Defamation via online statements: balancing freedom of expression against reputation rights in public interest debate

Şedinţa publică din data de 6 martie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti cu nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata de daune-interese în cuantum de 100.000 € pentru prejudiciul cauzat reputaţiei sale prin afirmaţiile defăimătoare făcute cu rea-credinţă; obligarea pârâtei la încetarea încălcării drepturilor sale personale nepatrimoniale, prin retragerea din mediul online a oricăror materiale referitoare la reclamantă; obligarea pârâtei la a se abţine pe viitor de la săvârşirea unor fapte ilicite de natura celor constatate, respectiv publicarea pe viitor a unor materiale defăimătoare la adresa sa.

În drept, acţiunea se întemeiază pe prevederile art. 58, art. 72, art. 74 lit. f), art. 252, art. 253 şi art. 1.349 din C. civ.

Prin cererea înregistrată la 18 martie 2022, reclamanta şi-a majorat pretenţiile la suma de 150.000 €, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul suplimentar cauzat reputaţiei sale prin afirmaţiile defăimătoare, făcute cu rea-credinţă, prin reiterarea, intensificarea şi sporirea atacurilor insultătoare şi calomnioase la adresa sa în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar de pârâta B..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 483 din 1 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 5.000 RON către pârâtă, cheltuieli de judecată - onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1845A din 7 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 483 din 1 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 5.000 RON către intimata-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Motivele de recurs formulate de reclamantă

Împotriva deciziei civile nr. 1845A din 7 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta-reclamantă a expus circumstanţele factuale ale litigiului la punctul I al cererii de recurs, iar la punctul II a prezentat motivele de casare, dezvoltând următoarele critici:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că decizia a fost redactată şi comunicată cu o întârziere de peste 19 luni calendaristice, fiind pronunţată la 7 decembrie 2022, dar redactată şi comunicată abia la 30 iulie 2024, încâlcându-se astfel prevederile art. 427 alin. (1) C. proc. civ., care impun instanţei obligaţia de a redacta hotărârea în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori, iar comunicarea ei să se facă de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii. Durata termenelor de redactare şi comunicare şi sancţiunea nerespectării acestora este strâns legată de garantarea termenului rezonabil în procedura judiciară, impus şi de către art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar neîndeplinirea acestei obligaţii de către instanţa de apel atrage încălcarea dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, şi a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. privind îndatorirea judecătorului de a asigura respectarea şi de a respecta el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege. A apreciat că sancţiunea nerespectării unui principiu fundamental al procesului civil este nulitatea absolută a hotărârii, căci încalcă un interes general.

Recurenta a făcut trimitere la opinia doctrinară unanimă în sensul că accesul liber la justiţie este un drept fundamental, care face parte din ordinea publică internaţională sau cel puţin europeană, redând totodată considerente din decizia nr. 221 din 15 februarie 2017, pronunţată de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a sublinia că nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiţii, precum şi că nulităţile decurgând din nesocotirea acestor principii sunt nulităţi virtuale şi operează fără ca partea care le invoca să fie obligată să facă dovada vătămării.

A invocat că, în jurisprudenţa Curţii Europene, există o multitudine de cazuri în care statele membre au fost amendate pentru nerespectarea dreptului părţilor la o judecată în termen rezonabil a cauzele care le-au fost deferite spre soluţionare (cauza Mikulic contra Croaţiei, hotărârea din 9 februarie 2002).

Prin prisma efectivităţii accesului la justiţie, recurenta a susţinut că depăşirea termenului de redactare şi comunicare, într-o perioadă previzibilă şi rezonabilă, potrivit art. 47 Constituţia României, coroborat cu art. 426 alin. (5) C. proc. civ., reprezintă încălcarea dreptului său la un proces echitabil, cu consecinţa nulităţii hotărârii redactate şi comunicate la un an şi şapte luni distanţă.

A evidenţiat că stabilirea termenului în care o hotărâre poate şi trebuie să fie motivată şi redactată depăşeşte sfera interesului părţilor, fiind o chestiune de interes general, după cum rezultă din principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv art. 6, art. 7 şi art. 20 C. proc. civ., principii fundamentale încălcate în mod flagrant prin hotărârea recurată.

În plus, a mai invocat nerespectarea principiilor predictibilităţii şi celerităţii, reliefând că nesocotirea tuturor principiilor la care a făcut referire a avut drept consecinţă încălcarea dreptului său la apărare, aducându-i grave prejudicii morale, prin imposibilitatea de a ataca hotărârea recurata în timp rezonabil, perpetuându-se astfel în rândul opiniei publice sentimentul persistent ca recurenta ar fi pierdut definitiv procesul, cu toate consecinţele ce decurg (pierderea credibilităţii jurnalistice, afectarea stimei sociale şi a demnităţii personale).

