Debtor's acquiescence to judgment quashes appeal; repayment of €130,000 plus interest upheld, appeal costs awarded

Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 24 noiembrie 2021, sub numărul x/2021, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 130.000 de euro, conform contractului de novaţie nr. 8 din 20.12.2017 şi actelor adiţionale încheiate ulterior, plus dobânda legală calculată de la data punerii în întârziere şi anume 13.03.2021 şi până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

2. Judecata în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din 14.09.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiş, observând obiectul cererii de chemare în judecată, prin raportare la obiectul cererii de chemare în garanţie, având în vedere dispoziţiile art. 72 C. proc. civ., a constatat că nu există nicio legătură de dependenţă şi subordonare între cererea de chemare în garanţie şi cererea de chemare în judecată, motiv pentru care a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 86/PI din 25.01.2023, Tribunalul Timiş a respins excepţia nulităţii absolute şi relative a actului adiţional din 23.12.2019, invocată de pârâtul B.; a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul B. să restituie reclamantului suma de 130.000 euro şi dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la data de 13.03.2021 şi până la restituirea efectivă; a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului suma de 30.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

4. Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 52 din 28 februarie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii apelului împotriva sentinţei civile nr. 86/25.01.2023 pronunţată de Tribunalul Timiş, a respins, ca inadmisibil, apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 86/PI din 25.01.2023 pronunţată de Tribunalul Timiş, a respins, ca nefondat, apelul formulat de acelaşi pârât împotriva încheierii de şedinţă din 14.09.2022 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2021, şi a obligat apelantul la plata sumei de câte 3000 RON către intimatele C. şi D., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâtul B. a exercitat recurs cu a cărui soluţionare a fost legal învestită secţia I civilă a ÎnalteI Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat următoarele critici:

În mod nelegal, instanţa de apel a admis excepţia inadmsibilităţii căii de atac, reţinând că partea pârâtă a achiesat în mod tacit la sentinţa tribunalului, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 463 alin. (3) din C. proc. civ., cu toate că raţionamentul juridic al instanţei face trimitere la prevederile art. 464 alin. (3) din acelaşi Cod.

Or, reţinerea instanţei este în contradicţie cu dispoziţiile art. 463 alin. (3) din C. proc. civ. în contextul în care, în cauză, nu a fost formulată cerere de renunţare la judecată şi nici cerere de renunţare la drept pentru a fi reţinută achiesarea la hotărârea primei instanţe, aspect susţinut şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei din conţinutul cărora reiese în mod cert stăruinţa pârâtului de a continua procedurile judiciare.

Prin urmare, atâta vreme cât pârâtul a exercitat apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că în cauză, sunt întrunite condiţiile achiesării tacite, în condiţiile în care achiesarea tacită presupune ca partea să nu se manifeste în mod expres cu privire la poziţia pe care o adoptă faţă de hotărârea judecătorească, ipoteză care, în cauză, nu regăseşte, pârâtul înţelegând să continue demersul procesual în faţa instanţei de judecată prin exercitarea apelului.

Soluţia curţii de apel este în contradicţie cu scopul legii procesuale, reţinând intervenită achiesarea tacită la o hotărâre judecătorească împotriva căreia partea a exercitat cale de atac.

Achiesarea tacită presupune o executare benevolă de către parte a hotărârii judecătoreşti. Or, în absenţa unei executări a obligaţiei ce a fost stabilită prin respectiva hotărâre judecătorească respectivă, nu poate fi reţinută intervenirea achiesării tacite.

Sub un aspect secundar, recurentul-pârât a criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care excepţia inadmisibilităţii reţinută în soluţionarea apelului nu a fost în prealabil, pusă în discuţia contradictorie a părţilor, şi nu a fost adusă la cunoştinţa părţilor pentru a fi în măsură să îşi formuleze apărările adecvate.

