Trademark cancellation for bad faith: cumulative requirement of objective knowledge and subjective fraudulent intent under CJEU C-529/07 criteria

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 17 octombrie 2022, reclamanta A. a solicitat anularea mărcii individuale verbale nr. x pentru clasa de produse 41, conform clasificării Nisa, având număr de depozit şi denumirea A., ca urmare a înregistrării mărcii cu rea-credinţă de către pârâta B..

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 967 din 10 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal a domnului C.; a admis acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B.; a anulat înregistrarea mărcii individuale verbale A. cu nr. x pentru clasa de produse 41, conform clasificării Nisa, număr de depozit; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1272A din 4 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a respins excepţia netimbrării apelului şi excepţia tardivităţii apelului, ca nefondate; a admis apelul declarat de pârâtă B., împotriva sentinţei civile nr. 967 din 10 octombrie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul: a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi cererea de introducere în cauză a O.S.I.M.; a admis cererea; a anulat înregistrarea mărcii individuale verbale A. cu nr. x pentru clasa de produse 41, conform clasificării Nisa, număr de depozit; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciara de timbru în primă instanţă.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 1272A din 4 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat recurs pârâta B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20 martie 2025, sub nr. x/2022, şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, sub un prim aspect, a arătat că instanţa de apel nu a luat în considerare şi nu s-a pronunţat cu privire la apărările sale întemeiate pe prevederile art. 45 din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, prevederi legale care îi conferă intimatei reclamante doar un drept de folosinţă exclusivă asupra siglei/emblemei proprii, precum şi asupra denumirii competiţiei pe care o organizează, nu şi asupra denumirii.

În aceste circumstanţe, recurenta consideră că aprecierea instanţei de apel potrivit căreia pârâta nu ar fi argumentat nici în faţa primei instanţe, nici în apel netemeinicia pretenţiilor reclamantei, în legătura cu fondul cererii, respectiv cu privire la reaua-credinţă la înregistrarea mărcii, nu corespunde realităţii faptice şi juridice.

Totodată, a precizat că, în acest context, nici susţinerile instanţei de apel referitoare la reaua-credinţă de care ea, pârâta, ar fi dat dovadă la înregistrarea mărcii, respectiv susţinerile privind incidenţa în cauză a criteriilor stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată la data de 11.09.2009 în cauza C-529/07, nu mai pot avea relevanţă şi nu pot schimba caracterul netemeinic şi nelegal al hotărârii recurate, care a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, reprezentate de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 69/2000 educaţiei fizice şi sportului, cu modificările şi completările ulterioare.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a luat în considerare numai o parte din apărările pe care şi le-a făcut pe fondul cauzei, în cuprinsul notelor scrise de la termenul din data de 21 martie 2023, ceea ce a condus la concluzia total eronată referitoare la existenţa intenţiei frauduloase.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta susţine că a fost de bună credinţă, că, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. h) din Legea nr. 84/1998, a beneficiat de calitatea de solicitant în cauză, adică persoană juridică în numele căreia a fost depusă cererea privind înregistrarea mărcii verbale, individuale, ce constă din denumirea de A., demersul său fiind determinat de interesul de a-şi îndeplini scopul propus şi de a-şi atinge obiectivele declarate, pentru care a fost certificată legal de către Judecătoria Ploieşti, prin desfăşurarea activităţilor înregistrate în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor, şi că a beneficiat de dreptul său la marca verbală, individuală în discuţie astfel cum este acesta recunoscut de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 84/1998.

Recurenta-pârâtă a învederat şi că, în conformitate cu Statutul său, s-a constituit şi este înregistrată ca o structură de interes naţional, care se organizează şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Sistemului Naţional de Educaţie Fizica şi Sport din România, scopul asociaţiei fiind desfăşurarea de activităţi menite să sprijine constituirea, organizarea, dezvoltarea şi managementul structurilor sportive care funcţionează în cadrul Sistemului Naţional de Educaţie Fizica şi Sport.

