State liability for unjust deprivation of liberty: application of the special six-month limitation period over general civil law

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 19.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata echivalentului în RON, la cursul de schimb oficial al B.N. a sumei de 50000 euro cu titlu de despăgubiri morale, pentru privarea de libertate impusă în perioada 25.07.2015 - 10.10.2016, respectiv timp de 1 an 2 luni şi 15 zile, întinderea procesului penal de peste 3 ani şi 4 luni, îngrădirea dreptului de a munci prin suspendarea din funcţie şi afectarea reputaţiei şi a dreptului la imagine.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 8/27.02.2023, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. x/2022, s-a respins excepţia inadmisibilităţii pentru petitul privind acordarea de daune morale pentru privare de libertate, invocată de pârât.

A fost admisă excepţia dreptului material la acţiune pentru petitul privind acordarea de daune morale pentru privare de libertate, invocată de pârât.

A fost respinsă acţiunea reclamantei A., pentru petitul privind acordarea de daune morale pentru privare de libertate, ca prescrisă.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român Reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 de euro pentru vătămarea reputaţiei şi a dreptului la imagine.

A fost respinsă în rest acţiunea.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

După un prim ciclu procesual, prin decizia nr. 303 din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamanta A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, împotriva sentinţei civile nr. 8/27.02.2023, pronunţate de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. x/2022, având ca obiect prejudicii erori judiciare - privind plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada 25.07.2015-10.10.2016.

A fost anulată sentinţa apelată şi s-a reţinut cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 47 din 08 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind acordarea daunelor morale în sumă de 20.000 euro pentru privarea de libertate şi a respins acţiunea în consecinţă.

A respins în rest acţiunea formulată de reclamanta A., cu domiciliul în Orşova, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, având ca obiect prejudicii erori judiciare - privind plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada 25.07.2015-10.10.2016, reţinută în fond spre rejudecare în urma casării sentinţei civile nr. 8/27.02.2023, pronunţate de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. x/2022, prin decizia civilă nr. 303/27.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2022, ca nefondată.

3. Calea de atac exercită în cauză.

Împotriva deciziilor nr. 303/2023 şi nr. 47 din 8 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, reclamanta A. a declarat recurs, invocând mai multe motive de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a formulat în esenţă, următoarele critici:

O primă critică se referă la calitatea procesuală a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi. Consideră reclamanta că Ministerul Public nu putea fi intimat-pârât în această cauză, deoarece acţiunea introductivă a fost îndreptată exclusiv împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, conform prevederilor art. 223-224 C. civ.. De asemenea, invocă art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care limitează răspunderea Statului la reprezentarea sa prin Ministerul Finanţelor Publice.

Totodată, susţine că Ministerul Public putea avea cel mult calitatea de participant în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 92 C. proc. civ., şi numai în cazurile în care participarea procurorului este justificată de apărarea ordinii publice şi a intereselor generale ale societăţii. Această situaţie nu este aplicabilă în speţă, iar includerea Ministerului Public ca intimat-pârât reprezintă o greşeală procedurală.

A menţionat totodată, că în cadrul deciziei de anulare a sentinţei civile pronunţate de instanţa fondului, nu se regăseşte temeiul desfiinţării în privinţa soluţiei aferente daunelor morale pentru vătămarea reputaţiei, menţiunile din decizia civilă nr. 303/2023 fiind aşadar, străine de obiectul petitului respectiv.

Cu privire la o altă critică de nelegalitate, respectiv prescripţia dreptului la acţiune, recurenta critică instanţa de apel pentru că a apreciat greşit că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile pentru măsurile privative de libertate. A precizat că termenul de prescripţie nu poate fi calculat în mod corect fără a ţine cont de Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi de modificările aduse de Legea nr. 201/2023, intrată în vigoare la momentul formulării recursului.

Aceasta invocă faptul că Legea nr. 201/2023 introduce o reglementare specifică privind dreptul la despăgubiri pentru măsurile privative de libertate injuste, stabilind în art. IV alin. (2) că persoanele care consideră că au fost prejudiciate pot introduce acţiuni pentru repararea prejudiciilor în termen de 6 luni de la intrarea legii în vigoare. În acest sens, reclamanta susţine că a acţionat în termenul prevăzut de lege, motiv pentru care nu poate fi reţinută prescripţia dreptului la acţiune.

De asemenea, recurenta critică decizia Curţii de Apel Craiova pentru ignorarea normelor de drept material relevante, printre care: art. 71, 72 şi 73 C. civ., care reglementează protecţia dreptului la imagine şi dreptul la demnitate; art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la despăgubiri pentru măsuri privative de libertate nejustificate.

Aceasta arată că instanţa de apel nu a analizat în mod corespunzător probele administrate şi temeiurile juridice invocate, limitându-se la concluzii generale care nu sunt susţinute de o motivare adecvată.

O altă critică adusă deciziei pronunţate de curtea de apel este că în ceea ce priveste durata excesivă, recte, îndelungată a procesului penal, în raport de propria-i complexitate şi delictele imputate, apreciază că se justifică plata sumei de 1 euro, simbolică, întrucât se putea da clasare din faza urmăririi penale şi nu se mai impunea trimiterea în judecată şi soluţionarea în 2 grade de jurisdictie. Pe specificul speţei, reieşea, indubitabil, din proba cu acte, lege şi inscrisuri că s-au înstrainat bunurile altuia, adică ale statului şi nu din patrimoniul oraşului, motiv ce determina dispunerea soluţiei de clasare, nemaijustificându-se întocmirea rechizitoriului, trimiterea în judecată şi dezlegarea/durata procesului în faţa instanţelor, pe fond şi în apel.

A apreciat în mod dezvoltat de asemenea, că este pe deplin îndreptăţită, în opinia sa, sa primească daune morale şi pentru suspendarea exercitării serviciului, concretizată în împiedicarea dreptului la muncă în functia publică pe care o are, de secretar al oraşului, datorită suspendării, dovedită, la rândul ei, ca nedreaptă şi injustă, cu suferinţe şi privaţiunile cauzate de afectarea mijloacelor de existenţă şi a întreţinerii, pe o perioadă nejustificată, de peste 3 ani si 4 luni de zile, la care se adaugă şi imposibilitatea suportării cheltuielilor de judecată, în vederea demonstrării nevinovaţiei.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel omite esenţialul şi anume că recurenta reclamantă a invocat daune pentru suspendarea nedreaptă, ca urmare a dezlegarii definitive a procesului, prin achitare.

A formulat în mod dezvoltat critici şi din perspectiva respingerii acordării de daune morale pentru vătămarea reputaţiei şi a dreptului la imagine, arătând că obiectul acestui petit nu se reduce doar şi strict la mediatizarea procesului, reputaţia în opinia sa, presupunând întreaga părere publică despre o persoană, bunul renume de care se bucură, reclamanta fiind supusă dispreţului şi blamului constând în oprobiul public, reliefându-se legătura directă şi nemijlocită dintre procesul penal injust şi nedrept şi percepţia publică, deformată.

A menţionat în mod expres, inclusiv dispoziţiile de drept material pe care le-a apreciat a fi incidente fiecăruia dintre motivele de recurs invocate.

Concluzionând, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 303/2023 şi nr. 47 din 8 noiembrie 2023 şi rejudecarea cauzei, cu obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale, astfel cum au fost solicitate, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate. A argumentat în esenţă, faptul că pretenţiile reclamantei (daune morale pentru privarea de libertate) sunt neîntemeiate, invocând prescripţia dreptului material la acţiune. Totodată, arată că termenul legal de 6 luni se aplică, ceea ce face cererea de recurs a nu putea fi admisă. În privinţa duratei excesive a procedurii, a arătat că un interval de timp de 3 ani şi 4 luni nu apare a fi nejustificat, în vreme ce în privinţa suspendării de drept a raporturilor de muncă, nu se poate reţine în privinţa Statului Român, vreo faptă ilicită.

