Trademark revocation: Standard of proof for effective use and holistic assessment of evidence under EU case law

Şedinţa publică din data de 04 martie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. şi OSIM Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în temeiul art. 55 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, solicitând decăderea din dreptul asupra mărcii verbale C., înregistrată pentru clasa 32 "Bere; ape minerale şi gazoase şi alte băuturi nealcoolice; băuturi din fructe şi sucuri din fructe; siropuri şi alte preparate pentru fabricarea băuturilor", radierea mărcii menţionate din Registrul Mărcilor şi publicarea de către O.S.I.M. a hotărârii judecătoreşti definitive de decădere în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială "Secţiunea Mărci", cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 55 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice republicată şi Regulamentul de aplicare al acesteia.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 915 din data de 20 septembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca neîntemeiată; de asemenea, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 683A din data de 12 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 915/20.09.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. S.A. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu sediul în Bucureşti, ca nefondat.

II. Calea de atac declarată în cauză

1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 683A din data de 12 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 10 octombrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2.

2. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea succintă a situaţiei de fapt, recurenta a criticat decizia recurată sub aspectul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 potrivit cărora "Dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia şi poate fi făcută prin orice mijloc de probă", dispoziţii care doar în aparenţă impun titularului mărcii, pârâtul din acţiunea în decădere, să probeze utilizarea efectivă a acesteia. Această răsturnare a sarcinii probei este doar aparentă întrucât pe intermediul acţiunii în decădere, reclamantul afirmă un fapt negativ (neutilizarea mărcii în intervalul de referinţă) care, prin chiar ipoteză, nu poate fi dovedit decât prin probarea faptului pozitiv contrar, iar pe de altă parte, noţiunea de utilizare efectivă, în sine, nu este specifică decăderii din drepturile conferite de marcă, ci a fost reglementată pentru prima dată în procedura opoziţiei la înregistrare, în cadrul căreia titularul mărcii anterioare este şi titular al demersului judiciar, astfel încât sarcina probei îi revine în mod firesc în considerarea adagiului actor incumbit probatio.

Cu privire la dispoziţiile citate, recurentul a susţinut şi faptul că deşi proba utilizării poate fi făcută prin orice mijloc de probă, utilizarea efectivă a unei mărci nu poate fi dovedită prin intermediul unor probabilităţi sau presupuneri, ci trebuie demonstrată prin dovada solidă si obiectivă a utilizării efective si suficiente a mărcii pe piaţă. De asemenea, pentru a fi concludente - şi, implicit, admisibile - probele propuse de titularul mărcii contestate trebuie să conţină indicii suficiente referitoare la locul, durata, amploarea şi natura pretinsei utilizări. Aceste cerinţe privind dovedirea utilizării sunt cumulative, titularul fiind ţinut nu doar să indice, ci să demonstreze efectiv îndeplinirea fiecărei cerinţe.

În opinia recurentului, instanţa de apel a aplicat eronat aceste principii de interpretare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, în sensul că deşi a cuprins în hotărârea recurată principiile de interpretare statuate în jurisprudenţa CJUE referitoare la utilizarea efectivă, instanţa de apel nu a corelat expunerea teoretică cu o analiză efectivă a probelor în cauza dedusă judecăţii. Astfel contrar principiilor de interpretare şi valorificarea a probelor în materie, instanţa de apel a apreciat că intimata a făcut dovada unei utilizări efective a mărcii bazat pe o serie de prezumţii şi presupuneri luând în considerare probe neconcludente întrucât acesta nu acestea nu îndeplinesc cerinţele de conţinut referitoare la indicarea locului, durata amplorii şi natura pretinsei utilizări.

Prin cererea de recurs, recurentul a criticat modul de aplicare în cauză a principiului de interpretare a probelor statuat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în 17.02.2011 în cauza T-324/09 Friboi, întrucât conţinutul acestui principiu, în concepţia CJUE, este fundamental diferit de abordarea propusă de instanţa de apel în prezenta cauză.

Potrivit raţionamentului dezvoltat de CJUE, într-adevăr, caracterul suficient al indicării şi al dovezilor privind locul, amploarea şi natura utilizării trebuie apreciat ţinând seama de ansamblul elementelor de probă furnizate, nefiind adecvată o evaluare separată a diferiţilor factori relevanţi, în care fiecare este analizat în mod izolat, însă această interpretare trebuie aplicată nuanţat, prin corelare cu celelalte principii statuate de Curte în jurisprudenţa sa.

Concret, pentru a contribui la analiza de ansamblu a elementelor de probă furnizate de titularul mărcii contestate, un anumit element de probă trebuie, în primul rând să furnizeze dovada solidă şi obiectivă a utilizării efective şi, totodată, chiar dacă, per se nu conţine indicaţii cu privire la locul, durata, amploarea şi natura utilizării, ar trebui să fie apt a furniza aceste indicaţii prin corelarea cu alte probe.

Instanţa de apel a reţinut că înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă sunt apte a demonstra utilizarea efectivă a mărcii, în sensul determinat prin jurisprudenţa CJUE, pentru perioada relevantă, pentru ca mai apoi să reţină că "facturile fiscale depuse la dosar (în formă electronică) conţin indicaţii relevante privind locul folosirii (pe teritoriul României), durata (2018- aprilie 2021, inclusă în perioada de referinţă de 5 ani), natura folosirii (pentru produsele pentru care aceasta a fost înregistrată) şi volumul semnificativ al utilizării mărcii (în total, au fost depuse 2.941 facturi), toate de natură a pune în lumină seriozitatea folosirii", precum şi că "în ceea ce priveşte celelalte înscrisuri depuse de către intimata-pârâtă, [...1 pentru determinarea folosirii efective se impune evaluarea globală a elementelor de probă în fiecare caz în parte. Din această perspectivă, folosirea mărcii, atestată de facturile fiscale anterior menţionate, este susţinută şi de alte dovezi care, deşi nu au aceeaşi forţă probantă, sunt totuşi adecvate în contextul unei aprecieri de ansamblu".