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată constă în angajarea răspunderii civile a intimatei, ca urmare a prejudiciului de imagine creat recurentei prin denigrarea repetitivă în spaţiul public, astfel că instanţa avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. În opinia sa, instanţele de fond s-au limitat la analizarea opiniei recurentei-reclamante la care a făcut referire intimata în cadrul textelor publicate, precum şi a celorlalte susţineri ale recurentei exprimate de-a lungul timpului, o abordare străină de analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

A considerat că statuările instanţei de apel ar fi avut relevanţă doar în situaţia în care intimata ar fi formulat o cerere reconvenţională, prin care să solicite instanţei obligarea reclamantei la a înceta să-şi susţină opiniile şi părerile în legătură cu anumite subiecte pe motiv că aceste opinii reprezintă "un pericol public". Or, în speţă, nu există o asemenea cerere, motiv pentru care instanţa era ţinută să se pronunţe exclusiv pe acţiunea formulată de reclamantă, ce are ca temei răspunderea civilă delictuală. Argumentele prin care se susţine netemeinicia afirmaţiilor recurentei-reclamante nu au nicio valoare raportat la speţa dedusă judecăţii, nefiind de natură a înlătura fapta ilicită ori prejudiciul creat prin faptele intimatei-pârâte.

Recurenta a arătat că, din perspectiva curţii de apel, opinia care generează notorietatea controversată justifică jignirile, denigrările, insultele adresate recurentei şi instigarea la ură împotriva sa pentru că şi-a permis să aibă dubii cu privire la oportunitatea şi eficienţa unor măsuri adcptate de autorităţi, adică şi-a exprimat o opinie contrară celei promovate de mass-media. A subliniat că libertatea de gândire, de conştiinţă şi de exprimare a recurentei (garantată fiecărui/oricărui cetăţean, fie el ziarist, influencer, profesor sau zidar) nu a cântărit câtuşi de puţin în viziunea instanţei de apel.

Redând pasajele relevante din considerentele deciziei recurate, recurenta a susţinut că argumentele instanţei de apel sugerează clar că aceasta a provocat, prin ideile transmise, şi chiar a meritat jignirile şi ameninţarea adresate de către intimată, iar prejudiciul provocat reprezintă o pedeapsă firească pentru exprimarea propriei opinii. A concluzionat că motivele menite să justifice respingerea apelului sunt, în fapt, tot atâtea motive de descriminare în ceea ce o priveşte, pe considerente de opinie personală, contrar garanţiilor constituţionale oferite de 30 alin. (1) şi (2).

Printr-o altă critică a afirmat că motivarea instanţei de apel se bazează pe faptul că opiniile recurentei nu sunt susţinute de o temeinică documentare, că ar fi "opinii de nişă", ce "combat permanent politicile de sănătate publică temeinic documentate". Catalogând studiile ştiinţifice, cea mai mare parte dintre ele publicate în reviste medicale de specialitate, anexate la dosar, ca fiind "de nişă", instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii, pronunţându-se asupra unor chestiuni nededuse judecăţii şi şi-a pierdut imparţialitatea, sabotând principiile unei dezbateri publice, eliminând, cu de la sine putere, argumente/critici esenţiale în orice dezbatere publică deschisă şi liberă, ce constituie apanajul unei societăţi democratice, încălcându-se astfel articolul 30 din Constituţia României. A subliniat recurenta că toate opiniile exprimate de recurenta-reclamantă cu privire la anumite proceduri medicale, ce au antrenat acuzaţiile instanţelor de fond, sunt fundamentate pe numeroase studii şi lucrări ştiinţifice pe care le-a indicat în continuare în cuprinsul cererii de recurs.

Prin urmare, recurenta a conchis în sensul că opiniile sale sunt emise prin observarea faptelor şi a întâmplărilor recente pe plan naţional şi internaţional, precum în urma analizei opiniilor unor specialişti în domeniul medicinei, necăzând în sarcina instanţei de apel să aprecieze dacă acestea sunt "de nişa" sau "fundamentate ştiinţific". A apreciat că soluţia pronunţată s-ar circumscrie, cu precădere, unei acţiuni formulate de intimată, prin care s-ar solicita instanţei interzicerea publicării unor mesaje similare în viitor de către recurentă.

Indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat că fapta ilicită a intimatei-pârâte există, contrar celor reţinute de instanţe de apel, sens în care a redat următoarele dispoziţiile legale: art. 1 din Codul de conduită a deputaţilor în Parlamentul European, art. 1 alin. (3), art. 30 alin. (6) şi art. 57 din Constituţia României, art. 72 şi art. 73 din C. civ.

A criticat că instanţa de apel a considerat că libertatea de exprimare este un drept de care se bucură doar intimata, chiar şi în ipoteza în care aceasta foloseşte un limbaj jignitor şi ofensator la adresa recurentei-reclamante, iar opiniile recurentei-reclamante cu privire la anumite proceduri medicale (opinii formate de-a lungul timpului prin prisma experienţei de jurnalist în ceea ce priveşte documentarea în scopul fundamentării părerilor şi opiniilor exprimate în spaţiul public) nu intră sub incidenţa libertăţii de exprimare, ci ele trebuie sancţionate. Cu alte cuvinte, instanţa a admis, în mod surprinzător, că libertatea ele exprimare manifestată într-un mod ameninţător şi denigrator este permisă în cazul intimatei-pârâte, fiindcă aceasta sancţionează dreptul la opinie a unui jurnalist, care nu e aliniată politicii oficiale. Or, libertatea de exprimare nu poate fi utilizată drept unealtă pentru suprimarea, înjosirea, degradarea, umilirea şi reprimarea vocii unei persoane. Permisiunea unei astfel de situaţii creează un deserviciu chiar acestei libertăţi, care are rolul de a proteja opiniile şi judecăţile de valoare ale persoanelor, iar nu de a intimida alte persoane. Efectul de manipulare a dreptului spre a deveni un abuz de drept trebuie oprit, astfel încât, persoana prejudiciată să aibă garanţia eficienţei drepturilor sale nepatrimoniale.

În opinia sa, criticarea opiniei recurentei asupra utilităţii unor proceduri medicale poate reprezenta un discurs politic, subiect ce poate genera o dezbatere publică, de altfel drept garantat oricui, în virtutea dreptului la opinie şi libera ei exprimare, pe orice subiect de interes public, însă jignirea şi lezarea demnităţii autorului opiniei pentru simplul motiv că a emis-o, depăşeşte în mod vădit dreptul la liberă exprimare. Nu poate fi reţinută nici justificarea că intimata este europarlamentar, reprezentant al Statului Român şi este în poziţia de a urmări constant promovarea politicilor publice, inclusiv în domeniul sănătăţii. Tocmai prin poziţia sa de europarlamentar, intimata- pârâtă ar fi trebuit să urmărească garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului.

În sprijinul criticilor, recurenta a indicat jurisprudenţa Curţii Europene: cauzele Petrina contra României, Von Hannover contra Germaniei, Radio France contra Franţei, Alves contra Portugaliei şi Pedersen şi Baadsgaard contra Danemarcei.

A sublinicat că justificarea acţiunilor intimatei prin "gravitatea temei abordate" nu reprezintă o înlăturare a caracterului ilicit al faptei şi a răspunderii intimatei, precum şi că recurenta nu poate fi pedepsită prin jigniri şi ameninţări pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare. La afirmaţiile defăimătoare se adăugă şi ameninţarea intimatei "mă voi gândi foarte serios ce căi există, dacă există, pentru a putea fi oprită". În aprecierea sa, chiar şi în cazul în care intimata s-ar fi referit la anumite căi legale, ameninţarea cu căutarea unor soluţii pentru stoparea dreptului la opinie, adică a unui drept conferit de lege, este contrar principiilor democratice pe care eurodeputatul, în mod teoretic, ar trebui să le promoveze în acord cu funcţia pe care o deţine. Ameninţarea cu găsirea unei "căi" de a fi suprimat dreptul legal de a avea opinii îi creează o stare de temere, de alarmare şi îngrijorare atât pentru sine, cât şi pentru familia sa. Or, dreptul la integritate fizică şi psihică este afectat prin temerea indusă că se va găsi o cale.

Recurenta a invocat că termenii şi expresiile utilizate în cadrul postării, precum "imbecilă", "[reclamanta] reprezintă un pericol" şi altele asemenea, nu pot fi considerate judecăţi de valoare, urmărind discreditarea recurentei, iar nu să comunice publicului opinia subiectivă a autorului acestor afirmaţii faţă de acesta.

A susţinut că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul, vinovăţia, legătura de cauzalitate, în continuare prezentând argumentele sale.

