Parents' malpractice claim revived as limitation runs from child's death, high court quashes and remands.

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca, au solicitat obligarea la plata, în solidar, a pârâţilor a sumei de 500.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţi, cu titlu de prejudiciu moral cauzat ca urmare a neglijenţei în identificarea în timp util a diagnosticului, precum şi în efectuarea procedurilor medicale specifice, care au condus la decesul fiicei lor D., decedată la 17.09.2020; cu cheltuieli de judecată.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 15 din 11.01.2024, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca, ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 285/A din data de 9 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 15 din 11.01.2024 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2023, pe care o menţine.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 285/A din data de 9 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au promovat recurs, reclamanţii A. şi B. invocând motivul de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii arată că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., stabilind eronat termenul de producere a prejudiciului ca fiind eventualele date la care pârâta C. a săvârşit faptele imputate de către reclamanţi, respectiv a considerat că termenul de prescripţie a început să curgă la 31.05.2018 pentru lipsa de informare a părinţilor cu privire la gravitatea bolii fiicei acestora, data de 13.09.2018 (data mesajului telefonic- anexa 4 a acţiunii) pentru neîndrumarea aparţinătorilor în vederea identificării bolii şi a unui tratament, data de 24.09.2018 pentru aplicarea necorespunzătoare a procedurilor medicale de îngrijire specifice pacienţilor cu diagnostic de amiotrofie spinală.

Concluzionează instanţa că pentru toate aceste evenimente succesive termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2018. Consideră relevant faptul că începând cu 04.12.2018, fiica reclamanţilor a fost îngrijită acasă de părinţi (în fapt a fost externată de către pârâtul de rând 2, cu indicaţii de îngrijire acasă, după mai multe rânduri în care a refuzat ori trenat un transfer al copilului pe care reclamanţii l-au dorit către o altă unitate spitalicească) iar tratamentul specific l-a primit la Centrul de Recuperare Robanescu din Bucureşti. Acest raţionament a fost preluat şi menţinut de către instanţa de apel.

Pretind recurenţii că instanţa de fond a apreciat greşit că termenul a început să curgă "cel mai târziu" la data deciziei nr. 20/04.12.2019 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor deşi procedura disciplinară nu este epuizată definitiv nici la data prezentului recurs, având în vedere că recurenţii au formulat plângere în termen legal împotriva deciziei nr. 20/04.12.2018 la Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din Romania, care încă nu s-a pronunţat (conform adresei nr. x/10.01.2023 a Colegiului Medicilor din România).

A reţinut instanţa de apel că la data deciziei respective (04.12.2019) reclamanţii trebuiau să fi "cunoscut faptele imputate prin cererea de chemare în judecată şi persoana vinovată". Este real că au cunoscut faptele şi cel puţin pe pârâta de rând 1, deşi este vorba şi de Spital, pârâtul de rând 2, care răspunde atât în calitate de prepus, dar şi în calitatea sa de furnizor de servicii medicale în conformitate cu prevederile art. 676-677 din Legea nr. 95/2006.

Învederează recurenţii că ceea ce nu sesizează niciuna din instanţe este momentul producerii prejudiciului, pentru că despre pagubă se face vorbire în textul art. 2528 alin. (1) C. civ. şi nu despre faptă. Nu în toate cazurile de malpraxis datele acestora coincid, iar în speţă este practic imposibil de a stabili o altă dată a producerii pagubei decât data decesului fiicei reclamanţilor, în raport cu natura particulară a bolii genetice de care suferea copilul, caracterizată prin pierderea treptată a neuronilor motorii, care duce la disfuncţii grave musculare şi implicit ale organelor vitale.

