Mandate accounting obligation and payment imputation: insufficiency of judicial presumptions to prove remittance of collected sums absent evidence of debtor's intent

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 06 octombrie 2022, reclamanta A., în temeiul art. 1516 şi art. 2019 C. civ., a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei totale de 545.802 RON reprezentând sumele încasate de pârât în numele reclamantei de la C. şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 504 din 19 aprilie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârât, a constatat prescris dreptul reclamantei de a solicita şi obţine obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 408.400,97 RON reprezentând contravaloare drepturi de autor cuvenite reclamantei şi aferentă anilor 2012 - 2018, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată şi precizată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 88.654,78 RON cu titlu de contravaloare drepturi de autor cuvenite reclamantei aferentă anului 2019 şi a taxei judiciare de timbru de 2878,10 RON aferentă pretenţiilor admise.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1140A din 07 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul B., împotriva sentinţei civile nr. 504/19.04.2024 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea cu privire la pretenţiile aferente anului 2019 şi a menţinut, în rest, dispoziţiilor sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1140A din 07 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că raţionamentul expus de instanţa de apel este unul superficial, care denotă lipsa unei motivări efective a deciziei recurate şi a soluţiei de admitere a apelului formulat de pârât, considerentele care sprijină soluţia fiind echivoce şi nefundamentat prin trimiteri la norme juridice ori la probe administrate în cauză.

Astfel, în privinţa transferurilor bancare, instanţa de apel nu a analizat, în mod efectiv, transferurile bancare de care reclamantul a înţeles să se folosească, fiind reţinută inclusiv o plată efectuată de recurentă în contul intimatului, de 100.000 RON, la 21.06.2019, reţinerile curţii de apel limitându-se la a constata că data la care au fost efectuate plăţile de C. nu corespunde cu data la care au fost realizate transferurile către reclamantă, fără a expune, motivat, respingerea apărărilor recurentei. Necorelarea datelor plăţilor nu reprezintă un aspect esenţial în soluţionarea pricinii, ci împrejurarea că plăţile afectuate de intimat recurentei erau anterioare datelor la care au fost efectuate plăţile de către C., fiind imposibil ca respectivele plăţi să fi reprezentat o "desocotire în avans". Or, instanţa de apel nu a răspuns, în mod efectiv, nici acestei apărări şi nici nu a reţinut caracterul fluctuant al sumelor pe care intimatul le datorata recurentei în raport de sumele fixe achitate de acesta, conform extraselor de cont depuse la dosar.

Instanţa de apel nu a motivat nici modalitatea de imputare a sumelor achitate prin transferuri bancare asupra sumelor datorate de recurentei, în condiţiile în care nu identifică regulile de drept în baza cărora a efectuat imputaţia, câtă vreme transferurile bancare nu indicau vreo modalitate de imputare a plăţilor efectuate şi nu analizează toate datoriile intimatului faţă de recurentă (acesta avea obligaţii de întreţinere a celor două minore care locuiau exclusiv cu recurenta; între părţi încă nu intervenise divorţul, deci era imposibil ca recurenta să fi avut un înscris care să ateste obligaţia de întreţinere a tatălui); în anul 2019, pârâtul datora recurentei sume încasate de la C. în perioada 2012-2019, toate celelalte plăţi pe care recurenta le-a făcut intimatului în perioada de timp dedusă judecăţii (suma de 100.000 RON achitată la 21.06.2019, cu titlu de "restituire dividende").

Or, nu există niciun considerent care să justifice de ce instanţa a apreciat ca executată obligaţia mandatarului de a da socoteală, în lipsa oricărei menţiuni referitoare la încasările de la C.. De asemenea, instanţa nu face trimitere la nicio probă administrată în cauză, iar referirea generală la o prezumţie nu este însoţită de analiza condiţiilor în care instanţa poate aplica prezumţii.

În argumentarea aceluiaşi motiv de casare, recurenta a afirmat că decizia recurată conţine considerente contradictorii din perspectiva standardului probatoriu pe care instanţa de apel trebuia să îl aplice pentru a determina dacă intimatul şi-a îndeplinit faţă de recurentă obligaţia de desocotire cu privire sumele încasate în anul 2019.

