Civil recovery of fraudulently obtained EU funds: Admissibility of common-law delict action vs. mandatory fiscal procedure for budgetary claims

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 16.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) a chemat în judecată pârâta A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie, în temeiul art. 1357 C. civ., respectiv obligarea acesteia la restituirea sumei de 712.315,53 RON, primită necuvenit pentru campania 2013; obligarea pârâtei la plata dobânzilor şi a penalităţilor calculate conform Codului de procedură fiscală, de la data efectuării fiecărei plăţi, până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. x/2021, reclamanta APIA a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei să dispună angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie, în temeiul art. 1357 C. civ., respectiv obligarea acestuia la restituirea sumei de 712.315,53 RON primită necuvenit de către A. pentru campania 2013, obligarea pârâtului la plata dobânzilor şi a penalităţilor calculate conform Codului de procedură fiscală, de la data efectuării fiecărei plăţi, până la data achitării efective a debitului.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2022 a fost admisă excepţia conexităţii, cu consecinţa conexării dosarului nr. x/2021 la dosarul nr. x/2021.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 109 din 15 februarie 2023, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis acţiunile din dosarul principal şi din dosarul conex formulate de reclamanta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 712.315,53 RON, precum şi a accesoriilor fiscale (dobânzi şi penalităţi) calculate de la data fiecărei transe de plata şi până la achitarea integrală a debitului.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 53 din 06 februarie 2024, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul civil formulat de apelanţii-pârâţi A. şi B. împotriva încheierii din data de 04.02.2022 şi a sentinţei civile nr. 109 din 15.02.2023 pronunţate de Tribunalul Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 53 din 06 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacau, secţia I civilă, pârâţii A. şi B. au formulat recurs, solicitând casarea deciziei recurată şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei în principal, pe cale de excepţie, iar, în subsidiar, ca nefondată.

În susţinerea recursului, recurenţii-pârâţi au invocat drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele invocate în susţinerea recursului, recurenţii au arătat că, în mod greşit, Tribunalul Bacău şi ulterior Curtea de Apel Bacău au respins excepţiile invocate prin întâmpinare. Astfel, instanţele inferioare nu au avut în vedere premisele particulare care determină incidenţa unor acte normative speciale, derogatorii de la dreptul comun, aplicabile în cazul recuperării creanţelor bugetare, cuvenite unui creditor bugetar în urma încasării necuvenite a unor sume de către un debitor bugetar (subiecţi ai unui raport juridic fiscal), aşa cum este şi speţa de faţă, în care suma reclamată reprezintă o creanţă bugetară.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 8 din Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015 - CPF), creanţa bugetară principală reprezintă dreptul de a încasa orice sumă care se cuvine bugetului general consolidat, alta decât creanţele fiscale propriu-zise (taxe, impozite etc.). Reclamanta APIA este o instituţie publică având calitatea de creditor bugetar, definit ca fiind titularul unui drept de creanţă bugetară. Astfel, sumele reprezentând pretenţii aferente unor plăţi nedatorate, cum este cazul în speţă, pot fi stabilite şi recuperate exclusiv prin procedurile speciale reglementate de Codul de procedură fiscală şi O.U.G. nr. 66/2011, prin emiterea unei decizii de impunere sau a unui alt act administrativ similar (proces-verbal de constatare a neregulilor sau notă de constatare), act care, în cazul neachitării la scadenţă, devine titlu de creanţă şi, ulterior, titlu executoriu.

În continuarea motivelor de recurs, recurenţii au arătat că, în mod greşit, Curtea de Apel Bacău nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 100 din Codul de procedură fiscală, care prevăd explicit următoarele:

"(1) Creanţele bugetare reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice, care trebuie recuperate potrivit legii, se stabilesc prin decizie de către autorităţile competente, în măsura în care legea specială nu prevede altfel. (2) Decizia prevăzută la alin. (1) reprezintă titlu de creanţă bugetară, în conformitate cu art. 1 pct. 38, şi poate fi contestată potrivit dispoziţiilor prezentului cod, contestaţia urmând a fi soluţionată de autoritatea emitentă; dispoziţiile Titlului VIII aplicându-se în mod corespunzător."

De asemenea, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a ignorat şi prevederile art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data împlinirii scadenţei sau termenului de plată prevăzut de lege."

Totodată, recurenţii au arătat că, în mod greşit, Curtea de Apel Bacău a interpretat dispoziţiile art. 21 alin. (13)-(20) din O.U.G. nr. 66/2011, care prevăd următoarele:

"(13) Verificările se finalizează prin întocmirea unui proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare sau a unei note de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, în situaţiile în care se identifică creanţe bugetare de recuperat aferente neregulii constatate. (19) Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare constituie act administrativ în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. (20) Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare, respectiv nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, constituie titlu de creanţă şi se emite în vederea stingerii acestei creanţe."

În aceeaşi ordine de idei, recurenţii au invocat şi prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora:

"(1) Obiectul activităţii de stabilire a creanţelor bugetare îl constituie individualizarea obligaţiei de plată sub forma unui titlu de creanţă şi identificarea persoanelor fizice sau juridice debitoare, ca urmare a nerespectării cerinţelor de legalitate, conformitate şi regularitate privind obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi a fondurilor publice naţionale aferente acestora."

În plus, au subliniat că, ulterior emiterii titlurilor executorii pentru recuperarea creanţelor bugetare, acestea pot fi puse în executare exclusiv de creditorii bugetari, prin intermediul organelor proprii de executare silită, iar dacă aceste organe nu există, prin intermediul organelor fiscale specializate ale ANAF, în conformitate cu prevederile art. 220 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"(3) Creanţele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autorităţi sau instituţii publice, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizaţi în compartimente specializate, aceştia fiind abilitaţi să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura executării silite, conform dispoziţiilor prezentului cod. (4) Organele menţionate la alin. (2) şi (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită."

Recurenţii au susţinut că instanţele inferioare au ignorat în mod greşit dispoziţiile imperative privind competenţa de executare silită a creanţelor bugetare, astfel cum sunt reglementate prin art. 226 alin. (1), (10) şi (11) din Codul de procedură fiscală, texte potrivit cărora:

"(1) Executarea silită a creanţelor fiscale se realizează în temeiul unui titlu executoriu emis conform prevederilor prezentului Cod, de către organul de executare silită competent potrivit art. 30 (competenţa organului fiscal teritorial - ANAF, din raza domiciliului debitorului fiscal), art. 37 (competenţa generală a organului fiscal local) şi art. 38 (competenţa teritorială a organului fiscal local). (10) Instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor pentru şomaj, după caz, care nu dispun de organe proprii de executare silită, transmit titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat spre executare silită organelor fiscale din subordinea A.N.A.F. Sumele astfel recuperate se fac venit la bugetul de stat. (11) Instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, care nu dispun de organe proprii de executare silită, pot transmite titlurile executorii aferente veniturilor proprii organului fiscal central sau, după caz, organului fiscal local. Sumele recuperate în acest mod se fac venit la bugetul de stat sau la bugetul local, după caz."

Totodată, recurenţii au invocat dispoziţiile similare ale art. 40 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora:"În cazul în care creanţele bugetare rezultate din nereguli nu pot fi recuperate prin încasare directă, prin deducere din plăţi sau rambursări ulterioare şi/sau prin executarea garanţiilor bancare prevăzute la art. 38 lit. a)-c), în termen de cel mult 90 de zile de la data scadenţei titlurilor de creanţă, autorităţile competente în gestionarea fondurilor europene transmit titlurile executorii menţionate la art. 43, împreună cu dovada comunicării acestora, după caz, în format electronic, organelor fiscale competente."

De asemenea, recurenţii au susţinut că instanţele inferioare nu au avut în vedere faptul că debitor fiscal este exclusiv persoana (sau entitatea) căreia i se stabileşte, prin decizie fiscală, obligaţia de plată a unei creanţe fiscale, în cadrul raportului juridic fiscal corespunzător.

