Admissibility of separate appeal against order admitting referral of constitutional unconstitutionality exception

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La termenul din 23 septembrie 2004, fixat pentru judecarea recursului declarat de S.A. împotriva sentinței penale nr. 440 din 12 martie 2004, a Judecătoriei Târgu Mureș, Tribunalul Mureș a amânat judecarea cauzei la data de 24 septembrie 2004, având nevoie de timp pentru a delibera asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Împotriva acestei încheieri, petenta S.A. a declarat recurs.

Prin decizia penală nr. 741/R din 17 noiembrie 2004, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins recursul, ca inadmisibil, reținând că încheierile de ședință nu pot fi atacate decât odată cu hotărârea pronunțată în cauză.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petenta a declarat un nou recurs.

Prin decizia nr. 55 din 5 ianuarie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins recursul, ca inadmisibil, reținând că acesta a fost declarat împotriva unei hotărâri definitive.

Împotriva ultimelor două hotărâri pronunțate în cauză, petenta a formulat contestație în anulare.

La termenul din 26 aprilie 2005, fixat pentru judecarea contestației în anulare, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, în dosarul nr. 886/2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis cererea petentei și a trimis dosarul, Curții Constituționale, pentru a hotărî asupra excepției de neconstituționalitate a art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., în raport cu dispozițiile art. 23, 124 și 125 din Constituția României.

Împotriva acestei încheieri, petenta a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. și fără a formula critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Or, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat, cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, numai odată cu fondul.

Pentru ca încheierile să poată fi atacate, separat, înaintea pronunțării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzută expres de lege.

Or, cu referire la încheierile prin care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, legea procesual-penală nu prevede expres că aceasta este supusă recursului.

De altfel, cu referire la cauză, din economia dispozițiilor art. 3851 alin. (1) și (3) C. proc. pen., rezultă că recursul poate fi exercitat exclusiv împotriva hotărârilor nedefinitive și că, în afara excepției de la regula generală prevăzută în alin. (2), încheierile date în cursul judecății urmează, sub regimul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunța în cauză în acea etapă procesuală.

Cum hotărârea instanței de recurs este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., împotriva acesteia nu se mai poate declara un nou recurs.

Drept urmare, față de caracterul definitiv și executoriu al deciziei pronunțate în recurs, încheierea prin care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, în această etapă procesuală, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pe de altă parte, potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.

Așadar, prin legea specială s-a statuat asupra posibilității atacării cu recurs a încheierilor prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, fără, însă, a se stabili și posibilitatea exercitării controlului judiciar asupra încheierilor prin care s-a admis cererea de sesizare, prin exercitarea acestei căi de atac.

Se constată, așadar, că în cauză nu este îndeplinită una din condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru exercitarea recursului, cu referire la existența unei hotărâri, determinate, ca atare, de lege, susceptibilă de reformare prin exercitarea acestei căi de atac.

Prin urmare, excepția se constată a fi întemeiată, recursul urmând a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta S.A. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de partea vătămată S.A. împotriva încheierii din 26 aprilie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 886/2005.

Obligă recurenta menționată, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2005.