Or, în privinţa standardului probatoriu, instanţa de apel aplică un raţionament contradictoriu: pe de o parte, reţine că intimatul trebuia să îşi probeze susţinerile, iar pe de altă parte, în lipsa oricărei probe, reţine a fi fost dovedită executarea obligaţiei de a dea socoteală şi impută anumite transferuri bancare efectuate de intimat asupra sumelor încasate în numele recurentei de la C., interpretând exclusiv în favoarea intimatului faptul că procura nu ar fi stabilit o anumită formă pentru desocotire.

Dacă în privinţa unor susţineri din apelul intimatului, instanţa de apel reţine, în mod corect, că acestea nu au fost dovedite, în privinţa altor susţineri, instanţa de apel aplică un alt standard şi le validează, deşi nu erau dovedite de înscrisuri.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care şi-a întemeiat soluţia pe prezumţia că plăţile au fost făcute pentru stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de mandat, în condiţiile în care aplicarea acestei prezumţii nu era permisă în cauză, faţă de prevederile art. 329 C. proc. civ.

În cauză, proba cu martori nu este admisibilă raportat la obiectul cauzei, care se referă la obligarea intimatului la restituirea sumelor încasate, în numele recurentei, de la C., în temeiul mandatului acordat. Or, dovada împrejurării că intimatul a remis aceste sume recurentei nu poate fi făcută prin martori întrucât plata unei sume reprezintă un act juridic, iar potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ. "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON.".

Astfel, instanţa de apel a valorificat proba cu prezumţia judiciară într-o materie în care această probă nu este admisibilă, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru încălcarea prevederilor art. 329 C. proc. civ.

În privinţa aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor art. 2017 şi art. 2019 din C. civ., circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că intimatul şi-a îndeplinit obligaţia de a da socoteală având în vedere că din interpretarea coroborată a prevederilor legale care reglementează contractul de mandat şi raportat la conţinutul procurii, rezultă că intimat avea obligaţia să indice C. contul reclamantei, pentru ca sumele să fie încasate în contul reclamantei. Chiar dacă nu era menţionată în cuprinsul procurii, intimatul avea sarcina de a menţiona contul reclamantei pentru încasarea sumelor de bani, de a prezenta informaţii privind mandatul şi de a realiza o minimă evidenţă a acestor încasări.

Or, instanţa de apel a reţinut că obligaţia de a da socoteală ar consta exclusiv în efectuarea unor plăţi de către mandatar, neidentificate, ca atare, în menţiunile de pe ordinele de plată şi necorelate cu sumele pentru care se dă socoteală, plăţile efectuate de mandatar fiind anterioare încasărilor de la C. şi într-un cuantum diferit.

Scopul obligaţiei de a da socoteală constă în informarea constantă a mandantului cu privire la evoluţia mandatului încredinţat, astfel încât mandantul să aibă un mijloc prin care să verifice dacă interesele îi sunt vegheate în mod corespunzător. Totodată, sumele plătite de C. erau purtătoare de obligaţii fiscale cu reţinere la sursă, fiind în interesul reclamantei să cunoască, în mod exact, cuantumul şi data încasării acestor sume. Plata sporadică a unor sume, fără a indica scopul plăţii (de cele mai multe ori, derizorii faţă de sumele încasate de la C.) nu poate echivala cu o informare a reclamantei privind executarea mandatului.

Totodată, în lipsa indicării sursei sumelor care formează obiectul transferurilor bancare, este contrar art. 2019 alin. (1) C. civ. să se reţină o desocotire a sumelor încasate de pârât în numele reclamantei. Profitând de lipsa de informare a reclamantei privind cuantumul încasărilor de la C., reclamantul s-a prevalat de transferurile bancare ca fiind în executarea propriei sale obligaţii de întreţinere faţă de minore, deşi avea obligaţia de a le asigura întreţinerea din propriile venituri. Această lipsă de informaţii a condus la inducerea în eroare a reclamantei cu privire Ia executarea obligaţiei de întreţinere de către pârât şi a întârziat demararea demersurilor litigioase pentru stabilirea şi plata obligaţiei de întreţinere.