În ceea ce priveşte prejudiciul, a arătat că acesta constă în lezarea dreptului personal nepatrimonial la onoare şi reputaţie prin susţinerile publice ale intimatei în mediul online. Valul de ură generat de postările acesteia a fost resimţit de întreaga sa familie, inclusiv de soţul său, care este o persoană cunoscută publicului. Prejudiciul este de o gravitate ridicată, deoarece aceste postări nu au rămas într-un cadru limitat reprezentat de cercul de urmăritori ai pârâtei-intimate, ci au fost preluate şi distribuite de peste 30 de publicaţii online şi de utilizatorii platformei. Această propagare pe platforma online a determinat o creşte exponenţială de vizualizări şi de comentarii cu caracter dezaprobator, defăimător şi care incită la ură la adresa recurentei-reclamante. Prezentarea unor date ştiinţifice cu privire la activitatea de vaccinare putea fi publicată fără a face referire în mod nejustificat la susţinerile şi persoana sa şi, cu atât mai mult, fără discreditarea sa. Faptele intimatei au depăşit limita libertăţii de exprimare, înţeleasă în sens juridic, încălcându-i dreptul la imagine, ceea ce determină aplicabilitatea în cauză a răspunderii civile delictuale.

Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a afirmat că, având în vedere că este vorba de producerea unui prejudiciu moral, rezultă ex re, din însăşi săvârşirea faptelor de către pârâtă care au generat un linşaj public la adresa recurentei şi a familiei sale.

De asemenea, a susţinut că vinovăţia intimatei rezultă din săvârşirea faptelor ilicite descrise, aceasta având în permanentă reprezentarea prejudiciilor de imagine aduse recurentei prin conţinutul şicanator al postările de pe platforma online, care beneficiază de un trafic ridicat de vizualizări.

În aprecierea recurentei, intenţia săvârşirii acestor fapte ilicite reiese din modalitatea în care intimata s-a folosit de poziţia sa de europarlamentar pentru a-şi asigura o vizibilitate mai mare, instigând împotriva recurentei persoane care trec prin momente dificile din cauza unor boli şi prezentând reclamanta ca fiind responsabilă pentru astfel de situaţii dramatice. Întâmpinarea depusă la dosar, prin care intimata a demonstrat că scopul său a fost atins, în sensul că prezintă dovezi prin care publicul a răspuns instigării la ură, nu este de natură a înlătura argumentele recurentei-reclamante.

În continuare, recurenta a susţinut necesitatea sancţionării comportamentului ilegal al intimatei, raportat la dispoziţiile art. 253 din C. civ. şi art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât tragerea la răspundere civilă se impune ca o consecinţă firească a faptelor săvârşite şi a prejudiciului produs prin acestea. Este de neconceput ca, într-o societate democratică, un cetăţean, fie el şi persoană publică, să fie atacat, în mod abuziv, prin intermediul unui mijloc de comunicare virtuală, fără ca persoanele responsabile să fie trase la răspundere. A admite contrariul ar însemna că, sub aparenţa exercitării dreptului la liberă exprimare, instituţia răspunderii civile delictuale să devină practic ineficientă în faţa relei-credinţe a celor care înţeleg să se folosească de dreptul la liberă exprimare prin abuz. Este la îndemâna instanţei să procedeze la reprimarea acestor practici nelegale şi să asigure repararea corespunzătoare a daunelor suferite, făcând aplicarea drepturilor fundamentale ale omului.

A afirmat că, având în vedere prejudiciul produs prin lezarea dreptului la viaţă privată, demnitate şi la propria imagine, suma pretinsă cu titlu de despăgubiri reprezintă o reparaţie, chiar dacă nu integrală, dar măcar justă şi care poate compensa - fie şi parţial - prejudiciul suferit. De asemenea, se va realiza şi sancţionarea corespunzătoare a intimatei pentru fapta ilicită săvârşită, asigurându-se şi îndeplinirea funcţiei sancţionatorii a răspunderii civile delictuale.

