Property Restitution Claim for Bessarabia Refuge Quashed and Remanded for Re-Evaluation of Evidence and Compensation

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 28.10.2021 sub nr. x/2021, contestatorii A. şi B. au formulat, în contradictoriu cu intimaţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor -ANRP- Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 Bucureşti şi Comisia mun. Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, contestaţie împotriva Deciziei de validare nr. 6416/17.09.2021 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi împotriva oricăror alte decizii/referate care au stat la baza emiterii deciziei, împotriva Hotărârii nr. 2708/06.11.2019 emisă de către Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, precum şi împotriva oricăror alte decizii/referate care au stat la baza emiterii acestei hotărâri, solicitând anularea acestora, menţinerea Hotărârii nr. 50/22.02.2008 adoptată de către Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003.

Totodată, contestatorii au solicitat obligarea pârâtelor să comunice adresa nr. x/2007 emisă de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi adresa nr. x/03.10.2017 emisă de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 290/2003 modificată şi Legea nr. 164/2014 modificată.

La termenul de judecată din data de 19.05.2022, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă cu privire la contestatorul A., constatând că decesul acestuia a survenit la data de 01.09.2021, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

La data de 22.09.2022 numitul C. a depus la dosar cerere de intervenţie principală prin care a arătat că are calitatea de unic moştenitor al defunctului său tată, A. şi a indicat că are aceleaşi pretenţii precum cele indicate în cererea de chemare în judecată, cererea acestuia fiind încuviinţată în principiu la termenul din data de 17.11.2022. La acelaşi termen, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor pentru considerentele expuse în încheierea de la acel termen.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1819/22.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a anulat cererea de chemare în judecată formulată de contestatorul A., ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă; s-a respins cererea de chemare în judecată introdusă de contestatorul B. şi cererea de intervenţie principală formulate în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere din cererea de chemare în judecată şi din cererea de intervenţie principală vizând anularea Hotărârii nr. 2708/06.11.2019 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003; s-a respins capătul de cerere vizând anularea Hotărârii nr. 2708/06.11.2019 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 ca inadmisibil.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de contestatorul B. şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; s-a anulat în parte Decizia de validare nr. 6416/17.09.2021 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a fost obligată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită decizie în sensul acordării de despăgubiri băneşti contestatorului B. şi intervenientului, conform Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 164/2014, pentru bunurile care s-au aflat în proprietatea autorului D. reprezentând 14 hectare teren arabil şi 1 hectar vie; a fost obligată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către contestatorul B. a sumei de 2.400 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată şi s-au respins, în rest, cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie principală, ca neîntemeiate.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1225 A din data de 22 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanta pârâtă Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor şi de apelantul-reclamant B. şi apelantul-intervenient C., împotriva sentinţei civile nr. 1819/22.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1225 A din data de 22 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au promovat recurs, reclamantul B. şi intervenientul C. invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii pretind că hotărârea nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină considerentele instanţei de apel.

Susţin recurenţii că instanţa de apel doar a preluat motivarea instanţei de fond, fără a expune un raţionament juridic propriu sub aspectul temeiurilor de drept, măsurilor de nevalidare a probelor administrate, ignorând, în acelaşi timp, legea specială aplicabilă în prezenta cauză.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor legale, iar, în unele cazuri cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Învederează recurenţii că nici Legea nr. 164/2014, nici alt act normativ nu au stabilit în sarcina acestora obligaţia de a face dovada dreptului de proprietate al autorului lor la un moment cât mai aproape de cel al refugiului şi dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra acesteia până la nivelul anului 1944 (momentul refugiului). De altfel, nici instanţa de apel nu a invocat un asemenea act normativ, rezumându-se doar să expună o atare concluzie, fără să o argumenteze din punct de vedere legal.

