Trademark cancellation: Global assessment of confusion risk considering weak distinctiveness of prior mark and bad faith intent to paralyze competitor

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanţii A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., au solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunţa în speţă, să se dispună: anularea mărcii verbale "E.", întrucât marca, din motive de identitate sau similitudine cu marca anterioară "E." şi din motive de identitate cu serviciile pentru care cele 2 mărci au fost înregistrate, produce risc de confuzie/asociere cu marca reclamanţilor; anularea mărcii verbale "E.", întrucât înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă; anularea mărcii verbale "E.", întrucât înregistrarea acesteia aduce atingere dreptului de autor aparţinând reclamantei A. S.R.L.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1956 din data de 9 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis capetele 1 şi 2 de cerere şi a anulat marca naţională "E." înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor sub nr. x din data de 11 noiembrie 2013, pentru clasa 41. A respins în rest acţiunea.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1133A din data de 6 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a admis apelul formulat de pârâţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1956 din data de 9 decembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B.; a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea introductivă, ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 1133A din data de 6 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au formulat recurs reclamanţii B. şi A. S.R.L.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 13 martie 2025, sub nr. x/2019, şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că se impunea o analiză a distinctivităţii mărcii anterioare, atât timp cât nu a fost învestită cu o cerere în acest sens, obiectul acţiunii deduse judecăţii fiind reprezentat de anularea mărcii ulterioare, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Ca urmare, au susţinut că, nefiind învestită cu o cerere de constatare a lipsei distinctivităţii ori a gradului redus de distinctivitate al mărcii anterioare "E.", instanţa s-a pronunţat pe alte motive, străine de motivele ce se impuneau a fi analizate în raport de cererea principală formulată de recurenţii-reclamanţi.

Totodată, au arătat că, din verificările efectuate în bazele de date privind mărcile înregistrate, nu au identificat alte mărci anterioare care să conţină denumirea "E." şi care să protejeze aceleaşi servicii din clasa 41.

Ca atare, prima marcă înregistrată cu această denumire în anul 2003 le aparţine, iar în urma examinării motivelor absolute de refuz, astfel cum acestea erau prevăzute în Legea nr. 84/1998, nu a existat din partea O.S.I.M. vreo obiecţie sau solicitare de invocare a unui disclaimer pentru această denumire, şi aceasta tocmai pentru că, la momentul anului 2003, nu exista nicio formaţie cu această denumire, astfel că denumirea a fost considerată distinctivă prin raportare la serviciile pentru care s-a solicitat protecţia.

Or, marca atacată "E." (nr. depozit) acoperă tot clasa 41 din clasificarea de la Nisa pentru servicii identice şi complementare.

În ceea ce priveşte publicul ţintă şi nivelul acestuia de atenţie, pornind de la natura serviciilor din clasa 41 acoperite de mărcile în conflict, instanţa de apel a apreciat că acesta este compus din publicul general, adică consumatorul mediu, rezonabil informat, însă cu un nivel de atenţie sporit, întrucât acesta urmăreşte să îşi satisfacă nevoile de divertisment musical sau de instruire, iar, în acest domeniu, primordială este persoana prestatorului de servicii.

Comparând semnele, instanţa a reţinut că, în speţă, nu poate fi vorba de o identitate între acestea, însă referitor la gradul lor de similaritate, a apreciat că acesta este unul ridicat.

Pornind de la acest aspecte, recurenţii-reclamanţi au solicitat să se constate existenţa contradicţiei motivării instanţei de apel, care este dată, pe de o parte, de constatarea gradului ridicat de similaritate între cele două semne, iar, pe de altă parte, de aprecierea, care a stat la baza admiterii apelului, respectiv aceea că orice risc de confuzie este înlăturat întrucât publicul poate face distincţia între serviciile oferite sub cele două semne în conflict pe baza elementelor minimale de diferenţiere, respectiv în funcţie de identitatea artiştilor, dar şi a denumirilor diferite a celor două formaţii.

Astfel, recurenţii-reclamanţi consideră că modul în care a procedat instanţa de apel este greşit, întrucât aceasta a procedat la compararea artiştilor şi nu a mărcilor aflate în conflict.

Totodată, au susţinut contrarietatea motivelor ce susţin soluţia dată celui de-al doilea capăt de cerere, privind nulitatea pentru înregistrarea mărcii "E." cu rea-credinţă.

Astfel, făcând trimitere la cerinţele necesare pentru pronunţarea acestei sancţiuni, aşa cum au fost stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-529/07 din 11 iunie 2009, F., au arătat că, deşi a reţinut că este indubitabil că apelanţii cunoşteau faptul relevant, fiind membri în trupa ce purta denumirea "E.", totuşi, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine existenţa elementului subiectiv în persoana apelanţilor la momentul înregistrării mărcii ulterioare, respectiv în anul 2013, întrucât intenţia solicitanţilor mărcii ulterioare, a cărei anulare s-a cerut, nu a fost una de împiedicare/parazitare a titularilor mărcii anterioare, ci doar un act firesc prin care s-a ales o denumire similară până la identitate cu cea anterior înregistrată în vederea continuării, doar de către părţile adverse, a carierei muzicale, cu un repertoriu muzical şi un concept artistic similar cu cel al trupei din care proveneau, fără să pericliteze în niciun mod activitatea de peste 10 ani a formaţiei şi a mărcii anterioare "E.".