În fine, în ceea ce priveşte vătămarea reputaţiei şi dreptul la imagine, a menţionat că pârâtul intimat nu poate fi ţinut răspunzător pentru informaţiile apărute în spaţiul public.

Recurenta A. a formulat răspuns la întâmpinare. Prin răspunsul la întâmpinare recurenta precizează în esenţă, faptul că intimatul nu a înţeles criticile sale, întrucât recurenta a înţeles să solicite daune morale pentru privarea nedreaptă de libertate şi suferinţele cauzate şi nu pentru o pretinsă privare "nelegală".

De asemenea, argumentează că termenul de 6 luni invocat de stat este inaplicabil, deoarece cererea vizează fapte ilicite care au cauzat suferinţe fizice şi psihice şi critică durata excesivă a procesului care este rezultatul unor neglijenţe din partea autorităţilor judiciare. A mai susţinut că măsurile preventive şi mediatizarea cazului au avut efecte negative asupra reputaţiei sale, justificându-se acordarea de daunele morale şi din această perspectivă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Conform art. 485 C. proc. civ., "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane".

De asemenea, potrivit art. 92 alin. (2)-(4) C. proc. civ., "(2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii. (4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii".

Din această perspectivă, trebuie remarcat că printre atribuţiile Ministerului Public, exercitate prin procurori, se regăsesc participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (conform prevederilor art. 63 alin. (1) lit. e) şi f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, atribuţii consacrate, de altfel, expres şi prin prevederile actuale ale Legii nr. 304/2022), iar în acest sens, art. 92 C. proc. civ. reglementează formele participării procurorului la procesul civil.

Astfel, în temeiul alineatului secund din textul legal menţionat, procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia - aşadar, nu numai la soluţionarea acţiunilor civile pe care le poate iniţia potrivit legii -, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor, o atare reglementare legală constituind o transpunere a dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 alin. (1) din Constituţia României, potrivit cărora "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor".

Examinând aceste norme juridice, Curtea Constituţională a reţinut că "procurorul nu este parte în procesul civil decât în sens procesual, iar nu şi în sens material, iar în îndeplinirea acestei atribuţii - ca de altfel în îndeplinirea tuturor atribuţiilor sale - el are obligaţia, înscrisă în art. 132 alin. (1) din Constituţie, de a fi imparţial. În toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparţine titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept şi să-şi exercite fără nicio constrângere toate drepturile procesuale. (...) 17. Curtea reţine că în procesul civil, ca şi în procesul penal, procurorul este un exponent al intereselor generale ale societăţii, consacrate prin Constituţie şi prin legi. Procurorul apără ordinea normativă, iar în felul acesta nu dezechilibrează procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecăţii, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei. Ca şi judecătorul, procurorul este un subiect oficial al procesului civil, el acţionează întotdeauna din oficiu şi atunci când declanşează procesul, şi atunci când intervine în proces, şi în cererile pe care le adresează, iar scopul acţiunii sale nu este acela de a obţine pentru una dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părţilor să se facă în conformitate cu legea. Procurorul nu este parte în procesul civil, ci este un organ al legii, iar în felul acesta principiul oficialităţii, în temeiul căruia acţionează procurorul, nu anihilează şi nici măcar nu micşorează efectele principiului disponibilităţii care guvernează acţiunea şi comportamentul părţilor în procesul civil. Independent de acţiunea Ministerului Public, părţile au în continuare libertatea să dispună de drepturile lor subiective, materiale sau procesuale" (conform de exemplu, Deciziei nr. 820 din 10 noiembrie 2020, publicate în Monitorul Oficial nr. 113 din 2 februarie 2021, paragrafele 15-17).

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat de asemenea, în mod constant că prin participarea procurorului în procesul civil, legea are în vedere participarea Ministerului Public prin unul dintre parchetele ce îl constituie, iar împrejurarea că la şedinţa de judecată participă un procuror din cadrul parchetului corespunzător instanţei competente ori un procuror din cadrul direcţiilor cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este de natură să afecteze în vreun fel prevederile constituţionale referitoare la principiul egalităţii în drepturi, la unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, la exercitarea căilor de atac în condiţiile legii, la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară şi la principiile pe baza cărora îşi desfăşoară activitatea procurorii. Astfel, "indiferent de structura căreia îi aparţine, reprezentantul Ministerului Public are acelaşi rol constituţional în activitatea judiciară, de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor" (în acest sens, a se vedea spre exemplu Decizia Curţii Constituţionale nr. 230 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 3 aprilie 2009).

Condiţiile participării procurorului în procesul civil sunt reglementate aşadar, de norme imperative, vizând ocrotirea unui interes general, încălcarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

În raport cu toate aceste elemente ilustrate, se observă că în speţa dedusă judecăţii, procurorul a participat la judecarea prezentei cauze în toate etapele judecăţii, în calitate de participant, în temeiul normelor juridice anterior ilustrate, acesta înţelegând, în virtutea prerogativei legal atribuite în acest sens, potrivit celor anterior enunţate, să declare apel împotriva sentinţei civile nr. 8/2023 a Tribunalului Mehedinţi. Pe cale de consecinţă, el nu poate fi apreciat - astfel cum în mod eronat consideră recurenta - că în cauză nu ar apăra interesele generale ale societăţii ori ordinea de drept, ci propriile fapte ale prepuşilor procurori.

Se constată de altfel, din punct de vedere al calităţii procesuale a procurorului în prezentul dosar, că însăşi recurenta a precizat în cadrul fazei apelului, în răspunsul la întâmpinare pe care l-a formulat, calitatea de participant a apelantului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi:

"1. Referitor la apelul participantului Parchet (...)" (pagina 21 dosar apel).

Raportat la ansamblul normelor juridice enunţate, astfel cum au fost ele analizate şi de instanţa de contencios constituţional potrivit celor expuse supra, se constată aşadar, că reprezentarea Ministerului Public în cauză s-a realizat în mod legal, prin procuror de la instanţa competentă să judece cauza, abilitat să participe astfel în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ. deja indicat şi al Ordinului nr. 62/2016 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind participarea procurorului în cauzele civile, în vigoare pe parcursul judecăţii, ordin înlocuit ulterior, la 27.11.2023, prin Ordinul Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 344/2023 privind organizarea activităţii judiciare.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Ordinul nr. 62/2016 menţionat, "Participarea este asigurată de procurorii de la parchetele de pe lângă instanţele cărora le revine competenţa materială şi teritorială să judece aceste litigii în primă instanţă şi, respectiv, în căile de atac", astfel cum în prezenta cauză dedusă judecăţii, s-a procedat.

Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că (inclusiv) în calea de atac a apelului, Ministerul Public - Parchetul de pe lână Tribunalul Mehedinţi a fost conceptat ca şi apelant, întrucât procurorul participant la judecata în primă instanţă a declarat apel împotriva sentinţei civile pronunţate.

Împrejurarea că după pronunţarea deciziei civile nr. 303/2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, respectiv în cuprinsul deciziei civile nr. 47/2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi a fost menţionat ca şi pârât, poate reprezenta cel mult, o eroare materială, rectificabilă prin intermediul procedurii speciale reglementate de art. 442 C. proc. civ. şi nu prin intermediul căii de atac a recursului, excluse date fiind dispoziţiile art. 445 C. proc. civ.

Din perspectiva tuturor considerentelor precedente ilustrate în mod conjugat şi constatând faptul că întrucât participarea procurorului s-a realizat şi în cadrul judecăţii în apel, ceea ce face ca criticile prezente să nu poată fi apreciate a fi fost realizate omisso medio, astfel cum incorect a susţinut la termenul de judecată din 15.10.2024, reprezentantul Ministerului Public prezent la dezbaterea recursului, rezultă aşadar, că ansamblul criticilor expuse de recurentă la punctul 1 din motivele sale de recurs, este nefondat, neputându-se aprecia astfel, incidenţa nici a motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în referire la art. 194 lit. a), art. 175, art. 9, art. 223 - art. 224 C. proc. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 CEDO invocate de recurentă şi nici a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 1 C. proc. civ., referitor la invocata nealcătuire a instanţei potrivit dispoziţiilor legale.

