Buyers win specific performance and penalties against seller; both appeals rejected, costs claims fail.

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 11 iulie 2022 reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu S.C. C. S.R.L. ca instanţa să dispună anularea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală (având număr de înregistrare 10c/12.05.2022 emis de executor judecătoresc D.) a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare având încheiere de autentificare nr. x/08.10.2018 dată de Notarul Public E.; obligarea pârâtei să procedeze la recepţia apartamentului nr. x, din blocul C1, 2, a boxei pivniţă nr. B24 şi a locului de parcare suprateran, aflate în curs de edificare terenurile având nr. cadastral x, provenite din dezmembrarea terenului cu nr. cadastral x, situate în mun.

Braşov, str. x, în baza promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare având încheiere de autentificare nr. x/08.10.2018 dată de Notarul Public E.; obligarea pârâtei să facă toate demersurile pentru intabularea apartamentului nr. x, blocul C1, a boxei pivniţă nr. B24 şi a locului de parcare suprateran, aflat în curs de edificare şi să procedeze la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu reclamanţii; obligarea pârâtei la plata sumei de 6.200 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubire pentru depăşirea termenului de predare a bunurilor imobile în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare având încheiere de autentificare nr. f 84/08.10.2018 dată de Notarul Public E. pentru perioada 14 mai 2020 - iunie 2022, precum şi în continuare în cuantum de 230 euro/lună începând cu data 15 te 2022 şi până la data încheierii contractului de vânzare, în principal, să constate nulitatea absolută, iar în subsidiar să dispună anularea următoarelor clauze din promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare având încheiere autentificare nr. 2884/08.10.2018 dată de Notarul Public E.: parţial clauza de la art. 4.1. având următorul conţinut: "Valoarea totală a penalităţilor nu poate depăşi însă suma de 5.000 (cincimii) EURO" şi clauza de la art. 8.5. având următorul conţinut: "Convenim ca în cazul în care promitenta - vânzătoare nu va mai vrea să vândă sau nu poate sa încheie contractul de vânzare conform prezentului contract, să ramburseze promitentului - cumpărător sumele primite plus un procent de 20% din aceste sume (cu titlu de daune interese) şi toate cheltuielile aferente autentificării prezentului act; aceste sume se vor achita în termen de 15 (cincisprezece) zile lucrătoare de la data precizată în notificarea primită de la promitentul - cumpărător".

Prin cererea depusă şi înregistrată la 12 decembrie 2022, reclamanţii au înţeles să îşi modifice cererea de chemare în judecată în sensul în care au solicitat ca în ipoteza în care instanţa va admite capătul de cerere privind intabularea în cartea funciară a imobilului, să pronunţe şi o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

La termenul de judecată din 27 februarie 2023, instanţa a admis excepţia netimbrării capătului de cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare a imobilului apartament nr. x, din blocul C1, 2, a boxei pivniţă nr. B24 şi a locului de parcare suprateran, situat în Braşov, str. x.

Prin sentinţa civilă nr. 103/S/2023 din 10 aprilie 2023, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L şi a obligat pârâta să procedeze la recepţia apartamentului nr. x, din blocul C1, 2, a boxei pivniţă nr. B24 şi a locului de parcare suprateran, aflate în curs de edificare terenurile având nr. cadastral x, provenite din dezmembrarea terenului cu nr. cadastral x, situate în mun. Braşov, str. x, să facă toate demersurile pentru intabularea apartamentului nr. x, blocul C1, a boxei pivniţă nr. B24 şi a locului de parcare suprateran, aflat în curs de edificare şi să procedeze la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii, în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată prin încheierea autentificare nr. 84/08.10.2018 dată de Notarul Public E., în termen de 30 de zile de la data intabulării şi apartamentării imobilului. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 250 euro/lună, cu titlu de penalităţi de întârziere, ce vor fi calculate începând cu data de 06.05.2021 şi până la data predării efective a apartamentului, până la concurenţa sumei de 5000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune interese şi a respins în rest, cererea formulată, ca neîntemeiată. A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 4114,19 RON, reprezentând onorariu avocat şi a sumei de 7825 RON, reprezentând taxa de timbru aferentă pretenţiilor admise.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 218/Ap din 16 februarie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulată de apelanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 103/S din 10 aprilie 2023, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, şi a respins cererea de apel formulată de pârâta S.C. C. S.R.L., reprezentată prin administrator F., împotriva aceleiaşi sentinţe, şi a păstrat sentinţa apelată. A respins cererea apelanţilor- reclamanţi A. şi B. privind obligarea apelantei pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 218/Ap din 16 februarie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă au declarat recurs ambele părţi.

4.1. Recursul declarat de reclamamanţii A. şi B.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate, recurenţii au susţinut că, în mod nelegal, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451-455 din C. proc. civ., a fost respinsă cererea privind acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa nemotivând soluţia de respingere a acestora.