Susţin că nu se poate stabili cu precizie o dată a produceri prejudiciului, pentru că nu se poate şti, în urma acţiunilor sau inacţiunilor care reprezintă faptele cauzatoare de prejudicii, cât şi din care funcţii s-a pierdut, pentru a fi descris prejudiciul cu exactitate. Lipsa intervenirii la timp pentru a pune un diagnostic şi a putea beneficia de un tratament în timp util înainte de a se produce daune motorii ireversibile, grave şi incompatibile cu viaţa fiicei reclamanţilor, este ceva ce a determinat decesul. Această concluzie reiese din opiniile medicale depuse în probaţiune, provenind de la Institutul Robanescu, specializat în îngrijirea acestor pacienţi, conform cărora dacă se intervine suficient de repede cu punerea diagnosticului şi începerea tratamentului, evoluţia bolii poate fi stopată, iar aceşti pacienţi rămân în viaţă, necesitând îngrijiri speciale, lucru pe care l-ar fi dorit şi pentru fiica lor. Învederează că probele ar fi fost completate cu o expertiză.

Pretind recurenţii că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că "în niciun caz, în raport de faptele imputate, prejudiciul nu consta în decesul minorei, pe considerentul că amiotrofia spirală este o boală incurabilă şi existau tratamente doar pentru gestionarea simptomelor, iar tipul I e forma cea mai gravă şi debutează în primele 6 luni de viaţă". Prin urmare, "decesul a fost cauzat de evolutia bolii." Arată recurenţii că aceste susţineri sunt neîntemeiate, câtă vreme nu s-au administrat probe pentru a concluziona acest lucru, având în vedere că nu s-a ajuns la etapa procesuală respectivă. De altfel, chiar probele propuse de intimata de rând 1, respectiv prospectul produsului Spinraza care reprezintă tratamentul în această boală, şi care exista şi în 2017- 2018, menţionează un procent de supravieţuire al pacienţilor de 92,7% acest lucru însemnând că şansele de păstrare a vieţii sunt foarte mari, cu condiţia diagnosticării şi începerii tratamentului în timp util. În speţă nu s-a întâmplat acest lucru, având în vedere că s-a tergiversat vreme de 5 luni începerea tratamentului, datorită ineficienţei administrative a spitalului, a lipsei de interes sau de pregătire specifică a angajaţilor acestuia, precum şi aplicării unor proceduri de îngrijire greşite sau nerecomandate în aceste cazuri, astfel încât, în loc de a se stopa evoluţia bolii, organismul copilului a fost, dimpotrivă, slăbit şi mai mult şi expus, în continuare, evoluţiei bolii incurabile.

Precizează recurenţii că este, într-adevăr, o boală incurabilă, însă viaţa pacienţilor poate fi păstrată, existând un protocol de îngrijire a acestor pacienţi. Faptul că o boală este "incurabilă" nu înseamnă că aceasta duce obligatoriu la deces, aşa cum induce instanţa de apel susţinând că "faptele imputate pârâţilor nu au dus la decesul minorei, decesul fiind cauzat de evoluţia bolii care este una incurabilă". Opinia este, din punct de vedere medical, depăşită inclusiv la momentul 2017-2018, însă clarificarea acestui aspect presupune judecarea fondului cauzei. Arată recurenţii că nu se poate justifica dezvoltarea pe larg a acestei opinii medicale, fără să fi avut loc o administrare de probe şi o apreciere a acestora într-o judecată pe fond. Susţin recurenţii că prescripţia impunea luarea în considerare a momentului decesului, ca moment al producerii prejudiciului.

