Civil liability for post-divorce illicit acts: prohibition of double compensation when moral damages already repaired under special divorce regime (Art. 388 vs. Art. 1357 Civil Code)

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate toate prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârşite de către acesta împotriva sa şi să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 925.000 euro, reprezentând echivalentul prejudiciului produs prin faptele sale culpabile, cu titlu de compensaţie pentru repararea daunelor morale, respectiv a întregului prejudiciu moral, nepatrimonial şi patrimonial pe care i l-a provocat.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata lunară a unei sume echivalente cu 30% din venitul total net, începând cu data introducerii acţiunii şi până la sfârşitul vieţii sale, pentru repararea prejudiciilor viitoare, constând în restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială normală, distrugerea şanselor sale la un trai decent, la desfăşurarea normală şi armonioasă a vieţii sociale, la obţinerea unui loc de muncă potrivit competenţelor şi pregătirii profesionale, precum şi la obţinerea unui venit decent, aceste prejudicii având caracter de continuitate.

Reclamanta a invocat declasarea profesională ca urmare a defăimării, denigrării şi stigmatizării în societate, concedierea abuzivă din cadrul firmei, în scop de şicană, precum şi principiul echitabilităţii, susţinând că trebuie să beneficieze şi de avantajele rezultate din devotamentul şi comportamentul său faţă de pârât.

A mai solicitat obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala proprie, hotărârea instanţei în două cotidiane, unul în Zalău şi unul în Cluj-Napoca, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 449 din 18 octombrie 2023, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

A obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 8.925 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului.

A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului privind aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal reclamanta A. şi apel incident pârâtul B..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 57A din 15 februarie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul incident formulat de pârâtul B..

A admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 449 din 18 octombrie 2023 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2022, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată la fond; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A obligat pe apelanta A. să plătească intimatului B. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Prin cererea de recurs, recurenta A. a atacat decizia civilă nr. 57A/2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, la data de 15 februarie 2024, solicitând admiterea recursului şi, prin soluţia ce va fi pronunţată, casarea în parte a acestei decizii.

În susţinerea cererii, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că ambele instanţe au consemnat inexistenţa autorităţii de lucru judecat, recunoscând că temeiul juridic al acordării despăgubirilor este diferit - în speţa de faţă art. 388 C. civ., faţă de răspunderea civilă delictuală generală reglementată de art. 1349, 1357, 1359, 1369, 1381, 1383, 1385 şi 1386 C. civ., invocată în prezentul dosar - însă au respins acţiunea privind plata sumei fixe de 900.000 euro daune morale şi a prestaţiei lunare de 30% din venitul net al pârâtului.

Potrivit recurentei, instanţa de apel, achiesând la considerentele primei instanţe, a reţinut, în esenţă, că motivele invocate şi faptele imputate pârâtului ar fi identice cu cele avute în vedere în dosarul de divorţ, iar celelalte susţineri fie nu pot fi reţinute în sarcina acestuia, fie nu au caracter de fapte delictuale.

În raport cu aceste împrejurări şi cu considerentele deciziei civile nr. 57A/2024, recurenta a reiterat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, conţine motive contradictorii ori străine de natura cauzei şi a arătat că instanţa de apel nu a realizat o analiză corectă şi completă a cererilor sale pe baza temeiurilor de drept invocate, contrar caracterului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că pârâtul continuă să o hărţuiască indirect prin intermediul concubinei sale, C., care, reprezentată de acelaşi avocat ca şi pârâtul, ar fi folosit înscrisuri provenite din dosarele civile dintre părţi şi încheieri de şedinţă pentru a formula plângeri penale împotriva sa. A susţinut că aceste plângeri, deşi nelegale şi nefondate, au determinat deschiderea mai multor dosare penale împotriva sa, toate fiind respinse de organele judiciare competente.

De asemenea, a menţionat că pârâtul şi concubina sa au iniţiat împotriva ei numeroase acţiuni judiciare, inclusiv procese civile şi penale, cu scopul de a o defăima, intimida şi epuiza financiar. A subliniat că, din anul 2019, nu a existat nicio lună în care să nu fie citată la poliţie sau în instanţă, fiind nevoită să suporte costurile ridicate generate de aceste proceduri.