Contrar reţinerilor curţii de apel, reclamanţii au depus la dosar dovada efectuării cheltuielilor de judecată, aspect consemnat de altfel prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 26 ianuarie 2024.

Respingerea cererii reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată din apel nu este justificată nici în raport de soluţia de respingere a apelului părţii adverse şi nici de împrejurarea că aceasta din urmă nu a solicitat obligarea reclamanţilor la restituirea sumelor avansate cu titlu de cheltuieli de judecată.

În absenţa unei motivări care să justifice soluţia de respingere a cererii reclamanţilor de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, a fost nesocotit dreptul părţilor de acces la calea de atac.

4.2. Recursul exercitat de pârâta S.C. C. S.R.L.

Întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta S.C. C. S.R.L., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1270 şi art. 1279 C. civ., dar şi clauzele contractuale din capitolele 1,2,3,5,8 ale antecontractului de vânzare cumpărare, fiind este rezultatul unei greşite aprecieri a probatoriului administrat.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (6) coroborat cu art. 478 din C. proc. civ., art. 272, art. 273, art. 1270, art. 1279 alin. (1) C. civ., în sensul că a intervenit în contractul părţilor fără acordul acestora, respectiv a ignorat criticile apelantei-pârâte şi probatoriul administrat în cauză, potrivit cărora apartamentul nr. x, din blocul C1, boxa pivniţă nr. B24 şi a locului de parcare suprateran, situat în Braşov, str. x nu se afla în curs de edificare pe ambele terenuri având numere cadastrale x (astfel cum a dispus prima instanţa) din extrasele de carte funciară depuse în probatiune la dosarul cauzei, terenul înscris în CF nr. x, nr. cadastral x având o suprafaţă de 5.224 mp, iar terenul înscris în CF nr. x Braşov, nr. cadastral x, având o suprafaţă de 4,776 mp.

Atât prin întâmpinarea formulată cât şi prin motivele de apel, recurenta a menţionat numărul cărţii funciare - CF x Braşov, nr. cad. x, pe care se afla în curs de edificare imobilul condominiu C1 din care fac parte şi apartamentele în litigiu, astfel că reclamanţii puteau preciza care este cartea funciară aferentă imobilului condominiu din care face parte şi imobilul în litigiu. Aşadar, reclamanţii aveau obligaţia de a indica numărul cărţii funciare şi numărul cadastral în care este intabulat apartamentul şi locul de parcare, nicidecum numărul cărţilor funciare aferente terenurilor pe care se aflau în curs de edificare cele două blocuri, în blocul C1 aflându-se şi apartamentul în litigiu, asupra terenului, cumpărătorilor, la data încheierii contactului de vânzare-cumpărare în forma autentică fiindu-le transferat doar o cotă parte din terenul aferent construcţiei, nu întreaga suprafaţă de teren (5.224 mp.) din terenul pe care se afla în curs de edificare blocul C1.

La dosarul cauzei, nu există nicio probă care să ateste faptul că imobilul apartament nr. x, din blocul C1, boxa pivniţă nr. B24 şi locul de parcare suprateran, situat în Braşov, str. x, se află în curs de edificare pe două terenuri diferite, înscrise în cărţi funciare diferite şi având numere cadastrale diferite.

Realitatea faptică şi juridică constă în faptul că pe fiecare dintre terenuri se aflau în curs de edificare două blocuri, C1 şi C2, fiecare având autorizaţie de construire distinctă, fiind imposibil ca obiectul promisiunii să facă parte şi din blocul C1 şi din blocul C2, atât în promisiunea cât şi în dispozitivul sentinţei apelate fiind menţionat în mod explicit blocul C1.

Instanţa de apel ar fi trebuit, în virtutea rolului activ, să solicite reclamanţilor clarificări şi precizări privind numărul cărţii funciare şi numărul cadastral aferent terenului pe care se afla în curs de edificare blocul C1.

Identificarea cadastrală pentru imobilele obiect al cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze aparţine reclamanţilor, iar nu pârâtei, la dosarul cauzei neexistând dovada intabulării condominiului din care fac parte imobilele obiect al promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare şi nici dovada proprietăţii pârâtei asupra terenului înscris în cele două cărţi funciare pe care se aflau în curs de edificare cele două blocuri.

Conform promisiunii încheiate între părţi, identificarea cadastrală a imobilelor obiect al prezentei cauze nu reprezintă o obligaţie contractuală neîndeplinită de către pârâtă, părţile nestabilind un termen clar, precis până la care trebuie efectuată intabularea şi apartamentarea imobilelor ce fac obiectul promisiunii.

Deşi în motivarea deciziei recurate instanţa de apel reţine faptul că imobilele ce fac obiectul prezentei cauze se află în blocul C1, totuşi nu a procedat la stabilirea exactă a cărţii funciare aferentă terenului pe care se afla în curs de edificare blocul C1.

