Decizia nr. 1781/2025 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buhuşi la 20 martie 2024 sub nr. x/2024, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei să dispună asupra desfacerii căsătoriei şi asupra aspectelor accesorii privind numele ce va fi purtat după desfacerea căsătoriei şi situaţia copilului minor; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 818/2024 din 18 mai 2024, Judecătoria Buhuşi a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că art. 915 C. proc. civ. stabileşte o competenţă teritorială exclusivă.

A constatat că, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că, deşi părţile figurează formal în evidenţele autorităţilor ca având domiciliul în România, acestea nu mai locuiesc efectiv în ţară.

Cum părţile nu au convenit expres în ceea ce priveşte instanţa la care să introducă cererea de divorţ, instanţa a apreciat că Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti este competentă să soluţioneze cauza.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4857/2025 din 15 mai 2025, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buhuşi. A constatat conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a trimis dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionare.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă vreunul dintre ei mai locuieşte în raza sa teritorială, iar dacă nici unul nu mai locuieşte în raza sa teritorială a judecătoriei de la ultima locuinţă comună, este competentă instanţa de la locuinţa pârâtului.

De asemenea, instanţa a constatat că simplul fapt că pârâtul se află, în anumite perioade, în străinătate nu poate conduce la concluzia că acesta nu mai are locuinţă în ţară, în sensul art. 915 alin. (1) C. proc. civ.. Plecările sale temporare din România, urmate de revenirea constantă la domiciliul din judeţul Bacău, atestată prin ancheta socială, nu pot fi asimilate unei renunţări la locuinţa stabilă din ţară.

Drept urmare, a apreciat că Judecătoriei Buhuşi este instanţa competentă să soluţioneze cauza, ca instanţă în circumscripţia căreia se află ultimul domiciliu comun al soţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reţine că este sesizată cu un conflict negativ de competenţă teritorială, în ipoteza prevăzută de art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., anume a declinărilor reciproce între Judecătoria Buhuşi şi Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Se constată că cele două instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, ambele reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 915 C. proc. civ., însă apreciind diferit cu privire la domiciliul pârâtului, prima instanţă reţinând că niciuna dintre părţile litigiului nu mai are locuinţa efectivă în România, iar instanţa învestită prin declinare reţinând că plecările succesive ale pârâtului nu echivalează cu renunţarea la domiciliul din ţară.

Prin prezentul demers judiciar, reclamanta A. a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unei cereri de divorţ, astfel că, în speţă, competenţa teritorială se stabileşte în raport de dispoziţiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul".

Acest text de lege stabileşte atât competenţa materială în soluţionarea acţiunii de desfacere a căsătoriei, în sensul că aceasta revine judecătoriei, cât şi competenţa teritorială în soluţionarea acesteia.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, dispoziţiile art. 915 alin. (1) din C. proc. civ. sunt imperative şi de strictă interpretare şi instituie o competenţă exclusivă, de la care părţile nu pot deroga.

Faptul că textul de lege are în vedere mai multe situaţii, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanţe deopotrivă competente, fiind obligatorie respectarea ordinii impuse de legiuitor în cuprinsul dispoziţiei legale.

În mod prioritar, este stabilită competenţa de soluţionare a cererii de divorţ în favoarea instanţei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă această competenţă operează numai dacă cei doi soţi au avut locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte acolo.

În situaţia concretă a speţei, Înalta Curte reţine, contrar concluziilor Judecătoriei Buhuşi, că ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în comuna Blăgeşti, sat Buda, jud. Bacău, astfel cum rezultă din susţinerile părţilor prezentate oral în faţa instanţelor, cât şi din cele exprimate prin cererea iniţială şi prin întâmpinare, domiciliul pârâtului fiind stabilit la aceeaşi adresă.

În acest sens, se constată că, în cuprinsul referatului de anchetă socială efectuat la locuinţa pârâtului (com. Blăgeşti, sat Buda, jud. Bacău), la 4 decembrie 2024, s-a menţionat că pârâtul locuieşte într-o casă proprietatea bunicii materne, în aceeaşi curte cu bunica, însă în case diferite.

De asemenea, din verificările efectuate în DEPAB, cât şi din întâmpinarea formulată de pârât, reiese că domiciliul acestuia este în continuare în com. Blăgeşti, sat Buda, jud. Bacău.

Împrejurarea că, în anumite perioade, pârâtul nu se află la domiciliu, ci în străinătate, nu poate justifica concluzia că pârâtul nu mai are locuinţa în ţară, în sensul art. 915 alin. (1) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, faptul că pârâtul îşi părăseşte periodic locuinţa stabilă din România pentru a merge în străinătate, dar revine întotdeauna în domiciliul său (după cum reiese din ancheta socială) nu echivalează cu renunţarea la locuinţa din judeţul Bacău.

Ca atare, Înalta Curte constată că părţile au avut ultimul domiciliu comun în com. Blăgeşti, sat Buda, jud. Bacău, precum şi că pârâtul continuă să locuiască la această adresă, astfel că instanţa competentă a soluţiona cererea de divorţ ce face obiectul prezentului dosar se stabileşte în raport cu prevederile art. 915 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În considerarea celor anterior reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătorie Buhuşi, în circumscripţia căreia pârâtul îşi are domiciliul şi unde s-a aflat ultimul domiciliu comun al părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buhuşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2025.