Recurenta a indicat şi alte fapte pe care le consideră relevante pentru caracterul abuziv şi continuat al conduitei pârâtului, cum ar fi: formularea unor cereri de executare silită în temeiul obligaţiei de întreţinere, deşi prestaţiile fuseseră achitate anterior; concedierea sa din funcţia deţinută la societatea administrată de pârât, fără acordarea drepturilor salariale şi compensatorii; iniţierea unor proceduri judiciare fără finalitate practică, exclusiv pentru a o şicana şi a-i provoca stres suplimentar.

A susţinut că toate aceste acţiuni au avut ca scop împiedicarea realizării partajului bunurilor comune, privarea sa de un nivel de trai decent şi menţinerea unei presiuni constante asupra sa, atât pe plan personal, cât şi financiar. A arătat că, în pofida pronunţării divorţului din culpa exclusivă a pârâtului, nu i s-a permis nici până în prezent accesul la bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei şi nici la bunurile personale, acestea fiind păstrate în continuare de pârât.

În sprijinul cererii de recurs, recurenta a invocat disproporţia evidentă dintre situaţia sa materială, caracterizată prin lipsuri şi condiţii precare de trai, şi cea a pârâtului, care beneficiază de venituri substanţiale, bunuri imobile şi mobile, precum şi de alte avantaje materiale considerabile. A arătat că aceste împrejurări demonstrează că prejudiciile invocate în prezentul dosar sunt distincte faţă de cele acordate în procesul de divorţ, având la bază fapte ilicite continue şi suplimentare, săvârşite ulterior acestuia.

Recurenta a mai precizat că faptele din prezenta cauză, indiferent dacă sunt anterioare sau concomitente procedurii de divorţ, au caracter de continuitate, iar, pe lângă acestea, sunt evidenţiate fapte noi, cu finalitate evidentă de hărţuire, umilire, denigrare şi epuizare a resurselor sale materiale, deja precare.

În susţinerea caracterului repetitiv şi sistematic al acţiunilor pârâtului, a indicat mai multe situaţii concrete: dosarul nr. x/2020, având ca obiect violare de domiciliu, formulat de pârât împotriva sa, respins de instanţa competentă; dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Şimleul Silvaniei, plângere penală formulată de concubina pârâtului împotriva sa, respinsă ca nefondată; declanşarea unei proceduri de executare silită împotriva sa, în temeiul obligaţiei de întreţinere, deşi prestaţiile fuseseră achitate integral înainte de somarea sa, situaţie reţinută prin sentinţa civilă nr. 4395/2022 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2022; concedierea sa din cadrul societăţii S.C. D. S.R.L., administrată de pârât, la doar trei luni de la pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a acestuia, fără acordarea drepturilor salariale aferente perioadei efectiv lucrate, a concediului neefectuat şi a compensaţiilor cuvenite în baza deciziei unilaterale de încetare a contractului.

Recurenta a mai menţionat că, deşi aceste aspecte au fost prezentate instanţei, s-a apreciat în mod greşit că răspunderea nu ar putea fi reţinută în persoana pârâtului, ci eventual în sarcina societăţii comerciale, tratată ca un subiect de drept distinct, fără a se analiza faptul că decizia de concediere şi neacordarea drepturilor salariale au fost rezultatul voinţei unilaterale a pârâtului, în calitatea sa de administrator unic al societăţii.

A subliniat că aceste acţiuni, coroborate cu iniţierea unor demersuri judiciare fără finalitate concretă şi cu atitudinea pârâtului de a o priva de acces la bunurile comune şi personale, au generat prejudicii distincte de cele reparate prin procesul de divorţ, având natura unor fapte ilicite continue, săvârşite cu intenţia de a-i afecta existenţa, demnitatea şi posibilitatea de reintegrare socială.

Recurenta a subliniat că nu a avut şi nu are nicio culpă procesuală, nici în procesul de divorţ, nici în procedurile iniţiate de pârât privind emiterea ordinului de protecţie, nici în dosarele penale având ca obiect violarea de domiciliu şi nici în celelalte procese penale deschise împotriva sa de pârât sau de concubina acestuia.

A arătat că a fost nevoită să îşi achiziţioneze, din resurse proprii, toate obiectele necesare improvizării unei locuinţe minimale - frigider, plită, radiator, fier de călcat, plapumă, pernă, veselă - suportând, în acelaşi timp, cheltuieli curente şi obligaţii financiare, respectiv: plata unei cote de 25% din indemnizaţia de întreţinere datorată fiicei sale, deşi sumele pe care pârâtul le alocă în acest scop sunt de şapte ori mai mari decât venitul lunar al acesteia; rata lunară de 320 RON pentru ajutorul public judiciar acordat în procesul de partaj; precum şi cheltuielile de judecată aferente multiplelor procese deschise de pârât şi concubina sa.