În fine, cu privire la prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale, recurenţii au precizat că, din coroborarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) cu cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ., rezultă că prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale, începută şi neîmplinită la data de 01.01.2016 (data intrării în vigoare a Codului de procedură fiscală din 2015 şi, implicit, data abrogării Codului de procedură fiscală din 2003), este guvernată integral de dispoziţiile legale sub imperiul cărora a început să curgă, respectiv de prevederile Codului de procedură fiscală anterior (O.G. nr. 92/2003).

În continuarea motivelor invocate, recurenţii au mai arătat că, în contextul vechii reglementări privind prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale, art. 91 din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 prevedea expres că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripţie începe să curgă la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Astfel, faţă de premisele juridice sus menţionate, recurenţii au subliniat că, în mod greşit şi cu eludarea prevederilor speciale derogatorii de la dreptul comun, instanţele inferioare (Tribunalul şi Curtea de Apel Bacău) au aplicat dispoziţiile art. 1349 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală ordinară, fără a reţine incidenţa următoarelor excepţii invocate:

Excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes a reclamantului.

Recurenţii au susţinut că această excepţie rezidă tocmai din aplicarea la speţă a prevederilor speciale dezvoltate anterior, dar eludate de instanţa de apel. Pe de o parte, reclamanta, în calitatea sa de creditor bugetar al unei creanţe bugetare, avea obligaţia de a parcurge procedura specială, reglementată de Codul de procedură fiscală, constând în emiterea unei decizii de impunere sau a unui proces-verbal/notă de constatare a neregularităţilor, pentru stabilirea creanţei bugetare şi comunicarea acesteia debitorului fiscal pentru a-şi produce efectele juridice. Decizia astfel emisă ar fi devenit titlu de creanţă şi, ulterior, titlu executoriu.

Pe de altă parte, lipsa de interes a reclamantei rezidă din faptul că APIA îşi putea realiza scopul urmărit în prezenta cauză, respectiv fructificarea creanţei bugetare prin recuperarea sumelor plătite sau încasate nelegal de beneficiară (A.), nu prin investirea instanţei de drept comun, ci prin parcurgerea etapelor speciale de stabilire şi, ulterior, de executare silită a unei creanţe fiscale, fie prin organele proprii de executare silită, fie, în cazul inexistenţei unor compartimente proprii specializate, prin intermediul organelor fiscale de executare silită din cadrul ANAF.

În raport cu aceste considerente, recurenţii au arătat că instanţele inferioare au interpretat în mod greşit prevederile O.U.G. nr. 66/2011, în contextul în care, făcând distincţia dintre "nereguli" şi "fraude", au reţinut în mod eronat că modul de stabilire a creanţelor ar fi diferit - pentru nereguli, prin note de constatare, iar pentru fraude, prin sesizarea Departamentului pentru Lupta Antifraudă (DLAF).

Or, acest raţionament este fundamental greşit, întrucât distincţia reţinută nu are relevanţă în ceea ce priveşte operaţiunea şi actul administrativ de stabilire a creanţelor datorate spre restituire, aspect esenţial în speţă. Aceasta deoarece art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, invocat în mod eronat de curtea de apel, nu reglementează o excepţie de la emiterea actului constatator/titlului de creanţă, ci instituie exclusiv o cauză legală de suspendare a emiterii acestuia până la soluţionarea sesizării formulate către organele judiciare penale.

Recurenţii au mai subliniat că instanţa de apel a ignorat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6 din 18.02.2021 (Cap. VII, pct. 4), în cazul identificării unor nereguli ce prezintă indicii de fraudă, structurile de control prevăzute la art. 20 au obligaţia să aplice prevederile art. 8 alin. (1), după caz, şi să continue activitatea de verificare, întocmind procesul-verbal de constatare a neregulilor, de stabilire şi recuperare a creanţelor bugetare, în conformitate cu prevederile ordonanţei de urgenţă menţionate, independent de desfăşurarea cercetării penale şi cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 8 alin. (2).

Au precizat că aceste dispoziţii erau în vigoare şi aplicabile direct la data introducerii cererii de chemare în judecată (16.06.2021), împrejurare omisă atât de prima instanţă, cât şi de curtea de apel, care au reţinut în mod eronat o formă inaplicabilă a O.U.G. nr. 66/2011, dând prioritate prevederilor art. 45 alin. (4) în detrimentul celor ale art. 23 menţionat anterior. Mai mult, Curtea de Apel Bacău nu s-a pronunţat explicit asupra acestui aspect esenţial, fapt ce demonstrează o vădită nelegalitate a hotărârii atacate.

De altfel, chiar Tribunalul a reţinut incidenţa art. 43 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, care reglementează limitativ sfera titlurilor de creanţă/executorii în materia analizată, respectiv: procesul-verbal de constatare a neregulilor, nota de constatare, ori procesul-verbal de stabilire a corecţiilor financiare

În aceeaşi notă contradictorie, curtea de apel reţine în motivarea respingerii excepţiilor invocate tocmai argumentul în temeiul căruia reclamanta era obligată să stabilească şi să fructifice creanţa prin procedura specială reglementată de O.U.G. nr. 66/2011 şi Codul de procedură fiscală, iar nu pe calea dreptului comun, respectiv faptul că instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă (neputându-se astfel vorbi despre o autoritate de lucru judecat în materie civilă, cu privire la întinderea prejudiciului, rămas nestabilit de către instanţa penală).

Or, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au raţionat eronat şi nefundamentat atunci când au considerat că autoritatea competentă nu ar fi putut proceda la emiterea unui titlu de creanţă, în condiţiile cercetării penale, ca urmare a prevederilor art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011.

Dimpotrivă, recurenţii au subliniat că suspendarea legală a operaţiunii de stabilire a prejudiciului nu doar că nu împiedică, ci chiar obligă APIA să reiniţieze procedura de stabilire a creanţei bugetare după finalizarea procesului penal. Nu există niciun text legal care să instituie o excepţie de la regula emiterii titlului de creanţă pe calea procedurii speciale, după finalizarea unui proces penal. Cu atât mai mult, în condiţiile în care hotărârea penală nu soluţionează acţiunea civilă şi, cel mai important, nu subzistă autoritatea de lucru judecat cu privire la întinderea prejudiciului, potrivit prevederilor art. 28 şi art. 486 din C. proc. pen.

În speţă, relevanţa specială este dată tocmai de maniera în care se stabileşte cuantumul prejudiciului şi, ulterior, se procedează la fructificarea acestuia, prin efectuarea unei proceduri specifice care comportă elemente constitutive, căi de atac şi condiţii de opozabilitate derogatorii de la dreptul comun.

În continuarea motivelor invocate, recurenţii au solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că această excepţie rezultă din faptul că, în lipsa unei hotărâri penale care să soluţioneze şi latura civilă în privinţa lor (şi, implicit, în absenţa unui titlu executoriu), A. ar fi putut deveni debitor fiscal exclusiv prin emiterea unei decizii de impunere, a unui proces-verbal sau a unei note de constatare, cu respectarea procedurilor specifice menţionate anterior. Astfel, recurenţii subliniază că, în condiţiile în care nu a fost parcursă procedura specială de stabilire a obligaţiilor fiscale, ei nu se află într-un raport juridic fiscal şi, prin urmare, creanţa fiscală solicitată nu le poate fi imputată pe calea dreptului comun.

Recurenţii au precizat că, din nou, curtea de apel a respins excepţia greşit, reţinând în mod eronat incidenţa unui raport juridic delictual de drept comun, în detrimentul raportului juridic fiscal special, direct aplicabil în această speţă, raport ce îşi produce efectele juridice exclusiv prin parcurgerea etapelor de stabilire şi executare a creanţei fiscale menţionate anterior.

Astfel, atât timp cât prejudiciul nu a fost stabilit din perspectiva penală, nu subzistă toate elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale de drept comun, mai ales prin raportare exclusivă la hotărârile penale (reţinute eronat de instanţele inferioare ca având relevanţă în instituirea unui raport civil delictual).

Prin urmare, recurenţii au arătat că, acordând eficienţă temeiului de drept invocat de reclamant în acţiune, în detrimentul normelor speciale şi derogatorii de la prevederile art. 1349 C. civ., instanţele inferioare eludează principiul juridic fundamental "specialul derogă de la general".