Absenţa părţii pârâte de la termenul de judecată la care instanţa a invocat din oficiu, excepţia inadmisibilităţii, în respectarea dreptului la apărare, a născut în sarcina instanţei de apel obligaţia de încunoştinţa părţile în legătură cu excepţia invocată, aceeaşi obligaţie incumbând şi în ipoteza în care excepţia era invocată de una dintre părţi.

Or, soluţionarea de către curtea de apel a excepţiei inadmisibilităţii fără a fi pusă în prealabil în discuţia părţilor, nesocoteşte prevederile art. 6, art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ.

În argumentarea criticii privitoare la respingerea apelului exercitat împotriva încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 14 septembrie 2022, recurentul-pârât a arătat că nelegalitatea soluţiei de respingere, ca inadmisibil, a apelului exercitat împotriva sentinţei tribunalului, se răsfrânge şi asupra soluţiei de respingere a apelului împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibile, a cererii de chemare în garanţie, astfel că, în ipoteza admiterii recursului exercitat împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibil, a apelului formulat împotriva sentinţei tribunalului, cauza urmează a fi trimisă curţii de apel pentru rejudecarea, inclusiv a apelului împotriva soluţiei de respingere a cererii de chemare în garanţie.

6. Apărările formulate în cauză.

La 06 iunie 2024, intimatul A. a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a decizie curţii de apel.

La 27 iunie 2024, intimaţii chemaţi în garanţie D. şi C. au formulat întâmpinare, comunicată, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a decizie curţii de apel.

Nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinare.

7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din 04 septembrie 2024, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 05 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când a reţinut cauza în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conţinutul căruia intră dreptul părţilor de a face acte procedurale de dispoziţie cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaşte sau se pot stabili aceste drepturi.

Achiesarea la hotărâre, ca o aplicare a principiului disponibilităţii părţilor, reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre, astfel cum prevede art. 463 alin. (1) din C. proc. civ.

Din istoricul rezumat al cauzei deduse judecăţii, rezultă că la 24 noiembrie 2021, Tribunalul Timiş a fost învestit cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. prin care acesta a solicitat instanţei obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 130.000 de euro, conform contractului de novaţie nr. 8 din 20.12.2017 şi actelor adiţionale încheiate ulterior, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data punerii în întârziere şi anume 13.03.2021, şi până la restituirea efectivă.

Acţiunea a fost soluţionată, în primă instanţă, de secţia I civilă a Tribunalului Timiş, prin sentinţa civilă nr. 86/PI/25.01.2023, prin care a fost respinsă excepţia nulităţii absolute şi relative a actului adiţional din 23.12.2019, invocată de pârâtul B., a fost admisă cererea de chemare în judecată şi a fost obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 130.000 euro şi dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la 13.03.2021 şi până la restituirea efectivă, respectiv la plata sumei de 30.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Prin declaraţii de recunoaştere de datorie, date ulterior pronunţării sentinţei, autentificate sub nr. x la 31.05.2023 şi respectiv nr. 1735/05.09.2023 de Societatea Profesională Notarială E., pârâtul B. a recunoscut existenţa datoriei de 130.000 euro - debit principal ce făcea obiect al dosar nr. x/2021, şi a celei de 50.000 RON-onorariu avocat în acelaşi dosar şi accesoriile debitului principal până la 01.11.2023.

La 29 iunie 2023, ulterior recunoaşterii prin declaraţie notarială a datoriei, pârâtul-debitor a înţeles să exercite apel împotriva sentinţei civile nr. 86/PI/25.01.2023 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, contestând obligarea sa la plata acestor sume, invocând nulitatea actului adiţional din 23 decembrie 2019 la contractul de novaţie nr. 8 din 20.12.2017 pentru lipsa discernământului şi a consimţământului.

