Exequatur of Spanish parental authority judgment; failure of timely notification under Regulation 2201/2003 and unlawful service of Romanian first-instance judgment

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 06 martie 2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună încuviinţarea recunoaşterii de plin drept a sentinţei nr. 126/2021 pronunţate de Judecătoria de Primă Instanţă şi Instrucţie nr. 1 din Gernika - UPAD, definitivă, prin care s-a dispus ca autoritatea părintească asupra minorelor C. şi D. să se exercite exclusiv de A.; a atribuit numitei A. custodia asupra minorelor E. şi D.; nu a stabilit un regim de şedere între E. şi D. şi numitul B.; a dispus obligarea lui B. să plătească sub formă de pensie alimentară pentru fiicele sale, E. şi D., suma de 200 euro lunar (100 euro pentru fiecare dintre ele). De asemenea, a solicitat să se dispună încuviinţarea recunoaşterii de plin drept şi a hotărârii de îndreptare eroare materială a sentinţei nr. 126/2021, în sensul că acolo unde apare F., ar trebui să apară E..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 299/22.03.2023, Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea de exequator formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a recunoscut de plin drept în România sentinţa nr. 126/2021 pronunţată de Judecătoria de Primă Instanţă şi Instrucţie nr. 1 din Gernika - UPAD, hotărâre rămasă definitivă, a recunoscut de plin drept în România hotărârea de îndreptare eroare materială ataşată, a sentinţei nr. 126/2021 pronunţată de Judecătoria de Primă Instanţă şi Instrucţie nr. 1 din Gernika - UPAD, hotărâre rămasă definitivă.

3. Decizia pronunţată în apel

La termenul de judecată din 12 martie 2024, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia tardivităţii depunerii cererii de apel reţinând că, în temeiul dispoziţiilor art. 468 şi art. 184 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de înscrisurile existente la dosarul tribunalului şi de modul în care s-a desfăşurat procedura de citare şi de comunicare în prima instanţă, că hotărârea nu a fost comunicată, în mod legal, şi totodată, situaţia de fapt invocată pe cale de întâmpinare nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de echipolenţă prevăzute de lege, situaţie în care nu s-a declanşat curgerea termenului de apel, cererea de repunere în termen fiind lipsită de interes.

Prin încheierea din 07 mai 2024, Curtea de apel Timişoara a respins excepţia tardivitităţii depunerii de către apelantul pârât a interogatoriului luat reclamantei A..

Prin decizia civilă nr. 165 din 14 iunie 2024 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâtul B., în contradictoriu cu reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 290/22.03.2023 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a anulat sentinţa primei instanţe şi în rejudecare, a respins acţiunea, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă şi a luat act de opţiunea apelantului-pârât de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Calea de atac exercitată în cauză. Recursul

Împotriva deciziei nr. 165 din 14 iunie 2024, şi a încheierii din 07 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A. în termenul legal.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte reclamanta a criticat soluţia instanţei de respingere a excepţiei tardivităţii depunerii cererii de apel, iar pe de altă parte, a susţinut că, în mod greşit, s-a constatat de către instanţă că prevederile art. 1095 din C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 23 lit. c) din Regulamentul nr. 2201/2023.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că apelul a fost exercitat de pârât cu nerespectarea termenului procedural, peste termenul legal de 30 de zile de la care i-a fost comunicată sentinţa civilă nr. 299/22.03.2023, termenul pentru exercitarea căii de atac împlinindu-se la 26 mai 2023, iar cererea de apel a fost formulată la 27.10.2023.

În privinţa comunicării sentinţei primei instanţe, a susţinut că aceasta a fost transmisă la domiciliul pârâtului din x, judeţul Caraş-Severin, conform menţiunilor din cartea de identitate, unde locuieşte efectiv împreună cu familia sa şi, deşi cunoştea despre existenţa litigiului, nu a efectuat actele procedurale în termenul legal, aspect confirmat de împrejurarea că citaţia pentru dosarul nr. x/2023 având ca obiect încuviinţarea executării silite a sentinţei civile nr. 126/2021 pronunţată Judecătoria de Primă Instanţă si Instrucţie nr. 1 din Gernika - UPAD a fost comunicată la aceeaşi adresă.

