Moral damages admissibility under pre-2017 German law in cross-border traffic accidents and proportionality of insurer liability

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, reclamanţii A., B. şi C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi E., au solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), F., G., H. şi intervenienţii I. şi J., la plata următoarelor sume: 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul A., în calitate de tată al defunctei K.; 15.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale, suportate de reclamantul A., constând în costurile de spitalizare, repatriere şi înmormântare a defunctei; 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamanta B., în calitate de mamă a defunctei K.; 150.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul C., în calitate de soţ al defunctei K.; 200.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamanta D., în calitate de fiică a defunctei; 200.000 euro, reprezentând daune morale, pentru reclamantul E., în calitate de fiu al defunctei K..

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins excepţia necompetenţei instanţei române, invocată de pârâtul I. prin întâmpinare, raportat la prevederile Regulamentului UE nr. 1215/2012 şi la jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj, apreciind că este competentă să soluţioneze cauza, dreptul material incident fiind al statului pe teritoriul căruia s-a produs prejudiciul.

Primul ciclu procesual:

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa nr. 1261 din 13 decembrie 2019, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Biroul Asigurătorilor din România, F. şi G. şi a respins cererea, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.

I-a obligat pe reclamanţi să achite pârâtei G. suma de 932 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A admis, în parte, cererea reclamanţilor A., B. (decedată la data de 26.08.2019), acţiunea fiind continuată de moştenitorii legali A., D. şi E., C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi E., în contradictoriu cu pârâta H., prin mandatar S.C. L. S.R.L. şi cu intervenienţii I. şi J..

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 1.644,42 euro şi suma de 1.380 RON, reprezentând daune materiale şi suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale.

A obligat-o pe aceeaşi pârâta să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi E. suma de câte 50.000 RON, reprezentând daune morale.

A respins celelalte pretenţii din cerere şi pe cele privind acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 136 din 2 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanţii A., B. (decedată la 26 august 2019), acţiune continuată de moştenitorii legali A., D. şi E., C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi E., împotriva sentinţei nr. 1261 din 13 decembrie 2019 şi a încheierii din 31 ianuarie 2019 ale Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, pe care le-a schimbat în parte, stabilind că legea aplicabilă litigiului este legea română.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar S.C. L. S.R.L., să achite reclamantului A. suma de 1.767,35 euro, cu titlu de daune materiale, în loc de suma de 1.644,42 euro, cu acelaşi titlu şi suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, în loc de suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantei B. - decedată la 26 august 2019, acţiunea sa fiind continuată de moştenitorii legali A., D., prin reprezentant legal C. şi E., prin reprezentant legal C., suma de 25.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, în loc de suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite minorilor D. şi E., prin reprezentant legal C., câte 40.000 euro, cu titlu de daune morale, sumă echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, pentru fiecare dintre minori, în loc de suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale. A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată, care nu contraveneau deciziei şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta H. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Decizia pronunţată în recurs:

Prin decizia civilă nr. 1463 din 23 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile formulate de reclamanţii A., C., D. şi E. şi de pârâta H., prin mandatar M. S.R.L. (fostă L. SRL) împotriva deciziei nr. 136/A din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

5. Rejudecare apel - hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 85/A din 7 martie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanţii A. - decedat în cursul procesului, apelul fiind continuat de moştenitorii D. şi E., B. - decedată la 26 august 2019, acţiunea sa fiind continuată de moştenitorii legali A. (soţ supravieţuitor decedat în etapa apelului, apelul fiind continuat de moştenitorii D. şi E.), D. şi E. (în calitate de nepoţi de fiică predecedată), precum şi de reclamantul C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorilor D. şi E., împotriva sentinţei civile nr. 1261 din 13 decembrie 2019 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantului A. (decedat în cursul procesului, apelul fiind continuat de moştenitorii D. şi E.), suma de 15.000€, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii,

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantei B. - decedată la 26 august 2019, acţiunea sa fiind continuată de moştenitorii legali A. (la rândul său decedat în apel, având ca moştenitori pe D. şi E.), D., prin reprezentant legal C. şi E., prin reprezentant legal C., suma de 15.000€, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite reclamantului C., în nume propriu, suma de 15.000€, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii.

A obligat-o pe pârâta H., prin mandatar L. S.R.L., să achite minorilor D. şi E., în nume propriu, reprezentaţi legal prin C., suma de câte 30.000€, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, pentru fiecare dintre minori.

A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată, care nu contravin deciziei de casare, precum şi prezentei decizii.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta H. împotriva aceleiaşi sentinţe.

6. Recursurile declarate în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 85/A din 7 martie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă reclamanţii C., D. şi E. şi pârâta H. au declarat recurs.

a)Recursul declarat de reclamanţii C., D. şi E.:

-Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că soluţia din apel încalcă autoritatea de lucru judecat a soluţiei pronunţate de prima instanţă, prin aceea că s-a apreciat că pârâta TUW este ţinută a repara prejudiciul moral numai în proporţie de 50%.

