Forestry authority's revendication appeal quashed and remanded on reasoned-judgment ground; incidental nullity appeals rejected.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 2.08.2016 sub nr. x/2016, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D., E. şi F., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie să obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în UPII Trivale, u.a. x, aflat în raza administrativ-teritorială a mun. Piteşti; să fie obligat pârâtul D. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul G. situat în UPII Trivale, u.a. 44 CI; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 13.03.2007 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun.

Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 28.10.2009 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 07.03.2007 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 08.12.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 27.05.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 27.05.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun.

Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 24.06.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 23.12.2010 înscris în Cărţile Funciare nr. x ale Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 27.04.2010 înscris în Cărţile Funciare nr. x ale Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 30.04.2014 înscris în Cărţile Funciare nr. x ale Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 12.04.2012 înscris în Cărţile Funciare nr. x ale Mun.

Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 07.06.2012 înscris în Cărţile Funciare nr. x ale Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 06.02.2014 înscris în Cărţile Funciare nr. x ale Mun. Piteşti; a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 19.08.2011 înscris în Cărţile Funciare nr. x ale Mun. Piteşti; rectificarea înscrierilor în Cărţile Funciare nr. x ale Mun. Piteşti; să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată. A mai solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în calitate de intervenient în interes propriu.

La data de 27.11.2017, reclamanta a depus la dosar completare la acţiune, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor H., I., J..

Pârâta H. a formulat cerere de chemare în garanţie a Comisiei Locale de Fond Funciar Răteşti şi a Comisiei Judeţene de Fond Funciar Argeş.

Prin sentinţa civilă nr. 5984 din 30 mai 2017, Judecătoria Piteşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

2. Sentinţa Tribunalului Argeş, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 20 martie 2018, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis cererea de chemare în judecată aşa cum a fost completată, formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, în contradictoriu cu pârâţii S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D., E., F., H., I. şi J.; a admis cererea de intervenţie formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş (introdus în cauză în calitate de reclamant, prin încheierea de şedinţă din 30 ianuarie 2018); a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în UPII Trivale, u.a. x, aflat pe raza administrativ teritorială a mun.

Piteşti; a obligat pârâtul D. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul G. situat în UPII Trivale, u.a. 44C1; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 13.03.2007 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 28.10.2009 emis de BNP K. înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 07.03.2007 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun.

Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 08.12.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 27.05.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 27.05.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 24.06.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun.

Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 23.12.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti şi în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 27.04.2010 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti şi în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 30.04.2014 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti şi în Cartea Funciară nr. x a Mun.

Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 12.04.2012 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti şi în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 07.06.2012 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti şi în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 06.02.2014 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti şi în Cartea Funciară nr. x a Mun.

Piteşti; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 19.08.2011 înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti şi în Cartea Funciară nr. x a Mun. Piteşti; a dispus rectificarea înscrierii în Cărţile Funciare nr. x ale Mun. Piteşti; a respins cererea de chemare în garanţie a Comisiei Locale de Fond Funciar Răteşti şi a Comisiei Judeţene de Fond Funciar Argeş, formulată de pârâta H., ca nefondată.

3. Încheierea Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă

Prin încheierea din 24.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis cererea de strămutare a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Argeş, la Tribunalul Vâlcea.

4. Decizia Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă

Ca efect al strămutării, prin decizia nr. 1206 din 5 martie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins apelurile formulate de pârâţii S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D., E., H. împotriva sentinţei civile nr. 114 din 20 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii F., I., J., Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, Comisia Locală de Fond Funciar Răteşti, Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGFP Argeş, ca rămase fără obiect.

5. Sentinţa Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1345 din 1 noiembrie 2019, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâţii D. şi E. în şedinţa publică din data de 5.04.2019, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în contradictoriu cu pârâţii S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D., E., F., H., I., J., ca neîntemeiată; a stabilit onorariul definitiv cuvenit avocatului L., curator al pârâtei I., la suma de 1.567 RON, onorariu ce suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

6. Încheierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin încheierea nr. 617 din 3 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare a pricinii ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Piteşti şi a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti.

7. Încheierea Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă

Prin încheierea din 18 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti.

8. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 535A din 11 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGFP Argeş, şi pârâţii D., E. împotriva sentinţei civile nr. 1345 din 1 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâţii S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., H., F., I., J..

9. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

Totodată, pârâtele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. au formulat recurs incident împotriva considerentelor deciziei instanţei de apel.

9.1. În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

Instanţa de apel dă eficienţă excepţiei de strictă interpretare - validitatea aparenţei în drept, asemenea tribunalului, deşi reţine considerentele care au stat la baza hotărârilor judecătoreşti nr. 11559 din 3 decembrie 2014 a Judecătoriei Piteşti şi nr. 3815 din 3 decembrie 2015 a Tribunalului Argeş, respectiv că terenurile aparţineau domeniului public al statului, întrunind condiţiile stabilite de pct. 1.4 din anexa Legii nr. 213/1998, nulitatea absolută a titlului de proprietate fiind opozabilă pârâţilor.

De altfel, curtea de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţate, şi nu a analizat motivele de apel invocate, limitându-se de cele mai multe ori a relua concluziile instanţei de fond.

Recurenta susţine interpretarea eronată a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, care guvernează efectele nulităţii - retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, dar şi a principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are.

Instanţa de apel nu ţine cont de principiul potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care cineva a dobândit un bun, este firesc să fie desfiinţate şi actele juridice ulterioare, prin care acest aparent dobânditor a dispus de acel bun.

Invocă dispoziţiile art. 861 C. civ., art. 3 Cod silvic, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi arată că, raportat la dispoziţiile art. 136 din Constituţie, precum şi la cele ale Codului administrativ şi ale C. civ., potrivit cărora bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 34 din Codul silvic.

Afirmă că, în speţă, este aplicabil principiul accesorium sequitur principale, coroborat cu cel al anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului principal, prevăzut de art. 1254 alin. (2) C. civ., iar, ca efect al aplicării acestor principii şi a constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x din 12 februarie 2007, soluţia ce se impunea este aceea de admitere a acţiunii în revendicare şi constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente titlului de proprietate, în privinţa suprafeţei de 32,80 ha teren forestier, sancţiune ce intervine în situaţia actelor juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, nu există motiv pentru care vânzarea ulterioară să supravieţuiască titlului de proprietate nul, această interpretare fiind întărită şi de prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997.

Expune situaţia de fapt şi arată că nulitatea absolută a actelor subsecvente nu poate fi acoperită, iar condiţiile pe care instanţa de apel le-a reţinut ca fiind întrunite pentru validitatea aparenţei în drept nu sunt îndeplinite în raport cu regimul juridic al acestor imobile, aflate în domeniul public al statului.

Mai arată că instanţa de apel nu a ţinut cont de regimul juridic al terenului cu vegetaţie forestieră în litigiu, raportat la art. 35, coroborat cu art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 286 din Codul administrativ şi art. 3 din Legea nr. 46/2008.

Recurenta susţine nelegalitatea deciziei recurate şi prin prisma interpretării eronate a principiului validităţii aparenţei în drept. Arată că buna credinţă a pârâţilor este reţinută eronat de instanţa de apel, în condiţiile în care terenul a dobândit regimul juridic iniţial de proprietate publică, regim special ce se bazează pe inalienabilitate, fiind de notorietate faptul că, la nivelul anului 2009, pădurea Trivale a fost retrocedată, în mod ilegal, iar pe rolul Judecătoriei Piteşti se afla dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu M., contrar celor reţinute prin decizia atacată.