În acest context, recurentul a criticat faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit forţa probantă a celorlalte înscrisuri depuse de către intimata-pârâtă, întrucât acestea nu permit, nici chiar în cadrul unei analize de ansamblu, dovedirea unei utilizări efective, întrucât conţinutul acestor probe nu îndeplineşte cerinţele cumulative privind determinarea locului, duratei, amplorii şi naturii utilizării.

În susţinerea acestui argument, recurentul a procedat la analiza succintă a probelor depuse de intimata pârâtă, astfel:

- înscrisurile depuse la Anexa 1 reprezintă o prezentare a gamei de produse vândute sub "brandul C." şi, prin chiar ipoteză, nu reprezintă o veritabilă probă a utilizării mărcii, având un caracter strict explicativ iar acestea nu conţin indicaţii referitoare la niciuna dintre cerinţele cumulative impuse ca standard probator în jurisprudenţa CJUE;

- înscrisurile depuse la anexa 2 nu pot fi avute în vedere deoarece primul contract de prestări servicii nu priveşte perioada de referinţă în prezenta cauză iar cel de al de-al doilea nu conţine nici o menţiune referitoare la marca în litigiu, iar sponsorizarea, în sine, nu probează nici măcar o utilizare a mărcii, în general, în absenţa oricăror menţiuni referitoare la marcă.

- articolul D. publicat în luna mai 2018, cu titlul "Cele mai vizibile branduri de bere în online şi pe E. în luna mai 2018" depus la anexa 3 nu atestă, în opinia recurentului, o utilizare directă a mărcii ci, cel mult ar putea fi calificat drept probă indirectă privitoare la utilizarea mărcii ci poate face cel mult dovada unor apariţii promoţionale sau de publicitate, la nivelul respectivei perioade. Or, utilizarea în publicitate nu reprezintă, per se, o utilizare efectivă a mărcii, ci ar putea sugera indirect o utilizare efectivă în perioada anterioară apariţiilor publicitare sau promoţionale în mediul online, care, la nivelul lunii mai 2018, au făcut "brandul C.", vizibil online. Acesta nu conţine niciun element cu valoare de certitudine pe baza căruia să fie determinate locul, perioada, amploarea sau natura presupusei utilizări motiv pentru care instanţa de apel a fost nevoită să recurgă la presupuneri privind utilizarea, iar nu la probe solide şi obiective privind o utilizare reală. Conform practicii constante a CJUE, utilizarea efectivă trebuie demonstrată prin probe solide şi obiective, fără a se apela la presupuneri în acest sens.

- înscrisurile incluse în Anexa 4 - conţin referiri la sumele ce ar fi fost investite de B. în promovarea "brandului C." pe E., precum şi detalii privind modalitatea de promovare pe E. în anul 2018 constituie o simplă dovadă a promovării care nu poate indica nici dacă utilizarea a fost anterioară sau ulterioară, nici în ce a constat efectiv şi nici care este perioada sau amploarea sa. Or, astfel de aspecte ar plasa dovada utilizării efective pe tărâmul presupunerii, ceea ce, potrivit jurisprudenţei CJUE, nu este permis.

- Referitor la înscrisul privind promovarea produselor C. prin intermediul broşurilor online ale marilor retaileri din România, în perioada 2018 - 2020 face obiectul anexei 5, nu reprezintă, în opinia recurentului o dovadă efectivă de utilizare ci, cel mult, ar putea fi considerat o probă indirectă în acest sens. Documentul depus poate demonstra organizarea unor campanii promoţionale de vânzare fără însă a se putea determina pe baza sa amploarea efectivă a vreuneia dintre campanii şi, cu atât mai puţin, amploarea (prin indicarea unei cote procentuale) participării produselor purtând marca în litigiu, în campania promoţională respectivă.

- În ceea ce priveşte centralizatorul privind facturile şi valoarea vânzărilor mărcii C. în perioada martie 2018 - mai 2021 recurentul a arătat că acesta reprezintă un document intern şi nu probează în mod direct utilizarea publică a mărcii respective, acesta având un grad redus de credibilitate, în condiţiile în care conţinutul său poate fi în orice moment alterat prin intervenţia pârâtei.

- Prin documentele ce constituie Anexa 8, pârâta intimată a încercat, potrivit susţinerilor sale, să demonstreze utilizarea efectivă în prezent a mărcii în litigiu. Or, din cuprinsul documentelor incluse în această anexă rezultă că, în contradicţie cu scopul declarat de pârâtă, aceste documente demonstrează tocmai absenţa produselor C. din circuitul comercial, la acest moment. Cu alte cuvinte, prin raportare la aceste "înscrisuri" ar rezulta că în prezent, niciunul dintre produsele din gama C.. indiferent de marca ce i-ar fi aplicată. nu mai este comercializat si. mai mult, nici chiar produs în cadrul fabricilor operate de către pârâtă - producţia berii C. a fost sistată încă din anul 2020. Pe de altă parte, nici aceste materiale nu conţin indicaţii care ar permite stabilirea locului, duratei, amplorii sau naturii unei presupuse utilizări.

- Declaraţia de folosire efectivă semnată de F., în calitate de Head of Local Brands la B. (Anexa 9), fiind o declaraţie provenind din sfera de interese a intimatei pârâte, titular al mărcii anterioare în litigiu, are o valoare probatorie redusă în raport de orice dovezi independente.