Indiferent de maniera aleasă de reclamantă pentru fructificarea pretenţiilor sale, în ipoteza de faţă subzistă anumite limite speciale în cadrul cărora acest drept poate fi exercitat, limite nesocotite de reclamantă prin încercarea de a fructifica pe calea dreptului comun o creanţă bugetară nestabilită prin act administrativ fiscal şi ulterior neexecutată pe calea procedurii execuţionale prin intermediul ANAF.

În altă ordine de idei, recurenţii au susţinut că instanţele inferioare au respins în mod greşit şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune (de a stabili şi executa o creanţă bugetară precum cea pretinsă în prezenta cauză). Această prescripţie rezidă din depăşirea termenului de 5 ani reglementat de prevederile speciale expuse anterior, pe care curtea de apel le-a eludat integral, prin respingerea incidenţei lor.

Astfel, din descrierea situaţiei de fapt expusă în acţiunea introductivă şi din analiza actelor invocate de reclamantă rezultă că faptele cauzatoare ale pretinsului prejudiciu s-ar fi produs în anul 2013, când A. ar fi încasat sumele reclamate, în două tranşe (8.11.2013 şi 4.12.2013), deşi nu ar fi deţinut un asemenea drept. Prin urmare, calculând termenul de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului imediat următor celui în care s-au depus declaraţiile şi s-au efectuat plăţile (respectiv 2014), rezultă că, cel târziu la data de 1 ianuarie 2019, dreptul de a stabili şi pretinde această creanţă bugetară s-a prescris.

În subsidiar, în ipoteza în care nu s-ar reţine incidenţa derogatorie a Codului de procedură fiscală, recurenţii au susţinut că prescripţia este susţinută şi de prevederile de drept comun. Astfel, creanţa solicitată în prezenta cauză, în cuantum de 712.315,53 RON (sumă pretins primită necuvenit de către A. în campania din 2013), este reclamată după expirarea termenului general de prescripţie de 3 ani, termen stabilit de art. 2517 C. civ., raportat la prevederile art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) C. civ. ("prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube cauzată de o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea").

Din perspectiva acestor premise legale, recurenţii au solicitat să se reţină inclusiv prevederile art. 1381 alin. (2) C. civ. (invocate chiar de reclamantă), potrivit cărora "dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat".

În fine, recurenţii au solicitat instanţei supreme să constate că însăşi reclamanta, prin cererea de constituire ca parte civilă formulată în cadrul procedurilor penale, a precizat în mod explicit că sumele solicitate spre restituire au fost calculate "de la data efectuării fiecărei plăţi", aspect care, în opinia recurenţilor, confirmă depăşirea termenului legal de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Astfel, recurenţii au arătat că recuperarea prejudiciului delictual trebuia iniţiată cel târziu în termen de trei ani de la data la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască atât existenţa şi întinderea pagubei, cât şi persoana responsabilă pentru cauzarea acesteia. Or, având în vedere că plăţile contestate au fost efectuate în anul 2013, iar procedura de audit desfăşurată de Curtea de Conturi, la care reclamanta însăşi face referire expresă în actele depuse la dosar şi inclusiv în hotărârea penală pronunţată împotriva recurenţilor, s-a derulat în cursul anului 2014, rezultă în mod evident că APIA a cunoscut despre prejudiciul reclamat cel târziu în momentul primirii raportului de audit întocmit de Curtea de Conturi. În acest raport sunt menţionate explicit recomandările C12 şi C13 privind "constituirea debitului şi recuperarea plăţilor neeligibile de la beneficiar", astfel încât este cert că reclamanta cunoştea deja, încă din anul 2014, atât întinderea prejudiciului, cât şi persoanele presupus responsabile pentru producerea acestuia.

În consecinţă, recurenţii au concluzionat că termenul limită până la care reclamanta putea să introducă, în mod legal, cererea de chemare în judecată era cel târziu 8.11.2016 sau 4.12.2016 (calculat de la data efectuării plăţilor) ori, în cel mai favorabil caz, 21.08.2017 sau 8.10.2017 (calculat de la momentul stabilirii întinderii prejudiciului şi identificării persoanelor considerate responsabile).

Mai mult decât atât, recurenţii au subliniat că actul prin care APIA s-a constituit parte civilă în procesul penal (act care ar fi putut întrerupe termenul de prescripţie) s-a realizat abia prin adresa nr. x/10.02.2021, conform menţiunilor de la fila nr. x din aceeaşi sentinţă penală.

În aceste condiţii, întrucât cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost înregistrată la data de 16.06.2021, rezultă că dreptul la acţiune al reclamantei era deja prescris, nefiind incidentă nicio cauză legală de întrerupere a termenului prescripţiei civile în intervalul cuprins între data plăţilor (2013) şi data constituirii ca parte civilă în procesul penal (2021).

Totodată, recurenţii au opinat că este fundamental eronat raţionamentul instanţelor inferioare care, în mod nelegal, au interpretat că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune s-ar prelungi până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, respectiv termenul de 8 ani calculat de la data săvârşirii faptelor. Atât prima instanţă cât şi curtea de apel s-au raportat greşit la termenul de prescripţie prevăzut pentru constatarea şi condamnarea faptelor penale şi a făptuitorilor, stipulat la art. 181 din Legea nr. 78/2000.

Or, recurenţii au susţinut că nu se poate confunda prescripţia penală, care are ca obiect descoperirea faptei şi a persoanelor care au săvârşit-o, în scopul antrenării răspunderii penale, cu prescripţia civilă, care vizează exclusiv stabilirea, pretinderea şi fructificarea unui prejudiciu material. Acest aspect devine şi mai evident în speţă, având în vedere că latura civilă a fost lăsată nesoluţionată, deci stabilirea cuantumului prejudiciului şi fructificarea acestuia urmau să fie realizate exclusiv pe calea procedurii speciale fiscale, invocată anterior şi ignorată integral de către instanţele inferioare.

În mod similar, nici prevederile art. 1349 C. civ. şi nici Decizia nr. 1488/23.07.2020 pronunţată de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (invocate de reclamantă şi preluate în mod greşit de curtea de apel) nu au relevanţă în cauza dedusă judecăţii. Astfel, art. 1349 C. civ. nu conţine o excepţie de la termenul general de prescripţie, iar decizia menţionată a Înaltei Curţi nu are caracter obligatoriu, fiind o decizie de speţă care nu priveşte ipoteza juridică concretă invocată în cauza pendinte.

Pe fondul cauzei, recurenţii au arătat că, în situaţia în care instanţa va respinge excepţiile invocate, se impune constatarea aplicării greşite a următoarelor dispoziţii legale:

În ceea ce priveşte prejudiciul solicitat, recurenţii au invocat prevederile art. 28 din C. proc. pen., care stabilesc că "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi la persoana care a săvârşit-o. Instanţa civilă însă nu este legată de hotărârea penală în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului sau vinovăţia autorului faptei." Din această dispoziţie legală rezultă în mod implicit că hotărârea penală nu produce efecte de autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului. Or, în speţă, reclamanta APIA nu a făcut dovada concretă a existenţei şi modalităţii de stabilire a prejudiciului pretins.

În plus, recurenţii au subliniat că încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către aceştia nu este suficientă în sine pentru a constitui dovada prejudiciului reclamat. De altfel, însăşi reclamanta a arătat în cererea introductivă că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., ea avea obligaţia legală să facă dovada certă a întinderii prejudiciului solicitat.

În ipoteza în care s-ar reţine că prejudiciul aferent campaniei din anul 2013 ar fi fost stabilit prin cele două procese-verbale de constatare şi imputare întocmite în cursul anului 2014 (nr. x din 21.08.2014 şi nr. 8479 din 08.10.2014), recurenţii precizează că acest prejudiciu a fost integral stins, conform constatărilor Serviciului Recuperare Debite, prin notele de compensare din 25.06.2015, aspect confirmat chiar de adresa de constituire ca parte civilă nr. 2322 din 15.02.2021, depusă la dosarul cauzei.