Instanţa de apel a reţinut că susţinerile reclamanţilor potrivit cărora "dacă minora ar fi fost diagnosticată mai devreme putea primi mai repede tratament, nu au fost dovedite în niciun fel". Din această motivare se înţelege că instanţa se consideră lămurită ca urmare a unei aprecieri a probelor care nu s-a făcut cu corecta aplicare a procedurii civile în vigoare, respectiv administrarea probaţiunii în contradictoriu şi nemijlocit în faţa instanţei. Dacă instanţa a avut nevoie de administrare de probe pentru a se pronunţa pe excepţia prescripţiei, atunci ar fi trebuit să administreze probe conform C. proc. civ., punându-le în discuţia părţilor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Cu privire la critica invocată în apel, de a fi analizat excepţia prescripţiei doar în raport cu pârâta de rând I, C., şi pe care instanţa de apel o consideră nefondată, pentru că instanţa de fond ar fi "analizat excepţia cu privire la toate faptele imputate", arată că instanţa de apel menţine concluziile instanţei de fond în mod superficial şi convenabil, susţinând că "faptele imputate pârâtului de rând 2 sunt identice cu cele imputate pârâtei de rând 1", or acest lucru este nereal, astfel cum reiese din lecturarea acţiunii introductive. Faptele, respectiv omisiunile Spitalului, pârâtul de rând 2 care vizează, de exemplu, atribuţii administrative, cum sunt comunicarea rezultatelor analizelor de îndată ce se primesc de la laborator, consemnarea greşită a datelor necesare comunicării ulterioare cu pacienţii, nepunerea la dispoziţie a dispozitivelor medicale corespunzătoare, neglijenţa în amplasarea pacientei în salon cu alt copil cu infecţii respiratorii, respectiv expunerea la infecţii de care pacienta ar fi trebuit protejată, refuzul transferului sau al colaborări cu părinţii pentru a ajunge într-o unitate spitalicească mai competentă, chiar şi în străinătate, nu se suprapun cu cele imputate pârâtei de rând I, dr. C., şi este notoriu că aceste atribuţii sunt specifice unităţii spitaliceşti şi nu medicului. Arată instanţa de apel în mod greşit că "toate acestea sunt în legătură cu actele medicale efectuate în ce o priveşte pe minoră, analizate şi în privinţa medicului pârât", în contextul în care din conţinutul acţiunii introductive reiese că faptele sunt unele specifice atribuţiilor medicului şi personalului sanitar, iar altele sunt specifice unităţii spitaliceşti legat de activitatea administrativă a acesteia.

În concluzie, recurenţii arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile textului art. 2528 alin. (1) C. civ., art. 14, 16, 17 C. proc. civ. privind principiile contradictorialităţii, nemijlocirii şi publicităţii administrării probelor, precum şi cel al dreptului la apărare conform art. 13, fiind încălcat şi dreptul la un proces echitabil în înţelesul art. 6 CEDO.

5. Apărările formulate în cauză

Cu respectarea termenului legal, intimata C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului -nefiind întrunite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- şi menţinerea hotărârii recurate.

Ulterior expunerii unei analize a afecţiunii de care suferea fiica reclamanţilor (atrofie musculară spinală), intimata arată că instituţia prescripţiei se aplică în speţa de faţă raportat la prevederile art. 2517 C. civ. şi art. 688 din Legea nr. 95/2006 care stabilesc o prescripţie de 3 ani, iar curtea de apel a aplicat şi a motivat condiţiile îndeplinirii prescripţiei, prin prisma dreptului general şi al dreptului medical.

Intimata arată că recurenţii nu au criticat încălcarea prevederilor legale cu privire la prescripţie, ci modul în care instanţa în baza acestor prevederi legale a interpretat şi a aplicat, în speţă, noţiunea de pagubă/prejudiciu, recurenţii susţinând că paguba este reprezentată de deces, în timp ce instanţa a considerat că în noţiunea de prejudiciu, în speţa de faţă, pe starea de fapt -boala genetică rară şi mortală la bebeluşi- paguba este starea de sănătate deteriorată progresiv din cauza afecţiunii genetice, corelând, evident, momentul cunoaşterii de către părinţi a evoluţiei stării de sănătate a copilului raportat la faptele afirmate de aceştia ca fiind generatoare de o stare de sănătate precară.

Cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 13, 14, 16, 17 din C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, arată că recursul nu a fost motivat şi se impune anularea acestuia pe acest considerent.

Intimata solicită respingerea recursului ca inadmisibil întrucât recurenţii solicită reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor, criticile neîncadrându-se în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Solicită a fi respinse ca inadmisibile criticile care privesc raţionamentul Tribunalului Cluj, întrucât sentinţa instanţei de fond a beneficiat de calea de atac a apelului şi nu poate forma obiectul unui recurs, în contra dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ.