În ultima parte a cererii de recurs, au fost reluate susţinerile referitoare la prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, arătând că recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 486 şi art. 496 C. proc. civ., precum şi pe toate celelalte dispoziţii legale la care a făcut referire.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care, sub un prim aspect, a susţinut că recursul este nul, întrucât nu conţine critici punctuale îndreptate împotriva deciziei instanţei de apel. S-a arătat că motivele expuse reprezintă o reiterare a celor din apel şi chiar din cererea introductivă, fiind vizate aspecte de fapt, de netemeinicie şi de reapreciere a probatoriului, inadmisibile în recurs.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât criticile formulate nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar decizia instanţei de apel este legală, temeinic motivată şi conformă jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că neredactarea unei hotărâri în termen nu poate atrage nulitatea acesteia, motivul invocat fiind vădit nefondat.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susţinut că decizia atacată conţine o motivare completă, clară şi coerentă, care respectă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, fără contradicţii ori omisiuni. A arătat că nemulţumirea recurentei derivă doar din faptul că instanţa nu i-a împărtăşit argumentele.

În ceea ce priveşte contextul şi calitatea părţilor, intimata-pârâtă a arătat că recurenta nu este jurnalist, ci o persoană cunoscută în spaţiul online pentru promovarea constantă a unor mesaje care au generat reacţii publice şi sancţiuni din partea autorităţilor.

Cu privire la afirmaţiile imputate, intimata-pârâtă a arătat că termenii "imbecilă", "pericol public" şi alte expresii similare trebuie înţeleşi în contextul unei dezbateri publice privind sănătatea publică, având caracterul unor judecăţi de valoare bazate pe o bază factuală suficientă, derivată din opiniile publice exprimate anterior de reclamantă.

Cu privire la libertatea de exprimare, a susţinut că afirmaţiile sale sunt protejate de art. 10 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 30 din Constituţie, întrucât au fost formulate într-un context de interes general, respectiv combaterea dezinformării medicale. S-a invocat jurisprudenţa CEDO (Feldek contra Slovaciei, C. da Silva contra Portugaliei, Oberschlick contra Austriei) pentru a demonstra că limbajul polemic, chiar provocator, se înscrie în limitele libertăţii de exprimare.

De asemenea, a mai arătat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1.357 din C. civ., lipsind fapta ilicită, vinovăţia şi prejudiciul.

5.2. Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatei-pârâte, reluând totodată criticile învederate prin cererea recurs, evidenţiind incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât motivarea instanţei de apel este contradictorie, precum şi a celorlate motive de casare invocate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că a fost legal învestită cu examinarea criticilor din cuprinsul cererii de recurs formulate la 30 august 2024, respectiv în termenul de 30 de zile stipulat de art. 485 C. proc. civ., raportat la data comunicării deciziei recurate (30 iulie 2024, conform dovezii de comunicare de la dosarul curţii de apel), fără a putea fi avute în vedere orice alte criticile invocate după împlinirea acestui termen, cum sunt cele dezvoltate de recurenta-reclamantă prin răspunsul la întâmpinare pe care l-a depus în cauză la 28 octombrie 2024.

De asemenea, în prealabil, se constată că doar anumite susţineri formulate de recurentă pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în timp ce celelalte critici, invocate sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din acelaşi cod, vizează aspecte de temeinicie a hotărârii atacate, ce nu pot face obiectul controlului de legalitate exercitat în recurs.

Luând în examinare criticile susceptibile de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta este incident în cazul nulităţilor extrinseci care nu sunt acoperite de alte cazuri de casare, precum şi în cazul nulităţilor de drept comun, condiţionate de existenţa unei vătămări în condiţiile art. 175 C. proc. civ., fiind desigur incident nu doar în cazul nulităţilor exprese, în cazul cărora vătămarea se prezumă, ci şi în cazul nulităţilor virtuale, în care vătămarea trebuie să rezulte în mod conlcudent din circumstanţele cauzei.

Aşadar, motivul de casare trebuie extins la încălcarea tuturor regulilor de procedură imperative, însă neregularitatea procedurală în sine nu este suficientă pentru a determina casarea, ci mai trebuie constatată şi vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care, în cazul nulităţilor exprese se prezumă, iar în cazul celor virtuale trebuie demonstrată.

În ceea ce priveşte critica privind nerespectarea termenului de redactare a hotărârii, se constată că are caracter nefondat. Este real că art. 426 alin. (5) C. proc. civ. instituie obligaţia redactării hotărârii în termen de 30 de zile de la pronunţare, cu posibilitatea prelungirii motivate de cel mult două ori cu câte 30 de zile. Totuşi, întrucât nerespectarea acestui termen nu este sancţionată de lege cu nulitatea hotărârii, rezultă că este vorba de un termen relativ, a cărui nesocotire poate atrage însă sancţiuni disciplinare pentru judecător.