Prin sentinţa nr. 1261/2019, tribunalul a stabilit în sarcina pârâtei TUW obligaţia de a repara în integralitate prejudiciul material dovedit, iar în ceea ce priveşte prejudiciul moral, doar în limita a 50 %, corespunzător culpei asiguratului său. Aşadar, prima instanţă nu a limitat răspunderea pârâtei din perspectiva prejudiciului material, ci numai din perspectiva prejudiciului moral, deşi întinderea reparaţiei este unică. Niciuna dintre părţi nu a apelat soluţia primei instanţe privind obligaţia pârâtei de a repara integral prejudiciul material dovedit în cauză, astfel că aceasta a intrat în autoritate de lucru judecat.

-Printr-o a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a analizat în mod greşit temeinicia celui de al patrulea motiv de apel.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, explicaţiile furnizate de Ministerul Federal al Justiţiei din Germania sunt în sensul că pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile C. civ. german pot fi formulate în paralel cu cele întemeiate pe dispoziţiile Codului rutier german.

Reclamanţii au indicat ca temei de drept al acţiunii, prin precizarea depusă la termenul din 24 octombrie 2019 în faţa primei instanţe, atât dispoziţii din C. civ. german, cât şi dispoziţii din Codul rutier german. În considerentele neapelate din cuprinsul sentinţei nr. 1261/2019 a Tribunalului Maramureş, reluate apoi şi în cuprinsul deciziei instanţei supreme, s-a reţinut că intimata a fost de acord cu "primirea precizării de acţiune din această perspectivă". Tot în cuprinsul sentinţei s-a reţinut că fapta celor doi intervenienţi forţaţi încalcă deopotrivă C. civ. german şi Codul rutier german.

Instanţa ar fi trebuit să ţină cont de prevederile art. 823 alin. (1), art. 840 alin. (1) şi art. 421 din C. civ. german coroborate cu art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare, în temeiul cărora cei doi intervenienţi forţaţi, împreună cu asigurătorii lor RCA, sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de reclamanţi. Oricare dintre aceştia poate fi obligat la plata integrală a despăgubirilor, inclusiv intimata TUW.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dreptul material german în contextul analizei temeiniciei celui de-al patrulea motiv de apel din perspectiva răspunderii prevăzute de Codul rutier german, întrucât prevederile art. 17 alin. (1) din acest cod nu instituie o derogare de la dispoziţiile de drept comun referitoare la răspunderea solidară faţă de persoanele prejudiciate, ci reglementează raporturile dintre debitorii solidari. Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Codul rutier german instituie răspunderea absolută a deţinătorului vehiculului independentă de culpă.

În mod greşit a apreciat instanţa că dispoziţiile art. 18 din Codul rutier german sunt irelevante în speţă. Aceste dispoziţii nu sunt într-adevăr incidente, dar din alte considerente decât cele reţinute de instanţa de apel.

-Printr-un al treialea motiv de recurs a fost vizat cuantumul daunelor morale acordate, recurenţii-reclamanţi apreciind ca fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel trebuia să prezinte un raţionament clar şi detaliat, care să justifice caracterul echitabil şi rezonabil al despăgubirilor morale acordate.

În concret, enumerarea criteriilor jurisprudenţiale de cuantificare a prejudiciului nepatrimonial de către instanţa de apel, fără aplicarea concretă a acestora la starea de fapt, nu coincide cu motivarea soluţiei. Nu pot fi identificate motivele care au stat la baza soluţiei de respingere a cererii de acordare a daunelor morale în cuantumul solicitat de reclamanţi prin acţiune ori cel reflectat de jurisprudenţa în materie din România.

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor dreptului material german care reglementează dreptul la repararea integrală a prejudiciului material şi moral, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Analizând practica judiciară depusă la dosar, în special cea anexată cererii de apel, se poate observa că daunele morale acordate de instanţa de apel pentru fiecare reclamant sunt mult mai mici decât cele acordate în cauze similare unde au fost stabilite tot cu respectarea echităţii şi rezonabilităţii.

b)Recursul declarat de pârâta H. a criticat hotărârea din apel despre care a afirmat că este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legislaţiei germane incidente în cauză, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- O primă eroare de judecată a curţii de apel constă în aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Codul rutier german, care nu erau în vigoare la momentul producerii accidentului (1 august 2014). În raport cu aceste dispoziţii, încălcând principiul neretroactivităţii, s-a reţinut că reclamanţii ar avea dreptul la daune morale în calitatea lor de soţi, părinţi şi copii ai victimei accidentului.

Anexele nr. 2-4 la cererea de recurs atestă faptul că forma în vigoare a art. 10 din Codul rutier german la 1 august 2014 conţinea numai alin. (1) şi (2), aşadar fără alin. (3) reţinut de curtea de apel în motivarea soluţiei şi care a fost introdus abia în anul 2017 prin Legea privind introducerea unui drept la pensia de urmaş, ce a modificat corelativ conţinutul normei legale în sensul instituirii obligaţiei de dezdăunare a persoanelor aflate într-o relaţie strânsă/specială de apropiere cu defunctul, pentru suferinţele emoţionale cauzate prin decesul victimei în accidentul de circulaţie.