Instanţa de apel a ignorat critica apelantei-pârâte şi probatoriul administrat în cauză potrivit căruia prima instanţă a obligat pârâta la intabularea imobilelor, fără lua în considerare neplata preţului pentru terenul pe care se aflau în curs de edificare cele două blocuri şi efectele juridice pe care construcţia aflată în curs de edificare de promitenta-vânzătoare pe terenul altuia le poate produce.

Referitor la petitul având ca obiect obligaţia de intabulare, instanţele anterioare au omis să cerceteze, să analizeze, să reţină faptul că terenul pe care se afla în curs de edificare construcţia dezvoltată de recurentă, din care fac parte şi apartamentul nr. x, din blocul C1, boxa pivniţă nr. B24 şi a locul de parcare suprateran, situat în Braşov, str. x, aparţine numitei G., aceasta din urmă fiind un terţ faţă de promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, care produce efecte doar între contractanţi, şi anume părţile originare din prezenta cauză.

La cap. 1 alin. (1) din promisiune, părţile semnatare au convenit transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul promisiunii după edificarea blocurilor, intabularea şi apartamentarea acestora şi transferul dreptului de proprietate asupra terenului, cea din urmă condiţie nefiind îndeplinită la data prezentei, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară depus în probaţiune în apel.

Până la desocotirea situaţiei privind edificarea construcţiei de către promitenta-vânzătoare pe terenul numitei G. respectiv, până la eventuala dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului de către promitenta-vânzătoare S.C. C. S.R.L., interesul în obligarea pârâtei la intabulare nu este unul actual.

La pronunţarea hotărârii recurate, instanţa de apel a ignorat convenţia părţilor, stabilind în sarcina apelantei-pârâte obligaţii ce nu erau ajunse la scadenţă şi reţinând neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, contrar clauzelor contractuale stipulate în convenţia părţilor.

În considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel reţine că pârâta este cea care are obligaţia de a efectua demersurile pentru înscrierea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a se putea efectua ulterior transferul dreptului de proprietate, aceste obligaţii fiind asumate prin antecontract.

Pârâta are această obligaţie, însă părţile nu au stabilit data limită până la care această obligaţie de intabulare şi apartamentare a condominiului din care fac parte şi apartamentul în litigiu trebuie îndeplinită, instanţa neputând interveni şi modifica clauzele contractuale stabilite şi agreate de părţi.

Totodată, obligaţia de semnare a contractelor de vânzare-cumpărare nu este ajunsă la termen, astfel încât pârâta nu poate fi acuzată de neîndeplinirea acestei obligaţii.

Instanţa de apel a ignorat criticile aduse sentinţei apelate şi probatoriul administrat în cauză, potrivit cărora, pentru a efectua demersurile pentru intabularea apartamentului nr. x, din blocul C1, boxa pivniţă nr. B24 şi a locului de parcare suprateran, situat în Braşov, str. x, este necesar ca societatea pârâtă să parcurgă mai multe etape respectiv: achitarea preţului pentru teren şi radierea notării contractului de vânzare-cumpărare cu rezerva dreptului de proprietate de la cartea funciară, obţinerea unei noi autorizaţii de construire având la bază proiectul de structură modificat conform consolidărilor pe care societatea pârâtă a fost obligată să le execute, recepţia la terminarea lucrărilor, obţinerea certificatului de atestare a edificării imobilului, întocmirea certificatului de performanţă energetică pentru întregul imobil (bloc), înregistrarea imobilului (blocului) la Direcţia Fiscală Braşov, întocmirea releveelor aferente apartamentelor, apartamentarea imobilului, întocmirea actului autentic de apartamentare, înregistrarea la OCPI a imobilului, eliberarea încheierii şi a extrasului de carte funciară şi abia apoi intabularea apartamentului nr. x, din blocul C1, boxa pivniţă nr. B24 şi a locului de parcare suprateran, situat în Braşov, str. x.

Instanţa de apel a ignorat convenţia părţilor, a ignorat termenele stabilite de acestea, a ignorat faptul că obligaţiile stabilite în sarcina pârâtei conform celor două promisiuni nu sunt ajunse la scadenţă, considerând, fără justificare, că pârâta deja se face vinovată de neîndeplinirea obligaţiilor anterior menţionate.

Instanţa de apel a omis să analizeze că predarea (nu şi recepţia lucrărilor din apartament) acestor imobile se poate face doar după edificarea blocului CI în regim de S+P+HE, după efectuarea intabulării blocului şi apartamentării acestuia, intabularea blocului şi apartamentarea putându-se efectua doar condiţionat de transferul dreptului de proprietate asupra terenului de la G. la S.C. C. S.R.L..