Afirmă că nu este îndeplinită nici condiţia privind eroarea comună şi invincibilă întrucât pârâţii cumpărători, cu minime diligenţe, puteau să cunoască, la momentul perfectării contractelor de vânzare cumpărare, nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului, având în vedere dosarele nr. x/2009 şi nr. y/2013, existente pe rolul instanţelor de judecată.

Referitor la caracterul oneros, arată că, pentru contractele de vânzare cumpărare nr. x/2007 şi nr. y/2007, se răstoarnă prezumţia bunei credinţe având în vedere preţul plătit pentru terenul în litigiu, preţ cu mult sub valoarea reală a terenului, ce rezultă din actele de vânzare cumpărare încheiate ulterior.

Instanţa de apel a reţinut greşit că reclamanta nu poate combate soluţia şi considerentele deciziei civile nr. 798 din 13 mai 2009 a Tribunalului Argeş, deşi recunoaşte că cele două litigii diferă şi respinge excepţia autorităţii de lucru judecat.

Referitor la imobilul G., pe care pârâtul D. îl ocupă abuziv, arată că nu a făcut obiectul retrocedării către M. prin decizia civilă anterior menţionată, fiind exceptat de la retrocedare, conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 602 din 20 mai 2008.

Învederează că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere către persoanele fizice şi juridice nu împiedică constituirea unui drept de superficie în favoarea statului sau înstrăinarea, cu titlu oneros, a construcţiilor către persoanele îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, însă înscrisul de care se prevalează pârâtul D. în dovedirea proprietăţii asupra cantonului este o hotărâre judecătorească de constatare a dreptului şi nu de realizare a dreptului.

Invocă dispoziţiile art. 1250, art. 1254 şi ale art. 1325 C. civ. şi arată că actele translative de proprietate încheiate cu încălcarea normelor legale imperative nu pot constitui temei pentru dobândirea valabilă a dreptului de proprietate deoarece un act juridic lovit de nulitate nu poate produce efecte juridice. Prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent şi, de vreme ce s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate întrucât terenul în litigiu face parte din domeniul public al statului, toate actele subsecvente încheiate în baza acestuia sunt nule absolut.

Apreciază că recursul este întemeiat, în condiţiile în care Constituţia şi legile speciale consacră principiile garantării şi apărării proprietăţii publice şi susţine că a da eficienţă principiului validităţii aparenţei dreptului contravine legii imperative, statul fiind prejudiciat prin pierderea unei suprafeţe de teren, aspect interzis de art. 35 din Codul silvic.

9.2. În cuprinsul memoriului de recurs, intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGRFP Piteşti, AJFP Argeş, a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

Motivarea hotărârii recurate nu cuprinde considerentele referitoare la susţinerile vizând modalitatea în care litigiul în care s-a pronunţat nulitatea titlului de proprietate influenţează soluţia din prezenta cauză, în contextul în care terenurile nu erau disponibile pentru reconstituire deoarece aparţineau domeniului public al statului, iar legea fondului funciar interzicea transferul terenurilor agricole şi forestiere de la o unitate administrativ teritorială la alta. Instanţa de judecată trebuia să analizeze titlurile de proprietate evocate de părţi şi nu să se limiteze la a relata situaţia de fapt, aşa cum rezultă din probatoriul administrat.

Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel reţine calitatea reclamantei şi a intervenientului de titular al dreptului de proprietate, respectiv posesor de drept, dar constată că această calitate nu înlătură concluziile primei instanţe referitoare la îndeplinirea condiţiilor validităţii aparenţei în drept şi nu analizează capătul de cerere privind revendicarea, deşi avea această obligaţie.

Afirmă că motivele contradictorii vizează şi faptul că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că nulitatea titlului de proprietate nr. x din 12 februarie 2007, constatată prin sentinţa civilă nr. 11559 din 3 decembrie 2014 şi prin decizia civilă nr. 3815 din 3 decembrie 2015 este opozabilă pârâţilor, iar, drept urmare, nulitatea titlului atrage şi incidenţa principiilor ce guvernează efectele nulităţii actelor juridice, constând în anularea actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial, iar, pe de altă parte, a apreciat că opţiunea legiuitorului de a-i prefera pe subdobânditorii de bună credinţă nu încalcă dispoziţiile legii fondului funciar. Arată că starea de fapt stabilită de instanţă este contradictorie de vreme ce constată, iniţial, opozabilitatea sentinţei privind nulitatea titlului şi, implicit, calitatea de titular al dreptului de proprietate al intervenientului asupra terenului revendicat, iar, ulterior, reţine că pârâţii sunt de bună credinţă, fiind înlăturate efectele nulităţii în privinţa contractelor de vânzare-cumpărare.

Instanţa de apel nu a analizat şi motivat capătul de cerere privind revendicarea cantonului silvic, deşi prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. x din 7 martie 2007 ce vizează acest imobil. Hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 602 din 20 mai 2008 vizând faptul că imobilele de pe terenurile forestiere ce aparţin statului nu se mai restituie foştilor proprietari care deţin terenul forestier pe care sunt amplasate imobilele.

Recurentul susţine încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (1), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 5 alin. (2), art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi art. 136 alin. (4) din Constituţie. Susţine că imobilul în litigiu aparţine domeniului public al statului, conform art. 3 din Legea nr. 213/1998.

Invocă dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 46/2008 şi pe cele ale art. 136 alin. (4) din Constituţie şi arată că, raportat la prevederile constituţionale care fac referire la faptul că proprietatea publică a statului este inviolabilă, garantată şi ocrotită prin lege, precum şi la cele ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 861 C. civ. şi ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 34 din Codul silvic, potrivit cărora terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia.

Totodată, invocă şi dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., susţinând că anularea titlului de proprietate nr. x/2007 conduce la desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, cu privire la suprafaţa de 32,80 ha teren cu vegetaţie forestieră, fiind fără relevanţă buna credinţă întrucât este vorba de un teren proprietate publică a statului.

Învederează că, în speţă, sunt aplicabile principiul accesorium sequitur principalae, coroborat cu cel al anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului principal, prevăzute de art. 1254 alin. (2) C. civ., ca efect al aplicării acestor principii şi constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x din 12 februarie 2007, soluţia ce se impune este aceea de admitere a acţiunii în revendicare formulată de reclamantă şi constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente titlului de proprietate, în privinţa suprafeţei de 32,80 ha teren forestier.

Conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, nu există motiv pentru care vânzarea ulterioară să supravieţuiască titlului de proprietate nul, această interpretare fiind întărită şi de prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997.

Arată că buna credinţă a pârâţilor este reţinută eronat de instanţa de apel, în condiţiile în care terenul a dobândit regimul juridic iniţial de proprietate publică, regim special ce se bazează pe inalienabilitate, astfel încât principiul error communis facit ius este inaplicabil în speţă.

Consideră că recursul este întemeiat, fiind reţinută greşit aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept în cazul proprietăţii publice a statului, în condiţiile în care Constituţia şi legile speciale consacră principiile garantării şi apărării proprietăţii publice.

9.3. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat următoarele critici împotriva considerentelor, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2013 privind anularea titlului de proprietate al fostei proprietare M. sunt opozabile proprietarilor actuali, aplicând greşit dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează în sensul că hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terţe persoane, atât timp cât aceasta din urmă nu face, conform legii, dovada contrară.