Nemulţumit de soluţia curţii de apel de respingere, ca inadmisibil, a apelului exercitat împotriva sentinţei civile nr. 86/PI/25.01.2023 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, pârâtul a exercitat prezentul recurs criticând aprecierea instanţei de apel cu privire la intervenirea unei achiesări din partea pârâtului la hotărârea pronunţată de tribunal, ca urmare a declaraţiilor notariale de recunoaştere a datoriei.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reţine că recunoaşterea de datorie prin intermediul declaraţiei notariale produce efecte juridice atât plan procesual, în ipoteza în care declaraţia este dată în timpul litigiului dintre creditor şi debitor, cât şi în planul dreptului substanţial, în situaţia în care raportul juridic dintre creditor şi debitor nu a fost deferit (încă) instanţelor de judecată, în sensul că declaraţia notarială de recunoaştere a datoriei produce efect întreruptiv al curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, aşa cum prevăd dispoziţiile 2537 pct. 1 din C. civ., acest ultim efect fiind invocat, de altfel, şi de recurentul-pârât prin memoriul de recurs.

În privinţa efectelor în plan procesual a declaraţiei notariale privitoare la recunoaşterea de datorie, dată de debitor ulterior sesizării de către creditor a instanţei de judecată, acestea se regăsesc reglementate, în plan normativ, în cuprinsul dispoziţiilor art. 463 şi art. 464 din C. proc. civ., unde este definită achiesarea.

Art. 464 din C. proc. civ. defineşte felurile achiesării, stabilind că aceasta poate fi expresă sau tacită; achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale iar achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre.

Din dispoziţiile legale expuse, rezultă criteriul în raport cu care se distinge între formele de achiesare, acesta fiind reprezentat de modul de concretizare a manifestării de voinţă a părţii care renunţă. Astfel, în cazul achiesării exprese, manifestarea de voinţă a părţii este exprimată într-un act autentic ipoteză care este incidentă în cauză, contrar susţinerilor părţii recurente, conform celor ce urmează a fi arătate.

Plecând de la situaţia de fapt exhibată judecăţii dar şi de la aspectele de ordin normativ şi teoretic anterior expuse, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, pârâtul prin declaraţiile autentificate sub nr. x la 31.05.2023 şi respectiv sub nr. x/05.09.2023 de Societatea Profesională Notarială E., şi-a definitivat, în mod ireversibil, poziţia procesuală în raportul juridic dedus judecăţii prin recunoaşterea, în faţa notarului public, a datoriei pe care o poartă reclamantului ca urmarea a pronunţării de către Tribunalul Timiş, secţia I civilă a sentinţei civile civile nr. 86/PI/25.01.2023.

Înalta Curte reţine, în aplicarea dispoziţiilor art. 464 alin. (3) din C. proc. civ., că declaraţiile notariale date de pârât exprimă, în mod neechivoc, o achiesarea expresă a acestuia la soluţia pronunţată de Tribunalul Timiş privind obligarea sa la restituirea către reclamant a sumei de 130.000 euro şi dobânda legală aferentă acesteia, calculată de la 13.03.2021 şi până la restituirea efectivă, respectiv a sumei de 30.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Or, achiesarea expresă a pârâtului-debitor la soluţia pronunţată în primă instanţă de către tribunal sub forma declaraţiilor notariale mai sus menţionate are ca efect "stingerea dreptului" debitorului de a contesta în instanţă, prin exercitarea căii de atac a apelului, obligarea sa la plata către reclamant a sumelor în legătură cu care anterior recunoscuse că le datorează.

Prin urmare, curtea de apel a dat o corectă aplicare prevederilor art. 463 şi art. 464 din C. proc. civ. criticate, atunci când a reţinut că declaraţiile de recunoaştere datorie, autentificate sub nr. x/31.05.2023 şi respectiv 1735/05.09.2023 la S.P.N. E., prin care pârâtul a recunoscut existenţa datoriei de 130.000 euro - debit principal ce face obiect al dosar nr. x/2021, suma totală 50.000 RON-onorariu avocat în acelaşi dosar şi accesoriile debitului principal până la 01.11.2023, criticate în apel, nu pot primi altă interpretare juridică decât cea a unei achiesări la hotărâre, în lipsa căreia nu s-ar justifica în niciun mod asumarea plăţii debitelor prin titlu executoriu (susceptibil de executare silită), spre deosebire de hotărârea pronunţată de prima instanţă, care nu avea acest caracter până la soluţionarea apelului.