Secundul ansamblu de critici din cererea de recurs invocat de recurentă, arondat de această parte procesuală, motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., este de asemenea, nefondat.

Astfel, contrar aprecierii recurentei, se observă că în cadrul deciziei civile de anulare nr. 303/2023 recurate, se regăseşte un argument valabil inclusiv în privinţa soluţiei dispuse de judecătorul fondului relativ daunelor solicitate pentru vătămarea reputaţiei:

"reţinând imperativul unei soluţii unitare, Curtea apreciază că se impune admiterea tuturor apelurilor (...)" (pagina 21 a deciziei recurate).

Aşadar, raportat la caracterul unitar al judecăţii în apel, determinat de limitele judecăţii în respectiva fază procesuală, astfel cum au fost ele configurate de art. 479 C. proc. civ., instanţa de apel putând verifica nu doar aplicarea legii de către prima instanţă de judecată, ci şi stabilirea situaţiei de fapt, putând dispune inclusiv refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse, atunci se constată că în mod corect curtea de apel a dispus admiterea tuturor apelurilor declanşate în cauză, de vreme ce motivul de desfiinţare a sentinţei pe care îl identificase (nelămurirea obiectului cererii de chemare în judecată) radia asupra întregii judecăţi a fondului, întrucât implicaţiile sale juridice vizau înseşi limitele învestirii instanţei de judecată şi era astfel, prioritar în analiză şi remediere din punct de vedere procesual.

În acest context, neregăsirea în cadrul deciziei civile nr. 303/2023 a vreunui considerent explicit referitor la vătămarea reputaţiei, este corectă şi comprehensibilă atât timp cât rejudecarea dispusă prin decizie urmare a motivului de desfiinţare prioritar identificat, anterior enunţat, implica analiza, reevaluarea de către instanţa de apel de rejudecare a fondului cauzei, inclusiv a capătului de cerere vizând acordarea de despăgubiri pentru acest prejudiciu reclamat. Concluzia trasă se impune cu atât mai mult cu cât soluţia care fusese dată în primă instanţă în această privinţă a fost apelată de către toate părţile procesuale şi de participantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi prin cererile de apel formulate împotriva sentinţei civile pronunţate în rejudecare.

De altfel, existenţa unei legături de cauzalitate între nelămurirea obiectului cererii de chemare în judecată este confirmată implicit şi de recurenta reclamantă prezentă ce în cadrul acestui grup de critici de recurs afirmă că "la stabilirea întinderii pagubei cauzate se va ţine seama de durata privării injuste de libertate şi de consecinţele produse asupra persoanei, vieţii intime şi private a acesteia" (pagina 4 a motivelor de recurs).

Constatând totodată, că parte din argumentele recurentei din cuprinsul acestui ansamblu de critici sunt arondate inclusiv fondului capătului de cerere privind acordarea de daune pentru vătămarea reputaţiei, fapt care determină analizarea lor infra, la punctul corespunzător respectivei analize, Înalta Curte conchide aşadar, din perspectiva tuturor acestor elemente conjugate expuse, că nu sunt incidente în cauză, în referire la acest grup de critici de recurs, motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5, 6, 8 C. proc. civ. invocate de recurenta reclamantă, nefiind încălcat nici art. 480 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum eronat a invocat această parte procesuală şi neexistând în cuprinsul deciziei recurate, motive străine de natura pricinii, nefiind nici încălcate prevederile art. 72, art. 73, art. 74, art. 1357, art. 1349 C. civ. sau art. 540 alin. (1) din Legea nr. 201/2023, astfel cum s-a susţinut în cererea de recurs.

În privinţa celui de-al treilea grup de critici de recurs, arondat excepţiei procesuale a prescripţiei extinctive, Înalta Curte îl apreciază a fi de asemenea, nefondat, din perspectiva ambelor motive de recurs invocate în privinţa lui, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., decizia civilă de apel nr. 47/2023 necuprinzând nici motive contradictorii sau străine de natura pricinii şi neîncălcând nici una dintre normele juridice enunţate în acest sens de către recurentă în cuprinsul acestui ansamblu de critici.

Astfel, Înalta Curte constată pentru început, că este binecunoscut că dreptul la despăgubire constituie un instrument juridic de reparare a încălcării libertăţii individuale.

Din conţinutul normativ al art. 539 din C. proc. pen. (în forma anterioară modificării prin Legea nr. 201/2023, respectiv forma de la data introducerii cererii de chemare în judecată prezente - 2020), reiese că legea procesual penală reglementează o procedură specială în privinţa reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal.

Într-o jurisprudenţă constantă a instanţei de contencios constituţional (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 179/2016 şi 133/2017), s-a reţinut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 şi art. 1357 - 1380 din C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală.

În continuare, Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., este neconstituţională.

Efectuând, aşadar, controlul de constituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispoziţiile legii fundamentale, şi anume că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

Aceasta este o decizie interpretativă, mai exact una de constatare a neconstituţionalităţii cu rezervă de interpretare, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că norma juridică se interpretează numai într-un anumit sens, orice altă interpretare fiind eo ipso neconstituţională.

Conferindu-se, astfel, o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituţia, textul de lege a fost "salvat", în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională.

Astfel, păstrând textul art. 539 C. proc. pen. în fondul activ al dreptului, deci păstrându-l "opozabil şi aplicabil" potrivit terminologiei folosite de recurentă (pagina 16 a motivelor de recurs), instanţa de contencios constituţional a avut în vedere că "Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire" (par. 38).

Totodată, "Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. (...) De aceea, Curtea constată că situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 din C. proc. pen. reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul felului şi întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic" (par. 45).

"În consecinţă, Curtea reţine că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare (...)" (par. 47).

Efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat în art. 147 alin. (4) din Constituţia României, se ataşează, în egală măsură, dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic, obligativitatea considerentelor fiind proclamată începând cu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 şi mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudenţa ulterioară a acesteia.

De asemenea, se cuvine notată Decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

În considerentele ce fundamentează dezlegarea obligatorie, s-a reţinut că:

"45. Evident, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. 46. Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen..".

Drept urmare, se impune cu forţa evidenţei concluzia că acţiunea în despăgubiri civile dedusă judecăţii instanţelor de fond valorifică dreptul reclamantului la repararea pagubei de către stat, plasat prin efectul deciziilor obligatorii anterior analizate în sfera de aplicare a art. 539, extinsă la ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate dispuse în cursul unui proces penal soluţionat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.

Or, efectuând controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. care reglementează termenul special de prescripţie de 6 luni, Curtea Constituţională a reţinut că art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie, prin expresia "condiţiile legii", lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat, aceeaşi idee regăsindu-se şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, a reţinut că termenul de 6 luni este unul rezonabil, care asigură celui prejudiciat condiţiile optime pentru a exercita acţiunea în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale, iar instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a acestui drept nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie (par. 40 şi 41 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 696 din 28 octombrie 2021).

Reiterând caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional (Decizia nr. 136/2021) şi ale instanţei supreme (Decizia HP nr. 1/2023), ce sunt pe deplin relevante pentru dezlegarea aspectului litigios referitor la prescripţia extinctivă din prezenta cauză, Înalta Curte notează pe cale de consecinţă, că instanţa de apel nu putea dezlega excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de obiectul concret al capătului de cerere în discuţie decât prin prisma dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen. şi bineînţeles, a dispoziţiilor succesive ale art. 540 şi art. 541 C. proc. pen., astfel cum în mod corect a şi procedat, tot ansamblul criticilor din recurs ale recurentei îndreptate împotriva acestei aplicări fiind aşadar, nefondat. De altfel, Înalta Curte constată că însăşi recurenta invocă şi citează în cererea de recurs paragraful nr. 38 al Deciziei obligatorii nr. 1/2023 a instanţei supreme care consfinţeşte faptul că "încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie".