În opinia recurenţilor-reclamanţi, constatarea legitimităţii înregistrării unei mărci cvasi-identice pe motivul continuării unei activităţi muzicale contrazice întreaga jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocată chiar de către instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate.

Concluzionând, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au susţinut că hotărârea este nelegală, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a efectuat o analiză a distinctivităţii, motiv străin de obiectul cererii deduse judecăţii, iar, pe de altă parte, motivarea instanţei este contradictorie în ceea ce priveşte reţinerea gradului ridicat de similaritate a mărcilor în conflict şi constatarea inexistenţei riscului de confuzie prin comparaţia artiştilor ce alcătuiesc cele două formaţii.

În dezvoltarea criticilor subsumate ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a înlăturat considerentele sentinţei tribunalului, prin care s-a reţinut existenţa riscului de confuzie şi de asociere, dat de gradul ridicat de similaritate dintre marca "E." şi marca ulterioară "E.", precum şi de serviciile identice şi similare pentru care acestea au fost protejate, şi a negat riscul de confuzie în considerarea diferenţelor existente între serviciile oferite ce pot fi uşor deosebite de către publicul consumator prin comparaţia artiştilor.

Statuând astfel, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, întrucât publicul consumator, chiar şi foarte avizat, nu ar putea face distincţia între denumirea "E." şi "E.", întrucât o analiză a altor elemente ce ţin de numele membrilor unor formaţii excedează analizei impuse de Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dacă s-ar aprecia ca fiind justă o astfel de analiză, s-ar ajunge la rămânerea fără de substanţă a dispoziţiilor legale privind protecţia mărcilor şi scopul pentru care titularii ar mai înregistra o marcă.

Astfel, au apreciat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, schimbând soluţia primei instanţe fără să ofere o motivare clară şi neechivocă cu privire la stabilirea similarităţii semnelor în conflict.

Totodată, au criticat concluzia prin care instanţa de apel a reţinut că obiectivul urmărit de către părţile adverse este unul legitim în domeniul artistic, întrucât nu se poate nega faptul ca şi aceştia au contribuit la crearea şi consolidarea brandului muzical al trupei "E.", fiind îndreptăţiţi să îl capitalizeze în noua lor formaţie, apreciind că aceasta conduce în mod inevitabil la constatarea existenţei elementului subiectiv în persoana intimaţilor-pârâţi, ce au avut intenţia de a-i împiedica pe viitor pe titularii mărcii anterioare "E." de a-şi mai utiliza neîngrădit şi fără parazitare semnul înregistrat, ce le conferă drepturi exclusive, astfel cum se precizează la art. 39 din Legea nr. 84/1998

II.3. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluţia din data de 27 mai 2025, în temeiul art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenţii reclamanţi au circumscris criticile aduse deciziei instanţei de apel motivelor de casare reglementate prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., acestea fiind structurate pe două paliere, corespunzător celor două motive de anulare a mărcii, analizate în apel.

În esenţă, recurenţii invocă aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 84/1998, precum şi încălcarea jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, susţinând că hotărârea este nelegală, întrucât instanţa de apel nu a respectat criteriile de stabilire a similarităţii mărcilor în conflict, luând în considerare un element străin de natura pricinii, anume gradul redus de distinctivitate a mărcii anterioare, a reţinut în mod nelegal inexistenţa riscului de confuzie, prin raportare la artiştii care alcătuiesc cele două formaţii şi în contradicţie cu constatarea anterioară referitoare la gradul ridicat de similaritate a mărcilor în conflict, şi a apreciat în mod greşit asupra intenţiei frauduloase a pârâţilor, constatarea legitimităţii demersului acestora de a înregistra o marcă cvasi-identică cu cea a reclamanţilor, pe pe motivul continuării activităţi muzicale, fiind contrară întregii jurisprudenţe a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Deşi circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., susţinerile referitoare, după caz, la existenţa în cuprinsul deciziei atacate a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii tind să releve, în realitate, omisiunea analizării cauzei sub toate aspectele pe care le presupune aplicarea corespunzătoare a criteriilor ce rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv, analizarea unor aspecte ce excedează acestor criterii, punând, practic, în discuţie aplicarea eronată a normelor de drept material referitoare la aprecierea riscului de confuzie pentru public, precum şi a celor referitoare la aprecierea relei-credinţe la înregistrarea mărcii.

Astfel formulate, toate criticile recurenţilor tind a avea ca finalitate verificarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel, validarea ori infirmarea susţinerilor referitoare la criteriile de analiză greşit aplicate în cauză echivalând, de fapt, cu o apreciere chiar asupra modului de argumentare a deciziei recurate.