Mai mult, instanţa de apel nici nu a menţionat, în concret, la ce tip de probă s-a referit pentru dovedirea continuităţii dreptului de proprietate, fiind evident că, în realitate, câtă vreme autorul lor a dobândit bunurile cu câţiva ani înainte de refugiu şi nu au intervenit modificări cu privire la proprietatea bunurilor respective, nici autorităţile din Ucraina (Izmail, din vechiul bloc URSS fiind la acest moment pe teritoriul Ucrainei) nu aveau motive sa facă alte menţiuni în evidenţele şi registrele de proprietate existente în urma cu aproximativ 80 ani. Arată recurenţii că daca bunurile ar fi fost înstrăinate până la data refugiului, autorităţile publice din Ucraina ar fi indicat alte persoane ca figurând în evidenţele pe care le au.

Instanţa de apel nu indică nici măcar cum a stabilit faptul că documentele justificative depuse de recurenţi nu ar fi aproape de momentul refugiului, cum nu a indicat ce înseamnă, ca şi interval de timp, să fie cât mai aproape de anul 1944.

Arată că documentele pe care le-au depus la dosar (ce conţin evidenţe din arhivele autorităţilor publice aferente anilor 1937, 1938, 1943, 1944 etc.), sunt aproape de momentul refugiului din primăvara anului 1944, iar instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept şi de fapt de natură să nu le poată califica ca făcând parte din această categorie.

Recurenţii susţin că nu li se poate reţine vreo culpă sau că nu au făcut toate demersurile legale necesare pentru obţinerea tuturor relaţiilor depuse la dosar, mai ales că noul război din Ucraina a paralizat orice şansă de a mai obţine vreun document suplimentar.

Învederează recurenţii că instanţa de fond fie nu a avut în vedere, fie a interpretat în mod greşit Registrul cu privire la impozitarea agricolă a ţăranilor din satele departamentului pentru anii 1943-1944 emis de Departamentul nr. 3 din Bolgrad al Administraţiei Financiare din judeţul Ismail - ce reprezintă dovada deţinerii băcăniei pe str. x şi a casei cu 6 camere, chiar până la momentul refugiului.

Arată că sediul social al băcăniei -afacerea de familie desfăşurându-se efectiv până în anul 1938- a fost declarat şi stabilit în str. x, adresă la care era situată şi casa cu 6 camere în care a locuit familia recurenţilor, astfel că orice document obţinut cu privire la băcănie, se refera automat şi la casa cu 6 camere (astfel cum reiese şi din fotografia construcţiei aflată la dosar).

În continuare, recurenţii subliniază că imobilul cu 6 camere din str. x a fost şi ultimul domiciliu al autorului D., al reclamantului şi al fratelui său, A. şi a mamei acestora, înainte de refugiu, astfel cum reiese din: (i) toate adeverinţele de la dosar emise de către autorităţile din Ucraina; (ii) adresa nr. x august înregistrată de către autorul D. la Primăria Bolgrad; (iii) declaraţiile autentificate, date de către martori.

În ceea ce priveşte recolta rămasă pe câmp, arată că instanţa nu a valorificat probele de la dosar şi a ignorat normele legale, fără să aibă în vedere: (i) momentul refugiului -sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie 1944- astfel că au abandonat toate actele şi proprietăţile (inclusiv terenurile pe care le pregătiseră pentru a obţine recolte şi efectuaseră lucrările aferente perioadei respectiv: semănatul, cultivarea de bază a solului, însămânţatul etc); (ii) partea din despăgubirile stabilite iniţial pentru recoltă, niciodată nu s-a referit la recolta aferentă anilor 1944-1945, ci la recolta din 1943 (care a fost foarte bogată şi tot ce au recoltat a rămas în hambare la momentul refugiului); (iii) pentru anul 1944-1945 nici nu putea să figureze recolta în evidenţele autorităţilor din Ucraina câtă vreme orice recoltă se culege doar toamna, însă acest aspect nu exclude lucrările efectuate pe teren până la momentul refugiului ori costurile suportate, aferente acestor lucrări; (iv) familia recurenţilor nu a beneficiat nici de recolta din toamna anului 1943 (pe care au abandonat-o în hambare la momentul refugiului), nici de cea din 1944 (toamna anului 1944 când deja se aflau pe teritoriul României ca refugiaţi); (v) declaraţiile martorilor care au confirmat aceste aspecte, mentionând cerealele, seminţele, via, etc.