Redactarea hotărârii reprezintă o etapă ulterioară deliberării şi pronunţării, actul jurisdicţional luând naştere prin pronunţare, conform art. 424 C. proc. civ. De aceea, eventualele neregularităţi privind termenul de redactare nu pot fi circumscrise ipotezelor de nulitate care pot atrage casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a invocat, în susţinerea motivului de casare, principiile accesului la justiţie, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, considerând că prin întârzierea redactării hotărârii aceste garanţii fundamentale ar fi fost încălcate. Totuşi, Înalta Curte observă că recurenta nu a explicat în ce mod concret depăşirea termenului de redactare ar fi împiedicat-o să exercite calea de atac sau să îşi formuleze apărările. Dimpotrivă, partea a declarat recursul în termen şi beneficiază de examinarea acestuia de către instanţa supremă, ceea ce demonstrează că accesul la justiţie şi dreptul la apărare au fost efectiv asigurate.

De asemenea, în lipsa unei dispoziţii legale care să sancţioneze cu nulitatea depăşirea termenului de redactare, nici invocarea principiilor fundamentale ale procesului civil (art. 6, art. 7 şi art. 20 C. proc. civ.) nu schimbă concluzia, întrucât respectarea acestor principii trebuie analizată în cadrul procesului civil în limitele şi cu instrumentele pe care legea le pune la dispoziţia părţilor, iar nu prin extinderea cazurilor de nulitate dincolo de ipotezele expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acelaşi registru a fost formulată şi susţinerea ce vizează împrejurarea că întârzierea în soluţionarea definitivă a litigiului ar afecta percepţia publicului asupra imaginii sale. Nici această nemulţumire a recurentei nu poate fi valorificată pe calea recursului, în condiţiile în care nu poate fi subsumată vreunui motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cât priveşte invocarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 47 din Constituţia României, Înalta Curte reţine că principiul soluţionării cauzei într-un termen rezonabil priveşte durata totală a procesului, iar nu o etapă procedurală izolată, precum redactarea hotărârii. Eventualele întârzieri în redactare pot fi apreciate din perspectiva răspunderii statului pentru durata excesivă a procedurii, însă nu constituie motiv de casare în recurs. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, depăşirea termenului rezonabil a fost sancţionată prin constatarea încălcării Convenţiei şi prin acordarea unor despăgubiri, iar nu prin desfiinţarea hotărârilor interne.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a fi analizate şi toate criticile prin care, în esenţă, recurenta a imputat instanţei de apel depăşirea limitelor învestirii, deşi acestea au fost încadrate şi dezvoltate în motivul de casare reglementat de pct. 6 al aceluiaşi text de lege. Aşadar, criticile nu pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât antamează o presupusă analiză a unor aspecte ce ar depăşi cadrul învestirii, ceea ce reprezintă o chestiune de respectare a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Sub acest aspect, se reţine că, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înţeles să învestească prima instanţă şi care au făcut obiectul criticii în apel, dând eficienţă atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât şi principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispoziţiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii, concentrând analiza pe opiniile sale exprimate în spaţiul public, în loc să examineze exclusiv afirmaţiile pârâtei, care constituie obiectul cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată însă că verificarea contextului în care au fost formulate afirmaţiile pretins defăimătoare - inclusiv a poziţiilor şi opiniilor exprimate anterior de persoana care se pretinde lezată - face parte integrantă din metodologia consacrată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru analiza raportului dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie.

Din jurisprudenţa Curţii Europene (cauzele Axel Springer AG contra Germaniei, Ralu Traian Filip contra României, Oberschlick contra Austriei, Feldek contra Slovaciei, D. da Silva contra Portugaliei), reiese că, pentru a pronunţa o hotărâre compatibilă cu standardul conventional, judecătorul trebuie să analizeze următoarele criterii: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conţinutul mesajului; c) modalitatea de obţinere a informaţiei; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmaţiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmaţiilor; g) aspecte referitoare la consecinţele afirmaţiilor - repercusiuni; h) evaluarea severităţii sancţiunii ce se solicită a fi aplicată.

Esenţial în combaterea criticilor, trebuie reţinut că factorii enumeraţi devin relevanţi în metodologia de punere în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private în funcţie de circumstanţele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puţin impact.

Instanţa de apel a analizat în mod explicit condiţiile răspunderii civile delictuale pentru faptele imputate pârâtei, în lumina principiilor stabilite de art. 1.357 din C. civ. şi a standardului convenţional privind echilibrul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie.