În dosarul nr. x/2022, având ca obiect stabilirea pensiei de întreţinere datorate de pârât, instanţa a reţinut că intimatul nu şi-a mai îndeplinit obligaţia de întreţinere din octombrie 2019, recurenta fiind indusă în eroare de aceleaşi plăţi exhibate de pârât în prezenta cauză, de care s-a prevalat la acel moment că ar reprezenta executarea obligaţiei de întreţinere. Acest aspect este susţinut şi de una din apărările formulate de intimat în dosarul nr. x/2022, în sensul că acesta şi-ar executa obligaţia de întreţinere prin faptul că reclamanta încasează sumele direct de la C. (în perioada ulterioară anului 2019).

Prin urmare, recurenta a suferit vătămări ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligaţiei de a da socoteală, în lipsa indicării concrete a modalităţii de executare a mandatului, respectiv, a sursei sumelor de bani în transferul bancar, şi a înştiinţării privind sumele primite de la C..

Câtă vreme obligaţia legală este ca mandatarul să dea socoteală cu privire la "gestiune", este evident că legiuitorul a prevăzut mai mult decât efectuarea unor plăţi, necorelate cu conţinutul mandatului. În caz contrar, mandatarul se poate prevala de aceleaşi plăţi şi cu alt titlu, aşa cum este şi în cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel interpretând greşit conţinutul obligaţiei de a da socoteală.

Un alt argument, subsumat aceleiaşi critici de nelegalitate, a vizat aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează imputaţia plăţii art. 1507 şi art. 1509 C. civ.

Astfel, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că obligaţiile intimatului de a achita recurentei sumele încasate de la C. ar fi fost executate prin plăţile efectuate în anul 2019, având în vedere că plăţile nu sunt însoţite de menţiuni care să se refere la sumele încasate de la C., context în care imputaţia plăţii a fost făcută cu nesocotirea prevederilor art. 1507 C. civ., fără a ţine seama de dispoziţiile art. 1509 C. civ. privind imputatia legală.

Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită atât a prevederilor art. 1507 alin. (2), cât şi a art. 1509 alin. (1) lit. a) C. civ., în contextul în care imputaţia plăţii a fost efectuată în privinţa unor creanţe care nu erau scadente, iar plăţile efectuate de intimat recurentei erau anterioare încasărilor de la C.. Prin urmare, instanţa de apel a reţinut imputaţia plăţii asupra unor datorii inexistente la data plăţii, şi deci, care nu erau ajunse la scadenţă.

Instanţa de apel a încălcat şi art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ., imputând plăţile din anul 2019 asupra sumelor încasate ulterior, în anul 2019, de la C., deşi existau datorii mai vechi ale intimatului, respectiv sumele evidenţiate în documentele depuse de C. pentru anii 2012-2018 şi obligaţia de întreţinere la care acesta se angajase.

Or, se impunea ca imputaţia plăţii să fie efectuată prin analiza situaţiei din anul 2019, când erau datorate şi nu erau prescrise sumele din anii 2012-2018, datoriile totale ale pârâtului depăşind sumele încasate în numele recurentei în baza contractului de mandat, scadente în anul 2019.

Totodată, existau datorii ale intimatului constând în pensie de întreţinere pentru minorele care locuiau cu recurenta, reprezentate de cheltuielile lunare de şcolarizare, abonamente de înot şi alte cheltuieli care ar fi apărut ca necesare. Or, este evident că aceste sume, datorate lunar în anul 2019 cu titlu de întreţinere depăşeşte cuantumul transferurilor bancare efectuate în anul 2019 şi având în vedere interesul superior al minorilor, se impunea ca sumele să fie imputate cu prioritate asupra datoriilor reprezentând obligaţii de întreţinere.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel.