Învederează recurenţii că intimata nu a făcut dovada contrară aspectelor probate de aceştia.

Aşadar, este nelegală măsura de a exclude aceste bunuri din dreptul recurenţilor la despăgubiri, fiind încălcate normele legale ce le-au fost conferite de Legea de reparaţie nr. 164/2014 şi este de natură să pună Statul Român în situaţia îmbogăţirii fără just temei, prin prejudicierea recurenţilor în mod nelegal.

Cu privire la dovedirea dreptului de proprietate, recurenţii fac trimitere şi la următoarele înscrisuri: (i) Tabelul cu evidenţa proprietarilor de terenuri/grădini din perioada 02.08.1941-29.01.1943 (perioadă aproape de momentul refugiului), emis de Primăria orăşenească Bolgrad, judeţul Ismail, (ii) Lista proprietarilor întreprinderilor comerciale şi industriale anii 1937-1938, emisă de Primăria orăşenească Bolgrad, judeţul Ismail -Departamentul Administrativ (ce poate fi coroborată atât cu declaraţiile martorilor, cât şi cu adresa x din 07.02.2007 emisă de Consiliul Local Izmail, din care rezultă că autorul recurenţilor deţinea băcănia în str. x), (iii) adresa nr. x/06.04.2007 emisă de către Arhivele din Izmail, (iv) adresa nr. x/07.02.2007 emisa de Consiliul Local lzmail, Ucraina, (v) declaraţiile autentice ale martorilor E. (declaraţie autentificată sub nr. x/16.11.2007), F. şi G. (declaraţiile autentificate sub nr. x/18.05.2005 şi sub nr. x/21.11.2003), H. şi E. (declaraţie autentificata sub nr. x/04.04.2003).

Apreciază că exigenţa impusă de instanţele de fond, în sensul ca documentele justificative să se raporteze la anul refugiului, este o interpretare care excedează normelor legale şi care ar face ineficiente dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 164/2014. Chiar legiuitorul, întelegând contextul istoric real şi imposibilitatea reală a reconstituirii tuturor dovezilor de refugiu şi de proprietate, a permis coroborarea documentelor cu declaraţiile de martori.

Susţin recurenţii că nici Legea nr. 290/2003, nici Normele metodologice din 2006, nici Legea nr. 164/2014 nu instituie un probatoriu atât de restrictiv, în sensul şi forma celui invocat prin hotărârea recurată. Probatoriul pretins de către primele instanţe este de natură să creeze o sarcina disproporţionată asupra recurenţilor (fiind imposibil de administrat), fără să existe un temei juridic.

Recurenţii subliniază faptul că nu există o prevedere legală care să condiţioneze dovedirea dreptului de proprietate de un document standard sau de documente emise în anul refugiului, ci tocmai în considerarea condiţiilor în care bunurile au fost abandonate în perioada de război, normele legale au o anumită suplitate permiţând inclusiv dovada cu martori. Cu atât mai mult, în cazul în care o autoritate confirmă existenţa dreptului de proprietate, dreptul la despăgubire nu poate fi negat.

Din înscrisurile depuse la dosar reiese că recurenţii se află în imposibilitatea de a procura înscrisuri suplimentare, fiind, astfel, incidente prevederile art. 2 alin. (4) teza II şi nu se invocă, în mod legal, că nu s-ar fi făcut demersurile necesare pentru a obţine acte doveditoare certificate de autorităţi. Consideră că interpretarea conferită de instanţa de fond îi pune, în mod nejustificat, în situaţia probatio diabolica (cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului), ceea ce este inadmisibil şi ilegal.