Arată că în noţiunea de terţ asupra căruia se produce efectul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti se includ terţii interesaţi, cei care sunt atinşi în mod indirect de modalitatea tranşării litigiului şi care au interesul înlăturării faţă de ei a efectelor judecăţii, însă hotărârea judecătorească pronunţată în lipsa titularului dreptului nu produce niciun efect asupra acestuia. În noţiunea de terţ nu sunt incluse persoanele care, fără a avea calitatea de parte în proces, dobândesc drepturi şi obligaţii din perspectiva unei identităţi juridice cu partea, spre exemplu succesorii universali sau cu titlu universal, precum şi cei cu titlu particular, potrivit art. 39 C. proc. civ., care prevede transmiterea calităţii procesuale, în cazul în care transmiterea dreptului de proprietate intervine în cursul procesului.

Susţine că, în condiţiile în care dreptul de proprietate a fost transmis anterior iniţierii litigiului, hotărârea judecătorească de anulare a titlului de proprietate dobândit de M. trebuia să fie pronunţată în contradictoriu cu titularii actuali ai dreptului de proprietate pentru ca actul procedural să fie opozabil faţă de aceştia.

Învederează că, în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat anularea contractelor subsecvente, inclusiv pe cele prin care S.C. A. S.R.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor, pe motiv că a fost anulat titlul de proprietate al uneia dintre autoarele din lanţul de înstrăinări al societăţii recurente, respectiv titlul de proprietate al M., însă, la momentul iniţierii dosarului nr. x/2013, imobilele cu privire la care s-a solicitat anularea titlului de proprietate al d-nei M. se aflau deja în proprietatea pârâţilor S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi D., iar dreptul de proprietate al pârâtei S.C. A. S.R.L. era înscris în cartea funciară şi opozabil reclamanţilor din prezenta cauză.

Arată că Romsilva a formulat acţiunea în constatarea titlului de proprietate doar împotriva pârâtei H., nu şi împotriva proprietarilor actuali ai terenurilor, care dobândiseră împreună cu dreptul de proprietate şi dreptul la acţiune, în sensul dreptului de a se apăra în legătură cu pretenţiile asupra acestui titlu al autorilor săi şi care ar fi avut calitate procesuală pasivă în respectiva cauză. Câtă vreme recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2013 nu poate fi evinsă, conform art. 39 alin. (3) C. proc. civ., iar hotărârile judecătoreşti pronunţate în acel dosar nu îi sunt opozabile.

Întrucât hotărârile din cauza menţionată nu pot fi opuse recurentei în virtutea dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., nu pot sta nici la baza aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi nici a acţiunii în revendicare formulată de Romsilva împotriva actualilor proprietari ai terenului.

Ca atare, recurenta a solicitat schimbarea următoarele considerente în sensul în care să se constate că hotărârile menţionate nu îi sunt opozabile:

"Aşadar, sentinţa civilă nr. 11559/03.12.2014 şi decizia civilă nr. 3815/03.12.2015 sunt opozabile pârâţilor cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de probă contrară, astfel încât aceştia pot să combată cele stabilite în procesul la desfăşurarea căruia nu au participat, invocând apărări proprii şi pretinzând existenţa unui drept preferabil celui recunoscut prin hotărârile judecătoreşti. Apărările trebuie, însă, circumscrise temeiurilor care au stat la baza pronunţării celor două hotărâri, iar, în raport cu aceste temeiuri, sunt lipsite de relevanţă susţinerile pârâţilor, în sensul că reclamanţii nu au făcut dovada că statul a fost proprietarul terenurilor în litigiu înainte de 1945. Argumentele care au stat la baza celor două hotărâri sunt cele expuse în precedent, iar pârâţii nu le-au combătut. Dimpotrivă, aceştia au recunoscut existenţa amenajamentelor silvice, dar le-au negat valenţa stabilită de sentinţa civilă nr. 11559/03.12.2014 în baza prevederilor legale (art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi pct. 1.4 din anexa Legii nr. 213/1998). De asemenea, pârâţii au recunoscut că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea autoarei M. s-a făcut pe alt amplasament şi nu au combătut dezlegarea cuprinsă în decizia civilă nr. 3815/03.12.2015, în sensul că reconstituirea s-a făcut prin transferul terenului forestier în suprafaţa de 7,14 ha de la o unitate administrativ teritorială la alta.

Aşadar, nulitatea titlului de proprietate nr. x/12.02.2007 al autoarei M., stabilită prin sentinţa civilă nr. 11559/03.12.2014 şi decizia civila nr. 3815/03.12.2015 este opozabilă pârâţilor. [...]

Nulitatea titlului de proprietate nr. x/12.02.2007, al autoarei M., atrage incidenţa principiilor ce guvernează efectele nulităţii actelor juridice, constând în anularea actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis) şi nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet)."

9.4. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. au formulat următoarele critici împotriva considerentelor, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, regula de procedură prevăzută de art. 435 alin. (2) C. proc. civ. şi a reţinut că cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013 sunt opozabile recurentelor.

Arată că instanţa a făcut testul opozabilităţii prin verificarea producerii probei contrare, însă a ignorat a analiza cu prioritate dacă pârâţii subdobânditori se încadrează în noţiune de terţi interesaţi. Susţin că, atât din perspectiva sferei noţiunii de terţ interesat, cât şi din cea a modului în care efectele celor două hotărâri se pot răsfrânge asupra dreptului de proprietate al recurentelor şi al celorlalţi pârâţi, nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Învederează că nu le sunt aplicabile nici prevederile art. 39 C. proc. civ. întrucât au dobândit dreptul de proprietate supus judecăţii anterior înregistrării dosarului nr. x/2013 Mai arată că textul de lege indicat stabileşte şi o excepţie de la regula opozabilităţii faţă de succesorul cu titlu particular, atunci când acesta a dobândit dreptul cu bună credinţă, aceasta fiind situaţia pârâtelor, reţinută de instanţa de apel.

Cele două hotărâri nefiind opozabile recurentelor, nu pot sta nici la baza acţiunii în revendicare sau la baza aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

În consecinţă, au solicitat modificarea considerentelor în sensul în care să se constate că sentinţa civilă nr. 11559/03.12.2015 şi decizia civilă nr. 3815/03.12.2015 nu sunt opozabile pârâtelor.

10. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimata H. a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Apreciază că instanţa de apel a făcut, în mod corect, aplicarea principiului aparenţei în drept, analizat prin raportare la contextul existent la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare a căror anulare se solicită şi nu la alte momente, astfel cum se susţine.

Arată că părţile au fost de bună credinţă la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, momente la care titlul de proprietate nu era contestat şi nu exista vreun litigiu cu privire la terenul înstrăinat, vânzătorul având aparenţa unui adevărat proprietar al bunului.

Învederează că principiul prevăzut de art. 1899 alin. (2) C. civ. vizând buna credinţă reprezintă o veritabilă excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, prevăzut de art. 1254 C. civ., iar, în speţă, reclamanta nu a făcut dovada contrară prezumţiei de bună credinţă.

Afirmă că reclamanta trebuia să dovedească, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., incidenţa unui mod de dobândire a proprietăţii în favoarea sa, dintre cele reglementate de art. 557 C. civ.. Susţine că amenajamentele silvice invocate de reclamantă nu pot face dovada dreptului de proprietate cu privire la terenul forestier revendicat, în raport cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi ale art. 12 din Legea nr. 46/2008.