Recurenta a susţinut că toate aceste costuri sunt suportate fără ca ea să aibă vreo culpă în situaţiile generate de acţiunile ilicite şi abuzurile pârâtului, apreciind că instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, a încălcat normele de drept material, pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal şi de motivare în fapt şi în drept.

A evidenţiat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, invocând argumente străine de obiectul cauzei şi apreciind că este inadmisibil ca o instanţă de control judiciar să considere că despăgubirile minime acordate în procesul de divorţ - care nu acoperă nici măcar cheltuielile generate de acel proces şi de ordonanţa preşedinţială - ar fi suficiente pentru repararea tuturor prejudiciilor provocate direct sau indirect de pârât.

Totodată, a susţinut că împrejurarea că, de aproape cinci ani, pârâtul îi interzice să locuiască împreună cu fiica sa, o denigrează constant în faţa acesteia şi contribuie la distrugerea completă a relaţiei mamă-fiică, constituie o faptă ilicită continuă, deosebit de gravă, care îi produce suferinţă permanentă.

Recurenta a mai arătat că împrejurările descrise relevă o conduită constant abuzivă din partea pârâtului, manifestată atât prin acţiuni directe, cât şi prin intermediul altor persoane, menită să îi limiteze drepturile fundamentale, să îi afecteze integritatea morală şi psihică şi să îi împiedice reintegrarea într-o viaţă socială normală.

A subliniat că aceste fapte ilicite, cu caracter repetitiv şi prelungit, au generat prejudicii distincte faţă de cele pentru care i-au fost acordate despăgubiri în procesul de divorţ, fiind vorba despre situaţii şi consecinţe juridice diferite.

Recurenta a evidenţiat, de asemenea, disproporţia evidentă între situaţia sa materială - caracterizată prin lipsa unei locuinţe proprii, venituri modeste şi resurse financiare insuficiente - şi cea a pârâtului, care dispune de bunuri imobile, venituri substanţiale, inclusiv beneficii compensatorii obţinute ca urmare a încetării raporturilor de muncă la o companie multinaţională, precum şi de mijloace materiale considerabile, folosite exclusiv în interes propriu.

A susţinut că instanţa de apel nu a analizat aceste aspecte în mod corespunzător şi a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, confundând prejudiciul prevăzut de art. 388 C. civ., care are ca obiect compensarea suferinţei provocate de divorţ, cu răspunderea civilă delictuală generală reglementată de art. 1349, 1357, 1359, 1369, 1381, 1383, 1385 şi 1386 C. civ., răspundere care vizează fapte ilicite de altă natură, săvârşite ulterior divorţului şi independente de acesta.

Recurenta a conchis că, prin ignorarea acestor distincţii esenţiale, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, lipsită de motivare în fapt şi în drept, care nu reflectă realitatea probelor administrate şi nici gravitatea prejudiciilor suferite, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi rejudecarea cauzei pe fond.

Recurenta a concluzionat că, raportat la aceste împrejurări, este evident că prejudiciile care fac obiectul prezentului dosar sunt distincte faţă de cele acordate în procesul de divorţ, având o natură juridică diferită şi fiind generate fie de fapte ilicite noi, fie de continuarea unor acţiuni abuzive deja constatate ca fiind generatoare de prejudicii.

A subliniat că materia dedusă judecăţii se încadrează în sfera răspunderii civile delictuale generale, fiind vorba despre fapte care depăşesc cadrul strict al relaţiilor patrimoniale sau morale afectate de desfacerea căsătoriei, şi care, prin gravitatea şi persistenţa lor, reclamă acordarea unor despăgubiri suplimentare.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis să facă această distincţie esenţială şi a aplicat greşit dispoziţiile legale, ceea ce a condus la respingerea nejustificată a acţiunii în pretenţii. A arătat că o asemenea confuzie între temeiurile de drept aplicabile contravine principiului reparării integrale a prejudiciului şi lipseşte de efect util dreptul său la despăgubiri pentru faptele ilicite săvârşite de pârât ulterior divorţului.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei civile nr. 57A/2024 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în şedinţa publică din 15 februarie 2024, în dosarul nr. x/2022, iar, în rejudecare, admiterea acţiunii şi schimbarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtului B., în temeiul art. 1349, 1357, 1359, 1369, 1381, 1383, 1385 şi 1386 C. civ., la plata sumei de 900.000 euro în favoarea reclamantei A. - reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat prin faptele acestuia, cu titlu de compensaţie pentru repararea daunelor morale şi a întregului prejudiciu moral suferit -, precum şi obligarea pârâtului la plata lunară a unei sume echivalente cu 30% din venitul total net lunar, de la data introducerii acţiunii şi până la sfârşitul vieţii reclamantei, pentru repararea prejudiciilor viitoare.