Prin urmare, recurenţii au arătat că APIA nu a stabilit prin niciun alt act administrativ (decizie de impunere sau proces-verbal de stabilire) alte sume ce ar trebui restituite, în afara celor deja compensate integral.

De asemenea, recurenţii au arătat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei raportului de cauzalitate. Astfel, aceştia au precizat că APIA se referă exclusiv la dosarul penal nr. x/2021 şi la acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între părţi, fără să demonstreze în mod efectiv existenţa unei legături directe de cauzalitate între fapta penală recunoscută şi prejudiciul pretins în prezentul litigiu.

Recurenţii au subliniat în mod expres că o critică distinctă trebuie reiterată şi în calea de atac de faţă în privinţa recurentului B. (vizat de dosarul conexat nr. x/2021).

Astfel, recurenţii au susţinut că, potrivit afirmaţiilor chiar ale reclamantei APIA, exprimate explicit în adresa din 15.02.2021 (prin care s-a constituit parte civilă în faţa DNA), "Serviciul de recuperare debite a comunicat că Asociaţia figurează în debit în Registrul Debitorilor Europeni cu sume aferente campaniei din anul 2013", după cum urmează: (i) suma de 66.932,29 RON stabilită prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 21.08.2014 - debit principal integral stins prin compensare; (ii) suma de 20.772,53 RON stabilită prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 08.10.2014 - debit de asemenea integral compensat conform notelor de compensare nr. 435053 şi nr. 435759 din data de 25.06.2015.

În acest context, din înscrisurile existente la dosar nu rezultă existenţa vreunui alt act constatator (decizie de impunere sau alt document administrativ echivalent) care să stabilească o altă sumă suplimentară, similară celei solicitate în prezentul litigiu, care să aibă drept cauză pretinsa încasare necuvenită a unor plăţi aferente campaniei din anul 2013.

Mai mult decât atât, recurenţii au subliniat că reclamanta este o instituţie publică având competenţa şi prerogativa exclusivă de a constata şi a stabili creanţe bugetare rezultate din plăţi efectuate nelegal sau nedatorate, iar în exercitarea acestei competenţe, APIA nu a emis, în termenul legal de prescripţie şi prin intermediul unui act administrativ specific, creanţa bugetară pretinsă în prezentul demers judiciar. Astfel, având în vedere că hotărârea penală nu poate fi considerată ca având putere de lucru judecat în privinţa întinderii prejudiciului, rezultă că presupusa creanţă bugetară invocată a fost integral recuperată prin mecanismul compensării, conform chiar menţiunilor făcute de APIA în adresa sus-amintită.

Prin urmare, recurenţii au conchis că nu există niciun act administrativ care să constate caracterul nedatorat al sumelor încasate de A., şi pretinse spre restituire în prezentul litigiu. Hotărârea penală pronunţată în cauză, având în vedere faptul că nu a soluţionat latura civilă, nu poate constitui titlu executoriu şi nici act de stabilire a creanţei bugetare solicitate. În consecinţă, recurenţii au solicitat instanţei supreme să constate că reclamanta nu a făcut dovada întinderii prejudiciului pretins.

De asemenea, recurenţii au mai subliniat faptul că lipsa vinovăţiei pârâtului B. nu a fost analizată corespunzător de către Curtea de Apel Bacău din perspectiva apărărilor invocate prin cererea de apel, instanţa omiţând să examineze şi să soluţioneze în mod explicit aceste apărări, conform dispoziţiilor imperative ale art. 9, art. 22 şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. În acest sens, instanţa de apel a trecut cu vederea un aspect esenţial, anume că nu recurentul B., ci numitul C., în calitatea sa de reprezentant al entităţii beneficiare şi de preşedinte al A., a depus efectiv declaraţiile în baza cărora s-au obţinut finanţările contestate de reclamantă.

În continuarea argumentelor formulate, recurenţii au subliniat că inclusiv în cererea de constituire ca parte civilă formulată de APIA în cadrul dosarului penal se viza în mod explicit atragerea la răspundere exclusiv a A., şi a persoanei numite C., acesta fiind semnatarul declaraţiilor şi mandatarul Asociaţiei.

Prin urmare, vinovăţia penală stabilită în sarcina recurentului B. nu poate echivala automat cu vinovăţia civilă, a cărei existenţă reclamanta era obligată să o probeze în mod distinct şi convingător în prezenta acţiune civilă, având în vedere temeiurile juridice pe care aceasta însăşi le-a invocat (art. 1357 şi art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ.).

Mai mult, recurenţii au arătat că, raportat strict la descrierea concretă a faptei penale pentru care B. a fost condamnat, aceasta constă exclusiv în faptul că "ar fi ajutat Asociaţia să depună, la data de 15.05.2013, la APIA, prin reprezentantul său - C., înscrisuri false, având drept rezultat obţinerea pe nedrept de către A., a sprijinului financiar pe suprafaţă în cadrul Schemei de plăţi directe pe suprafaţă/plăţi compensatorii pentru zona defavorizată montană/plăţi pentru agromediu."

Faţă de această descriere punctuală a faptei penale imputate, recurenţii au solicitat instanţei supreme să constate că nu sunt întrunite condiţiile şi rigorile legale pentru angajarea răspunderii civile personale a recurentului B., în special în ceea ce priveşte existenţa unei legături directe de cauzalitate între fapta ilicită pretins săvârşită cu vinovăţie şi prejudiciul reclamat în cauză.

În al doilea rând, recurenţii au solicitat instanţei supreme să constate că instanţa de apel nu a soluţionat în mod corespunzător nici critica privind neîntrunirea condiţiilor răspunderii solidare, ignorând integral dispoziţiile art. 1370 din C. civ., care reglementează situaţia imposibilităţii de individualizare a autorului faptei ilicite şi potrivit cărora:

"Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat prin fapta vreuneia dintre acestea, toate persoanele implicate răspund solidar faţă de victimă."

În speţă, prejudiciul este imputabil exclusiv A., care este beneficiara efectivă a fondurilor pretinse spre restituire şi, eventual, persoanei care a acţionat ca reprezentant al acesteia, în numele şi interesul Asociaţiei. În opinia recurenţilor, reclamanta nu se poate îndrepta împotriva subsemnatului pe principiul solidarităţii pasive, având în vedere că premisa fundamentală, respectiv imposibilitatea individualizării persoanei care a cauzat prejudiciul, nu este îndeplinită în cauză. Dimpotrivă, recurenţii au subliniat că este clar determinată persoana care a săvârşit fapta, respectiv mandatarul Asociaţiei, în numele căreia acesta a acţionat.

Mai mult, în ipoteza în care persoana numită C. ar fi fost obligată personal la plata prejudiciului către reclamantă, doar acesta din urmă - şi nu reclamanta în mod direct - ar putea eventual solicita subsemnatului sumele ce ar decurge din faptele recunoscute penal, în temeiul dreptului comun privind răspunderea civilă.

De asemenea, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat şi nici nu s-a pronunţat cu privire la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1373 din C. civ., privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Aceştia au arătat că C. a acţionat exclusiv în calitate de mandatar (prepus) al Asociaţiei (comitent), calitate care nu poate fi atribuită şi subsemnatului B..

Prin urmare, având în vedere toate argumentele expuse, recurenţii au solicitat Înaltei Curţi admiterea recursului formulat, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea integrală a acţiunii formulate de către reclamanta APIA, cu obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul litigiului (fond, apel şi recurs).

În final, recurenţii au precizat că înţeleg să îşi susţină apărarea exclusiv prin proba cu înscrisurile administrate la fond şi în apel. Partea superioară a formularuluiPartea inferioară a formularului

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-pârâţi A. şi B., arătând că acesta este, practic, copiat după cererea de apel şi nu respectă cerinţele legale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu indică motivele concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, ci doar reiterează aspectele deja analizate.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând următoarele aspecte:

Astfel, referitor la susţinerea recurenţilor privind inadmisibilitatea acţiunii civile întemeiate pe răspunderea delictuală, intimata a arătat că suma de 712.315,53 RON reprezintă sprijin financiar din fonduri europene (FEGA, FEADR) şi din bugetul naţional, acordat A. în campania 2013. Această sumă are caracterul unei creanţe bugetare care poate fi recuperată doar în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce justifică pe deplin acţiunea civilă în despăgubiri întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. În susţinerea acestei apărări, intimata face trimitere la dispoziţiile art. 43 din O.U.G. nr. 66/2011, care stabilesc că reprezintă titlu executoriu fie procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare, fie hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.