În legătură cu această chestiune, a criticat respingerea de către instanţa de apel a cererii privind ataşarea dosarului nr. x/2023 având ca obiect încuviinţarea executării silite a sentinţei civile nr. 126/2021 pronunţată Judecătoria de Primă Instanţă si Instrucţie nr. 1 din Gernika - UPAD pentru a proba această împrejurare, reţinându-se, în mod nelegal, prin încheierea de la termenul de judecată din 07 mai 2024 că sentinţa nu a fost comunicată, în mod legal pârâtului, iar calea de atac a apelului a fost exercitată în termenul legal.

Contrar reţinerilor curţii de apel, termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului a început să curgă cel mai târziu, la data comunicării citaţiei din dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Caras-Severin, moment la care, în mod incontestabil, pârâtul a aflat de existenţa dosarului.

Or, neadministrarea de către instanţa de apel a probei constând în ataşarea dosarului nr. x/2023 al Tribunalului Caras-Severin pentru a se verifica data la care s-a comunicat citaţia atrage incidenţa motivului de casare invocat.

În privinţa motivului de nelegalitate reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel din perspectiva înlăturării de la aplicare a dispoziţiilor art. 1095 din C. proc. civ. având în vedere că în cauză, în opinia acesteia, nu există elemente de extraneitate iar dispoziţiile legale nu sunt în contradictorialitate cu cele din dreptul Uniunii Europene.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, a criticat reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei prevederilor art. 23 lit. c) din Regulamentul nr. 2201/2003 având în vedere că în cauză, nu sunt întrunite condiţiile legale pentru a constata aplicabilitatea acestor dispoziţii, în contextul în care instanţa din Spania a făcut demersurile legale pentru comunicarea actelor procedurale către pârâtul B. .

Conform prevederilor legale, hotărârea judecătorească nu se recunoaşte în ipoteza în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat şi astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc, condiţie care în cauză nu este întrunită, neexistând la dosar dovezi că actele procedurale nu au fost comunicate în timp util sau că pârâtul a acceptat în mod neechivoc hotărârea străină, în condiţiile în care instanţa nu a pus în discuţie necesitatea administrării acestor probe.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 11 septembrie 2024, fiind repartizată, aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 10.

Prin rezoluţia completului din 12 septembrie 2024, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului, cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare în termenul legal.

La 09 octombrie 2024, intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluţia din 18 decembrie 2024, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 05 februarie 2025.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

În privinţa recursului exercitat împotriva încheierii din 07 mai 2024, Înalta Curte constată că în expunerea argumentelor în susţinerea nelegalităţii acestei hotărâri, recurenta reclamantă a criticat soluţia de respingere de către instanţa de apel a cererii de probatorii constând în ataşarea dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin.

Examinând conţinutul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 07 mai 2024, Înalta Curte constată însă, că la respectivul termen de judecată instanţa de apel, respingând excepţia tardivităţii depunerii de către pârât a înscrisului reprezentat de cererea reclamantei de înscriere a minorei E. la reşedinţa din Belgia, a amânat judecarea cauzei la 04 iunie 2024 pentru a permite comunicarea răspunsului la interogatoriu şi pentru a se lua act de conţinutul acestuia, fără a fi puse în discuţie aspecte dintre cele contestate prin cererea de recurs, aşa cum, în mod nereal, se susţine.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu a criticat soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii depunerii de către intimatul-pârât a respectivului înscris, ci a argumentat nelegalitatea încheierii de şedinţă pronunţate la termenul de judecată din 07 mai 2024 din perspectiva respingerii unei solicitări de administrare a unui probatoriu (referitor ataşarea dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin), chestiune invocată şi soluţionată la un alt termen de judecată, astfel cum reiese din conţinutul încheierii de şedinţă din 12 martie 2024 care, de altfel, nu a fost recurată.