Contrar susţinerilor instanţei de apel recurentul a susţinut că niciuna dintre probele propuse nu îndeplineşte cerinţele privind indicarea cumulativă a locului, duratei, amplorii şi naturii utilizării şi totodată, motiv pentru care nu poate fi primită teza potrivit căreia, la nivelul unei evaluări de ansamblu, dovezile propuse în cauză ar demonstra o utilizare efectivă, chiar dacă, într-un caz abstract, astfel de evaluare ar putea fi posibilă şi relevantă.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat standardul probator aplicabil în privinţa dovezilor de utilizare efectivă atunci când a considerat că articolul privind berea C. din anul 2018 precum şi studiul depus de pârâtă la anexa 3 reprezintă dovezi directe care la nivelul abstract ar putea demonstra, în cadrul unei aprecieri globale, folosirea mărcii, această interpretare a probelor reprezentând în opinia recurentului o simplă presupunere care potrivit jurisprudenţei nu ar putea proba utilizarea efectivă.

În ceea ce priveşte considerentele hotărârii recurate privind studiul depus de intimata-pârâtă din luna mai 2018, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere că din proba analizată nu a rezultat cu certitudine că toate utilizările mărcii referite în studiu ar fi fost anterioare şi nu validează concluzia potrivit căreia cel puţin un act de utilizare efectivă din cele sugerate de proba analizată ar fi avut loc în perioada de referinţă.

Instanţa de apel nu a avut în vedere, în acest context, faptul că, potrivit art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, pârâta B. ar fi fost cea care, în prezenta cauză, avea obligaţia de a demonstra utilizarea efectivă şi toate elementele relevante ale acesteia, iar subsemnata nu avea obligaţia de a dovedi că utilizarea efectivă ar fi avut loc în afara perioadei de referinţă pentru ca, în acest mod, să fie înlăturată proba propusă de pârâtă.

Recurenta a criticat şi modul în care instanţa de apel interpretat înscrisurile depuse la anexele 4, 5 şi 8 de către intimata pârâtă susţinând că pentru a putea fi coroborate cu alte documente şi pentru a avea putere probatorie, astfel cum s-a reţinut în decizia recurată, înscrisurile în cauză ar trebui să conţină elemente care să justifice corelarea cu alte înscrisuri, respectiv, să conducă la concluzia că înscrisurile astfel corelate se referă la aceleaşi împrejurări de utilizare, condiţie ce nu este îndeplinită în cauză.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a susţinut greşita delimitare de către instanţa de apel a conţinutului "utilizării efective" a mărcii precum şi aprecierea eronată cu privire la faptul că facturile fiscale depuse de pârâtă demonstrează utilizarea efectivi a mărcii în litigiu

În cadrul hotărârii atacate, instanţa de apel a acordat deosebită atenţie dovezilor de utilizare cuprinse în Anexa 7, constând în facturi fiscale din care rezultă comercializarea unei cantităţi considerabile de produse purtând marca în litigiu însă, prin hotărârea atacată, nu a răspuns, la niciuna dintre criticile punctuale prin cererea de apel privind faptul că facturile depuse de pârâta B. în prezenta cauză, au fost depuse de aceeaşi pârâtă ca dovezi de utilizare şi în cadrul Dosarului nr. x/2023, având ca obiect cererea recurentei de decădere a B. din drepturile conferite de mai multe mărci figurative cu denumirea C..

De asemenea, instanţa de apel nu a răspuns criticilor privind lipsa semnăturii pe facturile depuse de intimată şi nici celor potrivit cărora din perspectiva unui litigiu de proprietate intelectuală precum cel de faţă, în lipsa semnăturilor - dublată de lipsa oricărei semnături în cadrul rubricii Date privind expediţia - acestea nu pot demonstra dincolo de orice dubiu rezonabil utilizarea efectivă a mărcii, întrucât nu poate fi probat că tranzacţiile la care fac referire au legătură cu produsele desemnate de marca în litigiu.

Făcând trimitere la Hotărârea Minimax (hotărârea din 11.03.2003 în cauza C-40/01 Minimax) şi la ordonanţa sa din 27.01.2004 pronunţată în cauza C-259/02 Laboratoire de la mer pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, recurentul a susţinut că amploarea utilizării, necesară pentru ca utilizarea să fie considerată efectivă, nu impune stabilirea sau observarea unui prag cantitativ, circumstanţe precum frecvenţa sau regularitatea utilizării fiind în egală măsură relevante pentru a aprecia dacă utilizarea invocată de titularul mărcii în litigiu este o utilizare serioasă şi, în consecinţă, efectivă a respectivei mărci.

Recurenta a criticat faptul că instanţa de apel a reţinut aceasta nu ar fi probat realitatea ipotezei avansate privind posibilitatea înlocuirii denumirii anumitor articole din cuprinsul facturii, fără modificarea valorii totale a acesteia întrucât în materia acţiunii în decădere sarcina probei este inversată potrivit art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998. Prin urmare, pârâta avea posibilitatea să facă dovada realităţii menţiunilor din cuprinsul facturilor, referitor la denumirea produselor comercializate, prin suplimentarea înscrisurilor depuse, astfel încât să înlăture orice dubiu posibil în mod rezonabil.

Faţă de volumul semnificativ de facturi fiscale reţinut de către instanţa de apel, recurenta-reclamantă a subliniat faptul că în jurisprudenţa C.JUE, volumul tranzacţiilor cu produse vizate de marca contestată nu reprezintă în toate cazurile o indicaţie suficientă privind amploarea utilizării, iar toate facturile prezentate vizează tranzacţii realizate anterior lunii aprilie 2021, neexistând nicio dovadă de utilizare comercială a mărcii, prin intermediul facturilor, pentru intervalul subsecvent, de 2 ani (aprilie 2021 - martie 2023). Mai mult, instanţa de apel a ignorat în totalitate, similar instanţei de fond, declaraţia reprezentantului convenţional al pârâtei, în sensul că pârâta a sistat producţia de bere C. încă de la nivelul anului 2020.