A precizat că îşi realizează obiectivele şi prin desfăşurarea activităţilor ce constau, printre altele, în îndeplinirea procedurilor prevăzute de lege referitoare la înregistrarea mărcilor la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, pentru membrii săi activi şi alte structuri sportive şi persoane juridice legal constituite şi recunoscute oficial în cadrul Sistemului National pentru Educaţie Fizică şi Sport.

Ca tare, a apreciat că, în acest context, nu se poate reţine o culpă din practica înregistrării cu titlu de marcă a unor denumiri de structuri sportive, despre care face vorbire Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, a arătat că, pe de o parte, aceste demersuri au fost efectuate în vedere îndeplinirii scopului propus şi a obiectivelor declarate de asociaţie, iar, pe de altă parte, nici nu a aplicat pentru înregistrarea unora din denumirile de înregistrare marcă, despre care face menţiune, în mod eronat, instanţa de apel - D. etc.

În opinia recurentei-pârâte, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că interesul său a fost de a bloca utilizarea denumirii asociaţiei, cu eventuale beneficii patrimoniale, prin invocarea încălcării dreptului la marcă, subliniind că nu a periclitat activitatea organizată şi desfăşurată de intimata-reclamantă.

Totodată, a menţionat că a arătat, prin notele scrise aflate la dosarul cauzei, împrejurarea că, în perioada de referinţă, începând cu data 22 octombrie 2020, dată la care Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a înţeles să îi comunice certificatul de înregistrare a mărcii A. nr. x, nu a efectuat vreun demers în vederea respectării drepturilor sale, recunoscute de prevederile Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, cu referire la marca în discuţie, pe care o deţinea perfect legal şi temeinic, având drept rezultat despăgubirea pentru prejudiciul suferit, potrivit dispoziţiilor dreptului comun.

Prin urmare, a susţinut că în mod eronat curtea de apel a ajuns la concluzia că demersul consemnat prin adresa nr. x din data de 1 octombrie 2022, aflată la dosarul cauzei, şi prin care a procedat la notificarea reclamantei A., ar fi suficient pentru constatarea elementului subiectiv al relei-credinţe.

A precizat că, prin adresa sus-menţionată, a solicitat încetarea imediată a oricărei forme de utilizare ilicită a mărcii verbale, individuale, ce constă în denumirea A., aflată în proprietatea sa, conform certificatului de înregistrare al mărcii nr. x, dreptul său exclusiv fiind încălcat de către partea adversă.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi că instanţa de apel nu a reţinut împrejurarea că, prin aceeaşi adresă, a precizat intimatei-reclamante interesul său de a-şi îndeplini scopul propus şi de a-şi atinge obiectivele declarate şi pentru care a fost certificată legal de către Judecătoria Ploieşti, prin desfăşurarea activităţilor înregistrate în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor, drept pentru care a şi înţeles să-i comunice intimatei-reclamante, prin aceeaşi adresă, şi intenţia de a-i cesiona, cu titlu gratuit, marca în discuţie.

Mai mult, a arătat că instanţa de apel nu a luat în considerare nici susţinerile prin care a invocat vădita rea-credinţă a intimatei-reclamante care, sub semnătura asumată în numele acesteia de către reprezentantul convenţional E. S.C.A., a înţeles să refuze să ia în considerare cele arătate prin adresa nr. x din data de 11 octombrie 2022 şi, numai după ce a primit această adresă, a înţeles să înregistreze, pe rolul Tribunalului Bucureşti, cererea ce face obiectul prezentului dosar. De asemenea, a afirmat că instanţa de apel nu a avut în vedere nici precizarea că, la aceeaşi dată, 16 octombrie 2022, la 23 de minute distanţă, într-o zi de duminică, partea adversă i-a comunicat notificarea, pe care a depus-o la dosar, cu intenţia de a fi supusă analizei instanţei de judecată, în dovedirea deplină a văditei rele-credinţe a intimatei-reclamante.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, a invocat faptul că motivele expuse de către recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile procedurale.