Învederează intimata că instanţa de apel a reţinut în mod corect că în conformitate cu dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Datele faptelor imputate intimatei C. sunt, calendaristic, reţinute corect de către instanţă: pentru presupusa lipsă de informare, punctul de plecare al termenului de prescripţie este reprezentat de scrisoarea medicală din 31.05.2018; pentru neîndrumarea aparţinătorilor către modalităţi de ajungere mai repede şi eficient la diagnostic şi tratament pe perioada cât pârâta se afla în concediu ar fi data 13.09.2018, data din mesajul telefonic; pentru aplicarea necorespunzătoare a procedurilor de aspirare la momentul internării pe secţie astfel încât să nu se ajungă la încărcare pulmonară şi la traheostoma, data de 24.09.2018 (FO 33713 Clinica Pediatrie III).

Din luna decembrie 2018 până la data decesului -17.09.2020- fiica reclamanţilor a ieşit de sub supravegherea medicilor din Cluj-Napoca, din decembrie 2018 de tratamentul acesteia ocupându-se Institutul Robănescu din Bucureşti. Astfel că orice fapte pretind recurenţii că ar fi fost prejudiciabile trebuiau reclamate în termen de 3 ani de la momentul la care a fost dovedit ca întrerupt, fără echivoc, contactul dintre cele două părţi litigante, pretinsa paguba fiind cunoscută la momentul decembrie 2018, pentru că altfel, dacă nu considerau recurenţii că faptele imputate sunt păgubitoare, nu aveau justificare pentru acţiunea întreprinsă: mutarea copilului în grija şi supravegherea unui centru medical din Bucureşti. În acest sens, intimata invocă prevederile art. 664 din Legea nr. 95/2006.

Decizia nr. 20/04.12.2019 a Colegiului Medicilor din România, Comisia de disciplină dovedeşte că la data de 04.12.2019 reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba (starea precară de sănătate a copilului) cât şi pe cel care răspunde de ea (decizia răspunde unei sesizări cu privire la 4 medici, printre care şi intimata).

În termen legal, intimatul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că instanţa de apel a reţinut în mod corect momentul la care reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască faptele sau persoana vinovată- cel mai târziu la data de 4.12.2019.

În dezvoltarea argumentelor, intimatul invocă şi prevederile art. 664 din Legea nr. 95/2006.

La 21.03.2025, intimata C. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca, prin care arată că este de acord cu solicitarea intimatului, de respingere a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii (posibil de încadrat în aspecte de nelegalitate, contrar poziţiei procesuale a intimatei C. din cuprinsul întâmpinării), Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivele de recurs invocate au fost subsumate de recurenţii-reclamanţi cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamându-se aplicarea eronată a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia extinctivă.

Anume, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, era obligată să se raporteze la "momentul producerii prejudiciului" ce coincide cu data decesului copilului părţilor, 17.09.2020.

Criticile sunt fondate.

Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive, îl constituie obligarea pârâţilor la plata daunelor morale pentru suferinţele cauzate de pierderea vieţii fiicei reclamanţilor. Raportul juridic dedus judecăţii este întemeiat pe răspundere civilă delictuală, fiind invocată răspunderea pârâţilor în raport cu fapte circumscrise malpraxisului medical.

Potrivit dispoziţiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 "actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni".

Acest text de lege -art. 688 din Legea nr. 95/2006 - are caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun - art. 2528 alin. (1) C. civ.- care reglementează un alt moment de început al termenului de prescripţie de 3 ani, respectiv "data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Având în vedere că atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată (susţinerile fiind dezvoltate şi la termenul din 11.01.2024), cât şi prin motivele de apel (şi cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 9.10.2024), reclamanţii au precizat că "prejudiciul suferit de subsemnaţii este pierderea fiicei noastre", în aplicarea dispoziţiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006, instanţele de fond trebuiau să observe că nu prezintă relevanţă, în determinarea debutului termenului de prescripţie, aspectele privind cunoaşterea şi posibilitatea de a cunoaşte faptele ce ar prezenta caracter ilicit şi persoana pretins vinovată (instanţele de fond reţinând data de 4.12.2019), ci esenţial este momentul la care s-a produs prejudiciul reclamat (în cauză, decesul copilului din data de 17.09.2020), în raport cu dispoziţiile legale mai sus evocate.