Pentru toate argumentele expuse, recurenţii solicită casarea, în parte, a hotărârii atacate, respectiv menţinerea măsurii de respingere a apelului pârâtei.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învederează intimata că instanţa de apel a analizat înscrisurile depuse la dosar de către părţi, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt şi în drept.

Intimata arată că recurenţii sunt obligaţi să facă dovada că au avut în proprietate bunurile, la momentul refugiului, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, or raportat la împrejurarea că autorii acestora s-au refugiat în luna martie a anului 1944, este evident că dovada dreptului de proprietate trebuie raportată la acest moment, iar recurenţii nu au probat susţinerile cu privire la bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii, în acord cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, înscrisurile aflate la dosarul cauzei fac doar dovada dreptului de proprietate -şi continuităţii acestuia- cu privire la un teren arabil în suprafaţă de 14 ha şi o suprafaţă de vie de 1 ha, pentru restul bunurilor nefiind depusă o atare dovadă.

Adeverinţa nr. x/7.02.2007 emisă de Arhivele din Ismail reprezintă dovada că băcănia a fost deţinută în proprietate de către autorul recurenţilor în perioada 1937-1938, nu şi faptul că fostul proprietar a deţinut proprietatea asupra acesteia la momentul părăsirii forţate a teritoriilor cedate.

Subliniază intimata că nu are posibilitatea verificării dacă pentru un anumit teren sau o anumită construcţie au mai fost formulate alte cereri de despăgubire. Consideră că bunurile ce fac obiectul dosarului de despăgubiri puteau fi înstrăinate către alte persoane care la rândul lor să solicite despăgubiri în baza unor acte chiar mai recente.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare prin care au invocat excepţia tardivităţii întâmpinării, au solicitat respingerea apărărilor intimatei şi admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în limitele şi în sensul considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamantul şi intervenientul critică soluţia adoptată în cauză din perspectiva nemotivării deciziei instanţei de apel, precum şi a neanalizării depline a elementelor de fapt şi a probelor administrate, ce trebuie subordonate dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Recurenţii susţin în mod întemeiat nelegalitatea deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dată de nemotivarea hotărârii cu privire la toate bunurile indicate în cererea de apel pentru care solicită despăgubiri.

Examinând conţinutul hotărârii recurate se constată că nu se identifică argumente proprii ale instanţei de apel privind dreptul la despăgubiri aferente recoltelor rămase în anul părăsirii teritoriului Basarabiei (1944).

Anume, validând raţionamentul instanţei de fond, curtea de apel constată legalitatea sentinţei din perspectiva dovedirii dreptului de proprietate asupra terenului arabil în suprafaţă de 14 ha şi suprafeţei de 1 ha vie, iar în ceea ce priveşte "restul bunurilor" reţine că nu a fost depus la dosar "nici un act certificat de către autorităţi în care să existe înscris faptul că acesta deţinea vreo construcţie sau că deţinea şi alte terenuri în afara celor pentru care s-au acordat despăgubiri, după cum nici una dintre declaraţiile autentice ale martorilor, depuse în susţinerea cererii, nu fac referire la vreun drept de proprietate asupra unei băcănii".

În continuare, instanţa de apel expune considerentele (doar) cu privire la băcănie, casa cu 6 camere, anexe (magazie, porumbar, grajd, pivniţă), suprafaţă de 4.500 m.p. teren aferent, casa cu 3 camere la vie şi diferenţa până la 28 ha teren (din care 18 ha arabil şi 10 ha vie), fără a analiza dreptul la despăgubiri pentru recoltele rămase în anul 1944.