În ceea ce priveşte critica, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizând respingerea, de către instanţa de apel, a excepţiei tardivităţii cererii de apel, Înalta Curte reţine că aceasta aduce în discuţie o pretinsă încălcare a prevederilor art. 153 alin. (1) pct. 6, art. 166, art. 184 alin. (2) şi art. 468 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că aspectele criticate de reclamantă au făcut obiectul dezlegărilor instanţei de apel prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 12 martie 2024 când instanţa în temeiul art. 468 şi art. 184 alin. (2) din C. proc. civ., faţă de înscrisurile existente la dosarul tribunalului şi de modul în care s-a desfăşurat procedura de citare şi de comunicare în prima instanţă, a respins excepţia tardivităţii, invocată de reclamantă, prin întâmpinare, constatând că sentinţa atacată nu a fost comunicată în mod legal, situaţia de fapt invocată pe cale de întâmpinare neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de echipolenţă prevăzute de lege, împrejurare în raport de care a reţinut că nu a început curgerea termenului de apel faţă de pârât.

De asemenea, Curtea de Apel Timişoara, examinând materialul probatoriu în raport şi de susţinerile intimatei din întâmpinare, a mai reţinut că, în primă instanţă, procedura de citare cu pârâtul s-a realizat la domiciliul menţionat în cartea de identitate, din x, judeţul Caraş-Severin, însă potrivit menţiunilor din procesul-verbal aflat la dosarul de fond, procedura de citare cu pârâtul nu s-a îndeplinit, acesta fiind plecat din ţară, fără ca prima instanţă să facă demersurile prevăzute de art. 166 şi art. 167 C. proc. civ.

A mai constatat că potrivit înscrisurilor depuse în apel, pârâtul a făcut dovada că la momentul soluţionării cauzei în prima instanţă, în perioada 04.09.2019-04.09.2024, avea stabilită reşedinţa în Belgia, aşa cum rezultă din copia e-cardului cu nr. x, unde se impunea a fi citat.

Înalta Curte reţine că, în drept, conform art. 87 din C. civ., "Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală."

Totodată, dispoziţiile art. 91 din C. civ. prevăd că "Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane. (3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune."

Conform art. 155 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care reglementează locul citării, persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor, iar "în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă".

Pe de altă parte, potrivit art. 166 din acelaşi cod "Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face deoarece imobilul a fost demolat, a devenit nelocuibil sau de neîntrebuinţat ori destinatarul actului nu mai locuieşte în imobilul respectiv sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul va raporta cazul grefei instanţei spre a înştiinţa din timp partea care a cerut comunicarea despre această împrejurare şi a-i pune în vedere să facă demersuri pentru a obţine noua adresă unde urmează a se face comunicarea."

Coroborând aspectele de fapt, astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel, cu dispoziţiile legale anterior referite, Înalta Curte constată că soluţia respingerii excepţiei tardivităţii cererii de apel nu încalcă normele procesuale, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

Astfel, orientarea jurisprudenţială a instanţelor de judecată cu privire la modalitatea în care se aplică, în practică, aceste prevederi legale este constantă, statuând în sensul că noţiunea de domiciliu se raportează la locuinţa unde se găseşte în fapt acea persoană, şi nu corespunde elementelor ce interesează evidenţa populaţiei, prin raportare la menţiunile din cartea de identitate, care au numai un caracter de evidenţă a persoanei respective, potrivit art. 91 C. civ., aceasta, întrucât scopul dispoziţiilor art. 87 C. civ. este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului.

În sprijinul acestei concluzii stă garantarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Este evident că reclamantei nu i se poate obiectiv impune să cunoască locul unde pârâtul şi-a stabilit "în fapt" locuinţa statornică la momentul sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată.

În ipoteza, însă, în care aceasta ajunde să cunoască "prin alte mijloace" faptul că starea de fapt este diferită decât cea înregistrată la serviciul public local de evidenţă a persoanelor, devin incidente dispoziţiile art. 91 alin. (3) C. civ.

Raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, se poate constata că din procesul-verbal de înmânare a citaţiei emise de tribunal pentru termenul de judecată din 22 martie 2023, rezultă că pârâtul B. nu mai locuia la adresa din judeţul Caraş Severin, cu care figura în evidenţele populaţiei, fiind plecat din ţară, dovada de comunicare a sentinţei primei instanţe fiind returnată la dosar cu această menţiune, conform dovezii aflate la fila x, fără ca instanţa însă să facă demersurile impuse de dispoziţiile art. 166 şi art. 167 din C. proc. civ.

Conform art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Prin urmare, legiuitorul a condiţionat începerea curgerii termenul procedural de 30 de zile pentru exercitarea apelului de comunicarea hotărârii, nevalabilitatea actului de procedură al comunicării hotărârii judecătoreşti fiind lipsit de aptitudinea de a declanşa, în mod valabil, curgerea termenului de declarare a apelului.

Prin urmare, întrucât comunicarea sentinţei civile către pârât a fost viciată, procesul-verbal de înmânare fiind restituit cu menţiunea "destinatar plecat din ţară", contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate reţine că termenul pentru apel s-a împlinit la 26 mai 2023, având în vedere că, faţă de cele anterior relevate, termenul pentru exercitarea apelului nici nu a început să curgă atât timp cât sentinţa civilă nu a fost comunicată în condiţii de legalitate.

În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţele interne trebuie să dea dovadă de diligenţă în ceea ce priveşte asigurarea informării părţilor cu privire la termenele de judecată şi să îşi respecte obligaţia de a le asigura participarea efectivă la proces, în caz contrar, dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială - dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, garantat de dispoziţiile convenţionale ale art. 6 par. 1, putând fi afectat în substanţa sa, devenind unul formal şi iluzoriu.

În privinţa susţinerii recurentei-reclamante conform căreia termenul pentru exercitarea apelului a început să curgă la data comunicării citaţiei într-un alt dosar, respectiv dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Caraş Severin, Înalta Curte reţine că această afirmaţie nesocoteşte, în mod nepermis, dispoziţiile din cuprinsul art. 468 alin. (1) din C. proc. civ. care prevăd, în mod imperativ, momentul de început al curgerii termenului pentru exercitarea căii de atac ca fiind data comunicării sentinţei apelate.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, în Decizia nr. 512 din 4.07.2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 468 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: "comunicarea reprezintă garanţia unui proces echitabil şi transparent, scopul acesteia fiind acela ca părţile să ia act de conţinutul hotărârii şi să-şi poată formula, dacă este cazul, criticile împotriva acesteia pe calea apelului sau a recursului, după caz."

În acest context factual, instanţa de control reţine că nu sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatând că instanţa de apel nu a încălcat regulile de procedură privitoare la termenul de declarare a apelului, întrucât pârâtului nu i-a fost legal comunicată sentinţa tribunalului, la o adresă la care nu mai locuia în fapt, împrejurare ce a condus la amânarea începerii curgerii termenului de apel.

Se reţine că recurenta a invocat şi critici vizând greşita înlăturare de la aplicare a art. 1095 şi urm. din C. proc. civ. respectiv, interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 23 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Cadrul legislativ prin care este reglementată recunoaşterea şi executarea pe teritoriul României a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Spania este reprezentat de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (denumit în continuare "Regulamentul"), act normativ ce cuprinde dispoziţii uniforme pentru determinarea normelor de competenţă jurisdicţională între statele membre şi care facilitează libera circulaţie în Uniunea Europeană a hotărârilor judecătoreşti, a actelor autentice şi a acordurilor, stabilind prevederi cu privire la recunoaşterea şi încuviinţarea executării (exequatur) într-un alt stat membru.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, întrucât prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, pronunţată la data de 29 septembrie 2021, în cauza nr. 203/2021 de către de Judecătoria de Primă Instanţă şi instrucţie nr. 1 Gernika-UPAD, au fost rezolvate chestiuni de încredinţare minori şi stabilire obligaţii de întreţinere, instanţa de apel apreciind în mod corect inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1095 din C. proc. civ.