În combaterea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., intimatul a învederat că, în realitate, recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a apreciat asupra înscrisurilor care atestă transferurile bancare efectuate în anul 2019, înscrisuri depuse la dosar, criticând faptul că instanţa nu a analizat toate argumentele pe care reclamanta le-a invocat.

Pe de altă parte, a arătat că, deşi instanţa nu are obligaţia de a analiza fiecare argument în parte, în speţă, curtea de apel a răspuns inclusiv argumentelor invocate de reclamantă prin intermediul cărora a susţinut că data la care au fost efectuate plăţile de către C. nu corespunde cu data la care au fost realizate transferurile.

De asemenea, contrar susţinerilor părţii adverse, instanţa a analizat înscrisurile depuse referitoare la transferurile bancare şi, în mod corect, a reţinut în considerente, că sumele de bani transferate către reclamantă depăşesc suma pretinsă de reclamantă, astfel că plăţile respective au fost făcute pentru stingerea obligaţiilor din contractul de mandat, în condiţiile în care nu rezultă că pârâtul ar fi avut alte obligaţii de îndeplinit faţă de reclamantă.

În privinţa criticii subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a susţinut că în mod judicios instanţa de apel menţionează că, în condiţiile în care nu rezultă că intimatul ar fi avut alte obligaţii faţă de reclamantă, obligaţiile de întreţinere a copiilor fiind evidenţiate şi plătite separat, rezultă că sumele respective au fost plătite pentru stingerea obligaţiilor din contractul de mandat, acestea fiind singurele obligaţii scadente la acel moment.

Critica recurentei potrivit căreia instanţa de apel nu putea recurge la prezumţii pentru a considera că plăţile respective se referă la sumele încasate de la C. pe motiv că nu era admisibilă proba cu martori, vizează aprecierea probelor de către instanţa de apel, prezumţiile fiind consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Or cenzurarea aspectelor care ţin de interpretarea probelor si raţionamentelor instanţelor de fond în legătură cu stabilirea situaţiei de fapt nu mai poate face obiect al recursului.

Susţinerea recurentei că nu ar fi admisibilă proba cu martori şi ca urmare instanţa nu putea recurge nici la prezumţii este neîntemeiată. Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au reţinut că proba cu martori nu ar fi admisibilă în cauză, ci doar că nu este relevantă, respectiv că este inutilă, raportat la obiectul cererii şi la apărările formulate în cauză.

Instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor din materia mandatului, reţinând incidenţa art. 2019 C. civ., reţinând că din contractul de mandat nu rezultă că mandantul ar fi stabilit modalitatea în care mandatarul este chemat să dea socoteală, iar legea nu impune o anumită formă în care să fie evidenţiate şi predate socotelile mandatului astfel că nu i se poate imputa mandatarului că nu a ţinut o contabilitate reală a sumelor încasate, o asemenea obligaţie existând doar în situaţia în care mandantul ar fi solicitat expres.

De asemenea, faptul că data la care au fost efectuate transferurile sumelor de bani nu corespunde cu data încasării de la C., nu are relevanţă, important fiind faptul că sumele respective au fost achitate. Recurenta, în calitate de mandant, nu a stabilit modalitatea în care să i se vireze sumele încasate de către mandatar astfel că transferul sumelor către mandant nu este legat în mod necesar şi indisolubil de data la care C. a efectuat transferul în contul pus la dispoziţie de către mandatar.

De altfel, şi în cazul în care s-ar fi prevăzut o anumită dată la care mandatarul să efectueze transferul sumelor către mandant nerespectarea acesteia putea determina doar plata de dobânzi, în nici un caz nu afecta valabilitatea transferului către mandant.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 06 octombrie 2022, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 24 septembrie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sub un prim aspect, criticile recurentei reclamante A. au fost structurate pe aspecte de ordin procedural, încadrate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., în sensul în care s-a procedat eronat la aplicarea prevederilor art. 329 C. proc. civ., deşi proba cu martori nu era admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ.. Totodată, hotărârea recurată nu analizează situaţia de fapt prin prisma probelor administrate şi nu face trimitere la normele juridice care fundamentează soluţia pronunţată. Calitatea actului jurisdicţional e afectată şi de reţinerea unor motive contradictorii legate de standardul probatoriu impus de situaţia factuală, reclamată juridic.