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă a criticat decizia curţii de apel din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în primă instanţă şi apel, afirmând necesitatea cenzurării cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaţial convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii acestora în raport cu complexitatea activităţii depuse de avocat. De asemenea, în privinţa cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, având în vedere că acestea se raportează la petitele admise, a solicitat respingerea petitului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, la fond şi apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 21 august 2024, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală atunci când a respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată în absenţa oricăror probe care să facă dovedească avansarea vreunei cheltuieli în legătură cu combaterea apelului exercitat de partea adversă.

Recurenţii reclamanţi nu au depus întâmpinare şi nici la răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II. 1 Recursul reclamanţilor

Prin recursul formulat, recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel cu privire la respingerea cererii acestora privind acordarea de cheltuielile de judecată din perspectiva nemotivării acestei soluţii, pe de altă parte, iar pe de altă parte, au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 452-453 C. proc. civ., în sensul în care, deşi au făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată şi cu toate că părţii adverse i-a fost respinsă calea de atac exercitată, a fost respinsă solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Deşi încadrate, în drept, de către recurenţii-reclamanţi în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate invocate aduc în discuţie nesocotirea de către instanţa de apel a obligaţiei de motivare a hotărârilor judecătoreşti, critică ce se subsumează motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., dar şi o pretinsă nesocotire a normelor de drept procesual care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, chestiune ce poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind invocat în mod pur formal.

Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi au susţinut, sub un prim aspect, că decizia recurată este nemotivată în ceea ce priveşte respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât instanţa de apel s-a limitat la a reţine nedovedirea de către reclamanţi a cheltuielilor făcute în apelul pârâtei.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Obligaţia privind motivarea hotărârii judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României).

În cauză, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, se constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, prezentând considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, reţinând că, în lipsa unor dovezi care să probeze efectuarea de cheltuieli în combaterea apelului exercitat de partea adversă, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi admisă.

Prin urmare, pentru considerentele anterior arătate, nu poate fi reţinută existenţa unui viciu de motivare a hotărârii recurate, aşa cum se susţine prin memoriul de recurs.

În continuare, sub un aspect secund, reclamanţii au invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor procesuale care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată.

În dezlegarea acestei problemei de drept enunţate, Înalta Curte va porni de la dispoziţiile de ordin general prevăzute de art. 452-453 alin. (1) din C. proc. civ., care instituie regula conform căreia partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, respectiv, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Din economia reglementărilor destinate acordării cheltuielilor de judecată, reiese, în mod neechivoc, pe de o parte, că solicitantul cheltuielilor de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada efectuării acestora, iar pe de altă parte se instituie, caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, a cărei soartă depinde de soluţia dată cererii principale din dosar şi etapa procesuală unde au fost generate.

În mod constant, s-a subliniat că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat iniţierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu.

Culpa procesuală, care include noţiunea de "parte care pierde procesul", nu poate fi înţeleasă decât prin raportare la soluţia pronunţată de către instanţa învestită cu soluţionarea unei etape procesuale, concluzie care decurge din interpretarea logico-sistematică a textelor legale invocate.

Cu toate acestea, criticile recurenţilor-reclamanţi nu pot primi o abordare simplistă, în sensul arătat de către aceştia, anume că dacă a fost respins apelul părţii adverse, aceasta trebuie obligată, eo ipso, fără nicio distincţie, la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta întrucât viziunea recurenţilor-reclamanţi omite faptul că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 452 şi art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reiese că acordarea de cheltuieli de judecată este condiţionată de probarea acestora, în condiţiile legii. Din această perspectivă, la acordarea cheltuielilor de judecată vor putea fi avute în vedere doar cele avansate de parte cu scopul de a se apăra împotriva cererii formulate împotriva sa şi în măsura în care ele au fost dovedite.

Prin urmare, Înalta Curte constată că existenţa la dosar a unor dovezi privitoare la achitarea unor cheltuieli de judecată de către partea "căştigătoare" nu este per se suficientă pentru admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, această cerere urmând a fi respinsă în absenţa oricărei dovezi care să probeze avansarea cheltuielilor în scopul combaterii poziţiei procesuale a părţii adverse.

În atare context, respingerea căii de atac a părţii adverse, deşi naşte în patrimoniul părţii căştigătoare dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, acestea vor fi acordate numai în măsura în care sunt probate ca fiind efectuate în contracararea pretenţiilor părţii adverse.

Drept urmare, în cadrul operaţiunii de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa trebuie să analizeze în ce măsură cheltuielile solicitate de partea care a câştigat procesul sunt justificate, respectiv dacă sunt efectuate în scopul pentru care au fost pretinse.