Dispoziţiile art. 10 din Codul rutier german în forma în vigoare la 1 august 2014 nu stipulau că între categoriile de despăgubiri ce puteau fi acordate în caz de deces în accidentul rutier figurează şi daunele morale.

Acest act normativ are putere de lege specială şi se aplică prioritar altor acte normative ce reglementează răspunderea civilă delictuală în general, chestiune pe care de altfel o confirmă şi curtea de apel.

-O altă eroare de judecată constă în interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 844 din C. civ. german, aşa cum au fost acestea tratate în cuprinsul răspunsului Ministerului Federal al Justiţiei din Germania, de această dată argumentaţia instanţei de apel fiind centrată pe irelevanta completării acestui text în anul 2017, în lipsa unor temeiuri exprese care să interzică acordarea unor daune morale pentru suferinţele cauzate familiei victimei de decesul acesteia.

Faţă de forma şi conţinutul art. 844 din C. civ. german, intitulat "Dreptul la compensare ale terţilor în cazul uciderii", în vigoare la data accidentului (Anexa nr. 6 la cererea de recurs), se observă că între categoriile de despăgubiri care puteau fi acordate celor îndreptăţiţi nu figurează şi daune morale/dezdăunări pentru suferinţele cauzate pe fondul decesului victimei. Nu este necesară o dispoziţie legală care să excludă explicit daunele morale din categoria despăgubirilor ce se acordă în asemenea cazuri, aşa cum nelegal a apreciat curtea de apel, câtă vreme există deja un articol ce reglementa expres şi limitativ categoriile de despăgubiri care se pot acorda în asemenea situaţii, între care nu se regăsesc şi daunele morale pentru suferinţa "obişnuită" cauzată membrilor familiei de dispariţia defunctului.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 844 din C. civ. german - în forma în vigoare la data accidentului, singurul moment relevant prin raportare la principiul neretroactivităţii legii - traumele psihice suferinţele cauzate în mod "obişnuit" de decesul unei rude nu erau suficiente pentru acordarea unor daune morale, fiind necesar, conform legislaţiei şi jurisprudenţei constante a instanţei supreme din Germania, ca aceste traume să se manifeste într-o formă patologică, adică printr-o deteriorare tangibilă, efectivă a stării de sănătate aparţinătorilor victimei.

Faptul că, la nivelul anului 2014, legea germană impunea condiţii mai restrictive din acest punct de vedere, comparativ cu alte legislaţii, nu reprezintă o încălcare a Convenţiei europene a drepturilor omului şi nu poate constitui fundamentul unei judecăţi nelegale, în condiţiile în care curtea de apel nu a reţinut, pe baza probatoriului, că reclamanţii ar fi suferit traume care să fi depăşit limitele normalului.

7. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Dosarul a fost înregistrat la 19 iulie 2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 mai 2025 pronunţată în complet de filtru, recursurile au fost admise în principiu şi s-a stabilit termen la 14 octombrie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

a) Asupra recursului declarat de reclamanţi.

- În mod nefondat s-a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, sub motivul că dezlegările acesteia ar înfrânge autoritatea de lucru judecat a hotărârii de primă instanţă, în partea privitoare la dispoziţia de obligare a pârâtei TUW la suportarea prejudiciului moral numai în proporţie de 50%.

Invocând critica, recurenţii au făcut trimitere la soluţia de primă instanţă adoptată în privinţa obligaţiei stabilite în sarcina aceleiaşi societăţi pârâte de asigurare, de acoperire a prejudiciului de ordin material decurgând din accidentul auto, care nu a fost limitată de instanţă corespunzător proporţiei stabilite a culpei şoferului pentru care răspunde asigurătorul pârât. Pornind de la aceasta, recurenţii-pârâţi urmăresc/pledează ca obligaţia de suportare a prejudiciului moral să fie pusă în sarcina pârâtei în valoarera sa integrală, simetric obligaţiei de suportare a prejudiciului material, de asemenea stabilită în sarcina sa, în valoare integrală.

Argumentul lor este însă doar unul aparent, artificial, în realitate nefondat, întrucât faptul că societatea pârâtă a fost obligată la suportarea prejudiciului de ordin material în valoarea sa integrală este doar rodul unei erori iar nu al unui raţionament fundamentat legal ori bazat pe împrejurările cauzei.

Dimpotrivă, tribunalul prin hotărârea sa, a menţionat de asemenea necesitatea limitării răspunderii pârâtei TUW la nivelul răspunderii care îi revine conducătorului auto asigurat prin contract, indicând în acest sens gradul de culpă stabilit în privinţa fiecărei persoane vinovate de accident prin sentinţa instanţei penale germane şi menţionând ca incidente prevederile art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare, potrivit cărora asigurătorul răspunde în condiţiile în care şoferul asigurat este, de asemenea, responsabil.