Recurentele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor formulate de reclamantă şi intervenient, ca nefondate.

Relativ la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţin că nu există contradicţie între considerentele deciziei recurate, raţionamentul instanţei de apel fiind corect şi complet. Astfel, instanţa a analizat limitele în care soluţia de nulitate a titlului de proprietate iniţial este opozabilă S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. pentru ca ulterior să examineze efectele nulităţii asupra actelor juridice subsecvente.

Cu privire la lipsa de analiză a capătului de cerere în revendicare, susţin că prin decizia recurată s-a reţinut caracterul nefondat al petitelor principale având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, ceea ce a impus şi respingerea capetelor de cerere accesorii.

Totodată, faţă de critica potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere referitor la revendicarea cantonului silvic, învederează că aceasta a analizat pe larg decizia civilă nr. 789 din 13 mai 2009 a Tribunalului Argeş şi a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acesteia, cu privire la dreptul de proprietate al pârâtului din prezenta cauză, D., asupra imobilului canton silvic.

Susţin că, deşi se critică aplicarea principiului error communis facit ius, consacrat de art. 17 C. civ., se arată că protejarea drepturilor subdobânditorilor este prevăzută de principii de drept consacrate, în materia efectelor nulităţii actului juridic şi a excepţiilor de la acestea, jurisprudenţa CEDO şi art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997. Astfel, recurenta reclamantă şi recurentul intervenient se prevalează de propria culpă în vederea câştigării unui drept, iar acţiunea acestora constituie o ingerinţă adusă dreptului de proprietate al pârâtelor S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., fără respectarea cerinţei proporţionalităţii, necesară în luarea unei astfel de măsuri, aşa cum a fost statuat în practica CEDO referitor la încălcarea Protocolului nr. 1 din Convenţie.

Prin întâmpinare, intimatul F. a solicitat respingerea recursurilor formulate de reclamantă şi intervenient, ca nefondate.

Învederează că, în speţă, nu s-a făcut dovada că terenul a făcut sau face parte din fondul forestier proprietate publică, iar hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013 nu îi sunt opozabile întrucât nu a fost parte în cauza respectivă.

Afirmă că pârâtele sunt dobânditori de bună credinţă, fiind aplicabil principiul error communis facit ius, conform căruia nulitatea nu poate opera în cazul unui act cu titlu particular, cu titlu oneros, încheiat cu un terţ de bună credinţă dacă a existat o eroare comună şi invincibilă.

Apreciază că, în temeiul art. 21 C. civ. şi al art. 434 C. proc. civ., în speţă trebuie reţinută o prezumţie legală de proprietate în favoarea autoarei actualilor proprietari, cumpărători de bună credinţă.

În cauză, reclamanta şi intervenientul nu au făcut dovada specifică unei acţiuni în revendicare, anume că pârâtele sunt posesori neproprietari.

Prin întâmpinare, recurenta S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor formulate de reclamantă şi intervenient, ca nefondate.

Susţine că decizia atacată respectă standardul de motivare a hotărârilor judecătoreşti, impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind analizate toate motivele de apel invocate.

Relativ la capătul de cerere privind revendicarea terenului forestier, afirmă că instanţele de fond au respins acest petit accesoriu întrucât au respins capătul de cerere principal vizând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare.

Învederează că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel reţinând incidenţa principiilor resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis şi nemo plus iure ad alium transferere potest, quam ipse habet, precum şi că nulitatea este înlăturată de excepţia validităţii în drept.

În privinţa incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că reclamanta şi intervenientul nu invocă motive de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel, ci tind la o devoluare a fondului cauzei.

În subsidiar, susţine că acest motiv de recurs este nefondat, sens în care arată că aparenţa în drept, reţinută în mod corect de instanţa de apel, înlătură efectele nulităţii independent de cauza acesteia, astfel încât apartenenţa bunurilor la domeniul public nu este relevantă din perspectiva înlăturării efectelor nulităţii faţă de subdobânditorii de bună credinţă ai bunurilor.

Învederează că reclamanta şi intervenientul au contestat reţinerile primei instanţe exclusiv cu privire la condiţia bunei credinţe, astfel încât criticile privind neîndeplinirea condiţiei erorii comune şi invincibile nu se pot analiza direct în recurs. Mai arată, relativ la îndeplinirea condiţiei bunei credinţe, că reclamanta şi intervenientul nu invocă un motiv de nelegalitate, ci critică modalitatea de interpretare a situaţiei de fapt, însă, oricum, instanţa de apel a reţinut corect buna credinţă a pârâţilor.

Recurenta reclamantă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţii F. şi S.C. A. S.R.L., solicitând respingerea apărărilor formulate de aceştia.

Intimaţii D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor formulate de reclamantă şi intervenient, ca nefondate.

Învederează că, în speţă, aceştia nu au făcut dovada că terenul a făcut sau face parte din fondul forestier proprietate publică, iar hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013 nu le sunt opozabile întrucât nu au fost parte în cauza respectivă.

Afirmă că pârâţii sunt dobânditori de bună credinţă, fiind aplicabil principiul error communis facit ius, conform căruia nulitatea nu poate opera în cazul unui act cu titlu particular, cu titlu oneros, încheiat cu un terţ de bună credinţă, dacă a existat o eroare comună şi invincibilă.

Apreciază că, în temeiul art. 21 C. civ. şi al art. 434 C. proc. civ., în speţă trebuie reţinută o prezumţie legală de proprietate în favoarea autoarei actualilor proprietari, cumpărători de bună credinţă.

Susţine că recurenţii nu au făcut dovada specifică unei acţiuni în revendicare, anume că pârâţii sunt posesori neproprietari.

Recurenta reclamantă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, a formulat întâmpinare la recursurile incidente declarate de S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

Învederează că pârâtele au calitatea de terţ interesat, fiind în raporturi juridice create de însăşi natura titlului deţinut, contractul de vânzare cumpărare încheiat cu partea căreia îi revenea obligaţia de garanţie pentru evicţiune, împotriva oricăror vicii, tulburări, chiar şi ulterioare vânzării, şi împotriva cărora cumpărătorii se pot adresa instanţelor pentru despăgubiri.

Apreciază corecte considerentele instanţei de apel potrivit cărora pârâtele nu au combătut existenţa amenajamentelor silvice, ci doar valenţa acestora, şi nici dezlegarea din decizia civilă nr. 3815/2015, în sensul că reconstituirea s-a făcut prin transferul terenului de la o UAT la alta. Aşadar, concluzia curţii de apel că nulitatea titlului de proprietate nr. x din 12 februarie 2007 al autoarei M., stabilită prin sentinţa nr. 11559 din 3 decembrie 2014 şi decizia civilă nr. 3815 din 3 decembrie 2015, este opozabilă pârâtelor este corectă, iar motivul de recurs invocat este nefondat.

11. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheiere, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, şi de pârâtele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 535 din 11 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost fixat termen de judecată la 17 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză, cererea de chemare în judecată a vizat obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul situat în UPII Trivale, u.a. x, aflat în raza administrativ teritorială a mun. Piteşti; obligarea pârâtului D. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul G. situat în UPII Trivale, u.a. 44 CI; constatarea nulităţii absolute a actelor încheiate de pârâţi cu privire la imobilul în litigiu; rectificarea înscrierilor operate în cărţile funciare privind acelaşi imobil.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că terenul în suprafaţă de 32,80 ha, situat în intravilanul mun. Piteşti, jud. Argeş, face parte din fondul forestier proprietate publică de stat aflat în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Argeş - Ocolul Silvic Piteşti, aşa cum rezultă din amenajamentul silvic şi din sentinţa civilă nr. 11559/2014 a Judecătoriei Piteşti, definitivă prin decizia civilă nr. 3815/2015 a Tribunalului Argeş. Prin cele două hotărâri judecătoreşti menţionate, la cererea Instituţiei Prefectului Judeţului Argeş şi a intervenientei Regia Naţionale a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Publică Argeş, s-a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x din 12 februarie 2007 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Argeş pentru suprafeţele de teren cu vegetaţie forestieră, respectiv: suprafaţa de 22,36 ha situată pe raza Ocolului Silvic Piteşti, tarlaua x parcela x; suprafaţa de 3,3 ha situată pe raza Ocolului Silvic Piteşti tarlaua x, parcela x UPII, ua 13A%; suprafaţa de 7,14 ha situată pe raza Ocolului Silvic Piteşti, UPII, ua x. A susţinut că proprietatea publică a statului este inalienabilă, imprescriptibilă, insesizabilă şi nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună credinţă. Cererea reclamantei de constatare a nulităţii absolute a contractelor indicate a privit încheierea acestora cu un neproprietar, ca urmare a dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate, fiind invocat principiul anularii actului juridic subsecvent anulării actului iniţial, reglementat de dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ. - resolute iure dantis, resolvitur ius accipientes.

Reclamanta a solicitat citarea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, invocând calitatea acestuia de proprietar al terenului revendicat deţinută conform art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008, respectiv art. 865 alin. (2) lit. b) din C. civ., instanţa de fond admiţând această cerere.

Pârâţii au solicitat respingerea acţiunii pe toate capetele de cerere formulate, arătând că au fost de bună credinţă la încheierea actelor juridice contestate şi că nu le sunt opozabile hotărârile de care se prevalează reclamanta şi intervenientul, după cum nici decizia civilă nr. 798 din 13 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, opusă pârâtului D. cu referire la cantonul silvic revendicat.

Prin sentinţa civilă nr. 1345 din 1 noiembrie 2019, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă a respins cererea reclamantei şi a intervenientului, reţinând că, pe numele lui M., în calitate de moştenitoare a defunctului N., s-a emis titlul de proprietate nr. x/28.02.2002, privind suprafaţa totală de 90 ha teren forestier, compusa din suprafeţele de 57,2 ha, situată în x, de 22,36 ha, situată în x, de 3,3 ha situată în x şi de 7,14 ha, situată în x. În baza acestui titlu de proprietate s-au încheiat, cu pârâţii chemaţi în judecată, actele juridice a căror nulitate se solicită în litigiu pendinte, acte înscrise în cartea funciară.

S-a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 11559 din 03 decembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr. x/2013, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta Instituţia Prefectului Judeţului Argeş, în contradictoriu cu pârâţii H., Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Argeş şi Comisia Locală de aplicare a legii fondului funciar Răteşti, judeţul Argeş, a fost admisă în parte cererea de intervenţie formulată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, a fost anulat în parte titlul de proprietate nr. x din 12 februarie 2007 emis de Comisia Judeţeană Argeş pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv numai în ceea ce priveşte suprafeţele de teren de 22,36 ha şi 3,3 ha, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză şi schiţele anexe ataşate acestuia.

În considerentele acestei hotărâri s-a arătat că, potrivit art. 2 şi art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2000, se putea efectua reconstituirea dreptului de proprietate pentru autoarea pârâtei H. numai în limita suprafeţelor disponibile, iar nu şi pentru terenurile ce excedau acestor limite; limitele au fost stabilite, de asemenea, prin art. 3 din acelaşi act normativ. Raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cât şi concluziile instanţei privind includerea celor două suprafeţe în amenajamentul din anul 2003, cât şi în cel din 1952, rezultă că suprafeţele de 22,36 ha şi 3,3 ha se aflau în proprietatea publică a statului şi nu erau la dispoziţia comisiilor locale sau judeţene în vederea punerii în posesie şi reconstituirii drepturilor de proprietate pentru persoanele validate. De asemenea, au fost reţinute şi dispoziţiile art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 şi s-a apreciat că terenurile, nefiind la dispoziţia comisiei locale, nu puteau face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, ceea ce face ca titlul de proprietate nr. x din 12 februarie 2007 să fie nul parţial (în privinţa celor două suprafeţe).

Ulterior, prin decizia civilă nr. 3815 din 03 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2013, a fost admis apelul declarat de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva prin Direcţia Silvică Argeş şi de Instituţia Prefectului Judeţului Argeş împotriva sentinţei civile nr. 11559 din 03 decembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost schimbată hotărârea apelată în sensul că a fost admisă în totalitate acţiunea şi cererea de intervenţie şi a fost anulat titlul de proprietate nr. x din 12 februarie 2007 şi în ceea ce priveşte suprafaţa de 7,14 ha, a fost menţinută în rest sentinţa şi a fost respins apelul pârâtei H., ca nefondat.

În concret, s-a arătat că reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 7,14 ha teren forestier s-a efectuat prin transfer de la o localitate la alta, iar anexa 42 s-a întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor legale de către Comisia Locală Răteşti de fond funciar, fără ca în prealabil să existe anexa 37.

Raportat la aceste coordonate, examinând cererea ce vizează nulitatea actelor contestate, instanţa de fond a considerat că sunt îndeplinite condiţiile aparenţei în drept, că părţile care au încheiat actele a căror desfiinţare se solicită au fost de bună credinţă, fiind într-o eroare comună şi invincibilă în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a înstrăinătorului. Or, principiul validităţii aparenţei în drept împiedică constatarea nulităţii absolute a actelor juridice menţionate.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, tribunalul a constatat că, în condiţiile în care capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a fost respins, terenurile ce au format obiectul acestora se află în proprietatea dobânditorilor, părţi în respectivele contracte, proprietate care le conferă dreptul de a folosi, poseda şi dispune de terenul cumpărat, în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, fără a fi obligaţi să remită altor persoane terenurile cumpărate.

De asemenea, s-a reţinut că, în măsura în care actele în temeiul cărora a fost efectuată intabularea nu au fost desfiinţate, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a respectivelor acte fiind respins, nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a opera rectificarea înscrierilor în cartea funciară prin prisma motivului prevăzut de art. 908 alin. (1) pct. 1 teza a II-a C. civ.

Asupra cererii privind obligarea pârâtului D. să le lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, G., prima instanţă a constatat că, atât timp cât, prin decizia civilă nr. 798 din 13 mai 2009, s-a statuat în sensul că pârâtul are calitatea de proprietar al imobilului canton silvic şi anexe canton, în prezentul litigiu reclamanţii nu pot pretinde instituirea acestei obligaţii raportat la calitatea lor de proprietar, opunându-se efectul pozitiv al lucrului judecat, decurgand din hotărârea menţionată.

Argumentele invocate, în sensul că imobilul nu a făcut obiectul retrocedării către M., fiind exceptat conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 602/20.05.2008, şi că acesta aparţine Direcţiei Silvice Argeş - Ocolul Silvic Piteşti, fiind pus în funcţiune în anul 1969, nu au fost primite de tribunal. De altfel, a arătat instanţa de fond, obligaţia de a lăsa imobilul canton şi anexele acestuia în proprietatea şi posesia reclamanţilor incumba pârătului doar în ipoteza în care aceştia prezentau dovezi din care să rezulte că au calitatea de proprietari ai imobilului şi ai anexelor.