Din acest motiv, dată fiind unicitatea raţionamentului juridic ce stă la baza soluţiei ce urmează a fi adoptată, criticile subsumate de recurenţi motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. vor fi analizate alături de celelalte motive de recurs ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să se verifice dacă instanţa devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că verificarea legalităţii deciziei recurate, din perspectiva aplicării normelor de drept substanţial incidente, presupune determinarea corectei raportări a analizei efectuate la criteriile sau regulile desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, conturată în interpretarea normelor de drept european transpuse prin legea naţională şi al căror efect util trebuie asigurat de către instanţa de judecată într-un litigiu în care se pune problema aplicării dispoziţiilor de drept intern.

O asemenea verificare nu include, însă, reaprecierea situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de apel, chiar dacă aplicarea corespunzătoare a legii se raportează la circumstanţele particulare ale speţei, întrucât atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise aprecierii legalităţii, iar nu şi a temeiniciei deciziei recurate, aceasta din urmă nefiind vizată de motivele de casare descrise în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, analiza motivelor de recurs se va face pornind de la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, solicitând anularea mărcii verbale "E." reclamanţii au susţinut, pe de o parte, că aceasta este similară mărcii anterioare "E.", că există identitate între serviciile pe care cele două mărci le desemnează, precum şi risc de confuzie, inclusiv risc de asociere cu marca anterioară, în percepţia publicului, iar, pe de altă parte, că înregistrarea mărcii a fost solicitata cu rea-credinţă şi că aduce atingere dreptului de autor aparţinând reclamantei S.C. A. S.R.L..

Admiţând acţiunea, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că mărcile în conflict sunt mărci verbale, cvasi identice, din punct de vedere fonetic, şi puternic similare, din punct de vedere conceptual, în raport de elementul dominant al acestora, anume, termenul "E.", celelalte trei cuvinte pe care le cuprinde marca a cărei anulare se solicită, respectiv, "lui 7 cai" nefiind apte să transforme conceptual marca, pentru a evita riscul evident de confuzie, cu atât mai mult cu cât serviciile pe care le desemnează sunt identice şi sunt puse pe piaţă în aceleaşi locuri şi prin aceleaşi canale de distribuţie (piaţa muzicală).

Cu referire la cel de-al doilea motiv de anulare, tribunalul a reţinut că reaua-credinţă a pârâţilor la înregistrarea mărcii rezultă din împrejurarea că aceştia sunt cotitulari, alături de reclamantă, ai unei mărci E., ce proteja acelaşi gen de produse, fiind tot o formaţie care are acelaşi gen muzical pe piaţa românească de profil, astfel că puteau prefigura un risc de confuzie, pe către nu au încercat să îl evite, ba din contră, l-au acceptat.

Cât priveşte susţinerea referitoare la încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei, tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada vreunei drept de autor asupra denumirii "E." deţinut de către reclamantă, drepturile ce rezultă din contractul de management, producţie muzicală şi artistică invocat de aceasta fiind, cel mult, drepturi conexe ale producătorului de înregistrări sonore, ce nu pot fi asimilate drepturilor de autor pentru a putea beneficia de protecţie în sensul solicitat.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, schimbând în tot sentinţa primei instanţe, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.

Pentru a decide astfel, Curtea a comparat bunurile şi serviciile acoperite de mărcile în discuţie, publicul ţintă şi nivelul său de atenţie, după care a procedat la compararea semnelor, la evaluarea distinctivităţii mărcii anterioare şi la analizarea tuturor factorilor relevanţi, iar în final, a apreciat în mod global riscul de confuzie.

În acest sens, a reţinut că, atât marca anterioară "E.", cât şi marca atacată "E." acoperă Clasa 41 din Clasificarea de la Nisa pentru servicii identice şi complementare, marca anterioară fiind înregistrată pentru "servicii de divertisment oferite de o trupă de muzică", în timp ce marca atacată poartă asupra serviciilor de "educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale".

În ceea ce priveşte publicul ţintă şi nivelul acestuia de atenţie, pornind de la natura serviciilor din Clasa 41 acoperite de mărcile aflate în conflict, Curtea a apreciat că acesta este compus din publicul general, adică consumatorul mediu, rezonabil informat, însă cu un nivel de atenţie mai sporit, întrucât acesta urmăreşte să îşi satisfacă nevoile de divertisment muzical sau de instruire, iar în acest domeniu primordială este persoana prestatorului de servicii.

Comparând semnele, Curtea a reţinut că, în speţă, nu poate fi vorba de o identitate între acestea, ci doar de un grad de similaritate ridicat.

În acest sens, a constatat că ambele semne sunt mărci verbale, că din punct de vedere vizual, este incontestabil că similaritatea dintre acestea este ridicată, având în vedere scrierea aproape identică, marca pârâţilor distingându-se de cea a reclamanţilor doar în partea sa finală, prin atributul substantival genitival "lui 7 cai", că similaritatea auditivă este, pentru acelaşi motiv, mare, cum mare este şi similaritatea conceptuală, atributul substantival genitival cuprins în marca ulterioară nealterând în niciun fel noţiunea de bază transmisă publicului de către substantivul "E.".