De asemenea, recurenta a solicitat menţinerea dispoziţiei instanţei de fond privind respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei autorităţii de lucru judecat invocate de pârâtul B., păstrarea soluţiei de respingere a cererii pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată la fond, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul recurs.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul B. a invocat, pe cale de excepţie, excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul a susţinut că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cererea de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate în sensul legii, nefiind indicat în concret care norme ar fi fost încălcate sau aplicate greşit, motiv pentru care a apreciat că recursul este nul sau, după caz, nefondat.

Pe fond, intimatul a arătat că instanţele de fond şi de apel au analizat şi motivat hotărârile pronunţate, stabilind că prejudiciul invocat de recurentă a fost deja reparat prin despăgubirile acordate în dosarul de divorţ, neputând fi acordată o dublă reparaţie pentru aceleaşi fapte.

De asemenea, a reieşit că acuzaţiile pe care i le aduce reclamanta în legătură cu refuzul minorei E. de a locui cu mama sa, precum şi demersurile acesteia în justiţie împotriva altor persoane, nu au legătură cu conduita pârâtului şi nu pot atrage răspunderea civilă personală a acestuia.

Intimatul a mai arătat că reclamanta dispune de resurse materiale importante şi că afirmaţiile privind lipsa mijloacelor de subzistenţă sunt nereale, iar acţiunile judiciare formulate de el au avut ca scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime, fără a fi exercitate cu rea-credinţă.

De asemenea, a învederat că acuzele pe care i le aduce reclamanta în legătură cu raporturile de muncă sau demersurile făcute în justiţie de către alte persoane ori refuzul minorei E. de a locui cu mama sa, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, rezultă că alte elemente decât conduita pârâtului au prezentat un caracter decisiv şi nu poate fi antrenată răspunderea civilă personală a pârâtului pentru acţiuni care aparţin altui subiect de drept.

În concluzie, intimatul a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil sau, după caz, ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 05 aprilie 2024 şi a fost repartizată aleatoriu spre soluţionare completului C9.

Prin rezoluţia din data de 25 iunie 2024 a fost stabilit termen la data de 26 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare invocate şi cu raportare la legea aplicabilă cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Astfel, cum s-a arătat în argumentarea respingerii excepţiei privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare prevăzute de lege, limitele prezentei judecăţi sunt reprezentate de chestiunile invocate care privesc nelegalitatea deciziei atacate şi ele nu pot include susţinerile referitoare la netemeinicia deciziei curţii de apel.

Recursul este o cale de atac destinată cenzurării legalităţii hotărârii instanţei de apel, ce poate fi declarată pentru motivele exclusiv şi limitativ enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât el nu este deschis părţilor decât pentru chestiuni care pot fi încadrate în aceste cazuri de casare a hotărârii.

De aceea, pentru că din expunerea ce precedă rezultă că majoritatea susţinerilor părţii reclamante au legătură cu situaţia de fapt dedusă judecăţii şi cu istoricul relaţiilor litigioase dintre părţi, Înalta Curte observă că se impune, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ca instanţa să deceleze din ansamblul acestor susţineri pe acelea care pot să deducă judecăţii greşita aplicare a legii de drept material sau procedural de către instanţa de apel, urmând ca toate celelalte nemulţumiri ale părţii dezvoltate în memoriul de recurs să nu primească un răspuns în prezenta decizie, pentru că nu pot fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, se observă că recurenta a reclamat motivarea deficitară a instanţei de apel, această chestiune putând fi examinată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu ar fi analizat în mod real cererile formulate, nu ar fi indicat temeiul legal pe baza căruia acestea au fost respinse şi ar fi pronunţat o hotărâre lipsită de motivare, cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În concret, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel nu conţine motivarea respingerii pretenţiilor privind daunele morale în cuantum de 900.000 euro şi prestaţia lunară reprezentând 30% din venitul net al pârâtului, reiterând că a invocat fapte ilicite cu caracter continuat, săvârşite atât anterior, cât şi ulterior desfacerii căsătoriei.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite.