Or, este de principiu că, dacă o instanţă pronunţă o soluţie pe fond asupra unui cereri, care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune şi existenţa raţionamentului, care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia este incompatibilă cu formularea de către judecător, la momentul luării hotărârii, a unor judecăţi succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării şi aplicarea normei juridice incidente în situaţia dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune - de analiză şi de motivare - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei şi nestabilirea situaţiei de fapt, instanţa de control judiciar fiind în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicţional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită complet de către instanţele devolutive ale fondului.

Aşadar, constatând că analizei instanţei de apel îi lipseşte o judecată efectuată în privinţa dreptul la despăgubiri aferente recoltelor rămase la momentul refugiului în România - deşi sesizează că părţile au criticat întinderea dreptului la despăgubiri inclusiv cu privire la acestea-, Înalta Curte reţine incidenţa motivului legal de recurs dat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază).

În egală măsură, din conţinutul considerentelor deciziei atacate, reiese că instanţa de apel nu a realizat un examen al stării de fapt privind destinaţia construcţiei situată la adresa din Bolgrad, jud. Ismail.

În legătură cu acest aspect, se observă că analiza curţii de apel a fost circumstanţiată "unei băcănii" şi "casei cu 6 camere", în contextul în care în cuprinsul cererii de apel (la pct. 1 în enumerarea bunurilor) este indicată doar "casa cu 6 camere" iar în cuprinsul Declaraţiei nr. 12764/15.12.2003, respectiv la pct. I.B, autorul A. a descris "casa din oraşul Bolgrad" ca având "6 (şase) încăperi cu următoarea destinaţie şi suprafaţă utilă: hol 6 mp, bucătărie 14 mp, sufragerie 20 mp, două dormitoare, fiecare de 16 mp, prăvălie 20 mp".

Dincolo de analiza menţiunilor din cuprinsul Adeverinţei nr. x/7.02.2007, instanţa de apel a reţinut lipsa indicării băcăniei în cuprinsul declaraţiilor date de martori.

Înalta Curte apreciază că o atare concluzie -în raport cu apărările părţilor şi înscrisurile aflate la dosar- obliga instanţa de apel, în primul rând, la stabilirea neîndoielnică a destinaţiei bunului (descris ca fiind "casa cu 6 camere") pentru care s-au solicitat despăgubiri, respectiv dacă imobilul-casă cu 6 camere (menţionat ca atare în cuprinsul declaraţiilor martorilor) include şi băcănia (prăvălia) sau dacă reclamantul şi intervenientul solicită acordarea despăgubirilor pentru 2 construcţii distincte, respectiv casă cu 6 camere şi băcănie (despre care pretind că se află la aceeaşi adresă).

Or, atât timp cât instanţa de apel nu a explicat raţionamentul juridic pe care l-a adoptat cu ocazia verificării întinderii dreptului de proprietate asupra construcţiei din perspectiva componenţei sale date de modului în care acest imobil a fost utilizat de autorul reclamantului şi intervenientului, în vederea realizării controlului judiciar, Înalta Curte reţine incidenţa motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, în rejudecare, curtea de apel va fi ţinută să reevalueze cauza, pornind de la situaţia de fapt dedusă judecăţii în vederea clarificării destinaţiei construcţiei situată la adresa din jud. Ismail (pct. 1 în enumerarea bunurilor din cuprinsul cererii de apel).

În ce priveşte aspectul de nelegalitate invocat pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că instanţa de apel a negat valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la dosar în dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor şi a continuităţii acestuia până la nivelul anului 1944.

Totodată, recurenţii pretind că Legea nr. 164/2014 sau alt act normativ nu reglementează obligaţia de a dovedi dreptul de proprietate al autorului părţilor la un moment cât mai aproape de cel al refugiului şi dovada continuităţii acestui drept, iar instanţa de apel "nu a menţionat, în concret, la ce tip de probă s-a referit pentru dovedirea acestor aspecte".

Examinând criticile recurenţilor, Înalta Curte reţine că prevederile art. 2 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006 reglementează că "pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii".