Au fost examinate opiniile publice exprimate de reclamantă în legătură cu politicile de sănătate publică, nu pentru a o sancţiona, ci pentru a delimita cadrul factual în care pârâta a formulat afirmaţiile pretins defăimătoare. Această analiză nu a schimbat sau extins obiectul litigiului, ci a servit scopului de a stabili dacă sintagmele folosite de pârâtă se înscriu în limitele libertăţii sale de exprimare, în contextul unei dezbateri publice preexistente şi intense la care reclamanta însăşi a participat.

Dat fiind rolul reclamantei de participant activ la o dezbatere publică de interes general, aceasta beneficiază de un nivel de protecţie mai redus al reputaţiei, iar limitele criticii admisibile la adresa sa sunt mai largi. Această concluzie se întemeiază pe principiul statuat constant în jurisprudenţa Curţii Europene, conform căruia persoanele care intervin voluntar în discuţii publice trebuie să accepte un grad mai ridicat de examinare critică (cauza Steel şi Morris contra Regatul Unit).

Verificarea contextului în care au fost formulate afirmaţiile pretins defăimătoare, inclusiv a poziţiilor publice exprimate anterior de reclamantă, precum şi a bazei factuale a judecăţilor de valoare a fost impusă de necesitatea aplicării testului de proporţionalitate între libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie, astfel cum este consacrat de art. 10 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Analizând în concret afirmaţiile defăimătoare imputate de reclamantă ("imbecilă", "pericol public", "insensibilă la dramele pacientelor", "mă voi gândi foarte serios ce căi există, dacă există, pentru a putea fi oprită", "incită la ură şi discriminare împotriva adevăraţilor specialişti"), se observă că instanţa de apel le-a calificat în mod corect ca fiind judecăţi de valoare şi a statuat că baza factuală este reprezentată de modul în care reclamanta s-a implicat constant în dezbaterea publică pe teme medicale. Totodată, a concluzionat că mesajele pârâtei nu conţin vreun îndemn la discriminare, intoleranţă, ură sau violenţă verbală.

Instanţa de apel a reţinut în mod expres că, în contextul prezentat, pârâta este numai una dintre multele persoane care au combătut opiniile reclamantei, subliniind astfel relevanţa publică a temei în discuţie. Această constatare are importanţă esenţială în aprecierea proporţionalităţii ingerinţei, întrucât demonstrează că exprimările pârâtei nu au reprezentat un atac individualizat, lipsit de fundament, ci o reacţie formulată în cadrul unei controverse publice mai largi.

În aceste condiţii, analiza fundamentului opiniilor reclamantei a fost necesară pentru a stabili baza factuală a judecăţilor de valoare formulate de pârâtă şi pentru a determina dacă acestea depăşeau marja de exprimare admisă într-o societate democratică. Constatând că pârâta a reacţionat la mesaje anterior publicate de reclamantă, într-un domeniu de interes general, instanţa de apel a apreciat corect că exprimările sale, deşi critice şi dure, beneficiază de protecţia conferită de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât au avut un nucleu factual suficient şi s-au circumscris unei dezbateri de interes public.

Contrar aprecierilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a justificat exprimările pârâtei prin "notorietatea controversată" a opiniilor sale, ci a avut în vedere rolul public asumat de aceasta şi contextul dezbaterii de interes general.

Prin urmare, analiza opiniilor reclamantei nu a reprezentat o depăşire a limitelor învestirii instanţei, ci o etapă indispensabilă a raţionamentului juridic privind proporţionalitatea ingerinţei în dreptul la reputaţie. Instanţa de apel nu a soluţionat alte raporturi juridice şi nu a substituit obiectul acţiunii; dimpotrivă, a verificat în mod complet contextul în care faptele imputate pârâtei au fost comise, conform obligaţiei impuse de art. 10 din Convenţie şi de art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

În aceste condiţii, critica referitoare la depăşirea limitelor învestirii este nefondată, întrucât analiza întreprinsă de instanţa de apel s-a înscris în marja sa de apreciere şi în obligaţia pozitivă de a asigura echilibrul just între libertatea de exprimare şi dreptul la reputaţie.

În ceea ce priveşte expunerea amplă a lucrărilor ştiinţifice pe care recurenta-reclamantă şi-a fundamentat opiniile pe teme medicale, se observă că aceasta nu identifică un viciu în raţionamentul instanţei de apel, ci exprimă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a apreciat conţinutul probator al înscrisurilor depuse - articole de specialitate şi materiale ştiinţifice - în raport cu care a conturat baza factuală a judecăţilor de valoare exprimate de pârâtă. O asemenea critică priveşte aprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate, aspect care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu poate forma obiectul controlului de nelegalitate în recurs. Prin urmare, aceste susţineri excedează limitelor recursului, vizând temeinicia constatărilor instanţei de apel, şi nu legalitatea raţionamentului juridic.