În mod specific şi în acord cu aceste considerente explicative, în cazul daunelor morale, tribunalul a precizat că nivelul acestora reflectă procentul de culpă ce revine şoferului cetăţean polonez, fiind puse în sarcina asigurătorului său.

Niciun considerent al sentinţei tribunalului nu argumentează în sensul necesităţii angajării răspunderii pârâtei TUW pentru prejudiciul în integralitatea lui, ci dimpotrivă.

Eroarea în inconsecvenţă faţă de propriul raţionament al judecătorului de primă instanţă, concretizată în soluţia acordării integrale a valorii daunelor materiale (iar nu limitat la nivelul procentului de 50% corespunzător gradului de vinovăţie stabilit al şoferilor implicaţi, precum se reţine în cuprinsul celorlalte considerente), necriticată pe calea apelului de partea interesată (pârâta TUW) spre a fi corectată, nu generează însă nicio autoritate judecătorească aptă de a fi invocată drept criteriu de nelegalitate a deciziei din apel, după cum eronat pretind reclamanţii pe calea recursului de faţă. Ceea ce intră în autoritate de lucru judecat sunt acele considerente care explică şi susţin ori fundamentează soluţia din dispozitivul hotărârii, or, în cazul în discuţie, aceste considerente explică necesitatea limitării obligaţiilor puse în sarcina TUW corespunzător limitei de răspundere ce s-a stabilit că revine propriului asigurat pe când, dimpotrivă, soluţia obligării pârâtei la suportarea prejudiciului material integral este lipsită de orice justificare şi, desigur, apare ca necorelată, nearmonizată cu celelalte considerente ale sentinţei.

Prin urmare, sentinţa civilă nr. 1261/2019 nu produce efectul autorităţii de lucru judecat despre care vorbesc recurenţii-reclamanţi, respectiv al vreunei dezlegări fundamentate fie pe vreo dispoziţie legală, fie pe circumstanţele cauzei, în sensul existenţei obligaţiei asigurătorului conducătorului auto cetăţean polonez de a repara prejudiciul cauzat prin accident, în integralitatea sa.

Astfel fiind, criteriul de nelegalitate pretins a fi fost încălcat prin decizia instanţei de apel din rejudecare, cel al autorităţii de lucru judecat a hotărârii de primă instanţă, în sensul mai sus explicat, este unul eronat şi, de aici, motivul de recurs apare ca fiind nefondat.

- Şi cel de-al doilea motiv de recurs a criticat neobligarea pârâtei TUW la acoperirea integrală a prejudiciului rezultat din accidentul auto, în considerarea unei răspunderi generale solidare care există între cei doi şoferi coautori ai accidentului, egal vinovaţi de producerea acestuia. Astfel, potrivit recurenţilor-reclamanţi, nelegalitatea deciziei din apel decurge din rezolvarea dată celui de-al patrulea motiv de apel prin decizia atacată, pe calea căruia au pretins în proces angajarea răspunderii pârâtei TUW pentru întregul prejudiciu, iar nu doar în limita proporţiei de 50% a culpei.

O primă observaţie care se impune este aceea că, nici prin cererea de chemare în judecată, dar nici prin precizarea acesteia din 24.10.2019 (care s-a realizat sub aspectul indicării temeiurilor de drept), reclamanţii nu au explicitat această pretenţie a lor, în sensul că sumele indicate prin acţiune şi a căror recunoaştere au solicitat-o reprezintă reparaţia întregului prejudiciu pe care l-au suferit din accident şi, mai ales că urmăresc recuperarea acestuia integrală în acest proces exclusiv de la societatea pârâtă, în calitate de asigurător de răspundere civilă delictuală a şoferului co-vinovat de accident, de cetăţenie poloneză (intervenient forţat în cauză). Or, dată fiind complexitatea raportului juridic de răspundere, generat de condiţiile factuale în care a avut loc accidentul (pe o autostradă dintr-o tară străină, Germania, în care au fost implicate două autovehicule înmatriculate în ţări terţe, România şi Polonia, conduse de persoane cu cetăţenii diferite, a căror proporţie de culpă a fost stabilită prin hotărârea instanţei penale germane), raport juridic cu multiple elemente de extraneitate, o astfel de solicitare trebuia în mod necesar adresată/individualizată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin caracterul său neuzual neputând fi dedusă pe cale implicită.

Simpla indicare, prin precizarea adusă cererii de chemare în judecată la 24.10.2019, a unor articole din C. civ., din Codul rutier german şi din Legea germană a contractelor de asigurare, despre care recurenţii-reclamanţi consideră că le oferea temeiul unei atare rezolvări a raportului juridic de răspundere civilă, este insuficientă sub acest aspect.

Nu întâmplător, niciuna din hotărârile instanţelor devolutive care au soluţionat litigiul pe parcursul celor două cicluri procesuale ale cauzei nu s-au considerat învestite cu o astfel de solicitare, indiferent că au dat o rezolvare raporturilor juridice litigioase pe baza dreptului material german ori a celui român.