Din lucrările dosarului rezultă că prima instanţă a respins acţiunea reclamantei considerând, pe de-o parte, că faptele petrecute anterior divorţului (majoritatea celor imputate pârâtului prin acţiunea de faţă) au produs un singur prejudiciu reclamantei, care a fost reparat deja de instanţa care a pronunţat divorţul, potrivit art. 388 C. civ., iar pe de altă parte că faptele reclamate a fi fost săvârşite ulterior acestui moment nu pot sta la baza angajării răspunderii pârâtului pentru fapta ilicită conform dreptului comun pentru că "fie acesta nu apare drept autor, fie alte persoane sunt în măsură să invoce pretinse prejudicii."

Prin motivele apelului declarat, reclamanta a criticat sentinţa tribunalului pentru netemeinicie, făcând referire la diferite elemente factuale apreciate ca relevante, arătând totodată că în dosarul de divorţ au fost acordate despăgubiri în alte coordonate legale, dar fără a formula un motiv concret de apel referitor la constatarea primei instanţe cu privire la fapte ulterioare divorţului în sensul că acestea nu sunt apte a atrage răspunderea pârâtului.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a răspuns criticilor legate de despăgubirile acordate deja în procesul de divorţ - care ar fi privit, conform apelantei, alte circumstanţe - apreciind că în realitate se invocau aceleaşi fapte ilicite, care nu puteau produce un alt prejudiciu, deci şi dacă s-a invocat un alt temei de drept substanţial (art. 388 C. civ.) decât în cauza de faţă, nu poate fi acordată o dublă reparaţie pentru acelaşi prejudiciu.

Or, în absenţa unor critici concrete din memoriul de apel legate de motivele pentru care tribunalul a respins acţiunea în privinţa altor fapte decât acelea avute în vedere de instanţa de divorţ şi faţă de prevederile art. 476-478 C. proc. civ., care stabilesc limitele devoluţiunii în apel în funcţie de motivarea dezvoltată în sprijinul căii de atac, Curtea de apel nu era legal învestită cu o cercetare a acestor circumstanţe factuale.

De aceea, nu se poate considera, în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că din decizia recurată lipseşte o argumentare referitoare la anumite fapte imputate prin acţiune pârâtului.

În absenţa altor repere aduse în sprijinul cazului de casare analizat, se constată că acest motiv de recurs este nefondat.

O altă serie de critici poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală (art. 1349, 1357, 1359, 1369, 1381, 1383, 1385 şi 1386 C. civ.), apreciind în mod eronat că prejudiciul invocat nu este distinct faţă de cel reparat în procesul de divorţ. Aceasta a invocat existenţa unor fapte ilicite noi şi continue, pretins săvârşite de intimat ulterior desfacerii căsătoriei, precum şi disproporţia dintre situaţia sa materială şi resursele pârâtului.

Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate.

În acest context, se impune o analiză comparativă a dispoziţiilor art. 388 C. civ. - răspunderea civilă specială în caz de divorţ - şi art. 1357 şi urm. C. civ. - răspunderea civilă delictuală generală.

Potrivit art. 388 C. civ., "Soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului culpabil să îl despăgubească; în cazurile prevăzute la alin. (1), nu se aplică dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile".

Norma are caracter special, reglementând acordarea de despăgubiri morale sau materiale soţului nevinovat atunci când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a celuilalt soţ, prejudiciul având legătură directă cu faptele care au condus la desfacerea căsătoriei (de exemplu: infidelitate, violenţă, denigrare, excludere din viaţa familială).

Potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare", iar alin. (2) prevede că "Autorul faptei răspunde pentru cea mai uşoară culpă". Aceste dispoziţii instituie principiul răspunderii civile delictuale generale, aplicabil ori de câte ori nu există o reglementare specială, şi condiţionează acordarea despăgubirilor de îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii: faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţie.

Jurisprudenţa şi doctrina au statuat constant că, în prezenţa unei norme speciale, aceasta are prioritate faţă de dreptul comun (specialia generalibus derogant), iar aplicarea cumulativă sau succesivă a celor două regimuri pentru acelaşi prejudiciu ar duce la o dublă reparare, inadmisibilă în dreptul civil român.

În consecinţă, prejudiciul acoperit în temeiul art. 388 C. civ. nu mai poate fi reparat din nou prin invocarea art. 1357 şi următoarele C. civ., chiar dacă ulterior se formulează o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală generală, dacă faptele au fost deja analizate şi prejudiciul a fost compensat în cadrul procesului de divorţ. Doar eventuale prejudicii distincte, rezultate din fapte ilicite ulterioare şi neanalizate în acel proces, pot face obiectul unei noi acţiuni în temeiul dreptului comun.