În analiza apelului declarat de reclamant şi intervenient, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a apreciat corect probatoriul administrat în cauză din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Anume, curtea de apel a constatat că reclamantul şi intervenientul au probat faptul că autorul acestora a deţinut, la momentul refugiului în România, o suprafaţă de teren arabil de 14 ha şi o suprafaţă de 1 ha vie, valorificând menţiunile din cuprinsul adeverinţei x/06.04.2007 emisă de Arhivele din Izmail.

În legătură cu imobilul individualizat ca fiind "băcănie" din Bolgrad, str. x, jud. Ismail, instanţa de apel a apreciat că prin depunerea la dosar a adeverinţei nr. x/07.02.2007 emisă de Arhivele din Izmail nu se face dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra acesteia până la nivelul anului 1944 (înregistrarea figurând la nivelul anilor 1937-1938) nici în condiţiile dreptului comun, în contextul în care nu este indicată în cuprinsul declaraţiilor martorilor.

Cât priveşte casa cu 6 camere, anexele (magazie, porumbar, grajd, pivniţă), terenul aferent, în suprafaţă de 4.500 m.p. (situate în oraşul Bolgrad, str. x, jud. Ismail), curtea de apel a reţinut că reclamantul şi intervenientul nu au depus la dosar nici un act certificat de autorităţile competente care să ateste existenţa în patrimoniul autorilor părţilor a unui drept de proprietate asupra acestor bunuri.

Înalta Curte reţine că norma de la art. 4 din Legea nr. 164/2014 stabileşte că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 şi ale Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

În cauză, instanţa de apel a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicţională, arătând înscrisurile prevăzute de lege prin care se poate face dovada dreptului la despăgubiri.

Însă, atunci când a trecut la verificarea criticilor din apel, raportat la datele concrete şi la înscrisurile depuse în susţinerea cererii, fie le-a nesocotit, fie le-a ignorat din analiză, pentru a trage, în final, concluzia că nu a fost făcută dovada privind existenţa sau continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului.

Astfel, observând situaţia concretă din prezentul dosar, se constată că reclamantul şi intervenientul au depus la dosar o serie de înscrisuri care îndeplineau cerinţele prescrise de art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea fiind înscrisuri certificate de autorităţi, prin care se făcea dovada proprietăţii ori reprezentau un început de dovadă a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în oraşul Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casă, anexe şi terenul aferent, în suprafaţă de 4.500 m.p.).

În acest sens, se observă faptul că la fila x din vol. I al tribunalului se află traducerea Adeverinţei nr. x/07.02.2007 emisă de Arhivele din Izmail din care reiese că autorul recurenţilor, D. (de profesie "comerciant", potrivit înscrisului aflat la fila x din vol. I al tribunalului- "Matricula nr. 25"-) "era proprietarul unei băcănii pe strada x nr. 28, în valoare de 12.000 RON".

Acest înscris, precum şi "Lista proprietarilor întreprinderilor comerciale şi industriale anii 1937-1938" au fost observate de instanţa de apel, însă nu au fost valorificate în acord cu prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Cât priveşte casa în care a locuit familia recurenţilor, anexele şi terenul în suprafaţă de 4.500 m.p. situate la aceeaşi adresă (oraşul Bolgrad, str. x, jud. Ismail) este adevărat că recurenţii nu au depus la dosar un înscris care să facă dovada necontestată a dreptului de proprietate asupra acestora, însă au realizat demersuri şi au obţinut negaţii de la autorităţile competente, care au comunicat lipsa de informaţii în arhive cu privire la imobil.