Într-un aspect secund, recurenta reclamantă a criticat modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor legale ce guvernează contractul de mandat, contestând raţionamentul juridic pentru care s-a constatat a fi respectată de către mandatar obligaţia de a da socoteală, precum şi regulile de aplicare a imputaţiei plăţii, fiind invocată incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Fiind chestiuni comune ce privesc raţionamentul juridic pentru care s-a înlăturat angajarea răspunderii civile contractuale în sarcina intimatului pârât, Înalta Curte urmează a le soluţiona unitar, căci maniera în care au fost interpretate şi aplicate prevederile legale se percutează în calitatea actului jurisdicţional, ce trebuie să respecte anumite exigenţe impuse de C. proc. civ.

Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., care dispune că hotărârea judecătorească pronunţată trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Înalta Curte reţine că decizia instanţei de apel nu respectă criteriile de exigenţă procedurală şi substanţială, calitatea hotărârii judecătoreşti fiind afectată de maniera în care s-a procedat la analiza cererilor şi apărărilor părţilor, fără a fi validată sau înlăturată poziţia procesuală a acestora, chestiune care s-a percutat în stabilirea necorespunzătoare a situaţiei de fapt şi consecutiv în modalitatea defectuoasă de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente.

Relevant din perspectiva pretenţiilor deduse judecăţii este testamentul autentificat sub nr. x/07.09.2010, prin care recurenta reclamanta a fost desemnată legatar universal al testatorului D., certificatul de moştenitor testamentar suplimentar nr. 21/15.05.2012 emis de BNP E., prin care aceasta deţine calitatea de legatar universal al defunctului, cu cota de 1/4 din masa succesorală, dar şi procura autentificată sub nr. x/13.12.2011, prin care recurenta reclamantă l-a mandatat pe intimatul pârât - soţ la momentul întocmirii actului juridic, să încaseze, în numele său, sumele provenite din drepturile de autor ale defunctului D., de la terţul C..

Prin demersul procesual formulat, recurenta reclamantă A. a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a intimatului pârât B. şi repararea prejudiciului material cauzat prin neexecutarea obligaţiei de a da socoteală în executarea contractului de mandat, respectiv de a remite sumele încasate, în numele său, de la terţul C..

În cuprinsul întâmpinării, intimatul pârât a susţinut că toate sumele provenind din drepturile de autor au fost folosite pentru cheltuielile familiei (vacanţe, cheltuieli şcolare, întreţinere minori) conform înţelegerii părţilor, în acest sens fiind solicitată proba cu martori şi proba cu interogatoriul părţii adverse.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta reclamantă a afirmat că în discuţie sunt sume încasate de către intimatul pârât după desfacerea căsătoriei, moment de la care acesta nu a mai contribuit la propria obligaţie de întreţinere a minorelor F. şi G., acest comportament fiind reclamat în cadrul dosarului nr. x/2022

În privinţa probei cu martori, solicitată de către intimatul pârât, a invocat atât prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv relaţiile de rudenie, afinitate, cât şi prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., respectiv imposibilitatea dovedirii actului juridic al plăţii prin proba cu martori.

Prin încheierea din 26.01.2024, proba testimonială şi proba cu interogatoriul reclamantei au fost respinse de către prima instanţă ca nefiind relevante, raportat la obiectul cererii şi apărările formulate, iar, prin soluţia pronunţată, pârâtul a fost obligat la plata contravalorii drepturilor de autor pentru anul 2019 (respingând, ca prescrise, pretenţiile aferente perioadei 2012-2018 - chestiune necriticată în calea de atac a apelului, tranşată definitiv), argumentându-se că nu s-a făcut dovada remiterii sumelor de bani plătite de terţ în numele şi pe seama reclamantei către aceasta din urmă.

