapt, în mod corect instanţele au soluţionat cererea dedusă judecăţii prin verificarea încălcării dreptului său de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, la nivelul standardului de protecţie recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa dezvoltată pe normele convenţionale invocate. Or, astfel cum s-a arătat supra, ambele instanţe ale fondului au apreciat că instituţia juridică a răspunderii civile delictuale - art. 1357 şi urm. din C. civ. - constituie remediul juridic din dreptul naţional, susceptibil a permite evaluarea completă a pretinselor încălcări ale dispoziţiilor din Convenţia europeană, iar nu dispoziţiile speciale ce reglementează exproprierea propriu-zisă, acestea fiind inoperante în raport cu situaţia de fapt particulară a speţei (întrucât reclamantul a susţinut ab initio preexistenţa unei lipsiri de dreptul său de proprietate fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei despăgubiri).

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 39A din 22 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., împotriva deciziei nr. 39A din 22 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2025.