Or, atunci când reţine că prejudiciul "în nici un caz, în prezenta speţă, în raport de faptele imputate, nu constă în decesul minorei, întrucât amiotrofia spinală este o boală incurabilă…" instanţa de apel expune nejustificat argumente specifice examinării fondului cauzei -privind standardele de diagnostic a bolii, rata medie de supravieţuire a pacientului, procedurile de îngrijire, costurile tratamentului-, nesocotind dispoziţiile art. 688 din Legea nr. 95/2006 şi limita stabilită de acestea în determinarea momentului de început al termenului de prescripţie de 3 ani.

În raport cu circumstanţele particulare ale cauzei, pentru o aplicare corectă a dispoziţiilor legale privind prescripţia, este fundamental ca momentul declanşator al termenului să fie stabilit în funcţie de data producerii prejudiciului reclamat, grav în consecinţele lui şi ireversibil în evoluţie, astfel încât persoanele vătămate să aibă posibilitatea efectivă de a valorifica dreptul subiectiv lezat.

În speţă, este esenţial faptul că, deşi reclamanţii au cunoscut pretinsele fapte şi persoanele presupus a fi vinovate de săvârşirea acestora cel mai târziu în anul 2019, prejudiciul real şi ireversibil - în dimensiunile sale certe - nu s-a produs şi nu a fost cunoscut decât ulterior, când complicaţiile clinice au condus la decesul copilului.

Aşadar, este irelevant considerentul instanţei de apel conform căruia, în raport cu prevederile art. 688 din Legea nr. 95/2006, "până cel mai târziu la data de 4.12.2019 reclamanţii apelanţi au cunoscut sau au putut cunoaşte prejudiciul cauzat de acţiunile şi inacţiunile imputate pârâţilor" în contextul în care la acea dată nu survenise decesul copilului, iar părţile reclamante au avut reprezentarea în plan moral a unor şanse reale de a preîntâmpina un atare rezultat (chiar instanţa de apel reţinând că minora a fost primul pacient care a beneficiat de tratamentul Spinraza).

Cât timp reclamanţii aveau speranţa încetinirii sau opririi evoluţiei bolii, este nerezonabil a li se imputa acestora faptul de a nu sesiza instanţa în raport cu momentul oricărui "act invocat" astfel cum a reţinut instanţa de apel - care nu a mai procedat la verificarea respectivelor ipoteze întrucât "ar duce la o înrăutăţire a situaţiei reclamanţilor în propria cale de atac"- sau la data reţinută de curtea de apel- 4.12.2019-, când nu se produsese prejudiciul reclamat.

Aplicând sancţiunea prescripţiei extinctive la elementele de fapt ale cauzei, astfel cum le-a reţinut, instanţa de apel a nesocotit însăşi raţiunea instituţiei prescripţiei extinctive, aceea de a-l sancţiona pe titularul dreptului subiectiv care este neglijent şi, cu toate că are posibilitatea de a acţiona pentru protecţia dreptului său, nu o face, lăsând astfel să i se stingă dreptul la acţiune (adică, să rămână lipsit de protecţia juridică şi de posibilitatea recurgerii la forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului subiectiv).

Funcţia extinctivă ori sancţionatorie a prescripţiei, antrenând consecinţe juridice grave, constând în pierderea dreptului titularului de a obţine constrângerea debitorului în a-şi executa obligaţia, presupune pe de o parte, posibilitatea efectivă a acestuia de a acţiona şi, pe de altă parte, nevalorificarea, din neglijenţă sau pasivitate a acestei posibilităţi.

Or, în speţă, nu se regăsesc aceste premise câtă vreme consecinţa aflării diagnosticului sau al pretinselor fapte evocate de reclamanţi ca fiind ilicite s-a concretizat într-un prejudiciu cu manifestări progresive în timp, care a dobândit caracterul juridic al certitudinii abia la data de 17.09.2020, odată cu percepţia reclamanţilor a unei legături cauzale complete şi nemijlocite între faptele imputate pârâţilor şi decesul copilului.

Ca atare, nu se poate susţine că reclamanţii ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului sau la data fiecărei fapte reclamate ori la data soluţionării sesizării Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Cluj (prin Decizia nr. 20 din data de 4.12.2019) că se va produce prejudiciul invocat, întrucât evoluţia bolii, reacţia pacientului la tratamente şi daunele morale nu puteau fi cunoscute în acele momente.