Cea dintâi critică a recursului pe acest aspect, vizând greşita analizare a acestui motiv de apel doar în raport de răspunderea prevăzută de Codul rutier german, iar nu şi în raport de reglementarea răspunderii delictuale generale din C. civ. german, respectiv art. 840 alin. (1) şi 421 C. civ. german, este nefondată câtă vreme din considerentele deciziei recurate se observă că instanţa de apel prezintă, în secţiunea dedicată analizei motivului de apel în cauză, argumentele pentru care nu a reţinut incidenţa art. 840 alin. (1) şi 421 C. civ. german, ca norme generale înlăturate de la aplicare de dispoziţiile de ordin special ale art. 17 din Codul rutier german şi de cele ale art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare.

Nici cea de-a doua critică subsumată acestui motiv de recurs, privitoare la interpretarea greşită a dreptului material german de către instanţa de apel, cu prilejul analizei celui de-al patrulea motiv de apel, în sensul că prevederile coroborate ale art. 840 alin. (1) şi 421 din C. civ. german ori cele ale art. 7 şi 17 din Codul rutier german ar fi permis obligarea asigurătorului pârât TUW la suportarea prejudiciului în integralitatea lui, nu este fondată.

În esenţă, potrivit explicaţiilor furnizate de Ministerul Federal al Justiţiei din Germania, art. 7 din Codul rutier german angajează o răspundere obiectivă, independentă de culpă pentru riscul operaţional al vehiculului, în timp ce pentru cazul accidentelor în care sunt implicate mai multe vehicule (cazul în speţă), sunt incidente prevederile art. 17 din acelaşi cod, care fundamentează o răspundere întemeiată pe culpă şi care presupune determinarea ponderii contribuţiei la incident a fiecăruia dintre şoferii vehiculelor implicate.

În raport de explicaţiile oferite de aceeaşi autoritate pe marginea conţinutului art. 18 din Codul rutier german, care disociază răspunderea şoferului vehiculului de cea a deţinătorului acestuia - situaţie neincidentă cauzei după cum şi recurenţii-reclamanţi admit - instanţa de apel a reţinut caracterul de excepţie al răspunderii solidare, care trebuie expres prevăzută de lege pentru a putea fi reţinută cu temei legal.

În mod specific, aşa cum rezultă din analiza instanţei de apel, limitarea obligaţiei de reparaţie a prejudiciului stabilită în sarcina pârâtei a fost determinată de incidenţa dispoziţiilor art. 115 din Legea germană a contractelor de asigurare, potrivit cu care asigurătorul răspunde în condiţiile în care şoferul asigurat este de asemenea obligat. Potrivit acestei norme, asigurătorul răspunde în solidar cu propriul asigurat şi, având în vedere temeiul contractual al raporturilor acestora, solidaritatea nu ar putea fi extinsă şi în privinţa altor peroane decât cele menţionate în lege, spre exemplu la conducătorul auto al vehiculului implicat în accident ori la asigurătorul acestuia.

În sfârşit, nu necesită un răspuns detaliat referirea din motivele de recurs la lipsa de incidenţă a art. 18 din Codul rutier german, argumentată de instanţa de apel pe faptul că dispoziţia legală în cauză ar viza o ipoteză neregăsită în speţă (accident auto provocat de un vehicul cu remorcă asigurate la asigurători diferiţi), cât timp şi recurenţii-reclamanţi admit neincidenţa acestor prevederile legale, dar o explică din nou pe o autoritate de lucru judecat a senţinţei tribunalului, care ar fi argumentat răspunderea celor doi intervenienţi forţaţi pe temeiul art. 7 din acelaşi cod rutier. Nici această observaţie nu este exactă, câtă vreme, temeiurile răspunderii avute în vedere prin sentinţa tribunalului au fost, deopotrivă cele ale art. 7 dar şi 17 din Codul rutier german, iar obligaţia de dezdăunare stabilită în sarcina asigurătorului TUW a fost, de asemenea, limitată la procentul de culpă în producerea accidentului reţinut în privinţa şoferului asigurat de răspundere de către această societate.

- Cel de-al subiect abordat prin memoriul de recurs formulat de reclamanţi a fost cel al cuantumului daunelor morale acordate, soluţia instanţei de apel fiind criticată pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Astfel, ceea ce s-a criticat pe temeiul motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost lipsa unei motivări a cuantificării daunelor acordate prin raportare la starea concretă de fapt, absenţa unui raţionament clar şi detaliat care să justifice echitabilitatea şi rezonabilitatea despăgubirilor acordate, respectiv motivul neacordării acestora în cuantumul solicitat ori prin raportare la jurisprudenţa în materie.