Soluţia primei instanţe a fost validată de instanţa de apel, care, prin decizia recurată, a reţinut că, la pronunţarea sentinţei civile nr. 11559 din 03 decembrie 2014 a Judecătoriei Piteşti, s-a avut în vedere că terenurile nu erau disponibile pentru reconstituire, conform prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, nefiind în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, că acestea aparţineau domeniului public al statului, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pentru că au fost incluse în amenajamentele silvice din anii 2003 şi 1952, întrunind, astfel, condiţiile stabilite de pct. I.4 din anexa Legii nr. 213/1998 şi că sancţiunea nulităţii absolute este incidentă în temeiul art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997.

Curtea a constatat că, potrivit deciziei civile nr. 3815 din 03 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Argeş, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 7,14 ha teren forestier s-a efectuat cu încălcarea prevederilor art. 38 din Legea nr. 1/2000, care interzic comisiilor locale să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate prin transferul terenurilor agricole şi forestiere de la o unitate administrativ-teritorială la alta, în condiţiile în care Comisia Judeţeană Argeş avea competenţa de a stabili noul amplasament al terenului în apropierea vechiului amplasament acceptat de fostul proprietar sau de moştenitorii acestuia, conform art. 24 din Legea nr. 1/2000.

A mai reţinut instanţa de apel că cele două hotărâri judecătoreşti invocate de reclamanţi sunt opozabile pârâţilor cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de proba contrară, astfel încât aceştia pot să combată cele stabilite în procesul la desfăşurarea căruia nu au participat formulând apărări proprii şi pretinzând existenţa unui drept preferabil celui recunoscut prin aceste hotărâri. Apărările trebuie, însă, circumscrise temeiurilor care au stat la baza pronunţării celor două hotărâri, iar, în raport cu aceste temeiuri, sunt lipsite de relevanţă susţinerile pârâţilor în sensul că reclamanţii nu au făcut dovada că statul a fost proprietarul terenurilor în litigiu înainte de 1945. Argumentele care au stat la baza celor două nu au fost combătute de pârâţi. Dimpotrivă, aceştia au recunoscut existenţa amenajamentelor silvice, dar le-au negat valenţa stabilită de sentinţa civilă nr. 11559/2014 în baza prevederilor legale (art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi pct. I.4 din anexa Legii nr. 213/1998). De asemenea, pârâţii au recunoscut că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea autoarei M. s-a făcut pe alt amplasament şi nu au contestat dezlegarea cuprinsă în decizia civilă nr. 3815/2015, în sensul că reconstiturea s-a făcut prin transferul terenului forestier în suprafaţă de 7,14 ha de la o unitate administrativ-teritorială la alta.

Curtea a arătat, raportat la dispoziţiile art. 435 alin. (1) C. proc. civ., că atât soluţiile dispuse prin sentinţa civilă nr. 11559/2014 şi decizia civilă nr. 3815/2015, cât şi considerentele care au stat la baza acestora se impun reclamantei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, dar şi Statului Român, ale cărui interese au fost reprezentate de Instituţia Prefectului şi de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, iar aceştia nu pot solicita, în prezentul litigiu, extinderea temeiurilor care au fundamentat pronunţarea respectivelor hotărâri (în speţă, prin afirmarea dreptului de proprietate al statului, anterior anului 1945). De asemenea, a reţinut că reclamanţii nu pot combate, în procesul de faţă, soluţia şi considerentele deciziei civile nr. 798/2009 a Tribunalului Argeş.

Instanţa de apel a apreciat că nulitatea titlului de proprietate nr. x din 12 februarie 2007, al autoarei M., atrage incidenţa principiilor ce guvernează efectele nulităţii actelor juridice, constând în anularea actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis) şi numeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are (nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet).

În acest context, a constatat că prima instanţă a stabilit corect condiţiile ce se impun a fi întrunite cumulativ pentru validitatea aparenţei în drept, respectiv buna-credinţă a dobânditorului, o eroare comună, o eroare invincibilă şi caracterul oneros al actului juridic astfel încheiat, şi că aceste condiţii sunt întrunite în cauză. Astfel, apartenenţa unora dintre terenurile în litigiu la domeniul public al statului a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 11559/2014, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în care cumpărătorii imobilelor în litigiu nu au avut calitatea de părţi. Acest litigiu nu a fost notat în cartea funciară, pentru a se asigura opozabilitatea faţă de terţi, iar toate contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a invocat au fost înscrise în cartea funciară. Aşadar, la momentele în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate, cumpărătorii au cunoscut exclusiv regimul juridic al imobilelor evidenţiat de înscrierile în cartea funciară şi de titlul de proprietate nr. x din 12 februarie 2007. La acea epocă, titlul de proprietate nu era declarat nul şi beneficia de prezumţia de validitate, iar statul se desistase de bun prin autoritatea entităţilor pe care le-a înfiinţat în vederea desfăşurării procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate.

Curtea a reţinut, totodată, că interpretarea dată de reclamanţi dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 este contrară celei expuse în considerentele Deciziei nr. 743/2012 a Curţii Constituţionale, iar sintagma "fostului proprietar rămas fără teren" nu se referă la subdobânditorii de bună-credinţă ai înstrăinărilor succesive.

Referitor la preţul contractelor, curtea a arătat că nici preţul de 200.000 RON, prevăzut în contractul autentificat sub nr. x/2007, nici preţul de 500.000 RON, stabilit prin actul adiţional nr. x/2007 la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2007 nu pot fi apreciate ca derizorii.

În ceea ce priveşte capetele de cerere în revendicare şi în rectificarea cărţilor funciare, instanţa de apel a considerat că au fost formulate cu caracter accesoriu, în raport cu capătul principal având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, ca măsuri impuse de aplicarea principiilor efectelor nulităţii acestor contracte (retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor), iar, astfel, caracterul nefondat al capătului principal a impus primei instanţe respingerea şi a capetelor accesorii, fiind lipsite de orice fundament criticile reclamanţilor privind încălcarea prevederilor art. 563 şi ale art. 907 C. civ.

În cauză, recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, sunt fondate pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte observă că cererile de recurs conţin critici comune, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a reţinut că, în cauză, operează excepţiile de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi cel al validităţii în drept, respectiv buna credinţă a terţului subdobânditor şi siguranţa circuitului juridic, în condiţiile în care terenul a dobândit regimul juridic iniţial de proprietate publică, regim special caracterizat de inalienabilitate, împrejurare confirmată şi reţinută de această instanţă prin raportare la considerentele care au stat la baza hotărârilor judecătoreşti nr. 11559 din 3 decembrie 2014 a Judecătoriei Piteşti şi nr. 3815 din 3 decembrie 2015 a Tribunalului Argeş. Or, în opinia recurenţilor, anularea titlului de proprietate nr. x din 12 februarie 2007 conduce la desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, cu privire la suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră, fiind fără relevanţă buna credinţă întrucât este vorba de un teren proprietate publică a statului.