Înalta Curtea constată că nici susţinerile recurentei-reclamante privind pretinsa lipsă de imparţialitate a instanţei de apel şi existenţa unei discriminări nu configurează veritabile critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Recurenta nu indică în ce mod hotărârea atacată ar fi fost afectată de o eroare de drept sau de o interpretare discriminatorie a normei legale, limitându-se la a aprecia subiectiv motivarea instanţei de apel ca fiind părtinitoare sau defavorabilă. Simpla nemulţumire faţă de raţionamentul juridic şi concluziile desprinse din hotărârea atacată reprezintă o critică cu privire la modul de apreciere a probelor şi de interpretarea dată de instanţă circumstanţelor de fapt. Aşadar, critica recurentei exprimă doar dezacordul său faţă de soluţia şi argumentele instanţei, iar nu o veritabilă încălcare a garanţiilor de imparţialitate prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană.

De asemenea, eventuala discriminare relevantă din perspectivă juridică ar putea privi aplicarea diferenţiată a normei legale în cauze similare, iar nu percepţia unei părţi asupra modului în care i-au fost apreciate argumentele. Simpla împrejurare că aplicarea normelor de drept incidente de către instanţa de apel nu corespunde convingerilor recurentei nu este de natură să dovedească existenţa unei discriminări. Pentru a atrage controlul de legalitate exercitat de instanţa de recurs, recurenta ar fi trebuit să susţină şi să demonstreze că modul de aplicare a legii de către instanţa de apel a determinat un tratament diferenţiat nejustificat între situaţii similare, susceptibil să genereze o veritabilă stare de discriminare. Or, o asemenea critică nu se regăseşte în prezenta cauză.

Cu privire la criticile întemeiate de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu motivului de casare, întrucât nu vizează aplicarea greşită a unei norme de drept material, ci constituie, în esenţă, o reluare a motivelor de apel şi o manifestare a dezacordului faţă de raţionamentul instanţei de apel.

Obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată de instanţa de apel, astfel încât recurenta avea sarcina de a indica erorile de drept săvârşite de această instanţă în interpretarea şi aplicarea normelor materiale incidente, iar nu de a relua aspectele de fapt ori de a reitera argumentele valorificate în apel. Recurenta nu explică în ce mod instanţa de apel ar fi interpretat eronat dispoziţiile legale incidente.

Instanţa de apel a analizat în mod explicit faptele imputate pârâtei din perspectiva metodologiei de punere în balanţă a libertăţii de exprimare cu dreptul la reputaţie, verificând contextul în care au fost formulate afirmaţiile şi baza lor factuală, concluzionând că acestea reprezintă judecăţi de valoare circumscrise libertăţii de exprimare garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reţinând că afirmaţiile pârâtei se circumscriu limitelor libertăţii de exprimare, fiind înlăturat caracterul ilicit al acestora, nu s-a mai impus analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale (prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia), întrucât inexistenţa faptei ilicite înlătură de plano angajarea răspunderii civile potrivit art. 1.357 din C. civ.

În aceste condiţii, criticile recurentei referitoare la existenţa prejudiciului, la vinovăţia pârâtei sau la legătura de cauzalitate nu pot constitui motive de nelegalitate, întrucât se raportează la elemente juridice care nu au mai fost analizate pe fond.

De asemenea, simplele afirmaţii potrivit cărora instanţa de apel ar fi acordat libertăţii de exprimare o protecţie excesivă sau că ar fi interpretat restrictiv dreptul la liberă exprimare al recurentei nu echivalează cu o critică de nelegalitate. Aceste susţineri nu combat argumentele juridice ale instanţei de apel, ci exprimă dezacordul recurentei faţă de soluţia pronunţată, neputând fundamenta examinarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este nelegal, să arate punctual care criterii jurisprudenţiale nu au fost respectate. Cu toate acestea, au fost reluate aspectele de fapt, esenţiale în soluţionarea fondului cauzei, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile şi care au fost avute în vedere de instanţele de fond la constatarea netemeiniciei acţiunii promovate, care a presupus, cu prioritate, analiza existenţei faptei ilicite în sarcina pârâtei.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

Faţă de soluţia ce va fi dispusă, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 8.925 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată dovedite prin factura şi extrasul de cont de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1845A din 7 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 8.925 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2025.