Ca atare, este văduvită de orice suport juridic construcţia argumentativă amplă, dezvoltată, expusă în cererea de recurs, axată pe ideea că norma specială nu ar putea fi extinsă dincolo de câmpul său propriu de aplicabilitate, circumscris exclusiv reparării unui prejudiciu cauzat de privarea nelegală de libertate, ceea ce, în absenţa unei norme speciale şi derogatorii care să reglementeze ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate, ar antrena incidenţa dreptului comun, criticile recurentei vădindu-se a fi aşadar, nefondate în această direcţie.

Din perspectiva tuturor argumentelor expuse, este corect aşadar, tranşat de instanţa de apel, în favoarea termenului special de prescripţie de 6 luni reglementat de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. precum şi a momentului de debut al curgerii acestui termen, conflictul material între cele două norme juridice concurente, apartenente (din perspectiva sferei lor de aplicare) dreptului comun (printre care art. 2517 C. civ. invocat de recurentă) şi, respectiv, normelor procesual penale indicate.

Din perspectiva momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie extinctivă de 6 luni menţionat supra, Înalta Curte mai reţine, în raport de criticile concrete formulate de către recurentă în cererea de recurs, şi că şansele de câştig ale unei acţiuni, promovate în condiţiile legii, prin raportare la jurisprudenţa instanţelor în respectiva materie şi la deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procesul de aplicare şi interpretare unitară a legii, nu pot constitui repere în stabilirea momentului de început al curgerii termenului legal de prescripţie a dreptului material la acţiune - aşa cum apreciază practic, în esenţă, recurenta prin memoriul de recurs -, fără a se nesocoti normele legale care reglementează instituţia prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte antrenarea răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată astfel, că chiar şi potrivit dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. care stabileşte momentul de la care curge termenul de prescripţie în domeniul răspunderii civile delictuale, acesta este cel la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi a persoanei vinovate.

În speţă, faptul ilicit cauzator de prejudicii şi existenţa prejudiciului au fost cunoscute de recurenta reclamantă la data pronunţării deciziei definitive de achitare, 19 noiembrie 2018, astfel încât de la această dată reclamanta a avut cunoştinţă atât de existenţa prejudiciului, cât şi de persoana vinovată de producerea acestuia, fiind aşadar, necontestat că acest moment reprezintă un reper obiectiv, dincolo de care i se poate imputa recurentei o pasivitate culpabilă în inacţiune, statuările instanţei de apel relative marcării începutului cursului prescripţiei extinctive fiind aşadar, corecte.

Nu se poate invoca nici că dreptul material la acţiune nu ar fi existat anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 sau că Decizia în recursul în interesul legii nr. XV/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea constitui o barieră juridică în promovarea unei acţiuni de genul celei prezente. Concluzia se impune întrucât argumente de acest gen sunt arondate unui alt aspect, distinct, respectiv cel al garantării unei soluţii de admitere a acţiunii. Or, acest aspect diferit nu poate constitui un impediment pentru sesizarea instanţei civile cu o cerere în despăgubire, dreptul material recunoscând victimei unui eveniment păgubitor posibilitatea să formuleze în faţa instanţei civile o acţiune în despăgubire în măsura în care cunoaşte, după propriile evaluări, prejudiciul şi persoana considerată responsabilă pentru producerea lui. De altfel, se observă că însăşi recurenta recunoaşte în cererea sa de recurs că dreptul la reparaţie datorat ca urmare a măsurilor privative de libertate injuste suportate, s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.

Sunt irelevante, aşadar, în aprecierea momentului începutului cursului prescripţiei extinctive, data pronunţării Deciziei în recursul în interesul legii nr. XV/2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

Aşa cum s-a evidenţiat în paragrafele anterioare, Înalta Curte constată că trebuie respectate dezlegările date de instanţa de control constituţional prin considerentele deciziei de referinţă, argumentele dezvoltate în privinţa sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. fiind dezlegate de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 136/2021, instanţele judecătoreşti trebuind să le respecte.

Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică şi, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituţională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiţiona, în toate situaţiile, indiferent de soluţia pronunţată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii privării de libertate.

Fiind o procedură derogatorie de la dreptul comun, rezultă că, odată stabilită aplicabilitatea art. 539 C. proc. pen., astfel cum s-a expus anterior, acţiunea pentru repararea pagubei prin antrenarea răspunderii statului pe acest temei (caracterul nedrept al măsurii preventive privative de libertate), este supusă regimului juridic prescris de art. 540 şi art. 541 C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, în raport de conţinutul normativ al art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripţie este de 6 luni, iar acesta a început a curge de la data la care cauza penală prin care s-a dispus achitarea recurentului a fost soluţionată definitiv, respectiv 19 noiembrie 2018, astfel încât la data sesizării primei instanţe, 19 mai 2020, termenul de prescripţie, calculat conform art. 2552 C. civ., era împlinit.

Faptul că la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare nu ar fi existat temei legal pentru formularea unei acţiuni în vederea reparării pagubei nu poate determina o altă concluzie. Acesta întrucât, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, răspunderea statului pentru erorile judiciare poate fi antrenată numai în condiţiile stabilite de lege, pentru acest motiv fiind instituite normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege.

Din această perspectivă expusă, Înalta Curte apreciază că se impun a fi înlăturate aprecieri de genul cărora, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 136/2021, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. nu ofereau o garanţie în privinţa admiterii acţiunii şi acordării de către instanţă de despăgubiri pe temeiul afirmat, având în vedere că, prin decizia de achitare, nu a fost constatat şi caracterul nelegal al privării de libertate, şi deci, nu i-ar fi fost recunoscut dreptul la acordarea de despăgubiri.

Totodată, Înalta Curte reţine că nici dispoziţiile constituţionale şi nici alte norme cuprinse în Constituţie, în pacte ori tratate internaţionale la care România este parte, nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acţiune în repararea pagubei sau vreun anumit termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie însă, prin expresia "condiţiile legii", lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat.

Referitor la ansamblul criticilor din cererea de recurs privitoare la efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte mai reţine că potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Aceste prevederi constituţionale, reluate la nivel legal prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, consacră caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale şi aplicarea pentru viitor a acestora.

Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte - facta pendentia (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere) şi, în mod excepţional, şi acele situaţii care au devenit facta praeterita, respectiv cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica şi acestora (a se vedea în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27 - 29 sau Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 26).

Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, situaţia în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita - este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, cauzele fiind soluţionate până la acest moment şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă constatată neconstituţională.

Înalta Curte reţine aşadar, că analiza pe care o impune verificarea aplicării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 136/2021 trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situaţia juridică în care se află recurenta. În acest sens, este indubitabil că achitarea sa pentru infracţiunile cu privire la care a fost cercetată şi judecată s-a realizat prin decizia penală definitivă nr. 1251 din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara. Soluţia de achitare s-a dispus anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021. Întrucât o asemenea măsură nu reprezintă un proces de durată, ci s-a realizat instantaneu, la momentul pronunţării deciziei penale nr. 1251 din 19 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, se poate afirma că, o dată înfăptuită, situaţia juridică respectivă s-a şi finalizat.

Prin urmare, având în vedere că situaţia reclamantei face parte din categoria celor circumscrise noţiunii de facta praeterita - raport juridic epuizat -întrucât la momentul la care a fost publicată în Monitorul Oficial al României Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, 12 mai 2021, pe rolul instanţelor judecătoreşti nu se afla în curs de soluţionare pricina în care a fost pronunţată decizia de achitare, aceasta fiind finalizată încă din 19 noiembrie 2018, rezultă atunci că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect admisă de instanţa de apel.

În continuare, limitându-şi analiza la acest moment, recurenta consideră, într-una dintre variantele enunţate prin cererea sa de recurs, că anterior publicării în Monitorul Odficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., nu ar fi început să curgă având în vedere că dreptul material la acţiune nu ar fi fost născut, acesta ivindu-se o dată cu pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale.

O atare critică este însă, nefondată având în vedere că recurenta ignoră practic, în mod nepermis, împrejurarea că dispoziţiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. nu cuprind reglementări speciale în privinţa prorogării curgerii termenului de prescripţie de 6 luni în raport de intervenirea unor decizii ale Curţii Constituţionale.