Critica este nefondată, în condiţiile în care considerentele ce explică soluţia instanţei de apel pe acest aspect debutează cu recunoaşterea faptului că valoarea despăgubirilor acordate prin sentinţa tribunalului este una redusă, apoi evocă necesitatea de a fi respectate, cu prilejul evaluării lor, a principiilor ce emană din jurisprudenţa CEDO (asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, cu gradul de lezare a valorii ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii); analiza instanţei continuă cu evaluarea prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, evocând relaţiile de soţ-soţie şi de rudenie apropiate care leagă părţile de victima accidentului, suferinţa de ordin afectiv încercată de aceştia, persistenţa în timp a acestei suferinţe, recunoaşterea existenţei consecinţelor negative pe plan emoţional, social, afectiv şi psihologic, indicarea probelor avute în vedere cu prilejul evaluării. Este apoi evocat rolul daunelor morale, caracterul subiectiv al evaluării, necesitatea ca acestea să nu devină o sursă nejustificată de îmbogăţire şi nici o amendă excesivă.

Prin urmare, este străină de judecata înfăptuită în calea de atac a apelului, astfel cum a fost explicată prin considerentele deciziei recurate, critica reclamanţilor referitoare la absenţa unei motivări a cuantificării daunelor morale prin raportare la datele concrete ale cauzei, din perspectiva echităţii şi rezonabilităţii, câtă vreme considerentele enunţate despre aceste principii vorbesc şi a căror nerespectare de către tribunal au sancţionat-o.

În evaluarea sa, instanţa de apel de apel nu s-a raportat, într-adevăr la sume/valori rezultate din alte hotărâri judecătoreşti depuse de reclamanţi cu titlu de practică judiciară şi nici nu trebuia să o facă, cerinţa unei motivări adecvate fiind atinsă prin utilizarea criteriilor jurisprudenţiale de evaluare a daunelor morale, aşa cum s-a reţinut în cele de mai sus că s-a întâmplat. Tot astfel, justificarea sumelor acordate nu presupunea în mod necesar şi o justificare a sumelor ori valorilor solicitate dar neacordate, considerentele prezentate în cuprinsul deciziei având, în mod firesc, o valoare ambivalentă.

Pe temeiul motivului legal de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceeaşi soluţie a instanţei de apel a fost criticată ca fiind pronunţată cu aplicare greşită a prevederilor dreptului material german, care ar reglementa dreptul la recuperarea integrală a prejudiciului material şi moral, precum şi a jurisprudenţei CEDO pe care au invocat-o în faţa instanţei de apel. În esenţă, critica a vizat acordarea unor sume mult mai mici decît cele acordate în cauze similare, criteriul încălcat fiind cel al jurisprudenţei din România, acesta reflectând în opinia recurenţilor-reclamanţi valorile culturale şi importanţa atribuită acestora de către societate, în general.

Simpla enunţare a criticii în acest conţinut, vădeşte caracterul său formal şi neadecvat la datele speţei, din care a rezultat, spre exemplu, faptul că prejudiciul material suferit de reclamanţi şi dovedit în proces a fost acordat acestora în valoarea sa integrală prin hotărârea instanţelor de fond (sentinţa neatacată şi menţinută pe acest aspect în apel), astfel că nu se justifică o pretinsă nelegalitate a hotărârii atacate din acest motiv.

Cât priveşte prejudiciul moral şi posibilitatea de a se discuta în privinţa acestuia despre acoperirea sa integrală, chiar reclamanţii au arătat în cuprinsul cererii lor de chemare în judecată că "(...) în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, deoarece, de multe ori, aceste prejudicii sunt ireparabile în mod integral din motive evidente (pierderea unui membru al familiei, respectiv copil, frate), precum şi din cauza naturii neeconomice a acestor daune suferite, imposibil de echivalat băneşte".

Aceste susţineri sunt exacte, deoarece indemnizaţia acordată pentru daunele/suferinţele de ordin afectiv nu poate avea decât un rol compensatoriu, echivalentul bănesc oferit având menirea de a atenua ori alina, prin avantajele oferite, pe cât posibil, consecinţele defavorabile ale faptei prejudiciabile, asigurând astfel doar o compensare a suferinţei, dar niciodată o reparare (integrală) a prejudiciului. Or, de vreme ce încă de la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamanţii erau conştienţi asupra imposibilităţii obţinerii unei reparări integrale a prejudiciilor de ordin moral, dat fiind specificul acestui tip de prejudicii, nu se justifică invocarea nelegalităţii deciziei din apel tocmai în considerarea acestui aspect de particularitate.

Aceste realităţi care ţin, în primul rând, de natura fiinţei umane şi de legile naturale după care aceasta este concepută şi funcţionează, sunt unele general valabile, situaţia daunelor morale din dreptul material german neputând fi alta sau, în tot cazul, reţinându-se că nu a fost indicată în concret dispoziţia legală care ar consacra un atare principiu, al reparării integrale a prejudiciilor de ordin moral, la nivelul dreptului material german.

În măsura în care critica nereparării integrale a prejudiciilor de ordin moral vizează (şi) aspectul despăgubirii limitate în proces a reclamanţilor pe seama pârâtei, corespunzător procentului de culpă ce a fost atribuită şoferului cetăţean polonez al cărui asigurător de răspundere aceasta este, îşi menţin valabilitatea considerentele explicative din analiza celui de-al doilea motiv al acestui recurs.

Pentru aceste considerente, critica recurenţilor referitoare la încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului nu va fi reţinută.