Pe fondul recursului, a apreciat că susţinerile părţii adverse sunt nefondate, soluţia adoptată de către instanţa de apel fiind, în opinia sa, legală şi temeinică.

Astfel, intimata-reclamantă consideră că în mod corect instanţele de fond au reţinut că, la nivelul anului 2019, recurenta-pârâtă avea cunoştinţă de folosirea denumirii A., aspect ce nu a fost negat de partea adversă.

De asemenea, a susţinut că afirmaţiile recurentei-pârâte potrivit cărora ar fi putut solicita cesiunea mărcii şi că partea adversă şi-ar fi manifestat intenţia de a cesiona marca, gratuit, nu conduc la o concluzie contrară, ci, din contră, toate acestea conturează caracterul ambiguu al poziţiei procesuale a recurentei-pârâte şi, în cele din urmă, arată că înregistrarea mărcii a fost făcută cu scopul clar de a împiedica activitatea sa.

A subliniat că prejudiciul pe care l-a suferit este cât se poate de evident, în contextul notificării din octombrie 2022 prin care i se interzicea folosirea denumirii, marca înregistrată de partea adversă reprezentând denumirea sub care funcţionează, ceea ce, în opinia sa, atrage incidenţa art. 8 din Convenţia de la Paris.

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, a arătat că existenţa mărcii acesteia constituie o încălcare a intereselor sale, fiind în mod corect reţinută de instanţele de fond reaua-credinţă la înregistrarea mărcii, în raport cu criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată la data 11 septembrie 2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a susţinut că se impune aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 205 şi următoarele C. proc. civ., respectiv neluarea întâmpinării în seamă, întrucât partea adversă nu a înţeles să indice şi motivele de drept.

Pe de altă parte, în măsura în care se va trece peste acest aspect, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii, precum şi a tuturor celorlalte apărări formulate prin întâmpinare, reluând aspectele arătate prin cererea de recurs.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 mai 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.5.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., argumentată de intimata reclamantă prin prisma neîncadrării criticilor formulate de recurenta pârâtă în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului (3) al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Art. 489 din C. proc. civ. instituie sancţiunea nemotivării recursului, stabilind, la alin. (2), că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

De principiu, sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată şi nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Examinând cererea de recurs formulată de pârâta B., din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a probatoriului administrat, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în esenţă, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susţinând încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 84/1998, din perspectiva modului în care a fost analizată condiţia relei credinţe la înregistrarea mărcii, precum şi a dispoziţiilor art. art. 45 din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, prevederi legale care îi conferă intimatei reclamante un drept de folosinţă exclusivă doar asupra siglei/emblemei proprii, precum şi asupra denumirii competiţiei pe care o organizează, nu şi asupra denumirii, şi în raport cu care a susţinut netemeinicia cererii reclamantei de anulare a mărcii, aceste critici putând fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., invocat, de altfel, ca atare, ca temei de drept al recursului.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, ce se subsumează motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.5.2. Recursul declarat este, însă, nefondat.

În esenţă, recurenta pârâtă invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva modului în care a fost analizată cerinţa elementului subiectiv al relei credinţe, anume, intenţia sa neloială la data înregistrării mărcii, susţinând că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 45 din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, care îi conferă intimatei reclamante un drept de folosinţă exclusivă doar asupra siglei/emblemei proprii, precum şi asupra denumirii competiţiei pe care o organizează, nu şi asupra denumirii asociaţiei, şi că, în mod greşit a apreciat instanţa devolutivă că, prin înregistrarea mărcii, interesul său a fost acela de a bloca utilizarea denumirii asociaţiei reclamante, cu eventuale beneficii patrimoniale, prin invocarea încălcării dreptului la marcă, în condiţiile în care nu a periclitat în niciun fel activitatea organizată şi desfăşurată de intimata-reclamantă.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, reaua credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoaşterea faptului relevant, respectiv, existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă (elementul subiectiv).