Astfel, caracterul real se demonstrează cu documentele doveditoare care atestă plata sumelor ce reprezintă cheltuieli de judecată chitanţe, facturi, ordine de plată, extrase de cont etc. din care să rezulte, în mod indubitabil, scopul cu care aceasta fost achitată.

Aplicând aceste chestiuni pur teoretice la cazul concret dedus judecăţii, Înalta Curte constată că, prin pronunţarea deciziei atacate, au fost aplicate, în mod corect, dispoziţiile art. 453, cât şi cele ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prin respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanţi.

Astfel, se observă că, în mod corect, curtea de apel a reţinut că, deşi reclamanţii din prezentul recurs reprezintă partea care a "câştigat", aceştia nu au exhibat dovezi din care să rezulte cheltuielile de judecată avansate în scopul combaterii apelului formulat de pârâtă şi care să justifice admiterea cererii de acordarea de cheltuieli de judecată.

Este real că din conţinutul facturii seria x nr. x din 02 august 2023 aflată la dosarul instanţei de apel, rezultă că suma de 8807 RON a fost emisă de Societatea de avocaţi Gal, H. pentru serviciile juridice acordate reclamanţilor A. şi B. în dosarul nr. x/2022, conform contractului nr. x din 26 iulie 2023, achitată de A. prin Ordinul de plată, conform dovezilor aflate la filele x şi 162.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că din factura din 02 august 2023 aflată la dosarul instanţei de apel nu rezultă că plata efectuată de reclamanţii A. şi B. cu titlul de onorariu de avocat a fost făcută în scopul formulării de apărări cu privire la apelul exercitat de către partea pârâtă.

Înalta Curte reţine că, în mod uzual, onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze pe lângă numărul contractului de asistenţă juridică şi numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume, scopul respectiv serviciul juridic prestat pentru care a fost încasat respectivul onorariu avocaţial (reprezentare, redactare apel, întâmpinare etc).

Dovezile depuse la dosarul cauzei de către reclamanţi cu privire la cheltuieli de judecată nu poate fi considerat act justificativ în sensul dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ. care poate sta la baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată în lipsa unor elemente esenţiale din care să rezulte că plata a fost efectuată pentru serviciile prestate de către avocat în scopul combaterii apelului exercitat de partea adversă.

Menţiunea generică "Servicii juridice-reprezentare în faţa instanţei de apel" din cuprinsul facturii din 02 august 2023 nu poate genera în sarcina părţii adverse căzute în pretenţii obligaţia de dezdăunare a reclamanţilor pentru cheltuielile de judecată pretins a fi efectuate de aceştia, în lipsa unor menţiuni exprese din care să rezulte suma avansată de reclamanţi pentru formularea de apărări în legătură cu apelul pârâtei.

În fine, în privinţa nesocotirii de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În speţa pendinte, prin decizia recurată, curtea de apel a respins ambele apeluri exercitate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 103/S din 10 aprilie 2023, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă.

Temeiul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. şi este determinat de însăşi atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, care generează obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, respectiv de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze, astfel cum s-a relevat şi anterior.

Pentru aplicarea dispoziţiei legale anterior menţionate, interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul desfăşurării acestuia. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, în cazul de faţă poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului căii de atac şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a acesteia.

Or, având în vedere soluţia de respingere a ambelor apeluri, se observă că ambele părţi au căzut în pretenţii una faţă de cealaltă, astfel încât nu se justifică cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanţi nici din această perspectivă.

II. 2. Recursul pârâtei

Recursul pârâtei este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (6), art. 272, art. 273, art. 478 din C. proc. civ., precum şi a art. 1270, art. 1279 alin. (1) din C. civ.

Într-o primă critică, recurenta susţine că obligarea sa, de către instanţa de apel, să procedeze la recepţia boxei pivniţă nr. B24 din blocul C1, şi a locului de parcare, contravine pct. 5.2 din promisiunea de vânzare-cumpărare, instanţa intervenind astfel, în mod nelegal, în contractul părţilor. Tot cu referire la această critică, recurenta-pârâtă pretinde că instanţa de apel nu a indicat temeiul de drept, pentru care a admis petitele privind recepţia boxei pivniţă nr. B24 din blocul C1, şi a locului de parcare.

Această critică nu este fondată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că instanţa de apel nu a intervenit asupra clauzelor contractuale din promisiunea de vânzare-cumpărare autenficată sub nr. x din 08 octombrie 2018 dată de notarul public E., ci a interpretat clauzele cuprinse în actele juridice încheiate de părţi, care relevă manifestarea de voinţă a acestora, acordând eficienţă juridică dispoziţiilor art. 1270 din C. civ., prin interpretarea voinţei părţilor expuse în capitolele 1 (obiectul contractului) şi 3 (încheierea contractului de vânzare, transferul dreptului de proprietate) din promisiunea de vânzare-cumpărare.