Evaluând distinctivitatea, Curtea a reţinut că marca anterioară "E.", se bucură doar de o minimă distinctivitate inerentă, neconţinând elemente care să îi sporească acest caracter, întrucât cuvântul haiduc şi derivatele sale sunt larg răspândite în piaţa românească pentru a sugera calitatea tradiţională sau populară a bunurilor şi serviciilor pe care le identifică. De altfel, Curtea a constatat că în domeniul muzical, termenul de haiduc este folosit ca nume şi de alte formaţii, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, fiind, de asemenea, de notorietatea existenţa trupei "G.", trupă de muzică lăutărească din comuna Clejani, jud. Giurgiu.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au invocat, în susţinerea cererii în anulare, alţi factori relevanţi.

Procedând la analiza globală a riscului de confuzie, conform premiselor stabilite mai sus, Curtea a constatat că, deşi semnele în conflict sunt similare şi se referă la servicii similare sau complementare, este exclusă eventuala percepţie a publicului că serviciile oferite sub semnul mărcilor provin de la acelaşi agent economic sau de la agenţi aflaţi într-o legătură economică. Astfel, marca anterioară este una slab distinctivă, răspândită pe piaţă, cu care consumatorii sunt obişnuiţi şi căreia îi recunosc caracterul sugestiv. Ţinând cont de atenţia sporită a consumatorului atunci când achiziţionează servicii de divertisment sau educaţionale, dar şi de metoda specifică de achiziţie, care implică prezentarea unor afişe cu persoana prestatorilor de servicii, persona acestora fiind, de altfel, elementul primordial în fundamentarea deciziei de achiziţie, Curtea a apreciat că este înlăturat orice risc de confuzie, publicul putând face distincţia între serviciile oferite sub cele două semne în conflict pe baza elementelor minimale de diferenţiere, respectiv în funcţie de identitatea artiştilor, dar şi a denumirilor diferite a celor două formaţii.

În ceea ce priveşte cauza de nulitate constând în înregistrarea mărcii cu rea-credinţă, pornind de la criteriile de analiză ce rezultă din decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauza C- 529/07 din 11.06.2009, F., instanţa de apel a reţinut că deşi, este indubitabil că pârâţii cunoşteau faptul relevant, fiind membri în trupa ce purta ca denumire marca "E.", nu poate fi reţinută existenţa elementului subiectiv în persoana acestora, la momentul înregistrării mărcii ulterioare, respectiv în anul 2013, întrucât, demersul lor a fost justificat doar de dorinţa de a-şi continua carierea muzicală într-o formaţie cu un repertoriu muzical şi un concept artistic similar cu cel al trupei din care proveneau şi să indice publicului provenienţa lor, cât şi genul muzical pe care îl cântă, fără a urmări să le interzică reclamanţilor folosirea propriei mărci.

Ca atare, a constatat că obiectivul urmărit a fost unul legitim în domeniul artistic, întrucât nu se poate nega faptul că şi aceştia au contribuit la crearea şi consolidarea brandului muzical al trupei E., fiind îndreptăţiţi, astfel, să îl capitalizeze în noua lor formaţie.

Pe calea prezentului recurs, reclamanţii susţin, sub un prim aspect, că în mod greşit instanţa de apel, în cadrul analizei efectuate în vederea determinării similarităţii mărcilor în conflict şi a riscului de confuzie, a analizat distinctivitatea mărcii anterioare, demersul instanţei devolutive excedând obiectului acţiunii deduse judecăţii, reprezentat de anularea mărcii ulterioare, pe motivul reglementat de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Susţinerile recurenţilor sunt nefondate.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară, se apreciază global, ţinând cont de toţi factorii pertinenţi, în special de gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre cele două mărci, precum şi între produsele sau serviciile marcate prin acestea (Hotărârea CJUE în cauza C-251/95 Sabel şi în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd).

În ceea ce priveşte aprecierea asupra similarităţii semnelor, aceasta trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două mărci în percepţia consumatorului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă. Din această perspectivă, determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ţinând cont de toţi factorii relevanţi din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcilor şi a ponderii lor în percepţia publicului vizat (C - 591/12 Bimbo, paragraful 34 şi 35), luându-se în considerare elementele distinctive şi dominante.

După cum s-a reţinut în decizia recurată, aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare, iar similaritatea semnelor comparate, respectiv a produselor sau serviciilor pe care acestea le desemnează, precum şi gradul de similaritate, figurează incontestabil printre aceşti factori.

În egală măsură, însă, după cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE (începând cu hotărârea din cauza C 251/95 Sabel), un factor relevant în aprecierea globală a riscului de confuzie îl constituie şi gradul de distinctivitate al mărcii anterioare, constând în aptitudinea mărcii de a distinge produsul unui comerciant de produsele altor comercianţi de pe piaţă. Caracterul distinctiv al mărcii determină întinderea protecţiei sale, iar riscul de confuzie este cu atât mai ridicat cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare se dovedeşte a fi mai important. O marcă cu un caracter slab distinctiv, cum ar fi cea care include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin trăsături neobişnuite sau originale, se va bucura de un grad mai mic de protecţie decât o marcă înalt distinctivă, fie per se, fie datorită recunoaşterii pe care o are pe piaţă (H., parag. 20 şi 23, Sabel parag. 24, Canon parag. 17).