Împrejurarea că la momentul la care a fost dată soluţia de achitare, 19 noiembrie 2018, conţinutul termenilor referitori la "arestarea nelegală", respectiv la "arestarea injustă/nedreaptă" nu ar fi fost pe deplin lămurit la nivel legislativ şi jurisprudenţial, nu este în măsură însă, a recunoaşte reclamantei dreptul de a nesocoti prevederile imperative ale art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. prin formularea unei cereri de acordare de despăgubiri peste termenul de prescripţie defipt de lege.

Înalta Curte reţine că nu poate fi opus celor anterior enunţate nici argumentul privind lipsirea de dreptul la un remediu efectiv şi de acces la o instanţă cu privire la posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru privarea de libertate nedreaptă. Această concluzie se impune întrucât, după cum reţine chiar Curtea Constituţională în Decizia sa nr. 136/2021 "(…) recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare" (a se vedea paragraful 47 din decizie).

Or, aşa cum mai sus s-a evidenţiat în cuprinsul prezentelor considerente, răspunderea statului pentru eroare judiciară este una specială şi se angajează doar în condiţiile legii, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României, legea în cazul de faţă reprezentând-o dispoziţiile art. 539, art. 540 şi art. 541 C. proc. pen., dispoziţii care reglementează remediul şi condiţiile de acces la instanţă în această direcţie.

Totodată, nu se poate aprecia nici faptul că doar de la data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei instanţei supreme nr. 1/2023, a devenit o certitudine că persoanele private de libertate în cursul procesului penal, achitate definitiv, pot solicita despăgubiri numai în baza hotărârii judecătoreşti de achitare.

Dacă s-ar accepta un astfel de raţionament ar însemna atunci că orice act normativ nou intrat în vigoare care reglementează drepturi noi pentru anumite categorii de persoane sau orice decizie a Curţii Constituţionale prin care o lege este declarată neconstituţională, precum şi orice hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de prevenire sau de unificare a jurisprudenţei divergente ar naşte retroactiv dreptul la acordarea de despăgubiri, ceea ce evident că nu poate fi acceptat, pentru că securitatea juridică ar fi atunci în mod rudimentar afectată.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici argumentul recurentei relativ faptului că intimatul pârât nu ar fi invocat excepţia de prescripţie soluţionată de instanţele de judecată în prezentul dosar. Astfel, contrar susţinerii recurentei, Înalta Curte observă că la dosarul de fond al Tribunalului Mehedinţi, vol. IV, se regăseşte întâmpinarea formulată de intimatul pârât Statul Român în cadrul căreia la punctul 1 s-a invocat în mod expres, chiar în temeiul art. 541 alin. (2) C. proc. pen. (constatat a fi incident cauzei, potrivit considerentelor expuse supra în prezenta decizie de recurs), excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea daunelor pentru privarea de libertate, atât în raport de data revocării definitive a măsurii controlului judiciar, cât şi, distinct, în raport de data rămânerii definitive a sentinţei penale de achitare, 19.11.2018.

Nu se poate aşadar, invoca în mod fondat în cauză, faptul că excepţia soluţionată de instanţele de judecată de fond şi de apel ar fi fost una străină, neinvocată de părţile sau participanţii la proces şi că astfel, ar fi fost încălcat şi art. 2513 C. civ. invocat de recurentă privitor la momentul până la se poate formula excepţia sau că prin soluţionarea excepţiei menţionate în coordonatele învederate, decizia recurată ar cuprinde motive străine de natura pricinii şi care i-ar excede obiectul.

În egală măsură, Înalta Curte constată că nici argumentul amplu dezvoltat al recurentei relativ incidenţei în ceea ce o priveşte, a art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/2023 de modificare a C. proc. pen., pentru punerea în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, nu este fondat.

Astfel, potrivit art. IV din Legea nr. 201/2023, "(1) Au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. (2) În cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluţia clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia".

Analizând din punct de vedere al interpretării literale, dar şi sistematice norma juridică citată, din perspectiva ambelor sale alineate, rezultă în mod indubitabil că sfera beneficiarilor secundului alineat al textului legal este reprezentată de consorţiul persoanelor indicate în cadrul primului alineat al textului legal, alineatul secund debutând chiar în mod expres cu această configurare:

"În cazul persoanelor prevăzute la alin. (1) (...)". Or, persoanele la care se referă alineatul prim al art. IV sunt "persoanele care la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată".

Recurenta din prezenta cauză nu se afla la data de 12 mai 2021, în executarea unei măsuri preventive privative de libertate dispuse în procesul penal menţionat şi nici nu s-a dispus faţă de aceasta o astfel de măsură după această dată, dosarul penal soluţionat cu achitarea sa fiind finalizat definitiv mult anterior datei menţionate, respectiv în anul 2018. Aşadar, textul de lege de care se prevalează recurenta nu îi este incident, el neputând nici fi interpretat, astfel cum în mod nefondat invocă recurenta, în sensul că ar fi operat o repunere de drept în privinţa sa, în termenul de 6 luni calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 201 din 2023.

Înalta Curte constată că în speţă nu este aplicabil nici art. 5 alin. (3) C. proc. civ. invocat în subsidiar de către recurentă:

"În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

Concluzia se impune întrucât astfel cum s-a stabilit obligatoriu prin deciziile instanţelor supremă şi de contencios constituţional anterior dezbătute în prezenta hotărâre judecătorească, nu ne aflăm într-o situaţie de vid legislativ în perioada anterioară Deciziei Curţii Constituţionale, fiind constatat ca fiind activ art. 539 C. proc. pen. a cărui doar interpretare a fost extinsă. Aşadar, premisa incidenţei art. 5 alin. (3) C. proc. civ. nefiind îndeplinită, atunci acest text legal nu este aplicabil.

Chiar dacă am considera - cu ignorarea argumentului din paragraful precedent - că art. 5 alin. (3) C. proc. civ. ar fi totuşi, aplicabil, cu toate acestea s-ar constata că textul de lege respectiv ar consacra exact aceeaşi soluţie juridică adoptată de instanţa de apel, respectiv cea a incidenţei art. 539, art. 540 şi art. 541 C. proc. pen., ca şi - în formularea art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. - dispoziţii legale speciale privitoare la situaţii asemănătoare (respectiv cererea în reparaţie pentru caz de eroare judiciară, respectiv pentru privare nelegală de libertate), dispoziţii care sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de C. civ. şi prioritare în aplicare faţă de principiile generale ale dreptului (invocate de către recurentă a fi prevalente), dată fiind ordinea instituită de acest art. 5 alin. (3).

Continuând analiza, Înalta Curte notează că nu se constată nici o inadvertenţă de logică juridică a instanţei de apel în raport de precizarea acţiunii de către reclamantă în baza Legii nr. 201/2023, atât timp cât astfel cum s-a ilustrat anterior, norma juridică tranzitorie din art. IV al legii nu i se aplică, iar art. 541 alin. (2) C. proc. pen., în forma modificată prin Legea nr. 201/2023, instituie aceeaşi dies a quo pentru termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, în cazul de faţă anul 2018, dată în raport de care prescripţia era împlinită la data formulării cererii prezente de chemare în judecată (2020), astfel cum în mod corect a surprins şi curtea de apel în hotărârea sa.

Se observă de altfel, sub acelaşi aspect, că potrivit celor expuse anterior, art. 541 alin. (2) C. proc. pen. se raportează ca moment de debut al curgerii termenului de prescripţie extinctivă, la procesul penal finalizat cu soluţia de achitare şi nu la procesul civil vizând acoperirea prejudiciului, fiind irelevant din această perspectivă, faptul că procesul civil prezent se afla în desfăşurare la momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate admise prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, atât timp cât procesul penal era finalizat încă din anul 2018.

În fine, Înalta Curte constată faptul că din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia însăşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar complexul faptic care justifică pretenţia formulată reprezintă cauza cererii, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii.