În sinteză, chiar dacă anterior lunii aprilie 2021, pârâta ar fi demonstrat un volum semnificativ de vânzări al produselor purtând marca în litigiu, această exploatare a mărcii nu este suficientă pentru a se constata utilizarea efectivă, în condiţiile în care ulterior acestui moment nu a mai existat niciun act de comercializare a produselor sub marcă, iar producţia de bere C. a fost sistată chiar anterior acestui moment. Prin urmare, în absenţa frecvenţei şi regularităţii exploatării comerciale a mărcii, este evident că pârâta nu a urmărit menţinerea unei cote de piaţă, ceea ce face ca utilizarea să nu fie efectivă.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a susţinut nerespectarea de către instanţa de apel a nivelului probatoriu impus în materia decăderii din drepturile conferite de marcă, aspect ce are semnificaţia unei încălcări a normei de drept material conţinută de art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998.

În contextul în care utilizarea efectivă a unei mărci nu poate fi dovedită prin intermediul unor probabilităţi sau presupuneri, ci trebuie demonstrată prin dovada solidă şi obiectivă a utilizării efective şi suficiente a mărcii pe piaţa în cauză din analiza hotărârii recurate, rezultă că totalitatea probelor valorificate de către instanţa de apel în analiza sa - cu excepţia facturilor fiscale, ce fac obiectul Anexei 7 - reprezintă cel mult probe cu caracter indirect sau circumstanţial cu privire la utilizarea mărcii - practic, niciuna dintre "dovezile de utilizare" nu demonstrează, propriu-zis utilizarea mărcii, ci doar anumite fapte care, la rândul lor fac probabilă o utilizare a mărcii.

Întrucât soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost fundamentată exclusiv pe probe care nu întrunesc nivelul probatoriu impus în materia utilizării efective, instanţa fiind nevoită să apeleze exclusiv la probabilităţi şi presupuneri pentru a justifica "utilizarea efectivă" a mărcii în litigiu, recurenta a solicitat să să se constate că hotărârea pronunţată în apel este nelegală, fiind susceptibilă de a fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3. Apărările formulate în cauză

La data de 22 noiembrie 2024, prin poşta electronică, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin intermediul a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 referitoare la obligaţia titularului de a face dovada utilizării efective a mărcii sale, intimata-pârâtă a susţinut că deşi recurenta creează o relaţie de interdependenţă respectiv de cauzalitate între principiile stabilite prin cele două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate în memoriul de recurs, cele două nu pot fi corelate.

Intimata-pârâtă a susţinut că în cauza Vogue, CJUE a reţinut că decizia atacată a fost una greşită deoarece s-a bazat exclusiv pe probabilităţi şi supoziţii, însă în cauza de faţă, dovezile depuse de intimată nu lasă nicio urmă de tăgadă cu privire la faptul că produsele C. au ajuns la consumatorul final, cu atât mai mult cu cât cele peste 1500 de facturi depuse sunt emise de către B. către cele mai mari lanţuri de hypermarket-uri şi supermarket-uri din România, precum G., H., I. sau J..

În ceea ce priveşte principiul stabilit prin cauza Strategi, intimata-pârâtă a susţinut că paragraful 43 citat de recurentă pentru această decizie nu corespunde argumentului pe care acesta încearcă să îl susţină cu privire la caracterul cumulativ al cerinţelor privind dovedirea folosirii efective (pagina 9 din motivele de recurs şi notele de subsol aferente) ci ar fi fost indicat paragraful 41 din aceeaşi decizie.

Potrivit hotărârii din Cauza Strategi dar şi a jurisprudenţei citate în cadrul acestei hotărâri (Cauza La Mer T-418/03, paragraful 52), în conformitate cu prevederile Regulii 22(2) din Regulamentul 2868/95, dovezile de folosire trebuie să vizeze locul, timpul, întinderea şi natura folosirii mărcii.

Recurenta-reclamantă, deşi la nivel declarativ acceptă faptul că aceste criterii trebuie apreciate în ceea ce priveşte întregul material probator, aceasta susţine că în afară de facturi, toate celelalte înscrisuri depuse de către intimata-pârâtă nu permit dovedirea unei utilizări efective, întrucât conţinutul acestor probe nu îndeplineşte cerinţele cumulative privind determinarea locului, duratei, amplorii şi naturii utilizării, procedând la o analiză detaliată însă fără a puncta legătura ce se conturează prin cumularea acestor dovezi.

Intimata-pârâtă a subliniat faptul că în practica la nivel european s-a reţinut că dovezile de folosire pot avea o natură indirectă sau circumstanţială, cum ar fi cele privind cota de piaţă, importul produselor relevante, aprovizionarea cu materialele brute sau ambalajele necesare, sau data de expirare a produselor relevante. Astfel, în Cauza T-30/09 Peerstorm tribunalul a decis că inclusiv doar cataloagele -în anumite circumstanţe - pot fi considerate dovezi concludente şi suficiente de folosire efectivă.

În raport de aceste considerente, intimata a susţinut că în mod corect instanţa de apel, făcând referire la practica CJUE (decizia din 17.02.2011, T-324/09, Friboi, paragraful 31), a apreciat că suficienţa indicaţiilor şi dovezilor în ceea ce priveşte locul, timpul, întinderea şi natura folosirii trebuie privită în ansamblul dovezilor depuse, iar o analiză separată a diverşilor factori relevanţi, fiecare considerat în mod izolat, nu este potrivită.

Referitor la susţinerile recurentei potrivit cărora intimata a declarat că a încetat fabricarea produselor C. încă din anul 2020, iar dovezile depuse arată în mod clar că acestea nu au mai fost folosite efectiv după această dată, prin întâmpinare aceasta a susţinut că utilizarea efectivă nu trebuie să acopere întreaga perioadă relevantă, ci poate să acopere doar o parte a acesteia (iar perioada acoperită de facturile depuse în acest caz, 2018-2021, ar trebui să fie una suficientă în acest sens), din materialul probator administrat de B. reiese că produsele C. încă se mai aflau pe piaţă chiar şi în cursul anului 2023, intimata făcând trimitere la anexa 8 a întâmpinării depuse în primă instanţă, în care produsul este menţionat în campania "Cuponiada de weekend" realizată de G..