Procedând la verificarea deciziei atacate prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că este incident motivul de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia matrimonială şi a răspunderii părinteşti prevăzut de art. 23 lit. c) din Regulament, întrucât pârâtul nu a fost înştiinţat efectiv despre desfăşurarea procedurii şi nici nu i s-a comunicat sentinţa, reclamanta declarând în procesul din Spania că nu are cunoştinţă de adresa unde locuieşte pârâtul.

Conform art. 23 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, un motiv de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti este în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat şi astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

Din cuprinsul acestor norme regulamentare reiese faptul că se impune instanţei căreia i se solicită să recunoască o hotărâre pronunţată într-un alt stat, obligaţia de a efectua verificări de natură a-i conferi certitudinea respectării dreptului la apărare a pârâtului, care nu a fost prezent la judecata în urma căreia a fost pronunţată respectiva hotărâre, această obligaţie fiind reflectată şi de dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Regulament, conform cărora, în cazul în care este vorba de o hotărâre care s-a pronunţat în lipsa părţii pârâte, partea care solicită recunoaşterea sau încuviinţarea executării trebuie să prezinte originalul sau copia certificată a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Pentru a se constata îndeplinită cerinţa respectării dreptului la apărare nu este suficientă dovada emiterii unei citaţii sau a alor înscrisuri de către instanţa străină, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, fiind necesar ca pârâtul să fie în realitate înştiinţat de proces, prin comunicarea actului de sesizare a instanţei sau unui act echivalent. Se reţine că la dosar nu au fost depuse dovezile menţionate de art. 37 alin. (2) din Regulament, din care să rezulte că pârâtul a fost înştiinţat despre desfăşurarea procesului în Spania sau dovada comunicării actului de sesizare către acesta, având în vedere că nu a fost prezent la judecata finalizată prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, fiind declarat în lipsă, procedura derulându-se în contumacie, conform art. 496 din C. proc. civ.

Verificând modalitatea de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale în speţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, a stabilit instanţa de apel că recurenta nu a depus dovezile enumerate în articolul menţionat pentru a se putea da o dezlegare favorabilă cererii sale, în sensul recunoaşterii în România a hotărârii pronunţate în Spania.

Potrivit menţiunilor cuprinse în hotărârea 29 septembrie 2021, în cauza nr. 203/2021 de către de Judecătoria de Primă Instanţă şi instrucţie nr. 1 Gernika-UPAD., în procesul derulat în Spania, judecata s-a derulat în absenţa intimatului despre care reclamanta a declarat că nu cunoaşte unde se află.

Sub un alt aspect, se observă că, în speţă, nu se regăseşte situaţia de excepţie, prevăzută de art. 23 lit. c) din Regulament, potrivit căruia hotărârea poate fi recunoscută în cazul în care se constată că persoana care nu a fost notificată a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.

Critica recurentei vizând aplicarea greşită a acestor dispoziţii, motivat de faptul că instanţa nu a pus în discuţie necesitatea de a proba această împrejurare subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu poate fi primită.

Potrivit regulilor probaţiunii, regăsite în cuprinsul art. 249 din C. proc. civ., "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.". Reiese, aşadar, că sarcina probei incumbă celui celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit el qui dicit non qui negat).

Cum recurenta reclamantă este cea care susţine că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc, acesteia îi revine sarcina probei pe acest aspect, potrivit principiului şi regulilor probaţiunii mai sus menţionate.

Instanţa de apel, în rejudecare, a stabilit că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat cu prilejul soluţionării cererii finalizată prin sentinţa nr. 126/2021 pronunţată de Judecătoria de Primă Instanţă şi instrucţie nr. 1 Gernika-UPAD.

Cu privire la aceste concluzii nu au fost formulate critici de nelegalitate, ci de netemeinicie care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este lipsită de vicii de legalitate şi, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de şedinţă din 07 mai 2024 şi a deciziei civile nr. 165 din 14 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de şedinţă din 07 mai 2024 şi a deciziei civile nr. 165 din 14 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.