În principiu, autoritatea aparţine aşadar, judecătorului, în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea însăşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie.

Din perspectiva celor expuse anterior, nu se poate aşadar, invoca în mod fondat de către recurentă, faptul că în mod greşit s-ar fi soluţionat cererea prin intermediul normelor de procedură penală şi nu prin intermediul exclusiv al art. 1349 şi art. 2517 C. civ. invocate de către recurentă în cererea de chemare în judecată precizată. Astfel cum s-a expus anterior în prezenta decizie civilă de recurs, incidenţa normelor speciale de drept procesual penal s-a impus în primul rând, prin efectul statuărilor cu caracter obligatoriu din cuprinsul deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi nu doar în temeiul art. 22 C. proc. civ. anterior analizat, temei legal obligatoriu, de asemenea.

Aşadar, pentru toate aceste argumente ilustrate conjugat, nu se poate invoca în mod fondat încălcarea de către instanţa de apel în cauză, a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1), art. 23 alin. (1l) sau art. 522 alin. (3) teza 1 din Constitutia Romaniei, coroborate cu dispozitiile art. 2 alin. (2) şi art. 5 alin. (3), (4) C. proc. civ., art. 1349 sau art. 1357 sau art. 2517 C. civ., art. 5 paragraful 5 din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale sau art. 539, art. 540, art. 541 sau art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/2023 sau a principiului echităţii şi egalităţii de tratament juridic, astfel cum a susţinut recurenta, nefiind aşadar incidente, nici din această perspectivă, motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 (corect calificat de instanţa de recurs, prin prisma criticilor legate inclusiv de nerespectarea unor norme de drept procesual), pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ.

Ansamblul de critici vizând nelegalitatea soluţiei în privinţa capătului de cerere privind acordarea de daune morale pentru restrângerea libertăţii prin măsura controlului judiciar, ansamblu subordonat de recurentă motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., relativ încălcării dispoziţiilor legale indicate de către această parte procesuală la acest punct din cererea de recurs, este de asemenea, nefondat.

Astfel, sub un prim aspect, se observă că soluţia dată acestui capăt de cerere precizat distinct, nu a vizat excepţia procesuală a prescripţiei extinctive, astfel încât subgrupului de critici de recurs privitor la faptul că acest capăt de cerere nu ar fi prescris, îi lipseşte eşafodajul juridic, el neputând fi aşadar primit de către instanţa supremă.

Sub un secund aspect, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată în primul ciclu de judecată, de inadmisibilitate a acţiunii, întrucât nu ar fi putut fi promovată în baza temeiului general, de drept comun, al art. 1349 C. civ., ca urmare a existenţei unei proceduri speciale reglementate de legiuitorul pozitiv în acest sens, respectiv art. 539 şi urm. C. proc. civ., a fost desfiinţată de instanţele judiciare de control în temeiul unicului argument că reclamanta nu îşi precizase corespunzător pretenţiile, sub aspectul individualizării fiecărui prejudiciu în raport de fapta delictuală pretinsă că l-ar fi determinat şi de temeiul de drept, prima instanţă de casare arătând în acest sens, prin decizia sa civilă nr. 2493/18.11.2021, următoarele:

"Contrar susţinerilor recurentului-pârât, motivul pentru care instanţa de apel a casat sentinţa primei instanţe a fost faptul că tribunalul a ignorat că obiectul învestirii sale includea mai multe fapte ilicite afirmate de parte, având în vedere că prin cererea introductivă reclamanta a învestit instanţa cu judecarea pretenţiilor sale reprezentate de un prejudiciu global, rezultat al unor delicte multiple, constând în măsuri nelegale de restrângere a libertăţii sale dispuse în cursul procesului penal, dar şi durata excesivă/nerezonabilă a procedurii judiciare penale, precum şi atingerea adusă reputaţiei sale ca efect al măsurii de suspendare din funcţia exercitată în toată această perioadă, până la finalizarea procesului penal prin achitarea sa.

Or, astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel, respingând cererea ca inadmisibilă în considerarea art. 539 C. proc. pen.., instanţa de fond a făcut referire exclusiv la prejudiciul pretins ca rezultat al măsurilor de restrângere a libertăţii reclamantei, lăsând necercetate celelalte fapte ilicite afirmate de parte, toate acestea împreună fiind, în opinia reclamantei, apte să-i creeze prejudiciul total".

Aşadar, motivul desfiinţării de către instanţele de control judiciar din primul ciclu procesual, a soluţiei de inadmisibilitate pronunţate anterior nu a vizat caracterul eronat al soluţiei de inadmisibilitate pronunţate, ci exclusiv un aspect de ordin procesual, formal, prealabil, respectiv cel al neprecizării suficiente a cererii de chemare în judecată, premisă necesară pentru declanşarea judecării unei cereri, fie şi din punct de vedere al excepţiilor procesuale incidente.

Din această perspectivă ilustrată, sunt nefondate criticile recurentei relative faptului că instanţa de judecată de apel nu ar mai fi putut respinge acest capăt de cerere privind pretenţiile derivate din restrângerea libertăţii individuale, în temeiul finelui de neprimire reprezentat de inadmisibilitatea sa, ca urmare a necuprinderii în domeniul de aplicare al procedurii speciale reglementate de art. 538 şi urm. C. proc. pen., întrucât ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte constată că soluţia de respingere a acestui capăt de cerere ca nefondat, cu argumentul neprevederii în cadrul procedurii speciale de acordare de despăgubiri a unei astfel de ipoteze, este corectă. Soluţia se impune întrucât astfel cum art. 52 alin. (3) din Constituţia României - invocat de recurentă în mod repetat - prevede, "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii (...)".

Aşadar, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condiţiile legii, legiuitorul constituant neimpunând prin acest text fundamental o astfel de răspundere nelimitată, necircumstanţiată, ci dimpotrivă, stabilind configurarea sa prin intermediul legii.

Or, pentru ipoteza specifică a erorilor judiciare săvârşite în procesele penale, legiuitorul naţional a reglementat procedura specifică din art. 538 şi urm. C. proc. pen., procedură care în întregul ei istoric legislativ, nu a prevăzut şi situaţia acordării de despăgubiri pentru măsurile preventive care doar restrâng libertatea persoanei, astfel cum ar fi de exemplu, măsura controlului judiciar invocată în prezenta cauză.

În această privinţă, trebuie menţionat faptul că din interpretarea art. 202 alin. (4) C. proc. pen., potrivit doctrinei şi practicii judiciare penale, măsurile preventive care se pot dispune faţă de un suspect sau inculpat sunt în număr de cinci, trei dintre acestea fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar celelalte două fiind doar restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune).

Folosind metodele de interpretare sistematică şi teleologică ale prevederilor art. 538 şi urm. C. proc. pen., rezultă că neprevederea situaţiei acordării de despăgubiri pentru măsurile preventive care doar restrâng libertatea persoanei, în cadrul procedurii speciale reglementate de art. 538 şi urm. C. proc. pen., neprevedere confirmată inclusiv de recurentă în cererea sa de recurs, nu are semnificaţia ilustrată de recurentă, respectiv cea a recurgerii în această privinţă, potrivit art. 2 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 5 alin. (3) C. proc. civ., la dreptul comun civil în materie de răspundere civilă delictuală (fie el reglementat prin intermediul dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1), art. 23 alin. (11) si art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia Romaniei, dispoziţiilor art. 1.349 si art. 1.357 C. civ. şi art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, temeiuri juridice invocate de reclamantă în acest sens), ci dimpotrivă, semnifică voinţa implicită, dar inechivocă a legiuitorului român de a exclude din câmpul juridic al cauzelor generatoare de despăgubiri, măsura preventivă a controlului judiciar aplicată într-un proces penal finalizat cu achitare.