În acest sens, recurentul a subliniat că o întrerupere temporară în producţie nu conduce la o dispariţie instantanee de pe piaţă, fiind nevoie de foarte mult timp pentru ca stocurile deja existente să se epuizeze efectiv.

De asemenea, intimata-pârâtă a considerat ca fiind netemeinice susţinerile recurentei-reclamante conform cărora deşi nu există nicio obligaţie legală pentru ca facturile să fie semnate pentru a fi considerate valabile din punct de vedere fiscal, lipsa semnăturii le lipseşte de orice valoare probativă într-o acţiune în decădere precum cea de faţă.

Varianta propusă de către recurentă presupune ca un comerciant să fie în imposibilitatea de a dovedi folosirea propriei mărci prin documentele comerciale care conţin cele mai multe elemente cu privire la această utilizare, respectiv facturile de vânzare a produselor.

În acest context, intimata a subliniat că din întreagă jurisprudenţă în domeniu rezultă că trebuie evitată cu orice preţ situaţia în care sarcina probei într-o astfel de cauză sau orice cauza similară în care necesitatea dovezii folosirii este impusă (opoziţie, acţiune în anulare, acţiune în contrafacere) devine o adevărată limitare a exercitării de către titular a drepturilor sale asupra mărcii.

Concluzionând, intimata-pârâtă, a conchis că, în cauză, dovezile depuse îndeplinesc toate standardele de probă impuse de legislaţia şi jurisprudenţa europeană în materie pentru demonstrarea utilizării efective, iar instanţa de apel a aplicat întocmai prevederile legale da şi jurisprudenţa aferentă în acest sens, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 26 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză, recurenta-reclamantă este solicitanta cererii de marcă verbală K., depusă la OSIM din 03 aprilie 2018 în vederea obţinerii dreptului de marcă pentru clasele Nisa 32, 35, 40 si 43. Intimata-pârâta a formulat opoziţie, bazându-se pe dreptul anterior conferit de marca naţională C., înregistrată sub nr. x. Opoziţia a fost respinsă de către OSIM, iar cererea de marcă K., a fost admisă la înregistrare. Împotriva deciziei Comisiei de Opoziţie din cadrul OSIM de respingere a opoziţiei, pârâta B. S.A. a formulat contestaţie.

În acest context, recurenta-reclamantă, apreciind că intimata-pârâtă că şi-a fundamentat opoziţia pe o marcă pe care nu o mai utilizează, în scopul contrar dispoziţiilor legale care guvernează materia proprietăţii intelectuale, de a împiedica înregistrarea mărcii K., a solicitat, prin prezenta acţiune decăderea intimatei-pârâte din dreptul asupra mărcii verbale naţionale C..

Prin decizia recurată, confirmându-se hotărârea primei instanţe, s-a constatat, raportat la situaţia de fapt, că nu poate fi dispusă decăderea intimatei-pârâte din drepturile conferite de marca verbală naţională C. înregistrată sub nr. x.

Prin motivele de recurs, s-au criticat, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, referitoare la obligaţia titularului mărcii contestate de a face dovada utilizării efective a mărcii anterioare precum şi a interpretărilor obligatorii oferite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. A susţinut recurenta că instanţa de apel a ignorat principiul potrivit căruia dovada trebuie să conţină elemente de probă concrete si obiective care să demonstreze utilizarea efectivă şi eficientă a mărcii, precum şi principiul în conformitate cu care indicaţiile si elementele de probă ce trebuie prezentate pentru a demonstra utilizarea efectivă, trebuie să prezinte indicaţii ale locului, duratei, amplorii si naturii utilizării mărcii pentru produsele şi serviciile vizate de înregistrare iar aceste cerinţe sunt la nivel probatoriu cumulative. Recurenta-reclamantă a susţinut greşita aplicare de către instanţa de apel a interpretării date de CJUE noţiunii de "orice mijloc de probă" menţionată în dispoziţiile art. 55 alin. (1) alin. (4) din Legea nr. 84/1998 precum şi a noţiunii de "utilizare efectivă" a mărcii, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a considerat în mod greşit că dovada utilizării efective a mărcii contestate ar putea fi realizată prin raportare exclusiv la probe indirecte de utilizare.

Criticile recurentei, subsumabile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sunt nefondate.

Raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi la criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, într-adevăr, este necesară dovada utilizării efective a mărcii anterioare. Dovada trebuie să conţină elemente de probă concrete şi obiective care să demonstreze utilizarea efectivă şi eficientă a mărcii (Hotărârea din 18 ianuarie 2011, T-382/08 "Vogue", punctul 22). Nu este însă necesară o anumită amploare a utilizării semnului ca marcă, regula generală fiind că, atunci când serveşte unui scop comercial real, chiar şi utilizarea minimă a mărcii poate fi suficientă pentru stabilirea existenţei utilizării efective, în funcţie de produsele şi serviciile în cauză, precum şi a pieţei relevante (Hotărârea din 23 septembrie 2009, T-409/07, "Acopat", punctul 35; Hotărârea din 2 februarie 2012, T-387/10, "Arantax", punctul 42).

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la valorificarea de către instanţa de apel a unora dintre înscrisurile depuse la dosar pentru dovedirea utilizării efective, Înalta Curte apreciază că pot reprezenta o critică de nelegalitate a deciziei doar în măsura în care vizează criteriile de apreciere a utilizării efective a unei mărci, rezultate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fără ca situaţia de fapt stabilită în aplicarea corespunzătoare a acestor criterii să poată fi, însă, reevaluată de către instanţa de recurs.