Prin depunerea la dosar a Adeverinţei nr. x/06.04.2007 emisă de Arhivele din Izmail, precum şi a Registrului de evidenţă a proprietarilor de terenuri în perioada 1941-1943 din care reiese că autorul recurenţilor, D., avea domiciliul în Bolgrad, str. x, coroborată cu înscrisurile privind băcănia şi cu negaţiile obţinute de la Arhivele din Izmail şi observând inexistenţa la dosar a unui înscris care să facă dovada necontestată a deţinerii acestui imobil de către o altă persoană străină de familia recurenţilor, Înalta Curte reţine că reclamantul şi intervenientul au reuşit să facă un început de dovadă cu privire la deţinerea în proprietate a acestui imobil.

Aşa fiind, declaraţiile de martori, a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte a fost negată de curtea de apel, au fost depuse de recurenţi la dosar în respectarea normei prevăzute în art. 4 din Legea nr. 164/2014, părţile învederând -inclusiv la pagina 4 a cererii de apel- că băcănia şi casa în care locuiau se aflau în acelaşi imobil (din Bolgrad, str. x, jud. Ismail).

Cât priveşte eventuala înstrăinare a dreptului de proprietate între momentul dobândirii şi momentul refugiului, această probă nu a fost făcută, ea incumbând părţii care pretindea existenţa unui atare eveniment.

Reţinând că, încă din procedura administrativă, prin decizia ANRP atacată, cât şi prin întâmpinările formulate în faţa instanţelor de fond s-a invocat de către ANRP faptul că nu s-ar fi făcut dovada faptului că bunurile pentru care se pretind despăgubiri nu au fost înstrăinate de autorul reclamantului şi intervenientului între momentul dobândirii şi momentul refugiului, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să observe că sarcina probei incumba părţii pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilele au fost înstrăinate în respectiva perioadă de timp.

Cum nici la judecata în primă instanţă şi nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilului în privinţa căruia s-a demonstrat, în afara oricărui dubiu, dobândirea, anterior refugiului (1937-1938), de către autorul recurenţilor a dreptului de proprietate al imobilului din Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casa în care a locuit familia recurenţilor, anexe şi terenul aferent, în suprafaţă de 4.500 m.p.), instanţa de apel a nesocotit normele de drept referitoare la probaţiune prevăzute de Legea nr. 164/2014.

Legiuitorul a urmărit instituirea unor reguli de probaţiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăţilor previzibile în obţinerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut la nivelul anului 2003 (momentul adoptării Legii nr. 290) de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003).

Totodată, în ceea ce priveşte obligaţia de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietarul anterior momentului refugiului nu se referă la dovada actului juridic care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condiţiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate.

Prin urmare, interpretarea normelor de drept referitoare la probaţiune prevăzute de Legea nr. 164/2014 nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probaţiunii şi trebuie să ţină seama, după caz, de dispoziţiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu.

Aşa fiind, în absenţa unor texte de lege care să fie prevăzute de actele normative menţionate şi prin care să se interzică proba cu martori în vreo situaţie, în considerarea şi a intenţiei legiuitorului de facilitare a probaţiunii în privinţa cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puţin după regulile prevăzute în dreptul comun.

Statuând că analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma prevăzută de art. 4 permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conţinutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

În ceea ce priveşte "continuitatea dreptului", proba cu martori este pe deplin admisibilă potrivit dreptului comun şi potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoştinţă personal şi care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt în care s-a produs abandonarea respectivelor imobile în anul 1944 de către proprietar.

Valorizarea pe tărâm probatoriu a mijloacelor de probă reglementate de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., aşa că, în stabilirea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care au fost administrate, atât autorităţile administrative, învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire ori a contestaţiilor, cât şi judecătorii, învestiţi potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informaţiilor astfel obţinute.

Faţă de actele dosarului, ce pun în evidenţă stăruinţa recurenţilor în încercarea de procurare a unor înscrisuri în vederea complinirii situaţiei probate în ceea ce priveşte imobilul din Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casa în care a locuit familia recurenţilor, anexe şi terenul aferent, în suprafaţă de 4.500 m.p.), Înalta Curte reţine lipsa unei analize reale şi efective a curţii de apel cu referire la înscrisurile şi celelalte probe ce întrunesc cerinţele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului.