În acest sens, în hotărârea pronunţată la data 11.09.2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că, în analiza relei credinţe, instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoaşterea faptului relevant - elementul obiectiv); intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare (elementul subiectiv), precum şi nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.

Astfel concepută, reaua credinţă ce interesează dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârşirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obţine foloase injuste sau, cel puţin, intenţia neloială a celui care a înregistrat marca.

În speţă, verificând decizia atacată prin prisma susţinerilor formulate de pârâtă prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că instanţa devolutivă, în analiza cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, s-a raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menţionată, soluţia adoptată fiind rezultatul unei atente verificări a mărcii în litigiu, comparativ cu denumirea reclamantei, a cărei protecţie se solicită în prezenta cauză, cu luarea în considerare a tuturor elementelor relevante rezultate din susţinerile formulate de părţi şi din probatoriul administrat, criticile recurentei referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material fiind nefondate.

Astfel, din punct de vedere al elementului obiectiv, s-a reţinut că pârâta a avut cunoştinţă, la data înregistrării mărcii, de faptul că reclamanta funcţiona sub denumirea de A., de cel puţin 19 ani, aceasta fiind cunoscută pentru multitudinea de asociaţii sportive afiliate şi pentru organizarea de competiţii în domeniul fotbalului, aspect care rezultă din simpla verificare online a site-ului https://www.x.ro/, care menţionează competiţiile organizate de reclamantă încă de la nivelul anului 2011, şi care, de altfel, nu a fost contrazis de pârâtă.

Totodată, s-a reţinut că sintagma "A.", înregistrată ca marcă individuală verbală, nu poate evoca decât o structură asociativă cu activitate în domeniul fotbalului, fiind exclus, aşadar, ca pârâta să nu aibă cunoştinţă de activitatea publică a reclamantei în acest domeniu sportiv, exact sub această denumire.

În privinţa elementului subiectiv, instanţa de apel a reţinut că acesta este uşor de decelat, sub aspectul intenţiei frauduloase, din actele depuse la dosar. Astfel, din extrasul de registru al mărcilor depus de reclamantă, instanţa devolutivă a constatat că pârâta a făcut o practică din înregistrarea cu titlu de marcă a unor denumiri de structuri sau de evenimente sportive, iar, în raport cu conţinutul concret al notificării transmise de pârâtă reclamantei, prin care îi solicita încetarea utilizării în orice mod a mărcii sale, instanţa de apel a constatat că, deşi aceasta nu dovedeşte în mod direct intenţia pârâtei de a utiliza marca pentru a obţine beneficii materiale necuvenite, ea este suficientă pentru constatarea elementului subiectiv al relei-credinţe, din cuprinsul adresei rezultând că interesul pârâtei în înregistrarea mărcii a fost tocmai acela de a bloca utilizarea denumirii de către Asociaţie, cu eventuale beneficii patrimoniale prin invocarea încălcării dreptului la marcă.

Or, utilizarea anterioară, pentru cel puţin 19 ani, în mod legitim, a denumirii reclamantei, în mod public, dublată de înregistrarea ulterioară a mărcii pârâtei, cu intenţia clară a acesteia din urmă de a se opune folosirii denumirii asociaţiei, deci cu intenţia fie de a-i bloca activitatea, fie de a obţine beneficii materiale în schimbul utilizării, au fost apreciate ca reprezentând elemente suficiente pentru a conduce la concluzia înregistrării cu rea-credinţă a mărcii.