Intimata subliniază că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 66/2011, există o distincţie clară între noţiunile de "neregulă" şi "fraudă". În speţă, fiind vorba despre o fraudă penală, APIA nu putea emite un act administrativ pentru recuperarea sumelor, singura cale legală fiind cea a acţiunii civile întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, acţiune corect admisă de instanţa de apel.

În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, intimata-reclamantă arată că termenul începe să curgă din momentul în care aceasta a cunoscut despre producerea faptei, respectiv de la data rămânerii definitive a sentinţei penale prin care s-au încuviinţat acordurile de recunoaştere a vinovăţiei. În acest sens, APIA precizează că, în termenul legal de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii penale prin care a fost încuviinţat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, a introdus prezenta acţiune în instanţa civilă, tocmai pentru menţinerea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în cursul procesului penal. Astfel, nu se pune problema prescrierii dreptului material la acţiune.

În concluzie, intimata-reclamantă APIA solicită admiterea excepţiei nulităţii recursului formulat de către pârâţi, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat, considerând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale în materie şi că hotărârea atacată este temeinică şi legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 53/2024, a soluţionat un litigiu având ca obiect recuperarea pe cale civilă a unui prejudiciu provenit din săvârşirea unor infracţiuni.

Instanţele penale au pronunţat anterior prezentului litigiu hotărâri definitive de condamnare a pârâţilor pentru infracţiunea de folosire de documente false pentru obţinerea pe nedrept de fonduri (art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000), în baza unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, şi au lăsat nesoluţionate acţiunile civile formulate de APIA.

Curtea de Apel Bacău a confirmat că acţiunea civilă de faţă, întemeiată pe temeiurile de drept comun din materia răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, este admisibilă în aceste condiţii, respingând apărarea pârâţilor potrivit căreia APIA ar fi trebuit să folosească exclusiv procedura reglementată de O.U.G. nr. 66/2011.

Instanţa de apel a reţinut explicit că temeiul juridic al cererii este art. 1349 C. civ. (răspunderea delictuală pentru fapta proprie), fapta ilicită fiind chiar infracţiunea dovedită prin hotărârea penală care a rămas definitivă fără soluţionarea laturii civile. Astfel, condamnarea penală pentru frauda comisă în procedura de solicitare şi obţinere a finanţării europene certifică existenţa unei fapte ilicite şi a unui prejudiciu cauzat bugetului Uniunii Europene, ceea ce atrage răspunderea civilă a făptuitorilor faţă de instituţia păgubită. Instanţa a subliniat că răspunderea civilă se angajează chiar şi pentru cea mai uşoară culpă, iar în speţă fapta a fost comisă cu intenţie, fiind deci îndeplinit şi elementul vinovăţiei. De asemenea, în temeiul art. 1382 C. civ., curtea de apel a reţinut răspunderea solidară a persoanelor vinovate - asociaţia beneficiară şi reprezentantul acesteia - având în vedere că ambii au contribuit prin fapte ilicite la producerea aceluiaşi prejudiciu.

În soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii întemeiate pe existenţa procedurii speciale prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011, curtea de apel a reţinut că prima instanţă a realizat în mod corect distincţia între cele două situaţii posibile: dacă în cazul simplu al unor nereguli administrative autoritatea avea obligaţia de a emite actul administrativ de constatare şi stabilire a creanţei, în speţa de faţă s-a reţinut că a fost vorba despre fapte care depăşeau sfera administrativă, având natură infracţională. În această ultimă ipoteză, O.U.G. nr. 66/2011 impune sesizarea DLAF sau a organelor de urmărire penală competente şi nu prevede continuarea în paralel a procedurii administrative pentru recuperarea creanţei. În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că procedura fiscală specială nu este exclusivă şi nici obligatorie în detrimentul acţiunii civile de drept comun atunci când fapta ce a generat prejudiciul întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Dimpotrivă, legea specială indică în mod explicit necesitatea sesizării organelor judiciare penale, iar după finalizarea procesului penal, acţiunea civilă întemeiată pe dreptul comun reprezintă calea adecvată şi necesară pentru recuperarea prejudiciului suferit de partea civilă.

I.1. Cu privire la criticile referitoare la aplicarea normelor speciale privind creanţele bugetare şi procedura fiscală specială (Codul de procedură fiscală şi O.U.G. nr. 66/2011).

Printr-o primă critică a deciziei atacate, recurenţii au susţinut că instanţele inferioare au respins în mod eronat excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes a reclamantei APIA. În acest sens, recurenţii au arătat că reclamanta APIA urmărea recuperarea unei creanţe bugetare rezultate din plăţi nedatorate aferente fondurilor europene şi că, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală şi ale O.U.G. nr. 66/2011, instituţia reclamantă era obligată să utilizeze exclusiv procedura specială fiscal-administrativă, ce presupunea emiterea unei decizii de impunere sau a unui proces-verbal ori note de constatare a neregulilor, acte administrative ce puteau dobândi ulterior caracter executoriu numai în cazul neachitării la scadenţă. Astfel, recurenţii au susţinut că instanţele inferioare au interpretat greşit prevederile O.U.G. nr. 66/2011, nesocotind caracterul exclusiv şi derogatoriu al procedurii speciale fiscale în raport cu acţiunea civilă delictuală de drept comun promovată de APIA, ceea ce atrage inadmisibilitatea acţiunii formulate şi lipsa interesului reclamantei în exercitarea acesteia.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că obiectul prezentei acţiuni este angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor în baza art. 1349 C. civ., ca urmare a unei fapte ce întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, şi anume obţinerea frauduloasă de fonduri europene. Astfel, nu se poate reţine incidenţa procedurii speciale fiscale invocate de recurenţi, întrucât prejudiciul decurge direct dintr-o faptă penală, instanţa civilă fiind investită să soluţioneze latura civilă rămasă nesoluţionată în procesul penal.

Or, dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011 reglementează prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor în obţinerea/utilizarea fondurilor europene. Potrivit definiţiei din legislaţia UE preluată de O.U.G. nr. 66/2011, "neregula" este orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate faţă de dispoziţiile UE şi naţionale, prin acţiunea sau omisiunea unui operator economic, care aduce sau ar putea aduce un prejudiciu bugetului general al UE printr-o cheltuială necorespunzătoare.

În schimb, "frauda" implică elementul intenţional şi este definită în regulamentele UE privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii, definiţie preluată şi de O.U.G. nr. 66/2011. Altfel spus, neregulile pot fi abateri administrative (de exemplu, încălcări ale condiţiilor de eligibilitate, erori în proceduri), pe când frauda este o faptă penală (de pildă, ca în cazul de faţă, utilizarea cu rea-credinţă de documente false pentru obţinerea pe nedrept de fonduri).

În cazul neregulilor fără caracter penal, O.U.G. nr. 66/2011 prevede un mecanism administrativ specific de recuperare a fondurilor utilizate necuvenit. Potrivit acestei proceduri, autoritatea competentă în gestionarea fondurilor europene întocmeşte fie un proces-verbal de constatare a neregulii şi de stabilire a creanţei bugetare, fie o notă de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare. Sumele astfel constatate ca fiind încasate fără drept dobândesc caracterul de creanţe bugetare exigibile. În conformitate cu art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, aceste creanţe devin scadente la expirarea termenului de plată prevăzut în titlul de creanţă emis, recuperarea sumelor realizându-se prin retragerea avantajului financiar acordat în mod necuvenit beneficiarului.