Aşadar, prejudiciul moral invocat în cauză nu s-a evidenţiat în întregime în perioada 2018-2019, ci s-a amplificat progresiv, cu accentuarea şi conturarea neechivocă a suferinţei psihice asociate decesului copilului.

Înalta Curte reţine că aspectele privind încetinirea sau oprirea afecţiunii condiţionate de diagnosticarea atrofiei musculare spinale, de aplicarea în timp util a tratamentului şi de respectarea procedurilor de îngrijire de către pârâţi -apărări invocate de reclamanţi- sau, dimpotrivă, evoluţia fatală a bolii ori inexistenţa unor erori profesionale sau implicaţiile ce decurg din întreruperea relaţiei pacient-medicii din Cluj Napoca -apărări evocate de pârâţi- reprezintă aspecte de fapt ce excedează analizei prescripţiei dreptului material la acţiune, ele fiind specifice unei judecăţi de fond.

Sesizată fiind cu motive de apel ce vizează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune -în raport cu dezlegările instanţei de fond-, instanţa de apel a reţinut fără temei că "susţinerile apelanţilor potrivit cărora dacă minora ar fi fost diagnosticată mai devreme putea primi mai repede tratament nu au fost dovedite în niciun fel".

Aceasta întrucât instanţa de fond a stabilit ordinea de soluţionare a apărărilor părţilor, prin discutarea excepţiei prescripţiei, fără ca fondul dreptului să fie antamat şi fără a fi urmată, în legătură cu această excepţie, procedura reglementată de prevederile art. 248 alin. (4) C. proc. civ., ce permitea părţilor administrarea probelor în dovedirea susţinerilor privind aspectele de fapt (fiind unită cu fondul doar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca).

Rezultă că, faţă de particularităţile prezentului litigiu, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu se poate reţine lipsa dovezilor specifice fondului - privind activităţile medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament - întrucât, în cauză, nu s-a dispus administrarea unor probe comune prescripţiei şi raportului juridic dedus judecăţii.

În aceste coordonate, sunt indiferente considerentele instanţei de apel potrivit cărora "faptele imputate pârâţilor nu au dus la decesul minorei, decesul a fost cauzat de evoluţia bolii care este una incurabilă" întrucât această concluzie presupunea, cu necesitate, verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale - printr-o evaluare pe fond a raporturilor litigioase-, aşadar a unor aspecte distincte de cele invocate prin motivele de apel, îndreptate împotriva dezlegării prescripţiei extinctive.

Având în vedere considerentele expuse anterior, din care rezultă că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă în cauză la 17 septembrie 2020, împlinindu-se la 17 septembrie 2023, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la 4 septembrie 2023, se constată că este nelegală soluţia instanţei de apel, de menţinere a sentinţei prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 688 din Legea nr. 95/2006.

În acest context, logica juridică nu mai permite verificarea susţinerilor recurenţilor-reclamanţi referitoare la dezlegările instanţei de apel privind limitarea analizei tribunalului doar în raport cu faptele imputate pârâtei C., în condiţiile în care au fost invocate fapte distincte, pretins a fi săvârşite de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca.

Având în vedere ansamblul considerentelor expuse, constatând că sunt întemeiate criticile circumscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. şi văzând că sunt îndeplinite condiţiile reglementate de prevederile art. 480 alin. (3) din acelaşi cod, va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B., va casa decizia nr. 285/A din data de 9 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj şi sentinţa nr. 15 din data de 11 ianuarie 2024 pronunţată de Tribunalul Cluj şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.

În rejudecare, prima instanţă va analiza fondul raportului juridic dedus judecăţii, ţinând cont de apărările tuturor părţilor şi de împrejurarea că, în primul ciclu procesual, la termenul de judecată din data de 11 ianuarie 2024, s-a dispus unirea cu fondul cauzei a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca (dispoziţie ce nu a făcut obiectul unor critici de nelegalitate).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

Casează decizia nr. 285/A din data de 9 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj şi sentinţa nr. 15 din data de 11 ianuarie 2024 pronunţată de Tribunalul Cluj şi trimite cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.