O interpretare contrară ar determina în mod evident înfrângerea principiului juridic imperativ specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală şi mai mult, ar determina o lipsă de eficacitate şi o golire de conţinut a însăşi procedurii penale speciale, atât timp cât indiferent de existenţa sau inexistenţa sa, de domeniul său de aplicare, ar putea să se ceară despăgubiri pentru orice altfel de situaţii pe calea dreptului comun civil al răspunderii civile delictuale, care ar fi folosit deci, în completare şi care ar îndepărta astfel, caracterul special al procedurii din C. proc. pen.

Atât timp cât ipoteza specifică invocată de recurentă nu este reglementată de lege ca fiind generatoare a dreptului la despăgubiri, criticile recurentei relative unei identităţi de natură juridică şi efecte juridice între această măsură preventivă restrângătoare de libertate şi cele privative de libertate (generatoare de despăgubiri, potrivit art. 539 şi urm. C. proc. pen.), trăsătură care ar impune un tratament juridic similar, nu pot fi primite, întrucât pe de o parte, ele ignoră conţinutul concret al dispoziţiei legale din fondul activ juridic naţional şi pe de altă parte, ele pun în discuţie o eventuală neconstituţionalitate a textului procesual penal special prin raportare la principiile egalităţii de tratament juridic şi al nediscriminării, fără însă a se fi invocat în cauză mijlocul procedural prevăzut de lege în această direcţie, respectiv excepţia de neconstituţionalitate.

Or, atât timp cât textul legal în forma menţionată este în vigoare şi nedeclarat neconstituţional de instanţa Curţii Constituţionale, singura abilitată în acest sens, atunci instanţele de judecată ce au obligaţia generală de a aplica legea, trebuie să îl respecte şi să îl aplice în această formă.

Însuşi argumentul recurentei că prin art. 5391 C. proc. pen. s-a reglementat dreptul la repararea pagubei în cazul măsurilor de supraveghere tehnică ori al activităţilor specifice culegerii de informaţii dispuse în mod nelegal, sprijină concluzia expusă anterior de instanţa de recurs. Astfel, atunci când legiuitorul naţional a dorit să extindă domeniul de aplicare al dreptului la despăgubiri reglementat de art. 538 şi art. 539 C. proc. pen., a realizat-o în mod expres, ceea ce - evident - nu ar fi fost necesar dacă s-ar adopta raţionamentul ilustrat de recurentă, respectiv acela al posibilităţii de suplinire prin dreptul comun al răspunderii civile delictuale.

Cu alte cuvinte, dacă am adopta punctul de vedere al recurentei, ar rezulta că în situaţia extinderii domeniului de aplicare menţionat, nu ar mai fi nevoie de noi prevederi legislative modificatoare, completatoare, întrucât ar putea fi utilizat dreptul comun civil în materie de răspundere civilă delictuală pentru orice astfel de extindere. Evident, un astfel de punct de vedere ignoră principiul juridic obligatoriu amintit specialia generalibus derogant.

Înalta Curte mai constată şi că potrivit însuşi art. 5 paragraful 5 din CEDO, invocat de recurentă, "Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii". Se observă astfel, că dispoziţia convenţională de care se prevalează recurenta are în vedere deţinerea, arestarea şi nu măsura preventivă a controlului judiciar. Din această perspectivă, rezultă că soluţia dispusă de către curtea de apel în privinţa acestui capăt de cerere nu este contrară nici dispoziţiilor invocate ale art. 13 din CEDO, referitoare la dreptul la un remediu efectiv pentru eventuala încălcare a drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie.

Critica recurentei relativă împrejurării că termenul de prescripţie extinctivă pentru acest capăt de cerere, de 3 ani, ar fi incident şi în situaţia capătului de cerere vizând daune decurgând din privarea nedreaptă de libertate, este nefondată, întrucât astfel cum s-a enunţat mai sus, nu este incident dreptul comun civil în privinţa nici unuia dintre aceste două capete de cerere, pentru a fi aplicabil, pe cale de consecinţă, şi art. 2517 C. civ. referitor la termenul general de prescripţie extinctivă.

Constatând totodată, că subansamblul criticilor din acest grup de critici de recurs, subansamblu referitor inter alia la modul concret de derulare a procedurii penale, la invocata ignorare de către organele judiciare penale a probelor şi susţinerilor recurentei ce a avut calitatea de inculpat în respectivul proces penal, nu pot fi analizate în cadrul procesului civil pendinte, ci exclusiv în cadrul procedurii judiciare penale epuizate în 2018, Înalta Curte apreciază, pentru toate elementele conjugate expuse anterior, elemente care se răspund inclusiv susţinerilor procurorului participant la dezbaterea în şedinţă publică a prezentului recurs, că motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. invocate în referire la soluţia dată capătului de cerere vizând restrângerea libertăţii, nu sunt fondate, instanţa de apel nici neutilizând din această perspectivă, argumente străine de natura pricinii sau contradictorii, cum eronat susţine recurenta.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici grupul de critici din cererea de recurs privitor la soluţia curţii de apel de respingere dată capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru durata invocat îndelungată a procesului penal.

Astfel, se observă din analiza deciziei recurate, că instanţa de apel a procedat la verificarea caracterului rezonabil al acestei durate prin prisma criteriilor decelate în jurisprudenţa instanţei de contencios european dezvoltate pe marginea art. 6 CEDO, constatând în urma acestei analize concrete, că "în procesul penal în care reclamanta a avut calitatea de inculpată nu poate fi imputat autorităţilor judiciare un comportament nediligent, indolent, de natură a încălca dreptul reclamantei la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil", cu efectul respingerii acestei pretenţii concrete, durata procedurii de circa 3 ani şi 4 luni fiind considerată de instanţa de apel a fi una rezonabilă.

Se constată astfel, că ansamblul criticilor de la punctul 3.3 al cererii de recurs, vizează în esenţă, solicitarea recurentei de reevaluare a situaţiei de fapt expuse de curtea de apel, citate parţial supra, pentru a se ajunge la o concluzie diametral opusă celei decelate de respectiva instanţă de judecată. Cu alte cuvinte, recurenta solicită instanţei de recurs ca, reevaluând elementele de fapt pe care le învederează (exempli gratia: administrarea de către recurentă în procesul penal de probe invocat certe în dovedirea nevinovăţiei sale; inexistenţa unui prejudiciu cauzat unităţii administrativ - teritoriale prin fapta care i-a fost imputată; luarea în mod afirmat inutil a unor măsuri preventive faţă de aceasta; invocata ticluire şi contrafacere a dosarului penal; eludarea probelor de către procurorul ce a instrumentat dosarul penal; inexistenţa unei complexităţi deosebite a procesului penal), să se ajungă la concluzia vinovăţiei organelor judiciare în desfăşurarea procesului penal pe o perioadă nerezonabilă.

Or, reprezentând atitudinea psihică, interioară, volitivă, a unei persoane faţă de o acţiune, activitate pe care o desfăşoară, vinovăţia - fie ea şi a unor organe judiciare penale - reprezintă un aspect de fapt, subsumat temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti, întrucât el se stabileşte pe bază de probe administrate şi evaluate în concordanţă cu art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Însă, controlul instanţei de recurs este unul exclusiv de legalitate, date fiind prevederile imperative ale art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte nu ar putea să reevalueze materialul probator al cauzei, pentru a ajunge la o altă situaţie de fapt decât cea configurată în mod definitiv de curtea de apel, situaţie de fapt care reprezintă premisa controlului exclusiv de legalitate desfăşurat de instanţa de recurs.

Pe cale de consecinţă, atât timp cât în temeiul criteriilor de evaluare a caracterului rezonabil al duratei procedurii penale, instanţa de apel, analizând probele administrate în prezentul proces civil, a ajuns la concluzia inexistenţei vreunei atitudini culpabile a organelor judiciare penale în desfăşurarea pe o durată de 3 ani şi 4 luni a dosarului penal, precum şi la concluzia caracterului rezonabil al acestei perioade de timp, Înalta Curte, grefat pe această situaţie de fapt decelată definitiv de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei, nu poate primi ca fondată susţinerea încălcării de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 CEDO, art. 1349, art. 1357 C. civ., art. 8 C. proc. pen. sau art. 5 C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de recurs constată din perspectiva aceluiaşi grup de critici din cererea de recurs, neincidenţa în cauza pendinte a art. 5 C. proc. pen. invocat de recurentă, atât timp cât astfel cum corect a indicat curtea de apel, "Aspectele învederate de reclamantă privind netemeinicia vădită a acuzaţiei penale desprinsă din înscrisurile prezentate organelor de urmărire penală (...) privesc de fapt probatoriul administrat în cauza penală, instanţa de faţă neputând face aprecieri proprii în privinţa acestuia".