Ulterior, în cazul în care creanţa nu este achitată de bunăvoie, titlul de creanţă administrativ emis devine titlu executoriu, urmând să fie pus în executare silită în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală. Importanţa specifică a acestei proceduri speciale a fost subliniată şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a precizat că retragerea avantajului financiar obţinut în mod necuvenit reprezintă o măsură administrativă de corecţie financiară, destinată protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene. Această măsură nu presupune, iniţial, plata unor dobânzi penalizatoare, acestea fiind datorate numai în cazul în care debitorul nu achită suma stabilită prin titlul de creanţă în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea acestuia.

Astfel, sancţiunea pentru nereguli administrative nu este una penală, ci constă în recuperarea sumelor şi eventual dobânzi fiscale, conform regimului special prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011 distinge însă între neregulile pur administrative şi cele ce pot constitui infracţiuni. Dacă structurile de control constată nereguli ce prezintă indicii de posibile fraude, acestea au obligaţia de a sesiza de îndată Departamentul pentru Lupta Antifraudă (DLAF) şi organele de urmărire penală.

Cu alte cuvinte, în caz de suspiciune de fraudă, procedura administrativă de stabilire a creanţei bugetare se suspendă, lăsând loc procedurii penale. Această separaţie este menită să evite dublarea procedurilor şi potenţialul conflict între constatarea administrativă şi judecata penală. Practic, autoritatea nu va finaliza un titlu de creanţă administrativ dacă fapta intră sub incidenţă penală, ci va lăsa cuantificarea finală a prejudiciului spre soluţionare fie în cadrul procesului penal (dacă partea vătămată se constituie parte civilă), fie ulterior, pe calea unei acţiuni civile separate.

C. proc. pen. prevede expres că, dacă instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă (de regulă din motive procedurale, cum este cazul achitării, încetării procesului penal, ori admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei), persoana vătămată (sau instituţia prejudiciată) îşi poate valorifica pretenţiile la instanţa civilă (art. 27 alin. (2) C. proc. pen..).

Aşadar, existenţa unei hotărâri penale definitive care lasă nesoluţionată latura civilă nu împiedică demararea unei acţiuni civile în răspundere delictuală întemeiate pe art. 1349 C. civ., pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta penală. Dimpotrivă, textul de lege şi jurisprudenţa relevantă confirmă că într-o atare situaţie instanţa civilă este competentă să soluţioneze acţiunea în despăgubiri, examinând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale (fapt ilicit, prejudiciu, legătură de cauzalitate, vinovăţie).

I.2. Cu privire la critica vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 100 şi art. 226 alin. (3) Codul de procedură fiscală.

Recurenţii au susţinut că, în mod greşit, instanţele inferioare nu au aplicat prevederile art. 100 din Codul de procedură fiscală, conform cărora creanţele bugetare constând în prejudicii sau plăţi nelegale din fonduri publice trebuie stabilite exclusiv prin decizii emise de autorităţile competente, în absenţa unei prevederi speciale contrare. Potrivit acestor dispoziţii, decizia respectivă constituie titlu de creanţă bugetară, care poate fi contestată în conformitate cu procedura fiscală specială, contestaţia fiind soluţionată chiar de autoritatea emitentă.

Recurenţii au criticat faptul că instanţele inferioare nu au ţinut cont nici de dispoziţiile art. 226 alin. (3) din acelaşi Cod, potrivit cărora titlul de creanţă devine titlu executoriu doar la momentul scadenţei sau termenului de plată prevăzut expres de lege. Astfel, în opinia recurenţilor, instanţele inferioare au ignorat mecanismul special, exclusiv şi obligatoriu prevăzut de Codul de procedură fiscală pentru stabilirea şi executarea creanţelor bugetare, mecanism pe care APIA trebuia să îl utilizeze în locul acţiunii civile de drept comun pe care a promovat-o în prezenta cauză.

Înalta Curte apreciază că aceste texte nu sunt incidente în cauză, deoarece creanţa solicitată de intimată nu reprezintă o creanţă fiscală obişnuită, ci decurge direct din săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât emiterea unei decizii de impunere în sensul Codului de procedură fiscală nu era obligatorie.

De asemenea, dispoziţiile art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală prevăd că titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care se împlineşte scadenţa sau termenul de plată prevăzut de lege. Interpretarea doctrinară consacrată susţine că şi această prevedere este specifică procedurii administrative de recuperare a creanţelor fiscale obişnuite, iar nu prejudiciilor rezultate din infracţiuni.

Astfel, literatura juridică a evidenţiat clar diferenţa între creanţele fiscale obişnuite (ex.: taxe, impozite, penalităţi administrative rezultate din încălcări ale regulilor fiscale şi bugetare) şi creanţele care rezultă direct dintr-o infracţiune constatată penal. Cele din urmă sunt recuperate în baza dispoziţiilor C. civ. privind răspunderea civilă delictuală (art. 1349 şi urm. C. civ.), fiind un rezultat direct şi exclusiv al săvârşirii unei infracţiuni.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin jurisprudenţa sa constantă (de exemplu, cauza C-105/14 - Taricco), a clarificat distincţia fundamentală dintre sancţiuni administrative şi răspunderea penală, subliniind că prejudiciile cauzate fondurilor europene prin fraudă constituie infracţiuni, atrăgând mecanisme penale şi civile distincte faţă de procedurile administrative şi fiscale obişnuite.

În concluzie, critica privind nerespectarea dispoziţiilor art. 100 şi art. 226 alin. (3) Codul de procedură fiscală este nefondată, aceste dispoziţii fiind limitate strict la creanţe fiscale obişnuite şi nefiind obligatorii în cazul prejudiciilor rezultate direct din infracţiuni privind fondurile europene. Aceste prejudicii trebuie recuperate prin acţiuni judiciare civile distincte, după stabilirea penală a existenţei infracţiunii şi a prejudiciului aferent acesteia.

I.3. Recurenţii au criticat interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 21 alin. (13)-(20) şi art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, susţinând că, în mod greşit, instanţa de apel nu a reţinut aplicabilitatea obligatorie a procedurii speciale fiscale prevăzute de aceste dispoziţii pentru stabilirea şi recuperarea creanţelor bugetare rezultate din plăţi necuvenite. Recurenţii au argumentat că emiterea unui act administrativ fiscal specific, precum procesul-verbal de constatare a neregulilor, ar fi trebuit să se realizeze independent de soluţionarea cauzei penale, conform prevederilor modificate prin Legea nr. 6/2021, şi că suspendarea acestei proceduri până la soluţionarea definitivă a procesului penal este eronată.

Instanţa de apel a motivat respingerea acestei critici prin faptul că prevederile art. 21 alin. (13)-(20) şi art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 vizează exclusiv situaţiile de nereguli administrative, iar nu fraude penale, cum este situaţia din speţă. Instanţa de apel a apreciat corect că, în cazul fraudelor, emiterea actului administrativ fiscal specific se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, iar ulterior, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) era îndreptăţită să se adreseze instanţei civile pentru recuperarea prejudiciului nerecuperat.

Înalta Curte constată că interpretarea instanţei de apel este corectă şi în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale incidente, întrucât prevederile O.U.G. nr. 66/2011 fac o distincţie clară între procedura aplicabilă neregulilor administrative şi cea aplicabilă fraudelor penale. În această ultimă situaţie, autoritatea competentă nu emite actul administrativ fiscal decât după stabilirea definitivă a caracterului penal al faptelor, fiind justificată suspendarea procedurii administrative până la soluţionarea definitivă a procesului penal. Astfel, calea acţiunii civile în faţa instanţei de drept comun devine modalitatea legală şi adecvată pentru recuperarea prejudiciului rezultat din infracţiune.

I.4. Analizând criticile formulate de recurenţi privind intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, recurenţii susţin, în esenţă, că termenul de prescripţie al acţiunii civile trebuia să curgă fie de la momentul efectuării plăţilor (noiembrie şi decembrie 2013), fie cel târziu de la data recomandării Curţii de Conturi din anul 2014 privind recuperarea sumelor acordate necuvenit, susţinând în consecinţă că termenul aplicabil ar fi fost cel de 5 ani, specific creanţelor bugetare, sau cel general civil de 3 ani, ambele termene fiind în opinia lor depăşite la data introducerii acţiunii de către APIA.