În plus, instanţa de apel a constatat că pârâta nu a oferit nicio explicaţie pentru alegerea elementelor mărcii verbale, care evocă o activitate organizată pe plan local, la nivelul judeţului Dâmboviţa, în domeniul fotbalului, simpla evocare a obiectivelor de principiu cuprinse în actul său constitutiv (evocare în relaţia directă cu reclamanta, fără depunerea actelor doveditoare în acest sens) şi care se referă în termeni generali la organizarea de activităţi sportive, nefiind de natură a contrazice concluzia privind incidenţa relei-credinţe.

Pârâta nu a contestat nici în faţa instanţelor de fond, nici prin motivele de recurs statuările referitoare la îndeplinirea elementului obiectiv al relei credinţe, pretinzând, doar, că instanţele au apreciat în mod eronat cu privire la intenţia frauduloasă, în condiţiile în care demersul său de a înregistra marca în litigiu nu a fost determinat de interesul de a bloca utilizarea denumirii asociaţiei reclamante, cu eventuale beneficii patrimoniale, prin invocarea încălcării dreptului la marcă, ci de interesul de a-şi îndeplini scopul propus şi de a-şi atinge obiectivele asumate prin statut, nu a periclitat în niciun fel activitatea asociaţiei reclamante, iar solicitarea de încetare imediată a oricărei forme de utilizare ilicită a mărcii verbale, individuale, ce constă în denumirea A., a fost adresată reclamantei în virtutea dreptului de proprietate pe care îl are asupra mărcii în litigiu, conform certificatului de înregistrare nr. x.

Cu referire la aceste alegaţii, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin natura sa, o marcă tinde să aproprieze titularului semnul înregistrat şi să interzică altora utilizarea lui, blocarea abstractă şi generală a competitorilor prin înregistrarea unei mărci fiind intrinsecă însuşi dreptului la marcă. Prin urmare, este cert că simpla intenţie de a-i împiedica pe terţi să utilizeze semnul înregistrat ca marcă nu echivalează cu fraudarea intereselor legitime ale acestora, astfel că nu poate fi invocată ca o dovadă a relei credinţe a solicitantului mărcii.

Atunci, însă, când această interdicţie a utilizării semnului este abuzivă, respectiv, când în raport de toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, se constată că, prin înregistrarea mărcii, se tinde, de fapt, la deposedarea, prin fraudă, a unui alt utilizator legitim, cu intenţia de a-l bloca fără drept sau de a-l parazita, ea poate constitui o dovadă a relei credinţe şi, implicit, motiv de anulare a mărcii.

Or, în speţă, împrejurarea că pârâta a solicitat înregistrarea unei mărci ce reprezenta denumirea unei asociaţii despre care cunoştea în mod cert că activează de o perioadă considerabilă de timp sub acest nume (mai bine de 19 ani la data înregistrării mărcii), fără o notificare prealabilă a asociaţiei reclamante, coroborată cu împrejurarea că, la scurt timp, a notificat-o pe reclamantă să înceteze orice formă de utilizare a mărcii verbale ce consta în însăşi denumirea ei comercială, au fost apreciate de instanţa de apel ca fiind o dovadă certă a intenţiei frauduloase a pârâtei de a bloca activitatea reclamantei.

Deşi contestă statuările instanţei de apel şi susţine greşita interpretare şi aplicare a legii, recurenta nu indică niciun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând, mai degrabă, aprecierile instanţei devolutive asupra chestiunilor de fapt supuse analizei.

Este adevărat că, de principiu, analiza relei credinţe impune analiza şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor. Însă, dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, instanţa de recurs nu poate cenzura însăşi modalitatea de evaluare a acestor elemente şi concluzia dedusă la finalul ei, ci poate verifica doar dacă, în analiza relei credinţe, au fost luaţi în considerare toţi factorii relevanţi ai speţei şi dacă, în raport de aceştia, a fost stabilită îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe distincte ale relei credinţe.