În legătură cu susţinerea recurentului-pârât potrivit căreia achiesarea la hotărâre se poate realiza exclusiv în maniera renunţării la calea de atac sau la dreptul pretins, condiţie care, în opinia acestuia, în speţă, nu este întrunită având în vedere că pârâtul nu a formulat nici cerere de renunţare la calea de atac, şi nici cerere de renunţare la dreptul pretins, şi, ca atare, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut intervenită achiesarea, Înalta Curte reţine că teza afirmată de partea recurentă este exprimată într-o formă inadecvată, şi care denotă o necunoaştere a dispoziţiilor art. 408 din C. proc. civ. care recunosc posibilitatea renunţării la dreptul pretins exclusiv reclamantului. Prin urmare, renunţarea la drept poate emana doar de la reclamant, iar nu şi de la pârât.

În continuare, Înalta Curte constată că recurentul-pârât aduce în discuţie modalităţile în care se poate realiza achiesarea, făcând, practic, abstracţie de faptul că renunţarea la calea de atac exercitată reprezintă doar o formă de manifestare a achiesării, aspect ce rezultă cu destulă evidenţă din cuprinsul art. 464 din C. proc. civ. unde sunt menţionate modalităţile de exprimare a achiesării.

Terminologia utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 463 alin. (1) din C. proc. civ. în definirea noţiunii de achiesare, ca "reprezentând renunţarea unei părţi la calea de atac" nu poate conduce la interpretarea arătată de recurentul-pârât având în vedere că instituţia achiesării implică nu numai actul procesual de dispoziţie al renunţării la calea de atac, ci şi alte acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre.

Ca atare, în mod nefondat, se susţine de către recurentul -pârât că în cauză nu sunt întrunite condiţiile achiesării prin raportare la împrejurarea că nu a fost formulată o cerere de renunţare la calea de atac.

La fel de nefondată este şi susţinerea potrivit căreia declaraţia de recunoaştere de datorie nu poate avea efect decât în planul dreptului substanţial în sensul întreruperii curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune. Aceasta întrucât, în mod nepermis, recurentul-pârât ignoră principiul disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil dar şi efectele juridice ale reglementărilor procesuale care conferă părţilor posibilitatea de soluţionare amiabilă a litigiului, prin recunoaşterea de către debitor a pretenţiilor deduse judecăţii.

Înalta Curte reţine că, în cauză, declaraţiile notariale ale recurentului-pârât de recunoaştere a datoriei către reclamant, astfel cum a fost determinată prin sentinţa civilă nr. 86/PI/25.01.2023, au produs efecte inclusiv din perspectiva interesului legitim al pârâtului în exercitarea căii de atac, ştiut fiind faptul că în promovarea oricărui demers judiciar, inclusiv în exercitarea căilor de atac, partea trebuie să justifice folosul pe care l-ar obţine prin declanşarea mecanismului controlului judiciar.

În speţă, recurentul-pârât, ca parte căzută în pretenţii şi care prin declaraţii autentice notariale a recunoscut obligaţiile pe care le are de îndeplinit faţă de reclamant, a criticat prin apelul formulat, soluţia instanţei de admitere a cererii de chemare în judecată, ca fiind una netemeinică.

Or, astfel de critici nu justifică vreun interes legitim în exercitarea controlului judiciar împotriva sentinţei civile nr. 86/PI/25.01.2023 pronunţate de secţia I civilă a Tribunalului Timiş, în condiţiile în care, anterior, partea a recunoscut justeţea pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamant, prin declaraţii autentice notariale, astfel cum s-a reţinut şi anterior.