Aceste argumente nu pot fi primite. În mod corect Curtea de Apel Bacău a analizat natura faptelor şi regimul juridic al răspunderii delictuale ce decurge din acestea, reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ.

Potrivit acestei norme, "În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă."

Această prevedere derogatorie de la dreptul comun, a cărei constituţionalitate a fost confirmată explicit de Curtea Constituţională, urmăreşte să permită victimelor unor fapte penale să solicite repararea prejudiciilor pe întreaga durată în care făptuitorii pot fi traşi la răspundere penală.

În speţă, faptele recurenţilor au fost calificate definitiv prin hotărârile penale nr. 124/D şi 125/D din 29.04.2021 ale Tribunalului Bacău, ca infracţiuni prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, având un termen de prescripţie penală de 8 ani. Astfel, în mod judicios instanţa de apel a considerat că, fiind vorba despre prejudicii decurgând direct din fapte penale stabilite definitiv, termenul de prescripţie a acţiunii civile delictuale este cel prevăzut pentru răspunderea penală şi nu cel general civil sau cel fiscal invocat de recurenţi.

Mai mult, contrar susţinerilor recurenţilor, termenul astfel prelungit, calculat în raport cu data săvârşirii faptelor (noiembrie- decembrie 2013), expiră în noiembrie- decembrie 2021. Or, cererea de chemare în judecată formulată de APIA a fost înregistrată la data de 16.06.2021, evident înăuntrul termenului extins de 8 ani stabilit conform art. 1394 C. civ.

Prin urmare, fiind vorba de o infracţiune sancţionată de legea penală cu un maxim ce atrage prescripţia penală în 8 ani, acţiunea în despăgubiri a fost considerată introdusă în termen (atât timp cât a fost iniţiată înainte de noiembrie 2021).

Este corect şi argumentul Curţii de apel că însuşi faptul constituirii APIA ca parte civilă în procesul penal (situat potrivit sentinţei Tribunalului în luna februarie 2021) a întrerupt cursul prescripţiei civile, conform art. 2537 alin. (3) teza I C. civ., potrivit cu care "Prescripţia se întrerupe … prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti;"

În consecinţă, Curtea de Apel Bacău a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente, respingând în mod judicios excepţia prescripţiei invocată de către recurenţi. Criticile formulate în acest sens de recurenţi sunt astfel nefondate, iar decizia instanţei de apel este corectă.

I.5. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa supremă reţine că, în mod corect, curtea de apel a constatat existenţa unui raport juridic delictual, în condiţiile în care hotărârile penale definitive au stabilit atât existenţa faptei ilicite, cât şi autorii acesteia, respectiv recurenţii-pârâţi. Calitatea procesuală pasivă decurge astfel direct din existenţa raportului juridic delictual şi a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale.

În consecinţă, critica recurenţilor referitoare la inexistenţa calităţii procesuale pasive apare ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care calitatea de parte în proces decurge, în mod firesc, din constatarea cu autoritate de lucru judecat a existenţei faptei ilicite şi a persoanelor responsabile pentru producerea prejudiciului. Astfel, raportul juridic delictual existent între părţi, stabilit definitiv prin hotărârile penale, justifică pe deplin poziţia acestora ca subiecte pasive în acţiunea civilă ce urmăreşte valorificarea pretenţiilor rezultate din săvârşirea faptei penale.

Mai mult decât atât, autoritatea de lucru judecat ce rezultă din hotărârile penale definitive nu se limitează doar la aspectul penal al cauzei, ci priveşte în mod direct şi nemijlocit existenţa şi săvârşirea faptei ilicite civile şi persoanele care au săvârşit-o, în conformitate cu dispoziţiile clare ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen.. În acest context, calitatea procesuală pasivă rezultă în mod direct din constatarea definitivă şi obligatorie a responsabilităţii civile delictuale a recurenţilor-pârâţi, astfel încât instanţa de apel nu a făcut decât să respecte principiile fundamentale privind efectul hotărârilor penale definitive în raporturile civile ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, odată stabilită definitiv existenţa faptei şi a persoanei vinovate în cadrul procesului penal, acestea nu mai pot fi repuse în discuţie în cadrul unui litigiu civil derivat, instanţa civilă fiind obligată să respecte aceste constatări, ca expresie a principiului autorităţii de lucru judecat ataşat hotărârii penale definitive.

Astfel, apreciază că în mod judicios curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât condiţiile necesare şi suficiente pentru angajarea răspunderii civile delictuale au fost pe deplin demonstrate şi constatate anterior, cu autoritate definitivă, prin hotărârile penale relevante.

I.6. Cu privire la criticile legate de nedovedirea prejudiciului şi a raportului de cauzalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat corect şi complet lipsa dovedirii prejudiciului reclamat şi inexistenţa raportului direct de cauzalitate dintre faptele penale recunoscute şi prejudiciul pretins.

Astfel, aceştia au arătat că, potrivit art. 28 C. proc. pen., hotărârea definitivă pronunţată în materie penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa prejudiciului şi la întinderea acestuia.

În opinia recurenţilor, simpla încheiere a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei nu constituie prin ea însăşi dovada existenţei prejudiciului, reclamanta fiind obligată să facă în mod distinct dovada certă a întinderii pagubei solicitate.

De asemenea, recurenţii au evidenţiat că eventualul prejudiciu aferent campaniei din anul 2013 a fost deja stabilit prin două procese-verbale de stabilire şi imputare întocmite în anul 2014, prejudiciul respectiv fiind integral compensat prin notele de compensare emise în 2015, conform înscrisurilor depuse chiar de APIA. În aceste condiţii, recurenţii au subliniat că reclamanta nu a prezentat niciun alt act administrativ ulterior (precum decizie de impunere sau proces-verbal) care să ateste existenţa unui alt prejudiciu decât cel deja compensat integral, iar instanţele inferioare nu au ţinut cont de această realitate. Prin urmare, recurenţii au concluzionat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a soluţionat în mod corespunzător problema fundamentală a lipsei dovedirii întinderii prejudiciului şi inexistenţei raportului de cauzalitate dintre faptele penale şi prejudiciul reclamat.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a motivat temeinic şi riguros, arătând că existenţa prejudiciului rezultă cu claritate din înscrisurile depuse de intimată şi din probele administrate în dosarele penale.

Astfel, pe de-o parte nu s-a reţinut că acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie un element probatoriu al existenţei şi întinderii prejudiciului; dimpotrivă, instanţele de fond au evaluat dovezile administrate (inclusiv în cauza penală, astfel cum prevăd expres dispoziţiile art. 27 alin. (2) teza a doua C. proc. civ..pen.) pentru a determina cuantumul despăgubirilor la care pârâţii au fost obligaţi.

Contrar susţinerii recurenţilor, chiar dacă în cauza de faţă elementele răspunderii se analizează din perspectiva legii civile, fapta ilicită din care izvorăşte necesitatea reparării prejudiciului pretins de reclamantă este întocmai fapta ilicită pentru care pârâţii au fost condamnaţi de instanţa penală; nu este imposibil - în contextul de faţă - ca aceeaşi faptă (şi conduita subiectivă ataşată acesteia) să constituie elementul material al unei infracţiuni şi să constituie totodată un delict civil.

De altfel, reclamanta a dedus judecăţii tocmai acţiunea civilă alăturată de ea celei penale şi care a rămas nesoluţionată de instanţa penală ca efect al hotărârii de condamnare în temeiul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Pe de altă parte, în cadrul acestui motiv de recurs instanţa de control judiciar nu poate proceda la reevaluarea probatoriilor examinate de Curtea de apel, pentru că ele se referă la faptele relevante ale cauzei şi aspectele dezvoltate de recurenţi nu pot fi încadrate în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., rezervate exclusiv nelegalităţii hotărârii atacate.