Potrivit CJUE, noţiunea de "utilizare serioasă" din art. 10 şi 12 din directiva de armonizare a legislaţiilor naţionale referitoare la mărci trebuie interpretată uniform în toate statele membre, fiind vorba despre o noţiune autonomă de drept al Uniunii Europene, al cărei obiectiv este acela ca nivelul de protecţie garantată unei mărci să nu varieze în funcţie de legea aplicabilă (hotărârea din 20 noiembrie 2001, cauzele C-414/99-C-416/99 Zino Davidoff şi Levi Strauss, pct. 41 şi 42).

Din această perspectivă trebuie interpretat art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în forma republicată (care coincide în esenţă cu art. 46 alin. (1) lit. a) din forma legii anterioară republicării), privind utilizarea efectivă a mărcii pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, noţiunea de "utilizare efectivă" fiind echivalentă celei de "utilizare serioasă" din directivă, dat fiind că aceasta din urmă a fost transpusă prin Legea nr. 84/1998.

După cum s-a arătat prin motivele de recurs, aprecierea caracterului efectiv al utilizării mărcii trebuie să se raporteze la toate faptele şi circumstanţele relevante necesare pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a mărcii, printre care caracteristicile pieţei, domeniul şi frecvenţa utilizării unei mărci.

Relevanţa împrejurărilor de fapt presupune ca marca să fi fost utilizată corespunzător funcţiei sale esenţiale de a garanta provenienţa produselor/serviciilor pentru care a fost înregistrată, cu scopul de a crea sau menţine o cotă de piaţă pentru aceste produse sau servicii, iar nu cu scopul exclusiv de a menţine artificial dreptul la marcă, atunci când utilizarea are, în realitate, un caracter simbolic (hotărârea din 11 martie 2003, cauza C-40/01 Ansul). Nu este necesar ca folosirea mărcii să fie întotdeauna importantă cantitativ, deoarece calificarea ca efectivă depinde de ansamblul factorilor relevanţi (hotărârea Ansul, pct. 39).

Aşadar, aprecierea utilizării efective este una globală, de la caz la caz, şi presupune examinarea coroborată a probelor administrate de titularul mărcii, iar nu a fiecărei probe, independent de celelalte. Chiar dacă forţa probatorie a unui mijloc de probă este limitată, în sensul că, privit izolat, nu demonstrează cu certitudine dacă şi cum produsele vizate au fost puse pe piaţă, astfel încât nu este prin el însuşi decisiv, el poate, totuşi, să fie luat în considerare în aprecierea globală a caracterului serios al utilizării, atunci când poate fi coroborat cu alte elemente de probă (hotărârea din 14 decembrie 2022, cauza T 358/21 Hotel Cipriani SpA/EUIPO, pct. 51).

Înalta Curte reţine, din considerentele deciziei recurate, că instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, a constata că înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă sunt apte a demonstra utilizarea efectivă a mărcii.

Analizând, la rândul său, înscrisurile depuse în dovedirea utilizării, instanţa de apel a reţinut că pârâta a dovedit folosirea reală şi efectivă a mărcii sale pentru o parte din perioada relevantă (5 ani înaintea formulării cererii de decădere, la 31.03.2023), după cum reiese din probele anterior analizate de către curte, respectiv: facturi fiscale pentru perioada 2018- aprilie 2021, articol din 17.05.2018, studiu referitor la luna mai 2018", postări promoţionale ale mărcii C. pe o reţea de socializare în perioada ianuarie- decembrie 2018, înscrisuri atestând promovarea prin intermediul broşurilor online ale unor comercianţi în perioada 2018-2020, precum şi includerea în lista produselor participante la o campanie a unui hipermarket desfăşurată în perioada 17-19.03.2023.

Faţă de analiza efectuată, astfel cum reiese din motivarea deciziei recurate, se constată că, cu luarea în considerare a principiului specialităţii mărcii şi a funcţiei esenţiale a acesteia de a garanta originea comercială a produselor şi serviciilor, instanţa de apel a analizat probele administrate în toate fazele procesuale, în ansamblul lor, din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu referire la folosirea efectivă, anume că dovezile privind actele de exploatare a mărcii, administrate de către titularul mărcii, trebuie să se circumscrie noţiunii de folosire efectivă, adică să probeze o utilizare reală, neechivocă, publică şi serioasă (Cauza C-40/01 Ansul BV v. Ajax Bradbeveiligind BV)

Pe cale de consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a reţinut utilizarea efectivă a mărcii de către intimata-pârâtă prin intermediul unor probabilităţi sau presupuneri, în contextul în care a avut în vedere facturile de comercializare a produsului, înscrisuri ce se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză şi analizate, din nou, de către instanţa de apel.

În acelaşi timp, susţinerile privind lipsa de relevanţă a unor probe administrate nu pot fi reţinute, revenind instanţei de apel sarcina suverană de a aprecia asupra faptelor rezultate din probaţiune şi de a corobora mijloacele de dovadă administrate.

Nu pot fi primite astfel criticile recurentei potrivit cărora probele administrate de către intimata-pârâtă nu conţin indicaţii referitoare la locul, durata sau amploarea unei anumite utilizări în contextul în care, jurisprudenţa CJUE în materie a reţinut că caracterul suficient al dovezilor privind locul, durata, amploarea şi natura utilizării trebuie apreciat ţinând seama de ansamblul elementelor de probă furnizate. Astfel cum a susţinut şi intimata-pârâtă prin întâmpinare, nu se impune efectuarea unei evaluări separate a diferiţilor factori relevanţi, luând în considerare fiecare factor în mod izolat (hotărârea din 17 februarie 2011, T-324/09, "Friboi", punctul 31). Astfel, probele prezentate trebuie avute în vedere în cadrul unei evaluări globale şi în mod coroborat. De asemenea, trebuie avute în vedere uzanţele specifice comerţului, care presupune celeritate şi flexibilitate, incompatibile cu preconstituirea unor înscrisuri numeroase şi detaliate, de natura celor pretinse nejustificat de recurentă. A fixa standardul probatoriu atât de sus cum pretinde recurenta ar însemna ca sancţiunea decăderii să privească şi mărci cu privire la care titularul a întreprins demersuri rezonabile pentru a le utiliza efectiv, ceea ce nu este scopul dispoziţiilor legale în materie, nici nu rezultă din jurisprudenţa relevantă.