Se constată că, în cuprinsul capitolelor 1 şi 3 din actul juridic intervenit între părţi, se menţionează că obiectul contractului îl constituie achiziţionarea acestui imobil, prin imobil înţelegându-se atât apartamentul, dar şi boxa şi locul de parcare. De asemenea, printre obligaţiile asumate de către recurentă, sunt indicate şi cele privind intabularea şi recepţia imobilului, care formează obiectul actului juridic.

Soluţia nu reprezintă consecinţa unei imixtiuni a instanţei în voinţa contractuală a părţilor, cum eronat susţine recurenta, ci este fundamentată pe regulile de interpretare a contractelor, astfel cum sunt reglementate de art. 1266 alin. (1) şi 1267 din C. civ.

Astfel, potrivit art. 1266 alin. (1) C. civ. "Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor", iar potrivit art. 1267 din C. civ. "Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului".

Dând eficienţă juridică dispoziţiilor legale antereferite, atâta vreme cât obiectul antecontractului era reprezentat de apartamentul, boxa şi locul de parcare, recurentei îi revine obligaţia corelativă de predare a tuturor acestor componente asupra cărora poartă dreptul de proprietate, conform clauzelor contractuale stipulate de către părţi.

În concluzie, printr-o interpretare sistematică a clauzelor contractuale cu referire la normele juridice legale incidente în cauză, se decelează că promitentul vânzător este debitorului obligaţiilor contractuale de a intabula şi a realiza recepţia atât a apartamentului, cât şi locului de parcare şi a boxei, neputând fi primită susţinerea contrară a recurentei.

A doua critică se referă la neexercitarea de către instanţa de apel a rolului activ, recurenta-pârâtă susţinând că instanţa nu a dat dovadă de rol activ şi nu a solicitat reclamanţilor clarificări şi precizări privind numărul cărţii funciare şi numărul cadastral aferent terenului pe care se afla în curs de edificare blocul C1.

Critica nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă pretinde instanţei să administreze probatorii cu privire la o construcţie edificată chiar de către aceasta, despre care nu poate pretinde că nu-i cunoaşte datele de identificare, lipsind, astfel, interesul în formularea unei astfel de critici. Pe de altă parte, identificarea numerelor cadastrale reprezintă o chestiune ce ţine, eventual, de executarea hotărârii, iar nu un aspect de nelegalitate care să conducă la desfiinţarea hotărârii atacate.

Totodată, identificarea cărţii funciare şi a numărului cadastral al terenului, pe care se construia imobilul reprezintă obligaţii asumate expres de recurenta-pârâtă prin promisiunea de vânzare cumpărare (art. 3.1 din antecontract), aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel. Această identificare se realizează la momentul intabulării condominiului, ca etapă prealabilă intabulării unităţilor locative şi vânzării apartamentelor.

În capitolul 1 din promisiune, imobilele promise reclamanţilor au fost identificate în blocul C1, după ce în preambulul actelor se precizează că edificarea proiectului imobiliar se realizează pe terenul cu nr. cad. x.

Din cuprinsul extraselor de carte funciară depuse la dosar, rezultă că acest teren a fost dezmembrat, iar poziţiile din CF x au fost transcrise în CF x.

Identificarea cadastrală actuală pentru imobile constituie, aşadar, o obligaţie a recurentei aferentă executării obligaţiilor de a face asumate, care nu poate fi transferată instanţei de judecată ori în sarcina reclamanţilor.

Mai mult, prin această critică se tinde la o evaluare a probatoriului, care reprezintă o chestiune de netemeinicie ce excedează prezentului cadru procesual, neputând face obiectul controlului de legalitate în calea de atac extraordinară a recursului.

A treia critică se referă la faptul că instanţa de apel nu ar fi luat în considerare că terenul pe care se afla în curs de edificare construcţia, din care fac parte şi imobilele în litigiu (apartamente, boxă pivniţă şi locuri de parcare) aparţine numitei G., terţ faţă de promisiunea bilaterială de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 08 octombrie 2018 de către notar E.. În acest sens, recurenta arată că părţile semnatare din promisiunea de vânzare-cumpărare au convenit ca transferul dreptului de proprietate să se realizeze după edificarea blocurilor, intabularea şi apartamentarea acestora, condiţie care nu s-a îndeplinit, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară depus la dosar. Recurenta apreciază că până la clarificarea situaţiei cu proprietara terenului, interesul reclamanţilor în obligarea pârâtei la intabulare nu este actual.

Nici această critică nu poate fi primită.

În mod corect, instanţa de apel a reţinut că obligaţia recurentei-pârâte de vânzare a apartamentului, boxei şi locului de parcare include obligaţia promitentului-vânzător de a dobândi drepturile reale asupra terenului, pe care urma să edifice blocul, care cuprindea apartamentele, obiect al promisiunilor de vânzare-cumpărare.