Considerentele din paragrafele anterioare ale prezentei decizii civile de recurs, sunt valabile inclusiv în privinţa criticilor arondate de recurentă soluţiei instanţei de apel date capătului de cerere privitor la suspendarea exercitării raporturilor de serviciu. Astfel, instanţa de recurs nu poate nici să procedeze la reevaluarea probelor administrate în prezentul dosar sub acest aspect, pentru a configura o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de instanţa de apel în privinţa faptei ilicite reclamate de recurentă ca şi împrejurare generatoare a dreptului la despăgubiri sub acest aspect şi nici să se subroge instanţei penale pentru a analiza probatoriul administrat în procesul penal, neavând competenţa materială în această direcţie.

Or, atât timp cât instanţa de apel, având în vedere inclusiv aspectul caracterului nedrept al măsurilor preventive privative de libertate dispuse în cadrul procesului penal în care recurenta a avut calitatea de inculpată - dovadă fiind în acest sens paragrafele finale regăsite la filele x, continuate pe pagina următoare din decizia recurată -, a apreciat că nu se poate reţine o faptă ilicită în sarcina intimatului pârât din perspectiva acestui capăt al cererii de chemare în judecată, instanţa de recurs nu poate să reevalueze şi reconfigureze această situaţie de fapt reţinută, fără a depăşi limitele controlului exclusiv de legalitate pe care îl exercită, potrivit art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, astfel cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, suspendarea raporturilor de muncă a avut un caracter imperativ, de drept, date fiind dispoziţiile art. 94 lit. f), m) coroborate cu art. 86 alin. (2) şi cu art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în forma în vigoare la data de referinţă.

Or, atât timp cât - astfel cum a reţinut instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a prezentei cauze civile, situaţie de fapt care constituie premisa controlului prezent de legalitate exercitat de instanţa de recurs - măsurile dispuse în cadrul procesului penal, inclusiv cele preventive privative de libertate, nu au fost constatate a fi nelegale, ba dimpotrivă, ele au fost constatate a fi fost legale de către instanţa de judecată penală şi cum incidenţa suspendării de drept a raporturilor de serviciu nu este circumscrisă caracterului drept sau nedrept al acestor măsuri, date fiind prevederile menţionate ale art. 94 lit. f), m) coroborate cu art. 86 alin. (2) şi cu art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, se observă că de fapt, criticile recurentei sunt orientate în realitate, către conţinutul aceste norme juridice menţionate, respectiv către soluţia legislativă adoptată de legiuitorul naţional pentru astfel de situaţii, legiuitor care, preocupat de rezolvarea inclusiv a situaţiilor de acest gen care pot apărea, a consacrat şi remedii juridice, elocvent în această direcţie fiind de exemplu, art. 86 alin. (3) din aceeaşi lege privind funcţionarii publici:

"În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare".

Aşadar, inclusiv din perspectiva acestui argument ultim expus, se observă că soluţia dată de instanţa de apel acestui capăt de cerere este legală, neputând astfel a fi apreciate ca fondate, din unghiul de vedere al art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei privind încălcarea prin hotărârea judecătorească pronunţată în apel, a Deciziei Curţii Constitutionale nr. 136/03.03.2021, a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 1/16.01.2023 şi a Legii nr. 201/2023, a art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., art. 1349 şi art. 1357 alin. (1) şi (2) C. civ. prin prisma întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale sau a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1), art. 23 alin. (1l) sau art. 52 alin. (3) teza 1 din Constitutia Romaniei, coroborate cu art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cu atât mai mult cu cât ultimele menţionate vizează predilect măsurile preventive privative de libertate şi nu aspecte legate de modul de derulare a raporturilor de serviciu ale unei persoane ce a fost achitată într-un dosar penal.

Pentru considerentele conjugate expuse, se observă în referire la acelaşi grup de critici că nu este incident nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea curţii de apel sub acest aspect, fiind coerentă, comprehensibilă din punct de vedere logic şi juridic, necuprinzând motive străine de natura pricinii, cum eronat consideră recurenta.

Nici motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentă în referire la soluţia dată capătului de cerere privind acordarea daunelor pentru vătămarea invocată a reputaţiei şi a dreptului la imagine, nu pot fi reţinute ca incidente în speţă.

Concluzia se impune întrucât sub un prim aspect, se observă că ansamblul criticilor vizează cvasi-unanim reevaluarea elementelor de fapt ale cauzei, spre a se trage concluzia existenţei unei legături de cauzalitate între procesul penal, respectiv activitatea desfăşurată de organele judiciare penale şi prejudiciul afirmat de recurentă sub acest aspect.

Or, astfel cum s-a ilustrat deja supra, instanţa de recurs exercită un control exclusiv de legalitate al deciziei civile recurate, neputând proceda la reconfigurarea situaţiei de fapt a cauzei, situaţie stabilită în mod definitiv de către instanţa de control judiciar de apel, instanţă devolutivă a fondului cauzei.

Legătura de cauzalitate, element al răspunderii civile delictuale, reprezintă un element factual, fiind liantul care leagă o faptă ilicită concretă de prejudiciul alegat a fi fost suferit, ea definind astfel raportul concret de cauză-efect, esenţial pentru angajarea acestui tip de răspundere juridică.

Or, din acest unghi de vedere expus şi constatând că elementele răspunderii civile delictuale sunt prevăzute cumulativ de lege, nu pot fi aşadar primite ca fondate, criticile ample ale recurentei din cererea de recurs, relative încălcării în cauză de către instanţa de apel a dispoziţiilor - mare parte reiterate la acest punct - ale art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1), art. 23 alin. (1l) şi art. 52 alin. (3) teza 1 din Constituţia României, coroborate cu dispoziţiile art. 71, art. 72, art. 73, art. 74 C. civ. referitoare la dreptul la viaţă privată, dreptul la demnitate şi dreptul la propria imagine, cu art. 1349 şi art. 1.357 C. civ. sau cu art. 5 sau art. 8 din Conventia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Sale Fundamentale, texte privitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă, respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, nefiind aşadar incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Sub un secund aspect, Înalta Curte mai remarcă - potrivnic susţinerii recurentei din această ultimă parte a cererii de recurs x din aceeaşi perspectivă, şi faptul că atât în cuprinsul precizării solicitate de instanţa de apel prin decizia definitivă de anulare a sentinţei civile prim pronunţate în cauză (precizare regăsită la fila x verso din dosarul de fond de rejudecare), cât şi în cuprinsul precizării cerute de instanţa de apel în al doilea ciclu de judecată, ulterior pronunţării deciziei civile de apel nr. 303/2023 (precizare regăsită la dosarul de apel rejudecare), recurenta a specificat în mod expres, în cuprinsul punctului referitor la vătămarea reputaţiei şi a dreptului la imagine, că aceasta este "urmare a mediatizării procesului penal şi expunerii la dispreţ şi blam public". Drept urmare, nu se poate imputa instanţei de apel verificarea legăturii de cauzalitate prin prisma elementului mediatizării şi realizarea de aprecieri din acest unghi de vedere, neexistând aşadar, în cadrul deciziei recurate nici motive contradictorii sau străine de natura pricinii ca urmare a unei alegate confuzii asupra obiectului speţei, astfel cum în mod nefondat a invocat recurenta. Nu este drept urmare fondat nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat două hotărâri judecătoreşti legale, motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 pct. 1, 5, 6, 8 C. proc. civ. nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamanta A. împotriva deciziei nr. 303 din 27 septembrie 2023 şi a deciziei nr. 47 din 08 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.