În aceste condiţii, prin motivele de recurs se urmăreşte, de fapt, reaprecierea probelor administrate, pentru ca instanţa de recurs să ajungă la concluzia contrară celei regăsite în decizia de apel, anume că înscrisurile administrate în cauză nu sunt apte a demonstra utilizarea serioasă a mărcii intimatei. Recurenta-reclamantă prin criticile punctuale aduse înscrisurilor depuse de intimata-pârâtă reiterează, practic, susţinerile din apel, cu privire la înscrisurile depuse (facturi, contracte de promovare/sponsorizare, broşuri online, declaraţia reprezentantului pârâtei), cărora instanţa le-a răspuns concret prin decizia recurată.

Or, instanţa de recurs nu poate reevalua situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, astfel încât susţinerile recurentei nu pot fi primite, atât timp cât nu reprezintă critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în sensul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Raportat la categoria înscrisurilor depuse de intimata-pârâtă şi a criticilor recurentei, Înalta Curte reţine că în Hotărârea Peerstorm (T-30/09, par. 42 şi urm.), Instanţa Europeană a statuat că "în anumite circumstanţe, chiar cataloagele pot constitui elemente de probă concludente privind caracterul suficient al amplorii utilizării".

Totodată, în contextul unei aprecieri globale, elementele prezentate care nu conţin nicio indicaţie privind data utilizării pot fi, totuşi, relevante şi pot fi luate în considerare împreună cu alte elemente de probă care sunt datate (T-324/09, Friboi, par. 33). Această regulă se aplică în special dacă, pe un anumit sector de piaţă, se obişnuieşte ca pe eşantioanele de produse şi de servicii să nu se înscrie data (Palazzo vs. Heladeria Palazzo, par. 16).

Pe cale de consecinţă sunt neîntemeiate criticile privind valoarea probatorie redusă şi catalogarea lor ca probe indirecte a înscrisurilor de la anexele 1, 3-5 ale întâmpinării depuse de intimata-pârâtă în faţa primei instanţe în contextul în care cataloagele, broşurile online, articolele precum şi alte dovezi de promovare a mărcii sunt apte să facă dovada folosirii efective a mărcii în discuţie şi se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv contractele de promovare/sponsorizare (anexa 2), facturile fiscale (anexa 7) şi centralizatorul facturilor fiscale (anexa 6).

Totodată, mărcile îşi îndeplinesc funcţia de a indica originea comercială a produselor sau serviciilor nu numai atunci când sunt folosite efectiv pe sau pentru bunuri sau servicii, dar şi atunci când sunt utilizate în publicitate, motiv pentru care pot fi luate în considerate articolele sau contractele de promovare a mărcii în cauză.

Referitor la susţinerea din cadrul aceluiaşi motiv de recurs potrivit căreia ar fi nelegală soluţia instanţei de apel de a reţine că dovada folosirii se poate face prin intermediul unei declaraţii date de o persoană din sfera de interese a intimatei-pârâte întrucât nu poate proba, în sine, utilizarea efectivă este de observat că instanţa de apel nu s-a bazat doar pe această declaraţie când a reţinut dovada folosirii mărcii în cauză în România în cantitatea menţionată în cadrul acesteia, ci a arătat că această declaraţie este susţinută de facturile fiscale depuse la dosar, analiză care ţine de aprecierea coroborată a probelor administrate în cauză şi care nu poate face obiectul analizei în recurs, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta a criticat şi faptul că instanţa de apel a reţinut că facturile fiscale depuse de intimata-pârâtă demonstrează utilizarea efective a mărcii în litigiu. Astfel a susţinut că nu neagă realitatea operaţiunilor de vânzare derulate de pârâta şi nici realitatea sumelor facturate însă, lipsa semnăturilor, dublată de lipsa oricărei semnături în cadrul rubricii "date privind expediţia" nu pot demonstra dincolo de orice dubiu rezonabil utilizarea efectivă a mărcii.

Criticile nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză, că nu se poate aplica facturii fiscale un regim juridic mai restrictiv decât cel determinat de natura sa fiscală şi de scopul pentru care a fost instituită. În condiţiile în care, prin actul normativ care o reglementează, se specifică expres că semnarea şi ştampilarea nu este obligatorie (prevederile art. 319 alin. (29) din Legea nr. 227/2015) nu i se poate impune părţii completarea cu alte elemente decât cele legale şi nu i se pot aplica sancţiuni pentru lipsa acestora.

De altfel, susţinerile părţii sunt contradictorii şi insinuante, căci se afirmă, pe de-o parte, că nu se contestă realitatea operaţiunilor, dar pe de altă parte, se contestă exact aceasta, prin raportare la lipsurile învederate. Oricum, toate aceste chestiuni sunt elemente de fapt, lăsate la suverana apreciere a instanţelor de fond, care şi-au motivat corespunzător hotărârile.