Aşadar, atunci când este invocat, eventualul caracter distinctiv redus al mărcii anterioare trebuie analizat ca atare în aprecierea globală a riscului de confuzie, întrucât poate influenţa constatarea existenţei sau a inexistenţei unui asemenea risc.

Pe acest temei, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel s-a raportat, în evaluarea globală a riscului de confuzie, nu doar la impresia de ansamblu a semnelor în conflict, ţinând cont de componentele lor distinctive şi dominante, de elementele verbale ale acestora, ci şi la gradul de distinctivitate a mărcii anterioare, analiza astfel efectuată relevând valorificarea corectă a criteriilor de determinare a similarităţii semnelor şi a riscului de confuzie, aşa cum rezultă ele din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în materie.

Totodată, ea răspunde uneia dintre apărările pe care pârâţii şi-au făcut-o în cauză, astfel că sunt neîntemeiate şi criticile din recurs potrivit cărora instanţa nu ar fi fost învestită cu o cerere concretă care să vizeze analiza distinctivităţii mărcii anterioare. De altfel, o astfel de cerere nici nu era necesară câtă vreme, potrivit celor deja arătate, gradul de distinctivitate constituie un element important în aprecierea globală a riscului de confuzie ce trebuie analizat în ansamblul tuturor celorlalţi factori relevanţi ai cauzei.

Cât priveşte modalitatea concretă în care instanţa de apel a evaluat distinctivitatea şi concluzia la care a ajuns în urma analizei efectuate, în sensul că marca anterioară se bucură doar de o minimă distinctivitate inerentă, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului întrucât sunt aspecte ce ţin de aprecierea pe care instanţa devolutivă a dat-o unor chestiuni de fapt şi probelor administrate, iar susţinerile pe care recurenţii le fac în combaterea acestora nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil de analiză prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci doar propria lor apreciere în legătură cu modul în care aspectele de fapt ale cauzei ar fi trebuit interpretate şi valorificate, aprecieri ce se circumscriu, cel mult, unor aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, ce excedează controlului de legalitate ce poate fi efectuat în recurs.

Criticând concluzia instanţei de apel referitoare la inexistenţa riscului de confuzie, recurenţii reclamanţi susţin, pe de o parte, că aceasta este contrară constatării anterioare privind gradul ridicat de similaritate a mărcilor în litigiu, iar, pe de altă parte, că raţionamentul care o fundamentează, în sensul că publicul poate face distincţia între serviciile oferite sub cele două semne în conflict în funcţie de identitatea artiştilor, este greşit, întrucât se raportează la elemente ce excedează analizei impuse de Legea nr. 84/1998.

Susţinerile recurenţilor sunt neîntemeiate.

Împrejurarea că instanţa de apel a constatat gradul ridicat de similaritate a mărcilor în conflict nu atrage în mod automat existenţa riscului de confuzie astfel că, din această perspectivă, susţinerea potrivit căreia cele două constatări ar fi contradictorii nu poate fi primită.

Aşa cum s-a arătat, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauzele C-251/95 SABEL BV împotriva Puma AG, C-39/97 Canon Kabushiki Kaisha împotriva Metro-Goldwyn-Mayer Inc şi C-342/97 H. Meyer & Co), existenţa riscului de confuzie trebuie apreciată în mod global, ţinând seama de toţi factorii relevanţi ai cauzei, în special de gradul de similaritate între semne, gradul de similaritate între produsele sau serviciile desemnate, caracterul distinctiv al mărcii anterioare, publicul relevant şi gradul de atenţie al acestuia.

Analiza riscului de confuzie este una interdependentă, ceea ce înseamnă că un grad ridicat de similaritate între semne poate compensa un grad mai scăzut de similaritate între produse şi invers. Totuşi, aceasta nu înseamnă că simpla constatare a similarităţii semnelor este suficientă pentru a reţine existenţa riscului de confuzie.

Prin urmare, similaritatea ridicată a mărcilor reprezintă doar un element de analiză, fără a conduce automat la constatarea riscului de confuzie, evaluarea în concret a acestuia presupunând analiza tuturor celorlalţi factori relevanţi.

Or, în speţă, aplicând în mod judicios criteriile de analiză a riscului de confuzie, în mod corect instanţa de apel, chiar dacă a reţinut că între semne există un grad ridicat de similaritate, ceea ce poate constitui o premisă a riscului de confuzie, a continuat cercetarea, analizând toate elementele care contribuie la crearea impresiei de ansamblu asupra mărcilor, pe care le-a evaluat, ulterior, în mod global, pentru a concluziona, în final în sensul inexistenţei riscului de confuzie.