Aşadar, Înalta Curte constată că declaraţiile notariale autentificate sub nr. x la 31.05.2023 şi respectiv sub nr. x/05.09.2023 de Societatea Profesională Notarială E. cristalizează lipsa oricărei poziţii de adversitate juridică a pârâtului în raport cu pretenţia ce i-a fost opusă, care a înţeles să achieseze, în mod expres, la soluţia primei instanţe, demersul său de apelare a hotărârii tribunalului în privinţa soluţiei de obligarea a sa la plata către reclamant a datoriei de 130.000 euro şi a celei de 50.000 RON-onorariu avocat în şi accesoriile debitului principal până la 01.11.2023, invocând nulitatea actului adiţional din 23 decembrie 2019 la contractul de novaţie nr. 8 din 20.12.2017 pentru lipsa discernământului şi a consimţământului, fiind lipsit de orice interes legitim.

În acest context, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că soluţia de respingere, ca inadmisibil, a apelului nu a avut în vedere un fine de neprimire care să fi afectat dreptul de acces la instanţă, ci doar a reprezentat modalitatea în care instanţa a paralizat demersul procesual al pârâtului ca urmare a recunoaşterii de datorie.

În continuare, în legătură cu înscrisurile depuse de pârât la dosarul curţii de apel prin care se pretinde că s-a demonstrat intenţia neechivocă a acestuia de a supune controlului judiciar sentinţa pronunţată de tribunal, Înalta Curte reţine că, în contextul în care achiesarea pârâtului la pretenţiile deduse judecăţii este una expresă, rezultată din declaraţiile notariale autentificate sub nr. x la 31.05.2023 şi respectiv sub nr. x/05.09.2023 de Societatea Profesională Notarială E., acestea nu sunt apte a produce efecte juridice în sensul invocat de pârât, în mod corect, instanţa de apel constatând că aceste nu pot fi reţinute.

În privinţa criticii recurentului-pârât referitoare la pretinsa încălcare de către curtea de apel a prevederilor art. 6 şi a art. 14 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. civ., din perspectiva în care instanţa a soluţionat calea de atac în urma admiterii excepţiei inadmisibilităţii, excepţie care nu a fost pusă, în prealabil, în discuţia părţilor, şi nici nu a fost comunicată pârâtului pentru a da posibilitatea acestuia de a-şi formula apărările, având în vedere că nu a fost prezent la respectivul termen de judecată, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii."

De asemenea, conform art. 14 alin. (5) din acelaşi cod, instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Totodată, alin. (6) a aceluiaşi articol prevede că instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Procedând la examinarea conţinutului încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 14 februarie 2024, se constată că instanţa de apel, constatând achiesarea apelantului-pârât la sentinţa primei instanţe, conform declaraţiilor notariale depuse la dosar, a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii apelului şi a reţinut cauza în prounţare asupra acestei chestiuni.

În egală măsură, se reţine că prin întâmpinarea depusă la apel de către intimata chemată în garanţie F., aceasta a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a doua din C. proc. civ.

Conform acestor dispoziţii legale, "Judecătorul va suspenda judecata atunci când niciuna dintre părţi, legal citate, nu se înfăţişează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă."

În raport de aceste constatări, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului-pârât, că instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. civ., ci, argumentând împrejurarea de fapt care a justificat invocarea, din oficiu, a acestei excepţii, a reţinut cauza în pronunţare asupra acestei chestiuni, acordarea cuvântului părţilor în dezbatere asupra acestui aspect nefiind posibilă datorită absenţei părţilor.