Situaţia juridică a terenului era cunoscută de către ambele părţi contractante, fiind menţionată în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare, aspect necontestat de către recurentă.

În acest sens, la pct. 8.10 din antecontract s-a prevăzut că "Subsemnatul promitent-cumpărător am cunoştinţă de situaţia de fapt şi de drept cu privire la imobilul, ce face obiectul acestui antecontract şi ştiu că acesta face parte dintr-un condominiu ce se realizează de promitenta-vânzătoare pe un teren cumpărate de aceasta în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2018 de notarul public I., dobândit cu amânarea transferului proprietăţii la achitarea integrală a preţului...".

Vânzarea cu amânarea transferului de proprietate este reglementată de legea civilă (art. 1274 din C. civ.), recurenta urmând să devină proprietara terenului la data achitării ultimei rate de preţ.

Întrucât recurenta s-a obligat să vândă reclamanţilor imobilele descrise în antecontracte, rezultă că aceasta şi-a asumat îndatorirea să dobândească şi proprietatea terenului şi să îndeplinească toate formalităţile privind transmisiunea acestui drept, inclusiv intabularea.

Dobândirea terenului în proprietate este subsumată voinţa recurentei de a-şi executa obligaţiile asumate prin promisiunile de vânzare. Aceasta nu se poate exonera de executare prin rămânerea în pasivitate cu privire la situaţia acestui teren sau prin invocarea propriei culpe în neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Chiar dacă părţile nu au stabilit un termen expres pentru perfectarea vânzării, această obligaţie este dependentă de data predării imobilelor, care în cauză, a fost depăşită şi care dovedeşte refuzul îndeplinirii obligaţiei de a face asumate.

Prin urmare, este necesar, pe de o parte, să se realizeze o distincţie între raportul juridic intervenit între recurentă şi proprietarul terenului, iar, pe de altă parte, între raportul juridic intervenit între promitentul-vânzător şi promitentul-cumpărător.

Îndeplinirea sau nu a obligaţiilor care sunt cuprinse în conţinutul primului raport juridic (dintre recurentă şi proprietarul terenului) nu sunt de natură a afecta existenţa şi valabilitatea obligaţiilor din conţinutul celui de-al doilea raport juridic (între recurentă şi intimaţi).

În concluziile, recurenta-pârâtă are îndatorirea de a-şi respecta şi de a-şi executa cu bună-credinţă obligaţiile asumate prin încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, iar intimaţii au interes legitim şi actual în formularea pretenţiilor deduse judecăţii, neputându-li-se opune neexecutarea de către recurentă a obligaţiilor din conţinutul primului raport juridic.

Pentru considerentele expuse, se constată că nu este întemeiată critica formulată.

O altă critică critică constă în faptul că instanţa de apel a dispus obligarea sa la executarea unor îndatoriri care nu erau ajunse la scadenţă, respectiv a reţinut că recurenta trebuie să efectueze demersurile pentru înscrierea dreptului de proprietate, deşi părţile nu au stabilit data limită până la care această obligaţie trebuie îndeplinită.

Această critică nu este întemeiată, întrucât instanţa de apel a dispus ca recurenta să îşi execute propria obligaţie, constând în predarea apartamentelor, boxelor şi locurilor de parcare, astfel cum această a fost stipulată în cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte reţine că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune ex contractu, având ca obiect executarea obligaţiilor de a face asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, iar instanţele devolutive s-au pronunţat în limitele învestirii, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., adică cu privire la obligaţia principală a recurentei, respectiv de predare a apartamentelor, boxelor, locurilor de parcare.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi la clauzele contractuale convenite de părţi, recurenta a fost obligată, în principal, să procedeze la recepţia imobilului şi a componentelor aferente şi ulterior îndeplinirii acestei obligaţii, să facă toate demersurile pentru intabulare şi să procedeze la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii, în termen de 30 zile de la data intabulării şi apartamentării imobilului.

În acest context, instanţele devolutive, cu respectarea principiului disponibilităţii, au dispus ca recurenta să execute obligaţiile contractuale, statuând că se află în culpă contractuală pentru neexecutare, iar nu la obligaţii ulterioare, pentru care nu s-au prevăzut termene scadente.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că îndeplinirea operaţiunii de intabulare erau condiţionată de efectuarea mai multor demersuri anterioare (achitarea preţului pentru teren, radierea notării contractului de vânzare-cumpărare cu rezerva dreptului de proprietate la cartea funciară, obţinerea unei noi autorizaţii de construire, recepţia la terminarea lucrărilor, obţinerea certificatului de atestare a edificării imobilului, întocmirea certificatului de performanţă energetică, înregistrarea imobilului la Direcţia Fiscală Braşov, întocmirea releveelor aferente apartamentelor, apartamentarea imobilului, întocmirea actului autentic de apartamentare, înregistrarea la OCPI a imobilului, eliberarea încheierii şi a extrasului de carte funciară).