În speţă, Curtea de Apel a constatat, în mod corect, că prejudiciul moral reclamat de recurentă (constând în traumele psihice, afectarea reputaţiei şi excluderea din viaţa familială) a fost deja reparat în procesul de divorţ (dosar nr. x/2019), prin acordarea sumei de 90.000 RON. Pentru aceleaşi fapte şi acelaşi prejudiciu nu poate fi acordată o nouă reparaţie în temeiul dreptului comun.

Contrar susţinerilor reclamantei recurente, nu se poate reţine o interpretare conform căreia prejudiciul ce se repară conform art. 388 C. civ. este reprezentat exclusiv de vătămarea suferită prin faptul desfacerii căsătoriei.

Dimpotrivă, prejudiciul încercat prin desfacerea căsătoriei se raportează la conduita soţului vinovat de o atare consecinţă, aspect care rezultă din aceea că art. 388 C. civ. se referă expres la posibilitatea de obligare a soţului vinovat la despăgubiri către soţul nevinovat.

Aplicarea art. 388 C. civ. (care s-a realizat prin hotărârea de divorţ) nu este, deci, atrasă de o altă faptă ilicită decât cele imputate soţului vinovat pentru deteriorarea relaţiilor dintre soţi de o aşa manieră încât se impune desfacerea căsătoriei, cum pretinde reclamanta recurentă.

Dimpotrivă, câmpul de aplicare al normei reţinute în acea hotărâre a fost deja determinat de instanţa care a pronunţat-o, unde s-a consemnat, conform celor deja evocate de instanţele de fond şi apel din cauza pendinte, că "în cadrul procesului de divorţ, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este îndreptăţită a primi despăgubiri de 90000 RON pentru repararea prejudiciului moral constând în singurătatea morală şi afectivă, suferinţa provocată de infidelitatea soţului, sentimentele de ruşine şi afectare a stimei de sine, fiind făcută trimitere inclusiv la traumă emoţională încercată. Mai mult decât atât, instanţa de apel a ţinut seama de deteriorarea gravă şi insurmontabilă a relaţiilor de căsătorie, de continuarea relaţiei extraconjugale cu un caracter de stabilitate, de încercarea eşuată de a redresa relaţia sentimentală a părţilor, de îndepărtarea în mod nejustificat din locuinţa familiei, de impunerea unor condiţii incompatibile cu continuarea unor relaţii de familie normale pentru menţinerea căsătoriei, de referirile aduse cu privire la starea de sănătate psihică a pârâtei, respectiv de acţiunile intenţionate ale soţului, având ca rezultat denigrarea soţiei, cum sunt acuzaţiile legate de lipsa asumării rolului de mamă şi eşecul său personal şi exclusiv în creşterea şi educarea copiilor sau cele relative la alterarea stării de sănătate mentală".

De aceea, chiar dacă temeiul substanţial al acordării despăgubirilor este unul distinct, de vreme ce pentru aceeaşi faptă ilicită şi acelaşi prejudiciu nu se pot dispune două reparaţii, în mod corect au reţinut instanţele că pentru faptele deja avute în vedere de instanţa de divorţ nu se pot acorda despăgubiri şi în cauza de faţă.

Prin urmare, nu se poate reţine critica în sensul unei pretinse confuzii realizate de instanţa de apel cu privire la temeiul acordării despăgubirilor prin hotărârea de divorţ, această chestiune fiind corect dezlegată.

În fine, deşi se reclamă greşita aplicare a normelor de drept substanţial care au fundamentat acţiunea de faţă, având în vedere cele anterior arătate legat de limitele judecării apelului în cauză, nu se poate proceda la o analiză de legalitate a celorlalte susţineri, pe de-o parte faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. - care nu permit formularea în recurs a unor motive de nelegalitate ce nu au fost deduse spre analiză instanţei de apel - şi pe de altă parte deoarece aspectele dezvoltate nu se referă în realitate la greşita aplicare a legii, ci la netemeinicia hotărârilor instanţelor de fond, chestiuni ce nu pot fi evaluate în prezenta cale de atac.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, urmând astfel ca recursul să fie respins ca atare.

În aplicarea art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., cererea intimatului-pârât privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs va fi respinsă, deoarece la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privind realizarea unor asemenea cheltuieli în cuprinsul etapei procesuale a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 57 A din 15 februarie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Respinge cererea intimatului-pârât B. privind plata cheltuielilor de judecată în recurs, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2024.