Aşa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greşita interpretare a normelor de drept speciale relative la probaţiunea cererilor de despăgubire întemeiate pe art. 4 din Legea nr. 164/2014, în ceea ce priveşte imobilul din Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casa în care a locuit familia recurenţilor, anexe şi terenul aferent, în suprafaţă de 4.500 m.p.) se dovedeşte a fi întemeiată.

În consecinţă, urmează ca, în rejudecare, instanţa de apel să procedeze la evaluarea întregului material probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în toate fazele procesuale, în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, fiind necesar a se lămuri pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Cât priveşte, însă, despăgubirile solicitate pentru casa cu 3 camere la vie şi 4 hectare teren arabil şi 9 hectare teren cu vie (diferenţa până la 28 ha teren, din care 18 ha arabil şi 10 ha vie), Înalta Curte reţine că recurenţii nu au expus, în cuprinsul memoriului de recurs, critici concrete de nelegalitate cu privire la aceste bunuri, susceptibile de analiză de către instanţa de recurs.

Astfel, sub acest aspect, hotărârea atacată urmează a fi menţinută, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că părţile nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor bunuri (casa cu 3 camere la vie şi 4 hectare teren arabil şi 9 hectare teren cu vie), iar recurenţii nu combat dezlegările instanţei de apel, ci enumeră, ca atare, bunurile cu privire la care nu au fost acordate măsuri reparatorii.

Simpla trimitere (de la pagina 8 a memoriului de recurs) la Registrul cu privire la impozitarea agricolă pentru anii 1943-1944 nu echivalează cu expunerea unei critici de nelegalitate susceptibile de analiză în recurs în contextul în care înscrisul face referire la două suprafeţe (13.356 mp şi 14.556 mp), iar părţile nu argumentează coroborarea acestor informaţii cu cele ce reies din alte înscrisuri ori declaraţiile martorilor, din perspectiva prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Or, a motiva recursul înseamnă atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel.

Este fără dubiu că această din urmă cerinţă nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, din moment ce recurenţii au omis să indice punctual în ce a constat o eventuală greşeală de judecată săvârşită de instanţa de apel în legătură despăgubirile solicitate pentru casa cu 3 camere la vie şi 4 hectare teren arabil şi 9 hectare teren cu vie.

Pentru aceste considerente, observând şi faptul că nu a fost declarat apel în privinţa soluţiilor primei instanţe de admitere a pretenţiilor reclamantului şi intervenientului privind despăgubirile pentru suprafaţa de 14 ha teren arabil şi suprafaţa de 1 ha vie, respectiv de constatare a lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.C.I. şi respingerii capătului de cerere privind anularea Hotărârii nr. 2708/06.11.2019, ca inadmisibil (ce au dobândit, astfel, de autoritate de lucru judecat), instanţa de rejudecare urmează a reanaliza cauza doar în coordonatele trasate prin prezenta hotărâre.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta va fi menţinută, întrucât nu a fost recurată, astfel că a rămas definitivă prin nerecurare.

În considerarea acestor motive, apreciind asupra caracterului întemeiat al căii de atac, în limita celor mai sus arătate, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa, în parte, decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului şi intervenientului îndreptat în privinţa cererii de acordare a despăgubirilor pentru recoltele abandonate în anul 1944 şi imobilul din Bolgrad, str. x, jud. Ismail (băcănie, casa în care a locuit familia recurenţilor, anexe şi terenul aferent, în suprafaţă de 4.500 m.p.), la aceeaşi instanţă de apel, cu menţinerea dispoziţiei de respingere a apelului declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul B. şi de intervenientul C. împotriva deciziei nr. 1225 A din data de 22 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamant şi intervenient, aceleiaşi curţi de apel.

Menţine dispoziţia de respingere a apelului declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.