În acest, instanţa de apel a avut în vedere că marca anterioară are un caracter distinctiv redus, elementul său verbal fiind de natură generică în raport cu domeniul muzical, or, conform jurisprudenţei CJUE, mărcile cu caracter distinctiv slab beneficiază de o sferă mai restrânsă a protecţiei, iar consumatorii tind să acorde o atenţie sporită elementelor care le diferenţiază, precum şi că, deşi serviciile sunt, în esenţă, similare (servicii de divertisment muzical), publicul relevant este compus din publicul general, adică consumatorul mediu, rezonabil informat, însă cu un nivel de atenţie mai sporit, întrucât acesta urmăreşte să îşi satisfacă nevoile de divertisment muzical sau de instruire, iar, în acest domeniu, primordială este persoana prestatorului de servicii.

Prin urmare, ţinând cont de caracterul distinctiv redus al mărcii anterioare şi de modul de percepţie al publicului relevant asupra serviciilor, în raport de particularităţile domeniului muzical, instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu există riscul ca cele două mărci să fie confundate, gradul ridicat de similaritate a acestora nefiind de natură a conduce per se la existenţa unui risc de confuzie.

În consecinţă, este nefondată susţinerea recurenţilor referitoare la contradicţia dintre concluzia inexistenţei riscului de confuzie şi constatarea gradului ridicat de similaritate între cele două semne, aceasta urmând a fi înlăturată ca atare.

Neîntemeiată este şi critica referitoare la greşita apreciere a riscului de confuzie, critică în cadrul căreia recurenţii susţin că instanţa s-ar fi raportat la elemente ce excedează analizei impuse de Legea nr. 84/1998, atunci când a reţinut că publicul poate face distincţia între serviciile oferite sub cele două semne în conflict, în funcţie de identitatea artiştilor.

Analiza comparativă necesară pentru stabilirea existenţei riscului de confuzie dintre mărcile aflate în conflict poartă asupra produselor sau serviciilor pentru care este înregistrată marca anterioară, respectiv, asupra produselor sau serviciilor desemnate de marca a cărei anulare se solicită, factorii relevanţi care trebuie luaţi în considerare în comparaţia produselor şi serviciilor fiind natura acestora, destinaţia şi modul de utilizare, caracterul concurent, respectiv complementar al produselor supuse comparaţiei (Cauza Canon, C - 39/97).

Punctul de reper îl constituie consumatorul mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat. Prin urmare, publicul relevant, desemnând categoria de consumatori căreia i se adresează produsele sau serviciile acoperite de mărci, şi gradul de atenţie al acestuia sunt factori esenţiali în aprecierea riscului de confuzie.

În speţă, în aplicarea acestor criterii, instanţa de apel a reţinut că atât reclamanta, cât şi pârâta oferă servicii de aceeaşi natură, anume servicii de divertisment sau educaţionale, care se adresează aceleiaşi categorii generice de consumatori, serviciile/produsele părţilor fiind într-un raport de concurenţă directă.

Analizând serviciile pentru care sunt înregistrate cele două mărci, servicii din clasa 41 a Clasificării Nisa, a constatat caracterul identic şi complementar al acestora, marca reclamantei fiind înregistrată pentru "servicii de divertisment oferite de o trupă de muzică", în timp ce marca a cărei anulare se solicită priveşte servicii de "educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale".

Dată fiind, însă, natura serviciilor oferite şi metoda specifică de achiziţie (afişe, bilete la concerte, căutare pe site-uri de specialitate, etc.), precum şi faptul că, în acest domeniu, persoana prestatorului este importantă, consumatorii alegând formaţiile şi producţiile muzicale pe baza identităţii şi reputaţiei artiştilor care le compun, instanţa de apel a apreciat că gradul de atenţie al publicului este unul ridicat, ce îi facilitează distincţia între serviciile oferite sub cele două semne în conflict pe baza elementelor minimale de diferenţiere, respectiv în funcţie de identitatea artiştilor, dar şi de numele diferite ale celor două formaţii.

Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenţi, că analiza astfel efectuată şi concluzia dedusă în finalul ei corespund criteriilor de stabilire a similarităţii şi a riscului de confuzie conturate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind evident că, raportat la specificul mărcilor în litigiu şi al serviciilor pe care le desemnează, instanţa de apel a luat în considerare toate elementele esenţiale ale cauzei, concentrându-şi analiza pe modul în care publicul relevant percepe cele două semne şi serviciile pe care le desemnează.

În aprecierea globală a similarităţii şi a riscului de confuzie, instanţa de apel s-a bazat pe impresia de ansamblu creată de cele două mărci, luând în considerare, prioritar, deosebirile dintre ele şi, fără a nega existenţa unui grad de similaritate ridicat între semnele în discuţie şi serviciile pe care le desemnează, a apreciat că acestea sunt nesemnificative în imaginea de ansamblu şi nu sunt de natură a atrage riscul de confuzie, câtă vreme, raportat la gradul ridicat de percepţie al consumatorului, acesta este capabil să distingă între formaţii diferite, chiar dacă denumirile lor prezintă asemănări, fiind prea puţin posibil ca un consumator mediu, care observă elementul dominant şi comun - cuvântul "E." - al celor două mărci "E." şi "E.", aplicat pentru aceleaşi servicii, să nu poată distinge între titularii acestora.

În consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurenţilor reclamanţi potrivit cărora elementele avute în vedere de instanţa de apel, ce ţin de percepţia publicului asupra mărcilor în conflict şi asupra serviciilor protejate prin acestea, excedează normelor de drept material incidente în cauză, câtă vreme, în realitate, potrivit celor arătate, ele se circumscriu întocmai criteriilor de analiză a riscului de confuzie conturate în jurisprudenţa CJUE, astfel că acestea vor fi înlăturate ca atare, soluţia dată cererii de anulare a mărcii pârâtei, întemeiată pe art. 56 alin. (1) lit. b) în referire la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi raţionamentul ce o susţine fiind legale.

Neîntemeiate sunt şi susţinerile în cadrul cărora recurenţii au criticat modul în care instanţa de apel a apreciat reaua-credinţă cu care a fost solicitată înregistrarea mărcii.

În esenţă, aceştia susţin că demersul pârâţilor de a înregistra o marcă cvasi-identică cu cea anterioară dovedeşte intenţia clară a acestora de a-i împiedica pe reclamanţi să utilizeze, în viitor, neîngrădit şi fără nicio parazitare marca ai cărei titulari sunt, aprecierea instanţei de apel în sensul că acest demers ar fi unul legitim, justificat doar de intenţia pârâţilor de a-şi continua activitatea muzicală fiind, în opinia recurenţilor, contrară întregii jurisprudenţe a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reflectată, între altele, în hotărârea pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), în analiza relei credinţe, instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoaşterea faptului relevant - elementul obiectiv); intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

Prin urmare, reaua-credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoaşterea faptului relevant, respectiv, existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă (elementul subiectiv).

Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.

Astfel concepută, reaua credinţă ce interesează dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârşirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obţine foloase injuste sau, cel puţin, intenţia neloială a celui care a înregistrat marca.

Analizând decizia atacată prin prisma susţinerilor recurenţilor circumscrise motivelor de recurs anterior menţionate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în analiza relei credinţe, s-a raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menţionată, susţinerile referitoare la încălcarea acestora şi, deopotrivă, la aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, fiind nefondate.

Astfel, în speţă, este certă cunoaşterea de către pârâţi a mărcii reclamanţilor (faptul relevant), date fiind relaţiile existente între părţi anterior înregistrării mărcii în litigiu, şi faptul că părţile prestează aceleaşi servicii, aspecte reţinute în mod judicios de instanţele de fond şi necontestate în cauză.

În ceea ce priveşte intenţia frauduloasă, reclamanţii, invocând reaua credinţă a pârâţilor, au susţinut că ea rezultă din împrejurarea că, deşi aceştia sunt cotitulari ai mărcii iniţiale "E.", anterior făcând parte, alături de reclamanţi, din formaţia cu acelaşi nume, au înregistrat o marcă cvasi-identică din punct de vedere conceptual, vizual şi fonetic cu marca ai cărei titulari sunt reclamanţii, precum şi din conduita ulterioară a pârâţilor care se folosesc de marca "E." pentru promovarea mărcii "E.", în scopul de a contura în mintea consumatorului că renumele câştigat sub egida mărcii anterioare aparţine, de fapt, mărcii lor, însuşindu-şi istoricul şi faima conceptului "E.", stilul vestimentar, imaginea de ansamblu, stilul, originalitatea melodiilor, etc., fiind clară intenţia acestora de a-şi însuşi, aparent, toate drepturile născute sub egida mărcii anterioare, astfel încât publicul consumator sa îi perceapă pe pârâţi drept titulari unici ai mărcii "E." în detrimentul lor, al reclamanţilor.

Cu referire la primul aspect, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care s-a constatat că, în ciuda similarităţii ridicate a celor două mărci, nu există risc de confuzie, ideea de rea-credinţă întemeiată exclusiv pe această constatare este exclusă, tocmai pentru că utilizarea de către pârâţi a mărcii lor nu este de natură a afecta marca reclamanţilor.

Cât priveşte cel de-al doilea aspect, instanţa de apel a reţinut că nu rezultă de nicăieri că scopul înregistrării de către pârâţi a propriei mărci a fost acela de a şicana, parazita sau bloca utilizarea mărcii reclamanţilor, demersul acestora fiind justificat doar de dorinţa de a-şi continua carierea muzicală într-o formaţie cu un repertoriu muzical şi un concept artistic similar cu cel al trupei din care proveneau şi să indice publicului provenienţa lor, cât şi genul muzical pe care îl cântă.

Ca atare, s-a apreciat că obiectivul urmărit de către pârâţi a fost unul legitim în domeniul artistic, întrucât nu se poate nega faptul că şi aceştia au contribuit la crearea şi consolidarea brandului muzical al trupei E., fiind, deci îndreptăţiţi să îl capitalizeze în noua lor formaţie.