De asemenea, nu va putea fi primită critica referitoare la stabilirea despăgubirilor cu nesocotirea jurisprudenţei, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, tocmai respectarea principiilor degajate din jurisprudenţa CEDO a fost impusă şi sancţionată prin decizia atacată, constituind unul din motivele admiterii apelului cu consecinţa reformării hotărârii de primă instanţă, iar cât priveşte jurisprudenţa instanţelor naţionale, aceasta nu poate furniza decât un criteriu orientativ, elementele fundamentale în raport de care sunt determinate despăgubirile rămânând cele proprii fiecărui caz în parte. Or, aşa cum s-a arătat, analiza instanţei de apel subsumată cuantificării despăgubirilor acordate pentru prejudiciile de ordin moral, a fost una realizată cu luarea în considerare a acestora.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul declarat de reclamanţi se apreciază ca fiind nefondat.

b) Asupra recursului declarat de pârâta TUW.

Acest recurs a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a criticat ca fiind nelegală decizia instanţei de apel deoarece a recunoscut reclamanţilor dreptul la acordarea de daune morale în lipsă de temei legal, dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Codul rutier german şi cele ale art. 844 alin. (3) din C. civ. german fiind adoptate şi introduse în corpul normelor menţionate abia în anul 2017, prin adoptarea Legii privind introducerea unui drept la pensia de urmaş, ulterior momentului când s-a produs fapta ilicită. Astfel, în raport cu data producerii accidentului, respectiv 1.08.2014, niciuna din aceste dispoziţii legale nu exista, acestea fiind adoptate mult mai târziu, recurenta-pârâtă invocând, de asemenea, caracterul de normă specială a codului rutier german şi principiul neretroactivităţii legii civile germane.

Deopotrivă, recurenta-pârâtă a contestat concluzia dedusă de instanţa de apel asupra modificărilor aduse art. 844 din C. civ. german, pe care aceasta le-a considerat nerelevante în considerarea inexistenţei unor dispoziţii legale care să interzică acordarea de daune morale. Or, potrivit recurentei, interpretarea validă trebuie să fie aceea că, în raport de conţinutul art. 844 în vigoare la data accidentului, despăgubirile ce puteau fi acordate celor îndreptăţiţi nu puteau fi altele decât cele reglementate expres şi limitativ, iar întrucât între acestea nu figurau şi daunele morale, astfel de despăgubiri nu puteau fi recunoscute în lipsa de temei legal.

Cu titlu prioritar, este de remarcat invocarea omisso medio a criticii vizând lipsa unui temei legal în art. 10 din Codul rutier german pentru acordarea de daune morale în favoarea terţelor persoane vătămate în urma unui accident auto (prejudiciu prin ricoşeu), în condiţiile în care acest articol, în conţinutul său complet (incluzând şi alin. (3), a fost menţionat în explicaţiile asupra legislaţiei germane oferite de Ministerul federal al justiţiei din Germania la solicitarea tribunalului, fără alte specificaţii, precum cele vizând adoptarea ulterioară, în 2017, a alin. (3) al art. 844 pentru recunoaşterea în favoarea supravieţuitorilor, care la momentul accidentului se aflau într-o relaţie apropiată cu decedatul, a unui drept legal la o compensaţie care nu necesită o vătămare proprie a sănătăţii persoanei în cauză; de asemenea, în condiţiile în care admisibilitatea acordării de daune morale rudelor victimei accidentului a constituit o concluzie şi o soluţie încă a primei instanţe care a soluţionat cauza, dar pe care pârâta obligată la acest tip de despăgubiri a criticat-o în apel învocând exclusiv aplicarea retroactivă a prevederilor art. 844 alin. (3) din C. civ. german, iar nu şi, eventual, a art. 10 alin. (3) din Codul rutier german.

În alte cuvinte, deşi art. 10 alin. (3) din Codul rutier german s-a regăsit menţionat în documentaţia care furniza fondul legislativ disponibil pentru soluţionarea cauzei (explicaţiile Ministerului federal al justiţiei din Germania asupra dreptului material incident), aflată la dispoziţia instanţelor încă din faţa tribunalului, inaplicabilitatea sa la cazul dedus judecăţii, ca normă adoptată ulterior evenimentului litigios, a fost invocată prima oară pe calea prezentului recurs.

Chiar acceptând examinarea în conţinut a criticii, aceasta nu are aptitudinea de a conduce la reformarea soluţiei instanţei de apel, observându-se că concluzia sa asupra admisibilităţii acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral a fost dedusă atât pe baza observării unui fond mai larg al legislaţiei germane (ce a inclus, e adevărat, conţinutul art. 10 alin. (3) din Codul rutier german, dar şi prevederi ale C. civ. german, ale Legii contractelor de asigurare), cât şi prin evaluarea informaţiilor relative la stadiul jurisprudenţei instanţelor germane în privinţa daunelor morale, regăsite în explicaţiile autorităţii administrative din Germania.