I.7. Referitor la susţinerea recurenţilor privind lipsa vinovăţiei imputabile lor în plan civil-delictual şi invocarea absenţei analizei individuale a rolului fiecăruia în producerea prejudiciului, pledând pentru inaplicabilitatea răspunderii civile.

Cu privire la critica recurenţilor întemeiată pe pretinsa lipsă a vinovăţiei în plan civil-delictual şi pe absenţa unei analize individuale a rolului fiecăruia în producerea prejudiciului, Înalta Curte o apreciază ca nefondată.

Recurenţii au indicat ca motiv de recurs doar dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, totodată, că decizia curţii de apel nu a fost motivată în conformitate cu cerinţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că această critică se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă o constată ca lipsită de fundament, având în vedere structura şi conţinutul considerentelor instanţei de apel, care răspund exigenţelor de motivare prevăzute de lege.

Au arătat recurenţii că instanţa de apel nu a examinat şi nu a respins în mod motivat apărarea privind lipsa vinovăţiei, nerespectând astfel dispoziţiile imperative ale art. 9, art. 22 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Aceştia au susţinut că vinovăţia penală stabilită prin hotărârea penală şi prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu echivalează automat cu vinovăţia civilă delictuală, a cărei existenţă reclamanta era obligată să o demonstreze în mod concret şi distinct. Mai mult, recurenţii au subliniat că vinovăţia aparţine exclusiv numitului C., cel care a acţionat în calitate de reprezentant legal al A. şi care a depus efectiv declaraţiile în baza cărora s-au obţinut finanţările contestate. Aceştia au precizat că inclusiv APIA, în cererea sa de constituire ca parte civilă în dosarul penal, a solicitat atragerea răspunderii exclusiv faţă de A. şi numitul C., mandatar al acesteia, fără a indica implicarea directă a lui B. în activităţile care au generat prejudiciul. În concluzie, recurenţii au susţinut că fapta penală pentru care B. a fost condamnat (simplul ajutor acordat Asociaţiei în depunerea documentelor false prin C.) nu satisface condiţiile răspunderii civile personale, nefiind demonstrată existenţa unei legături directe de cauzalitate între conduita sa şi prejudiciul reclamat.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a motivat adecvat, raportându-se la hotărârile penale definitive prin care s-a reţinut folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete pentru obţinerea pe nedrept a fondurilor, cu admiterea acordurilor de recunoaştere a vinovăţiei şi lăsarea nesoluţionată a laturii civile. Instanţa de apel a arătat expres că, în temeiul art. 28 C. proc. pen.., există autoritate de lucru judecat asupra existenţei faptelor şi a persoanelor care le-au comis, ceea ce fixează, în plan civil, premisa faptei ilicite şi a autorilor ei.

În al doilea rând, susţinerea recurenţilor că nu s-a făcut o analiză individuală a conduitei fiecăruia este contrazisă de chiar motivarea instanţei de apel. Curtea a reţinut contribuţia distinctă a fiecărui pârât: cererea de plată şi documentaţia aferentă depuse de A. şi întocmirea/folosirea de înscrisuri cu menţiuni nereale de către B. (inclusiv tabelele privind membrii, efectivele de animale şi GAEC), acte apte să creeze aparenţa îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate. Pe baza acestor demersuri a fost autorizată plata, iar sumele au fost virate. Aceste constatări, extrase din probele administrate în cauzele penale şi valorificate de instanţa de apel, configurează atât fapta ilicită, cât şi vinovăţia fiecărui pârât, precum şi legătura de cauzalitate cu prejudiciul.

În al treilea rând, critica potrivit căreia vinovăţia penală nu ar "echivala" automat cu vinovăţia civilă este, în abstract, corectă; însă în cauză curtea de apel nu a operat o translaţie automată, ci a fundamentat vinovăţia civilă pe ansamblul materialului probator (hotărâri penale, acorduri de recunoaştere, înscrisuri preexistente urmăririi penale şi acte din care rezultă plăţile către asociaţie), reţinând că pârâţii au acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, cu intenţie, pentru obţinerea sprijinului financiar pe nedrept. Această motivare răspunde exigenţelor art. 9, 22 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât identifică faptele reţinute, probele folosite şi raţionamentul juridic privind incidenţa art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

În fine, în privinţa naturii obligaţiei, curtea de apel a aplicat corect art. 1382 C. civ., reţinând răspunderea solidară a celor care răspund pentru fapta prejudiciabilă. Nu s-a întemeiat solidaritatea pe art. 1370 C. civ. (ipoteza imposibilităţii individualizării autorului), ci pe co-participarea delictuală efectivă a pârâţilor la acelaşi rezultat păgubitor - situaţie pentru care solidaritatea operează ope legis. În mod explicit, instanţa de apel a arătat că apărarea potrivit căreia prejudiciul ar fi imputabil doar asociaţiei/mandatarului nu poate fi primită, întrucât contribuţia pârâtului B. "rezultă indubitabil" din actele cauzei, iar autorii răspund, în orice caz, pentru cea mai uşoară culpă.

În fapt, însă, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale definitive, precum şi a acordurilor de recunoaştere a vinovăţiei, stabileşte în mod irevocabil existenţa faptei ilicite, persoana făptuitorului şi forma de vinovăţie, elemente preluate de instanţa civilă conform art. 28 C. proc. pen.

În speţă, s-a reţinut că ambii recurenţii au efectuat acte ce au generat direct prejudiciul reclamat, iar instanţa de apel a apreciat cu respectarea art. 1382 C. civ. că vinovăţia comună a fost confirmată penal şi că ambii răspund solidar. În consecinţă, criticile privind inexistenţa solidarităţii nu au temei.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul B. referitor la lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauză, Înalta Curte constată că această critică este nefondată. În speţă, răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul solicitat îşi are izvorul direct în faptele ilicite, calificate penal şi stabilite definitiv prin hotărârile penale, respectiv prin acordurile de recunoaştere a vinovăţiei aprobate de instanţa penală. Conform prevederilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi la persoana care a săvârşit-o. Astfel, nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia vinovăţia penală recunoscută de acesta nu ar implica automat vinovăţia civilă şi răspunderea aferentă.

Recurentul B., deşi invocă lipsa calităţii sale procesuale pasive, nu poate înlătura efectele juridice ale recunoaşterii propriei contribuţii la producerea prejudiciului. Conform celor reţinute de curtea de apel, acesta a participat activ, conform probatoriului administrat şi stabilit cu autoritate de lucru judecat în procesul penal, la întocmirea şi utilizarea unor documente false care au condus la încasarea necuvenită a sprijinului financiar din fonduri europene.

În plus, susţinerea recurentului conform căreia calitatea sa procesuală pasivă ar fi exclusă întrucât prejudiciul ar trebui imputat exclusiv A. şi persoanei care a acţionat ca reprezentant al acesteia, nu poate fi primită. Înalta Curte subliniază că faptele reţinute în sarcina acestuia nu reprezintă simple acte administrative sau contabile, ci acte ilicite calificate penal, pentru care răspunderea civilă delictuală intervine direct şi individual. Astfel, calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză rezultă tocmai din contribuţia sa directă la comiterea infracţiunii, stabilită cu autoritate de lucru judecat, şi la generarea prejudiciului suferit de intimata-reclamantă APIA.

De asemenea, instanţa supremă subliniază că răspunderea solidară, în condiţiile art. 1382 C. civ., se aplică tocmai în situaţiile în care mai multe persoane, printre care şi recurentul B., au contribuit împreună, prin faptele proprii, la producerea prejudiciului. Existenţa acestei solidarităţi rezultă din caracterul comun al rezoluţiei infracţionale şi al activităţilor efective desfăşurate de fiecare dintre persoanele implicate, aspect ce rezultă neechivoc din hotărârile penale definitive şi din acordurile de recunoaştere a vinovăţiei aprobate de instanţa penală.

Prin urmare, critica recurentului B. referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive în acest proces este lipsită de fundament juridic, fiind corect respinsă de instanţa de apel.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate prin cererea de recurs sunt nefondate, decizia atacată fiind temeinică şi legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de recurenţii-pârâţi A. şi B. urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 53 din 06 februarie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2024.