Împrejurarea că apelantul-pârât nu a fost prezent la respectivul termen de judecată pentru a-şi exprima poziţia procesuală în raport de invocarea, din oficiu, a excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, nu este aptă a demonstra nesocotirea dispoziţiilor art. 6 din C. proc. civ., aşa cum se pretinde prin criticile formulate, având în vedere că, din înscrisurile ataşate la dosar, rezultă că pârâtul, deşi a fost în mod legal încunoştiinţat despre respectivul termen de judecată, procedura de citare fiind legal îndeplinită, conform consemnărilor încheierii de şedinţă de la respectivul termen, aspect, de altfel, necontestat, nu s-a prezentat la strigarea pricinii, instanţa reţinând, în mod legal, cauza în pronunţare, în raport de dispoziţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a doua din C. proc. civ., care permit soluţionarea cauzei şi în lipsa părţilor, legal citate, cu condiţia ca cel puţin una dintre părţi să fi solicitat judecata cauzei în lipsă, aşa cum s-a relevant anterior.

În acelaşi sens se constată că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că pentru termenul de judecată de la 14 februarie 2024, pârâtul nu a învederat instanţei intervenirea vreunei împrejurări care să îl fi pus în imposibilitatea obiectivă de prezentare pentru a-şi susţine propria cale de atac, nesolicitând amânarea cauzei şi acordarea unui nou termen de judecată, părţilor revenindu-le, de altfel, îndatorirea generală de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, ceea ce implică prezenţa la termenele de judecată, conform art. 10 din C. proc. civ.

Or, faptul că recurentul-pârât nu a înţeles, pe deplin, care sunt obligaţiile care îi incumbă în cadrul procesului, prin neprezentarea nejustificată la termenul de judecată la care instanţa a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, nu poate constitui un motiv întemeiat pentru a pretinde nesocotirea de către instanţa de apel a dreptului la apărare şi la un proces echitabil, recurentului-pârât revenindu-i în totalitate consecinţele invocate propriei inacţiuni.

Din această perspectivă, nu se poate reţine o nesocotire de către instanţa de apel a dreptul pârâtului la apărare şi la un proces echitabil, aşa cum se afirmă, curtea de apel respectând întru totul normele procesuale criticate.

În ceea ce priveşte criticile formulate împotriva soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului exercitat împotriva încheierii de şedinţă din 14.09.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Timiş, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs, recurentul-pârât nu a dedus judecăţii vreo critică de nelegalitate care să poată fi subsumabilă vreunui motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ci doar s-a rezumat în a afirma că "nelegalitatea soluţiei asupra sentinţei de fond se răsfrânge şi asupra soluţiei de respingere a apelului împotriva încheierii din 14.09.2022, încheiere care potrivit legii, poate fi atacată odată cu fondul, iar apelul se soluţionează odată cu apelul asupra fondului, urmând ca şi recursul să fie soluţionat în mod unitar".

Or, aspectele de ordin pur teoretic redate de către recurentul-pârât în legătură cu calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibile, a unei cereri de chemare în garanţie ca şi consecinţele de ordin procedural ce decurg din acestea, nu expun critici de nelegalitate care să poată face obiect de analiză în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, fără a opune elemente concrete de nelegalitate în raport cu raţionamentul instanţei de prim control judiciar, ci prezentând aspecte de ordin pur teoretic, Înalta Curte constată că nu poate trece la examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de curtea de apel în privinţa respingerii apelului împotriva încheierii din 14.09.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Timiş.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 52 din 28 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Având în vedere soluţia respingere, ca nefondat, a recursului, se reţine că recurentul-pârât se află în poziţia procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea intimatului-reclamant A., de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată.

Urmează a fi făcută, însă, aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor ce vor fi puse în sarcina recurentului-pârât apreciindu-se că, faţă de împrejurarea că această cale de atac a fost soluţionată, în şedinţă publică, la primul termen de judecată, suma de 5.000 RON, ce se va acorda cu acest titlu (faţă de onorariul de avocat în cuantum de 10000 RON, pe care intimatul-reclamant A. l-a achitat, în temeiul facturii nr. x/06.06.2024), are caracter rezonabil şi echitabil în raport cu dificultatea şi complexitatea problemelor de drept, limitate, cum s-a arătat, la încadrarea criticilor sub aspectul legalităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 52 din 28 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă recurentul-pârât B. la plata către intimatul-reclamant A., a sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.