Argumentul este corect întrucât simpla împrejurare că pârâţii au înregistrat o marcă, pe care reclamanţii o apreciază ca fiind similară cu cea a cărei titulari sunt, nu poate fi asimilată relei-credinţe şi nu echivalează cu fraudarea intereselor legitime ale reclamanţilor, câtă vreme nu există nicio dovadă că scopul înregistrării a fost acela de a crea confuzie între marcă şi semnul deja utilizat de reclamanţi, de a-i şicana pe reclamanţi, de a-i împiedica în folosirea normală a propriei mărci sau de a le crea un prejudiciu.

Înalta Curte notează că, de principiu, existenţa unor relaţii directe sau indirecte între părţi, anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, poate fi un indiciu de rea-credinţă din partea titularului mărcii. Într-o astfel de situaţie, înregistrarea unui semn similar sau identic de către titularul mărcii a cărei anulare se cere, în nume propriu, poate fi considerată, în funcţie de împrejurări, o încălcare a uzanţelor comerciale cinstite.

Este necesar, însă, să se probeze circumstanţele obiective existente la data depunerii spre înregistrare a mărcii din care se deduce elementul subiectiv al intenţiei neloiale.

Deşi, de regulă, verificarea existenţei relei-credinţe se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare, totuşi, şi faptele şi dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenţia titularului la data depunerii cererii de înregistrare, după cum şi cele ulterioare datei de depunere pot avea relevanţă, din perspectiva analizării relei-credinţe, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la data înregistrării.

Însă, în cauză, nu s-a făcut dovada unor astfel de circumstanţe obiective din care să poată fi dedusă existenţa elementului subiectiv al relei-credinţe, instanţa de apel apreciind că, faptul că pârâţii au fost, anterior, membri în trupa E., iar, ulterior, au ales să îşi continue carierea muzicală într-o formaţie cu un repertoriu muzical şi un concept artistic similar cu cel al trupei din care proveneau, nu pot fi calificate ca fiind astfel de circumstanţe obiective, întrucât nu relevă niciun element din care să poată fi dedusă reaua credinţă la înregistrarea mărcii proprii.

Întrucât intenţia titularului mărcii supuse anulării nu poate fi dovedită direct, ci, aşa cum s-a arătat, trebuie dedusă din anumite circumstanţe obiective, pentru stabilirea acesteia, se poate recurge la presupunerea scopului pentru care a fost înregistrată marca.

Dacă acesta este unul nelegitim, nu este necesar să se şi concretizeze pentru a se dispune anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă.

Scopul înregistrării unei mărci este acela de a distinge propriile produse şi servicii de cele ale concurenţilor.

În speţă, pârâţii au înregistrat marca pentru clasa de servicii 41 iar instanţa de apel, pornind de la prezumţia de bună credinţă, a reţinut că scopul înregistrării mărcii a fost acela al desfăşurării unor activităţi specifice, în domeniul în care activează şi reclamanţii, anume continuarea activităţii muzicale, lucru care nu le este interzis, şi al promovării propriei activităţi, indicând publicului provenienţa lor şi genul muzical pe care îl cântă, într-o formă apropiată de numele sub care această activitate a fost desfăşurată în timp, dar care, în acelaşi timp să difere şi să nu afecteze marca reclamanţilor.

Deşi au afirmat reaua-credinţă a pârâţilor, iar sarcina probei le revenea, reclamanţii nu a reuşit să aducă dovezi concludente în acest sens, din nicio probă administrată în cauză nerezultând că scopul urmărit ar fi fost unul pur şicanatoriu sau de a le aduce prejudicii reclamanţilor, împrejurare în raport cu care instanţa de apel a calificat obiectivul urmărit de către pârâţi prin înregistrarea mărcii ca fiind unul legitim în domeniul artistic.

Deşi contestă statuările instanţei de apel şi susţin greşita interpretare şi aplicare a legii, recurenţii nu indică niciun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând, de fapt, aprecierile instanţei devolutive asupra chestiunilor de fapt supuse analizei.

Este adevărat că, de principiu, analiza relei-credinţe impune analiza şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor. Însă, dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, instanţa de recurs nu poate cenzura însăşi modalitatea de evaluare a acestor elemente şi concluzia dedusă la finalul ei, ci poate verifica doar dacă, în analiza relei-credinţe, au fost luaţi în considerare toţi factorii relevanţi ai speţei şi dacă, în raport cu aceştia, a fost stabilită neîndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe distincte ale relei-credinţe.

Or, motivarea deciziei atacate pune în evidenţă parcurgerea tuturor etapelor de analiză a relei-credinţe şi aplicarea corectă a regulilor de evaluare a acesteia la circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de apel demonstrând că, deşi este certă cunoaşterea faptului relevant, constând în existenţa şi folosirea anterioară a unei mărci (elementul obiectiv), nu s-a dovedit intenţia frauduloasă (elementul subiectiv).

În consecinţă, constatând că nici din perspectiva criticilor ce vizează această soluţie nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1133A din 6 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.