Or, motivarea deciziei atacate pune în evidenţă parcurgerea tuturor etapelor de analiză a relei credinţe, instanţa de apel aplicând corect regulile de evaluare a acesteia la circumstanţele concrete ale cauzei, demonstrând întrunirea ambelor elemente ce o compun, respectiv, cunoaşterea faptului relevant, constând în existenţa şi folosirea anterioară a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), precum şi intenţia frauduloasă (elementul subiectiv), împrejurare în raport de care nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi pretinde că instanţa de apel nu i-a analizat toate apărările formulate pe fondul cauzei, recurenta nu face nimic altceva decât să îşi exprime nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii şi să combată argumentele reţinute în fundamentarea soluţiei adoptate, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, aceasta nu echivalează cu aplicarea greşită a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă, în mod separat, fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi chestiunilor de fapt şi de drept pe care acestea şi-au întemeiat cererile şi apărările. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Or, în cauză, decizia recurată întruneşte aceste exigenţe câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază, susţinerile pârâtei fiind analizate în mod corespunzător. Câtă vreme argumentele ce susţin soluţia adoptată în cauză au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei părţilor, fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanţa de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, iar criticile formulate de recurenţi prin motivele de recurs vizează exclusiv modul în care au fost analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi şi modul în care acestea au fost valorificate de către instanţa devolutivă, este evident că ele nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanţa de control judiciar, întrucât o asemenea operaţiune ar presupune o nouă analiză şi interpretare a probelor şi a situaţiei de fapt şi nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte art. 45 din Legea nr. 69/2000, în legătură cu care recurenta pârâtă susţine că nu a fost avut în vedere de instanţa de apel în soluţionarea cauzei, deşi a fost invocat pentru a demonstra netemeinicia demersului judiciar promovat de reclamantă, Înalta Curte constată că acesta nu are incidenţă în cauză, conţinutul său normativ fiind lipsit de relevanţă în raport cu problemele a căror analiză şi dezlegare o impune soluţionarea unui litigiu ce are ca obiect conflictul dintre o marcă şi numele comercial, câtă vreme drepturile pe care le reglementează se referă exclusiv la contextul competiţional şi la activitatea sportivă propriu-zisă, iar nu la drepturile unei persoane juridice, în sens general.

Legea nr. 69/2000 este Legea educaţiei fizice şi a sportului iar art. 45 reglementează drepturile ce le revin structurilor sportive atunci când organizează sau participă la competiţii, când se pune problema unor drepturi comerciale şi de imagine generate de acele activităţi.

Prin urmare, împrejurarea că dispoziţiile art. 45 fac referire (la lit. b) doar la dreptul de folosinţă asupra siglei/emblemei proprii, precum şi asupra denumirii competiţiei nu poate fi interpretată în sensul pe care recurenta îl sugerează, anume acela că asociaţia nu ar avea, în general, niciun drept asupra propriei denumiri, dreptul la nume şi protecţia acestui atribut de identificare a unei persoane juridice rezultând din cu totul alte prevederi legale decât cele greşit invocate în cauză.

În acest context, susţinerile din recurs ce vizează greşita aplicare a normelor de drept material sunt, şi din această perspectivă, lipsite de fundament, iar împrejurarea că instanţa de apel nu a făcut nicio referire concretă la această apărare a pârâtei nu este de natură a conduce la concluzia nelegalităţii deciziei atacate câtă vreme textul art. 45 din Legea nr. 69/2000 nu are legătură cu cauza.

Luând în considerare toate argumentele prezentate anterior, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o analiză completă şi corectă asupra aspectelor de fond ale cauzei, corespunzătoare criteriilor identificate de C.J.U.E. în jurisprudenţa sa, necesare pentru dovedirea relei-credinţe a solicitantului la momentul înregistrării mărcii, şi a constatat în mod judicios că s-a făcut dovada înregistrării cu rea-credinţă a mărcii contestate, astfel că incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

În acest circumstanţe, constatând că niciuna dintre criticile formulate prin motivele de recurs nu justifică casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată calea de atac promovată de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1272A din 4 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.