Prin apelul formulat, sub un prim aspect, intimatul pârât B. a formulat critici procedurale, solicitând încuviinţarea probei testimoniale şi interogatoriul reclamantei, pentru a dovedi atât înţelegerea părţilor cu privire modul de gestionare al banilor, cât şi împrejurarea că reclamanta a beneficiat de suma la care a fost obligat de către prima instanţă, astfel că nu se mai pune problema restituirii.

Relativ la fondul cauzei, a invocat lipsa oricărei datorii faţă de reclamantă, sumele încasate în temeiul contractului de mandat fiind utilizate pentru cheltuielile familiei, conform înţelegerii părţilor. În susţinerea poziţiei procesuale au fost depuse extrase de cont privind plăţi efectuate către partea reclamantă în perioada 16.02.2019-05.08.2019, precum şi dovada achitării taxelor şcolare pentru minora F. între anii 2012-2019.

Reclamanta, prin întâmpinarea formulată, a reiterat aceleaşi apărări procedurale şi substanţiale ca în faţa primei instanţe. Suplimentar, faţă de extrasele de cont depuse de pârât, reclamanta a invocat următoarele argumente: sumele transferate au fost destinate creşterii şi educării celor două minore, nu s-a făcut nicio menţiune de către pârât cu privire la natura transferurilor, plăţile nu pot fi corelate cu încasările pârâtului de la C., sub aspectul datei sau cuantumului pentru a rezulta îndeplinirea obligaţiei, sumele au fost achitate înainte de desfacerea căsătoriei, fără a se indica că sunt destinate executării contractului de mandat.

Instanţa de apel, în urma admiterii apelului, a reformat sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtului la plata pretenţiilor aferente anului 2019. În privinţa probelor, respinse ca neutile de către prima instanţă, s-a apreciat că obiectul învestirii este reprezentat de o acţiune decurgând din contractul de mandat, că pârâtul nu a formulat niciun fel de pretenţii pe cale reconvenţională, precum şi faptul că poziţia reclamantei era exprimată în cererile formulate. Mai mult, s-a apreciat că intimatul pârât nu a fost prejudiciat prin respingerea probelor, acesta având posibilitatea de a solicita administrarea lor prin cererea de apel.

În privinţa criticilor aduse modului de soluţionare a pretenţiilor admise, instanţa de apel a reţinut că nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că sumele pretinse au fost destinate cheltuielilor legate de şcoala copiilor. Totodată a fost înlăturată şi critica prin care s-a afirmat că sumele încasate în numele intimatei au fost folosite pentru cheltuielile familiale, chiar dacă intimata reclamantă avea posibilitatea să revoce mandatul şi să ceară socoteală la data despărţirii în fapt sau la data divorţului şi nu a procedat într-o atare manieră.

Însă, s-a apreciat, din extrasele de cont depuse în apel, că intimatul pârât a transferat, în cursul anului 2019, din contul în care erau viraţi banii de la C., către recurenta reclamantă sume de bani al căror cuantum depăşeşte suma pretinsă în cauză, că intimata în calitate de mandant nu a stabilit modalitatea concretă în care să se vireze sumele încasate pe seama sa de soţul mandatar, situaţie în care transferul sumelor către mandant nu este legat în mod necesar şi indisolubil de data la care a operat transferul acestor sume în contul pus la dispoziţie de mandatar. S-a concluzionat că reclamanta nu a dovedit că intimatul ar fi avut alte obligaţii pe care să le stingă prin aceste plăţi, aplicându-se prezumţia că plăţile au fost făcute pentru stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de mandat, plăţile aferente cheltuielilor şcolare, fiind evidenţiate distinct.

Raportat la modalitatea divergentă de soluţionare a cauzei de către instanţele de fond, Înalta Curte reţine că în discuţie intră două chestiuni, respectiv conţinutul obligaţiei de a da socoteală mandantului de către mandatar, determinat de raporturile juridice dintre părţile litigante, subsumate contractului de mandat, precum şi dovada executării prestaţiei care constituie obiectul însuşi al obligaţiei menţionate, chestiune disputată de părţile litigante.