Pe de altă parte, prin cererea de recurs recurenţii susţin lipsa unor considerente referitoare la modalitatea în care litigiul în care s-a pronunţat nulitatea titlului de proprietate influenţează soluţia din prezenta cauză în contextul în care terenurile nu erau disponibile pentru reconstituire, deoarece aparţineau domeniului public al statului, iar Legea fondului funciar interzicea transferul terenurilor agricole şi forestiere de la o unitate administrativ-teritorială la alta. Invocă faptul că, în speţă, instanţa de apel a reţinut calitatea reclamantei şi a intervenientului de titular al dreptului de proprietate, respectiv posesor de drept, dar a constatat că această calitate nu înlătură concluziile primei instanţe referitoare la îndeplinirea condiţiilor validităţii aparenţei în drept, deşi s-a arătat că atât Constituţia, cât şi legile speciale privitoare la regimul proprietăţii publice consacră principiile garantării şi apărării proprietăţii publice. În plus, în opinia acestora, instanţa de apel nu a analizat capătul de cerere privind revendicarea, atât în privinţa terenului forestier revendicat, cât şi al cantonului silvic, deşi avea această obligaţie.

Înalta Curte constată că regimul juridic afirmat în mod consecvent de către reclamantă şi intervenient, atât prin cererea introductivă, cât şi prin motivele de apel, în privinţa terenului care a format obiectul material al înstrăinărilor succesive contestate, este cel de bun aparţinând fondului forestier naţional, aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, înregistrat ca atare în amenajamentul silvic.

Cauza juridică a cererii de chemare în judecată a fost fundamentată pe motive de nulitate distincte. Pe de o parte, reclamanta a invocat nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat, cu referire la regula constituţională a inalienabilităţii bunurilor din domeniul public. Pe de altă parte, a solicitat aplicarea principiilor efectelor nulităţii actului juridic civil (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, respectiv quod nullum est, nullum producit efectum), ca urmare a anulării prin hotărâre judecătorească definitivă a titlului de proprietate emis pe numele fostei proprietare M. în procedura legii fondului funciar. În litigiul de faţă, reclamantul a susţinut că terenurile predate şi vândute fac parte din domeniul public al statului prin raportare la prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţiei României şi ale Legii nr. 213/1998.

Prima instanţă a examinat cererea de chemare în judecată doar prin prisma celui de-al doilea palier de analiză invocat de reclamantă, făcând referire la hotărârile judecătoreşti ce au vizat valabilitatea emiterii titlului de proprietate al autoarei părâţilor, însă fără a distinge între motivele de nulitate reţinute cu referire la suprafeţele de teren restituite în temeiul legilor fondului funciar şi fără a verifica dacă subdobânditorii cu titlu oneros ai unui bunul public pot opune cu succes excepţiile de la constatarea nulităţii actului subsecvent, respectiv buna credinţă şi principiul securităţii circuitului civil ori pe cel al publicităţii imobiliare, pentru că, pe această cale, bunul ar intra în circuitul civil.

Astfel, pentru suprafeţele de 22,36 ha şi 3,3 ha, s-a reţinut încălcarea prevederilor art. 2 şi art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2000, întrucât reconstituirea dreptului de proprietate pentru autoarea pârâtei H. se putea efectua numai în limita suprafeţelor disponibile, iar nu şi pentru terenurile ce excedau acestor limite; or, a rezultat că suprafeţele de 22,36 ha şi 3,3 ha se aflau în proprietatea publică a statului şi nu erau la dispoziţia comisiilor locale sau judeţene în vederea punerii în posesie şi reconstituirii drepturilor de proprietate pentru persoanele validate. De asemenea, au fost reţinute şi dispoziţiile art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 şi s-a apreciat că terenurile, nefiind la dispoziţia comisiei locale, nu puteau face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, ceea ce face ca titlul de proprietate nr. x din 12 februarie 2007 să fie nul parţial (în privinţa celor două suprafeţe). Pentru suprafaţa de 7,14 ha, s-a arătat că reconstituirea dreptului de proprietate s-a realizat prin transfer de la o localitate la alta, iar anexa 42 s-a întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor legale de către Comisia Locală Răteşti de fond funciar, fără ca în prealabil să existe anexa 37.

Instanţa de apel a validat soluţia instanţei de fond, fără a verifica, în concret, distinct, conform solicitărilor formulate prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea de apel, regimul juridic al terenurilor obiect al contractelor de vânzare cumpărare, precum şi modalitatea în care dreptul de proprietate publică subzistă relativ la fiecare suprafaţă de teren restituită prin titlul de proprietate nr. x din 12 februarie 2007.

Examinând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte constată că, deşi, aparent, instanţa de apel a analizat ambele motive de nulitate invocate de reclamantă şi de intervenient prin prezenta acţiune, în realitate curtea a limitat verificarea criticilor de nelegalitate şi netemeinicie doar la apărările pârâţilor, fără a dezvolta considerente în legătură cu prima cauză de nulitate.

Aşadar, a reţinut că se opun desfiinţării actelor subsecvente emiterii titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, ce a fost anulat într-o procedură jurisdicţională anterioară, principiul ocrotirii bunei credinţe şi cel al publicităţii imobiliare, de vreme ce subdobânditorii au dobândit cu bună credinţă un drept real înscris în cartea funciară, însă nu a verificat dacă schimbarea regimului juridic al bunului, respectiv trecerea din domeniul public în domeniul privat al statului a operat potrivit legii, dacă anularea titlului de proprietate, în condiţiile în care statul, prin autorităţile sale, a introdus imobilul în circuitul civil, împrejurare ce a permis intrarea acestuia în proprietatea unor particulari, reprezintă o ingerinţă sancţionată în mod constant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă această ingerinţă, în măsura în care are o bază legală şi urmăreşte un scop legitim, este disproporţionată în privinţa dreptului de proprietate şi a siguranţei circuitului civil pe care statul trebuie să le garanteze particularilor.

Înalta Curte constată, de asemenea, că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe fondul cererii de revendicare formulate de reclamantă, reţinând doar că, fiind o cerere cu caracter accesoriu, caracterul nefondat al capătului principal a impus primei instanţe respingerea şi a capetului accesoriu, fiind lipsite de orice fundament criticile reclamanţilor privind încălcarea prevederilor art. 563 C. civ.

O astfel de motivare nu corespunde însă exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 ali. 1 lit. b) C. proc. civ.

Aceasta nu subzistă nici în ceea ce priveşte cererea de revendicare a cantonului silvic, singurul argument redat în considerentele deciziei recurate vizând autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 798/2009 a Tribunalului Argeş. Or, motivarea hotărârii se impune ca garanţie de legalitate a raţionamentului judiciar şi este, deopotrivă, necesară pentru exercitarea controlului judiciar, impunând reflectarea în hotărârea judecătorească a modului în care instanţa a examinat în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi nu s-a limitat la a confirma pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior.

În măsura în care instanţa de apel nu era lămurită în legătură cu obiectul dedus judecăţii, trebuie observat că dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. permit explicitarea pretenţiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, cunoscut fiind că atare explicaţii sau precizări pot avea ca obiect pretenţii sau mijloace de apărare insuficient conturate sau argumentate, cuprinse în oricare dintre cererile care au fixat cadrul procesual obiectiv la prima instanţă, precum şi în întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare.