Recurenta susţine că aceste demersuri prealabile nu au fost realizate de către intimaţi, nefiind depuse la dosar înscrisurile doveditoare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că, raportat la obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată- obligarea recurentei să procedeze la predarea imobilelor menţionate în antecontractele de vânzare-cumpărare- demersurile anterioare intabulării dreptului de proprietate sunt lipsite de relevanţă, întrucât demersul judiciar al reclamanţilor are ca scop obligarea recurentei să respecte îndatoririle asumate prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat cu aceştia.

Prin urmare, critica nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, fiind străină de ceea ce s-a dezbătut în economia cauzei.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a omis să analizeze apărarea recurentei potrivit căreia predarea imobilelor se poate face doar după edificarea blocului C1 în regim de S+P+11E, după efectuarea intabulării blocului şi apartamentării acestuia, iar intabularea blocului şi apartamentarea era condiţionată de transferul dreptului de proprietate asupra terenului de la G. la recurentă. În acest sens, recurenta arată că reclamanţii cunoşteau faptul că imobilele în discuţie fac parte dintr-un condominiu edificat de către recurentă pe un teren dobândit cu amânarea transferului proprietăţii la achitarea integrală a preţului.

Referitor la această critică, Înalta Curte constată că reprezintă o reluare a unor chestiuni expuse anterior, cărora li s-a dat răspuns prin considerentele instanţei subsumate celei de-a treia critici din recurs, respectiv aceea privind faptul că instanţa de apel nu ar fi luat în considerare că terenul pe care se afla în curs de edificare construcţia, din care fac parte şi imobilele în litigiu aparţine numitei G..

Prin urmare, pentru aceleaşi considerente, ce nu se mai impun a fi reluate, critica nu poate fi primită.

Sub un ultim aspect, recurenta a criticat decizia curţii de apel din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, afirmând necesitatea cenzurării cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaţial convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii acestora în raport cu complexitatea activităţii depuse de avocat. De asemenea, în privinţa cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, având în vedere că acestea se raportează la petitele admise, a solicitat respingerea petitului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, la fond şi apel.

Analizând susţinerile recurentei dar şi conţinutul dispozitului deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă nefiind obligată la plata niciunei sume cu acest titlu. În atare context, critica apare ca neavenită, fără legătură cu soluţia pronunţată de curtea de apel, partea recurentă fiind într-o vădită eroare în legătură obligaţiile ce i-au fost stabilite prin hotărârea recurată.

În continuare, în legătură cu pretinsa nelegalitate a soluţiei de obligare, în primă instanţa, a recurentei-pârâte, la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat în cuantum de 4114,19 RON şi 7825 RON, constând în taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, Înalta Curte reţine că în privinţa acestei critici sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care stabilesc că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Aşadar, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă.

Soluţia expusă este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, întrucât efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel întrucât numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie. În ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită prin exercitarea căii extraordinare de atac, contrar dispoziţiilor exprese ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

În cauză, Înalta Curte constată că soluţia de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat către reclamanţi, a fost pronunţată de prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 103 S din 10 aprilie 2023.

Or, eventualele critici de netemeinicie a acestei soluţii ar fi putut fi invocate de către pârât doar prin exercitarea căii de atac a apelului şi formularea unor critici împotriva acestei soluţii date de prima instanţă.

Pârâta deşi a promovat apel, nu a criticat soluţia primei instanţe din perspectiva cuantumului excesiv al onorariului de avocat, ci a înţeles să invoce nelegalitatea acestei soluţii în prezenta cale de atac.

Or, recursul este o cale extraordinară de atac, pe calea căreia pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele prevăzute de alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nu pot fi însă primite de instanţa de recurs, astfel cum se statuează în alin. (2) al aceluiaşi text de lege, expus mai sus, decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că, dacă recurenta-pârâtă voia să-şi conserve inclusiv în recurs dreptul de critică asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă, trebuia să formuleze criticile referitoare la soluţia pronunţată asupra acestei chestiuni, ocazionând aşadar un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă acest demers rămânea fără succes, putea reitera criticile corespunzătoare şi în recurs.

În concluzie, întrucât judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă, iar în speţă criticile invocate în cadrul acestui recurs nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, ele nu pot fi examinate în calea de atac extraordinară a recursului.

În consecinţă, faţă de caracterul extraordinar al prezentei căi de atac şi de prevederile explicite ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă nu mai poate contesta direct în recurs modul de soluţionare de către prima instanţă a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată de către reclamanţi, câtă vreme aceste critici nu au fost formulate printr-un apel promovat împotriva acestei soluţii prin care aceasta a fost examinată, consecinţa fiind că respectiva soluţie a intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 218/Ap din 16 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 218/Ap din 16 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.