Astfel, prin dispoziţiile art. 2019 C. civ., legiuitorul stabileşte în sarcina mandatarului obligaţia de a da socoteală mandantului despre gestiunea ţinută şi de a remite mandantului tot ce a primit în baza raportului de mandat, indiferent dacă ceea ce a primit era sau nu datorat mandantului. O atare obligaţie impusă în sarcina mandatarului reprezintă tocmai concretizarea specificului mandatului cu reprezentare, anume ca efectele juridice ale actelor încheiate de mandatar în numele şi pe seama mandantului să se producă direct faţă de acesta din urmă, conform art. 2009 C. civ.

Obligaţia de a da socoteală are caracter general, mandatarul fiind obligat în acest fel, indiferent că s-a ales sau nu o anumită modalitate de executare.

În speţa de faţă, întrucât obiectul contractului de mandat era reprezentat de încasarea unor sume de bani, în numele şi pe seama mandantului, pentru a se considera prestată o atare obligaţie contractuală, mandatarul era obligat a face dovada remiterii sumelor încasate, în numele şi pe seama mandantului, către acesta din urmă, cu scopul evident al executării raportului juridic invocat în cauză.

Împrejurarea că virarea sumelor de către terţ (în speţă C.) în contul mandatarului avea caracter periodic, astfel că s-ar putea prezuma o imediată executare subsecventă şi în sarcina mandatarului, în absenţa unei voinţe exprimate, în mod expres, de către mandant, prezintă mai puţină relevanţă. După cum nici operaţiunea simplă de predare/transfer a unor sume de bani către mandant nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru a dovedi executarea obligaţiei de a da socoteală de către mandatar.

Ceea ce interesează în prezenta cauză e ca manifestarea de voinţă a mandatarului de a remite sume de bani către mandant să fi fost făcută cu intenţia de a executa/stinge obligaţia asumată prin contractul de mandat şi nu alte obligaţii legale sau contractuale. Căci noţiunea de plată, în accepţiunea art. 1469 C. civ., impune ca executarea prestaţiei să fie întotdeauna însoţită de intenţia autorului plăţii în sensul stingerii raportului obligaţional, în absenţa acestei conduite, un atare efect juridic nefiind realizat.

De altfel, chiar şi prevederile art. 1507 C. civ. prevăd că "debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute". În situaţia în care cel care realizează plata nu îşi manifestă în mod expres voinţa într-un anumit sens, legea indică anumite instrumente prin care se determină orientarea voinţei celui care a realizat plata, respectiv prin art. 1508 şi art. 1509 C. civ.

Instanţa de fond a validat pretenţiile recurentei reclamante, reţinând că nu s-a făcut dovada remiterii către aceasta a sumelor de bani încasate de către intimatul pârât de la terţul C. în cursul anului 2019. Apărările pârâtului determinante sub aspectul modului de soluţionare a cauzei, relativ la o înţelegere a părţilor privind utilizarea sumelor pentru cheltuieli familiale au fost apreciate ca nerelevante.

Instanţa de apel a confirmat acest argument, reţinând că nu s-a făcut dovada convenţiei părţilor cu privire la destinaţia sumelor pentru şcolarizarea minorei sau cheltuieli familiale. Însă, pornind de la existenţa unor transferuri bancare din contul deschis special pentru încasarea sumelor de la terţ şi de la lipsa dovezilor privitoare la alte obligaţii ce ar fi putut fi stinse prin plată, a prezumat în favoarea intimatului îndeplinirea obligaţiei de a da socoteală.

O atare manieră simplistă de soluţionare a cauzei, prin schimbarea radicală a soluţiei primei instanţe, exclusiv pe baza unei prezumţii judiciare, pe lângă faptul că ignoră cererile şi apărările părţilor, fiecare dintre acestea afirmând o altă situaţie de fapt ce se impunea a fi lămurită sub toate aspectele în vederea stabilirii adevărului şi pronunţarea unei soluţii corecte, redă şi într-o manieră contradictorie argumentele judiciare, chestiune care nu permite exercitarea controlului de legalitate în calea de atac a recursului.