De altfel, oricare dintre părţile căii de atac, prin intermediul actelor de procedură formulate în apel, poate face uz din proprie iniţiativă de dreptul procesual prevăzut de art. 478 alin. (4) menţionat, după cum şi instanţa de apel, din oficiu, poate solicita părţilor astfel de precizări şi explicaţii oricând în cursul judecării apelului, în considerarea principiului fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată, astfel, că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu a analizat dacă schimbarea regimului juridic al bunului a operat în condiţiile invocate de reclamantă şi intervenient, care s-au raportat la prevederile din Constituţie, respectiv din Legea nr. 213/1998, şi care sunt efectele înscrierii terenului în litigiu într-un amenajament silvic într-o acţiune petitorie ca cea dedusă judecăţii. În acest contex, trebuia remarcat că pentru terenul inclus într-un amenajament silvic, situaţie necontestată în cauză, înscrierea face, potrivit art. 5 şi 35 din Legea nr. 18/1991, dovada dreptului de proprietate publică al statului, stingerea acestui drept neputând opera decât în anumite condiţii.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri în baza temeiului legal pe care au fost fundamentate motivele de recurs formulate de recurenţi se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din actul normativ menţionat fiind cele din care rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient.

Înalta Curte observă că, potrivit acestei norme juridice, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţineri şi apărări esenţiale ale recurenţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiţii, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare

Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra raportului juridic litigios, ţinând seama şi de celelalte critici şi mijloace procesuale de apărare invocate.

În ipoteza stabilirii regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat succesiv, urmează să fie analizate caracterele juridice specifice acestui drept - inalienabilitatea, insesizabilitatea şi imprescriptibilitatea - consacrate prin art. 136 alin. (4) din Constituţie şi legile speciale privitoare la regimul proprietăţii publice, iar în ipoteza în care se va stabili că reclamanta şi intervenientul nu sunt titularii dreptului afirmat sau că acest drept de proprietate publică s-a stins în urma unui transfer către domeniul privat care s-a realizat în condiţiile prevăzute de lege, urmează a fi valorificate mijloacele procesuale de apărare reţinute, referitoare la incidenţa unor excepţii sau cauze care înlătură aplicabilitatea principiilor de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi quod nullum est, nullum producit efectum, cu referire şi la normele de drept convenţionale, respectiv la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, şi a se analiza pe fond cererea în revendicare formulată în cauză, precum şi celelalte petite accesorii acesteia.

În acest context, reţinând existenţa unui viciu al motivării deciziei atacate, Înalta Curte constată că nu se mai justifică examinarea criticilor formulate de reclamantă şi intervenient referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material incidente litigiului pendinte, urmând a verifica, în continuare, critica din recursurile declarate de pârâtele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. cât priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 39 din acelaşi act normativ, de către instanţa de apel.

Recurentele pârâte au arătat că în noţiunea de terţ asupra căruia se produce efectul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti se includ terţii interesaţi, cei care sunt atinşi în mod indirect de modalitatea tranşării litigiului şi care au interesul înlăturării faţă de ei a efectelor judecăţii, însă hotărârea judecătorească pronunţată în lipsa titularului dreptului nu produce niciun efect asupra acestuia. În noţiunea de terţ nu sunt incluse persoanele care, fără a avea calitatea de parte în proces, dobândesc drepturi şi obligaţii din perspectiva unei identităţi juridice cu partea, spre exemplu succesorii universali sau cu titlu universal, precum şi cei cu titlu particular, potrivit art. 39 C. proc. civ., care prevede transmiterea calităţii procesuale în cazul în care transmiterea dreptului de proprietate intervine în cursul procesului. Au susţinut că instanţa de apel a făcut testul opozabilităţii prin verificarea producerii probei contrare, însă a ignorat a analiza cu prioritate dacă pârâţii subdobânditori se încadrează în noţiunea de terţi interesaţi.

Critica astfel formulată, analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 435 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, iar alin. (2) statuează expres că hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

O hotărâre judecătorească este prezumată a reflecta adevărul judiciar - res judicata pro veritate accipitur - şi, prin urmare, nu mai poate fi contrazisă de o altă hotărâre.

Producerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu presupune împiedicarea unui nou proces, ci dimpotrivă, existenţa unui un alt litigiu în care cele stabilite definitiv anterior să se impună. Pentru producerea efectului pozitiv nu se cere condiţia existenţei triplei identităţi, aspectul pozitiv putând fi opus şi dacă identitatea de obiect şi de cauză este numai parţială, condiţia fiind dată de lege, adică lucrul anterior judecat într-un alt litigiu să aibă legătură cu soluţionarea celui de-al doilea proces, astfel încât să se poată impune fără a mai fi rediscutat. De asemenea, pentru producerea efectului pozitiv este necesară identitatea de părţi, în sensul că cele statuate anterior printr-o hotărâre pot fi opuse de partea care a câştigat, într-un nou proces, faţă de instanţă sau de partea cu care s-a judecat în primul proces.

Raportat însă la dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. faţă de un terţ, cele arătate anterior se impun ca o prezumţie relativă, acesta, în procesul subsecvent, putând face dovada contrară celor stabilite de prima instanţă. Astfel, dacă noul proces se poartă cu un terţ, statuările instanţei anterioare au doar valoarea unor prezumţii relative, împotriva cărora se poate face dovada contrară. Terţul trebuie să respecte rezultatul dezbaterii judiciare - chiar dacă nu a participat la aceasta - cel puţin până la momentul în care va demonstra în justiţie contrariul. Opunerea hotărârii judecătoreşti, ca mijloc de probă, nu va însemna însă şi posibilitatea invocării obligativităţii acestor efecte faţă de terţi aşa încât aceştia să nu le poată pune în discuţie şi în alt cadru procesual, să nu tindă la a face dovada contrară, invocând propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea ce li se opune.

Mai trebuie reţinut că efectele hotărârii se extind cu caracter obligatoriu şi asupra succesorilor părţilor, ca şi când aceştia ar fi fost participanţi la proces, inclusiv când dreptul litigios este transmis prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu particular, în timpul procesului. Premisa impune însă ca obiectul litigios dezbatut să vizeze în mod direct dreptul născut în patrimoniul succesorului cu titlu particular, în raport de care acesta ar avea îndreptăţirea de a continua procedura judiciară, în care autorul său are calitatatea de parte, în condiţiile art. 39 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, opozabilitatea în cazul instituit de dispoziţiile art. 435 alin. (1) C. proc. civ. se suprapune peste principiul relativităţii efectelor actului, în timp ce în cazul prevăzut de art. 435 alin. (2) din acelaşi act normativ este vorba de opunerea situaţiei juridice nou create faţă de un terţ, neparticipant la dezbaterea judiciară. Ca atare, terţul interesat la care face trimitere alin. (2) al art. 435 C. proc. civ. are în vedere persoanele atinse în mod indirect de modalitatea tranşării primului litigiu şi care au interesul înlăturării faţă de ei a efectelor judecăţii din acel litigiu.

În situaţia de faţă, recurentele confundă de fapt opozabilitatea cu obligativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, în condiţiile în care, faţă de obiectul dedus judecăţii în dosarul nr. x/2013, respectiv anularea titlului de proprietate nr. x din 12 februarie 2007, acestea nu aveau calitatea de succesori ai părţilor în litigiu. Doar în dosarul pendinte acestora le-au putut fi opuse, cu valoarea unui mijloc de probă, hotărârile din dosarul menţionat, prin raportare la dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei nr. 535 din 11 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor formulate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate. Totodată, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile incidente declarate de pârâtele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei nr. 535 din 11 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor formulate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondate, recursurile incidente declarate de pârâtele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.