Astfel, potrivit datelor furnizate, în circumstanţe speciale, terţii pot solicita, de asemenea, propriile lor pretenţii pentru ucidere, care la rândul lor au drept scop compensaţia pentru prejudiciul moral propriu. Rudele apropiate au fost date ca exemplu de subiecţi care pot afirma în mod excepţional o cerere de compensare pentru prejudiciul cauzat de şoc. Acest lucru presupune, în esenţă, că există o deteriorare a sănătăţii rudelor, tangibilă din punct de vedere patologic şi care depăşeşte evident tipul şi gravitatea unor situaţii similare obişnuite. Potrivit opiniei majoritare, reclamanţii nu pot fi decât rude apropiate, trebuie să existe o cauză suficientă pentru şoc, în principiu ruda să fi fost martora vătămării, temeiul juridic al daunei pentru şoc putând fi regăsită în dispoziţiile art. 823 par. 1 din C. civ. german (indicat şi între normele ce au fundamentat concluzia contestată a instanţei de apel în privinţa admisibilităţii acordării unor astfel de daune).

Aceste informaţii relevă stadiul jurisprudenţei la data producerii accidentului (fiind amintită adăugarea de temeiuri legale explicite noi, respectiv introducerea în anul 2017 a alin. (3) în corpul art. 844 din C. civ. german) şi confirmă corectitudinea interpretării instanţei de apel asupra admisibilităţii acordării acestui tip de daună, în lipsa unei dispoziţii legale care să o interzică. Dacă interpretarea ar fi fost aceea avansată de recurenta-pârâtă, în sensul că despăgubirile ce se puteau acorda nu puteau fi altele decât cele anume menţionate în cuprinsul art. 844 alin. (1) şi (2) din C. civ. german, o atare jurisprudenţă nu ar fi existat.

În plus, evaluând admisibilitatea acordării daunelor morale solicitate de reclamanţi, instanţa de apel nu s-a rezumat să evoce conţinutul art. 10 alin. (3) din Codul rutier german, ci a observat şi confirmat întrunirea în speţă a condiţiilor specifice din jurisprudenţa germană evocată, subliniind legătura strânsă de familie existentă între reclamanţi şi victima decedată (soţi şi rude apropiate), vârsta ei tânără şi de aici şocul celor apropiaţi (doi copii adolescenţi), tulburarea profundă şi de durată resimţită pentru pierderea încercată de reclamanţi, confirmată prin rapoartele de psihodiagnostic şi evaluare clinică.

Cât despre condiţia dovedirii cu acte medicale a unor stări patologice a reclamanţilor, determinate de decesul rudei lor, instanţa de apel a considerat-o în mod întemeiat ca fiind excesivă şi în afara limitelor jurisprudenţei CEDO, care a sancţionat abordarea formalistă a instanţelor naţionale atunci când acestea au impus obligaţia dovedirii de către reclamant a existenţei prejudiciului moral prin dovezi care să confirme manifestări externe ale suferinţelor fizice şi psihologice (cauzele Danev c. Bulgariei, Iovtechev c. Bulgariei, Elefteriadis c. României), apreciind că o atare abordare este în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu e însoţită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei.

Or, în aceste circumstanţe, este perfect legitimă concluzia instanţei de apel asupra admisibilităţii acordării de daune morale pentru prejudiciile proprii încercate de reclamanţi, urmare a decesului membrului lor apropiat al familiei, chiar în absenţa prevederii din cuprinsul art. 844 alin. (3) din C. civ. german, concluzie deopotrivă valabilă şi în absenţa prevederii din cuprinsul art. 10 alin. (3) din Codul rutier german.

În alte cuvinte, există o jurisprudenţă confirmată la nivelul instanţelor naţionale germane în sensul acordării de daune morale victimelor colaterale, chiar anterior adoptării completărilor aduse (în anul 2017) art. 10 din Codul rutier şi art. 844 din C. civ. german, jurisprudenţă al cărei fundament legal se regăseşte în conţinutul art. 823 din C. civ. german. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, restricţiile legate de dovedirea unei patologii generate asupra rudelor prin şocul decesului victimei nu se regăsesc în dispoziţia legii, iar impunerea lor contravine unei jurisprudenţe clare a CEDO, care este obligatorie pentru toate organele jurisdicţionale ce aparţinând statelor parte la Convenţie.

Astfel fiind, nu pot fi primite criticile de nelegalitate a deciziei instanţei de apel susţinute de recurenta-pârâtă, soluţia acordării de daune morale reclamanţilor nefiind una lipsită de temei legal chiar făcând abstracţie de conţinutul art. 10 alin. (3) din Codul rutier german ori de cel al art. 844 alin. (3) din C. civ. german, a căror adoptare nu pare decât să asigure o conciliere necesară a jurisprudenţei anterioare a instanţelor germane în această materie cu jurisprudenţa obligatorie a jurisdicţiei de drept european mai sus menţionată.

În considerarea tuturor acestor argumente, găsind nefondat şi acest recurs, conform dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C., D. şi E., respectiv de pârâta H. prin mandatar S.C. M. S.R.L. împotriva deciziei nr. 85/A din 7 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.