În acord cu instanţa de apel, se reţine că pentru a evita sancţiunea decăderii folosirea mărcii trebuie să fie efectivă, adică titularul mărcii trebuie să facă dovada comercializării produselor sau a faptului că acestea urmau a fi comercializate, or facturile fiscale dovedesc efectuarea operaţiunilor comerciale la care se referă, mai precis comercializarea produselor sub marca C., operaţiuni care de altfel, în speţă, nu au fost contestate de către recurentă-reclamantă.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei potrivit cărora exista posibilitatea alterării cuprinsului facturilor depuse de intimată motiv pentru care ar fi fost necesară suplimentarea probatoriului de către intimata-pârâtă în vederea dovedirii cuprinsului facturilor fiscale depuse la dosarul cauzei, în contextul în care recurenta nu a contestat conţinutul sau validitatea lor. Totodată, susţinerile în cauză reprezintă chestiuni ce ţin de modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel, care de altfel a motivat în mod corespunzător respingerea acestor critici, asupra cărora instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar, nefiind chestiuni ce ţin de legalitatea hotărârii.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că toate facturile vizează tranzacţii realizate anterior lunii aprilie 2021, neexistând nicio dovadă de utilizare comercială a mărcii pentru intervalul subsecvent, de 2 ani, respectiv aprilie 2021- martie 2023. Totodată, recurenta a arătat că nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel susţinerile potrivit cărora pârâta a sistat producţia de bere C. încă de la nivelul anului 2020.

Criticile sunt nefondate.

În jurisprudenţa CJUE evaluarea dovezilor prezentate privind utilizarea efectivă a unei mărci să fie realizată prin prisma principiului interdependenţei, în considerarea tuturor circumstanţelor cauzei, care vor trebui analizate coroborat pentru a se stabili dacă marca în cauză a făcut obiectul unei utilizări efective, principiul aplicat, de altfel, în speţă de instanţa de apel, în motivarea sentinţei pronunţată.

Pe cale de consecinţă, intimata-pârâtă nu avea obligaţia de a proba utilizarea mărcii prin depunerea de facturi fiscale emise în toată perioada relevantă în contextul în care art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 permite dovedirea utilizării mărcii prin orice mijloc de probă, nu doar prin intermediul facturilor fiscale, motiv pentru care în mod corect instanţa de apel avut în vedere şi alte tipuri de dovezi de utilizare din perioada 2018-2023 administrate de către intimata-pârâtă.

În acelaşi mod nu pot fi primite nici criticile referitoare la sistarea producţiei de către intimata-pârâtă în contextul în care din probele administrate în cauză a rezultat că marca C. a continuat să fie utilizată şi ulterior sistării producţiei, fiind îndeplinite astfel condiţiile referitoare la utilizarea efectivă a acesteia.

Pe cale de consecinţă, în mod corect s-a stabilit că marca C. vizată de cererea de decădere, a făcut obiectul unor acte de utilizare efective, în sensul definit de legislaţia în materie, iar actele de utilizare ale mărcii sunt serioase, în sensul Legii nr. 84/1998, respectiv că acestea vizează un scop comercial real, pe piaţa relevantă a produselor protejate prin marcă; înscrisurile care atestă întinderea şi natura utilizării mărcii sunt variate, contracte de promovare/sponsorizare, facturi, broşuri online coroborate cu declaraţia reprezentantului titularul mărcii în vederea derulării actelor de utilizare.

Inexistenţa unor dovezi de utilizare pentru întreaga perioadă de 5 ani nu produce efecte juridice, câtă vreme termenul prevăzut de lege pentru lipsa unei utilizări efective nu s-a împlinit.

Pentru aceleaşi motive sunt nefondate şi criticile recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a standardului probatoriu impus în materia decăderii din drepturile conferite de marcă.

Recurenta sintetizează motivele de recurs precedente, susţinând că totalitatea probelor administrate în cauză, cu excepţia facturilor fiscale, reprezintă cel mult probe cu caracter indirect sau circumstanţial cu privire la utilizarea mărcii, motiv pentru care instanţa de apel a fost nevoită să apeleze exclusiv la probabilităţi şi presupuneri pentru a justifica utilizarea efectivă.

Înalta Curte reţine că, întrunirea unui prag semnificativ nu este întotdeauna necesară pentru a se dovedi folosirea, urmând a se aprecia în concret în funcţie de caracteristicile bunurilor şi serviciilor vizate (C-40/01, Minimax), pragul necesar stabilirii existenţei unei folosiri efective a mărcii fiind diferit în ipoteza în care produsele vizate sunt produse de o valoare ridicată sau care sunt folosite pe o perioadă îndelungată faţă de ipoteza în care produsele vizate sunt bunuri de larg consum, disponibile la un preţ scăzut şi necesare în mod zilnic.

Or, instanţa de apel a reţinut că facturile fiscale depuse la dosar (în formă electronică), conţin indicaţii relevante privind locul folosirii (pe teritoriul României), durata (2018- aprilie 2021, inclusă în perioada de referinţă de 5 ani), natura folosirii (pentru produsele pentru care aceasta a fost înregistrată) şi volumul semnificativ al utilizării mărcii (în total, au fost depuse 2.941 de facturi), toate de natură a pune în lumină seriozitatea folosirii.

În ceea ce priveşte celelalte înscrisuri depuse de către intimata-pârâtă, instanţa de apel a reţinut că pentru determinarea folosirii efective se impune evaluarea globală a elementelor de probă în fiecare caz în parte. Din această perspectivă, folosirea mărcii, atestată de facturile fiscale anterior menţionate, este susţinută şi de alte dovezi care, deşi nu au aceeaşi forţă probantă, sunt totuşi adecvate în contextul unei aprecieri de ansamblu, dovezi ce au fost reanalizate de instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Pe cale de consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii recurate doar probe indirecte şi nici nu şi-a întemeiat soluţia pe prezumţii şi supoziţii în contextul în care, în acord cu jurisprudenţa CJUE precitată, a analizat dovezile de utilizare în ansamblul lor, pornind de la facturile fiscale pe care chiar recurenta le-a inclus în categoria probelor directe, probe ce sunt susţinute de celelalte categorii de dovezi administrate în cauză astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei civile nr. 683A din 12 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Înalta Curte constată că partea care a pierdut procesul este recurenta-reclamantă şi, ca atare, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.880 RON conform documentelor justificative depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 683A din 12 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 8.880 RON către intimatul-pârât B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 martie 2025.