Din modul în care fiecare parte şi-a prezentat poziţia procesuală, prin identificarea unei anumite situaţii factuale expusă într-o manieră personală, prin probele pe care le-a solicitat a fi încuviinţate pentru dovedirea acestei situaţii, ce urma a fi încadrată corectă din punct de vedere juridic, instanţa de apel era obligată, în virtutea plenitudinii devolutive de judecată, să procedeze la analiza completă a cauzei, să administreze probele necesare şi utile lămuririi tuturor aspectelor factuale invocate, dacă ar fi apreciat că se impune reformarea soluţiei apelate, determinat şi de poziţia diligentă a părţilor care au solicitat, dar şi combătut admisibilitatea lor în prezentul demers judiciar.

Lămurirea situaţiei factuale era cu atât mai necesară cu cât recurenta reclamantă a afirmat o neexecutare a obligaţiei de a da socoteală, solicitând antrenarea răspunderii contractuale a intimatului pârât; acesta, în combatere, a recunoscut încasarea sumelor de la terţ, dar a invocat înţelegerea părţilor în privinţa modului de gestionare; a depus, pentru perioada reclamantă, extrase de cont privind transferul unor sume de bani către reclamantă, fără a se indica obligaţia ce se execută; reclamanta a afirmat că aceste sume de bani au fost predate în executarea obligaţiei de întreţinere a minorelor F. şi G., dar şi pentru rezolvarea unor probleme personale ale intimatului; pe parcursul soluţionării recursului a afirmat că aceste extrase de cont au fost depuse şi în cadrul dosarului nr. x/2022, având ca obiect exercitare autoritatea părintească, pentru a se dovedi executarea obligaţiei de întreţinere a minorelor, astfel că transferul sumelor nu putea prezuma şi intenţia de a executa obligaţia din prezenta cauză.

Instanţa de apel a imputat părţii reclamante lipsa unor dovezi privitoare la alte obligaţii în sarcina pârâtului, deşi, pe de o parte a înlăturat apărarea intimatului pârât privitoare la faptul că sumele au fost destinate cheltuielilor familiale, iar pe de altă parte fără a observa că la dosar a fost depusă sentinţa civilă nr. 7374 din data de 27.07.2023, pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti în dosar nr. x/2022, din care rezulta că intimatul pârât se afla şi în executarea obligaţiei de întreţinere a minorelor. Această motivare contradictorie a condus şi la o manieră eronată de aplicare a prevederilor art. 329 C. proc. civ., cel puţin din această perspectivă, nefiind lămurite pe deplin circumstanţele factuale ale cauzei şi fără a se răspunde argumentat părţii reclamante care a invocat prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Tranşarea soluţiei doar în temeiul unei prezumţii judiciare a generat critici şi din perspectiva aplicării art. 1507 din C. civ., reproşându-se modul de imputaţie a plăţii, în absenţa voinţei intimatului pârât, în calitate de debitor, situaţie în care partea recurentă afirmă că ar fi fost incidente prevederile art. 1509 din C. civ.

Însă, exercitarea controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului prin verificarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale poate fi realizată numai în situaţia în care faptele procesului au fost pe deplin stabilite, ţinându-se seama, argumentat, de cererile şi apărările părţilor; nefiind posibilă atunci când între părţi există divergenţe cu privire la acestea, fiind necesară administrarea de noi probe ori readministrarea celor deja administrate sau recalificarea faptelor procesului.

Cum în cauză nu s-a stabilit dacă obligaţia de a da socoteală în executarea contractului de mandat a fost respectată sau nu, prin analiza înscrisurilor depuse, dar şi a altor probe apreciate ca fiind necesare, nu s-a verificat dacă în perioada reclamată între părţi au existat mai multe tipuri de obligaţii, cu acelaşi obiect, iar în caz afirmativ dacă intenţia părţii intimate la efectuarea transferurilor bancare a avut în vedere stingerea unei obligaţii determinate, urmând a se analiza incidenţa prevederilor art. 1509 C. civ., aşa cum a invocat recurenta reclamantă, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1140A din 07 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.