Intersection of tort damages claims and extinctive prescription: suspension of limitation period during administration of public assets by municipal mayor

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul Municipiul Constanţa a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., la plata sumei de 2.857.475 dolari, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciu cauzat patrimoniului reclamantului prin infracţiunile săvârşite în cazul de retrocedare H., astfel cum au fost acestea constatate definitiv de decizia nr. 32/A/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2008.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 6 ianuarie 2022, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondate, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului H..

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Constanţa prin primar, în contradictoriu cu pârâţii A., B. C., D., E., F., G., H. şi I..

A admis excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtul D.. A anulat cererea de chemare în garanţie şi a obligat pe reclamant să plătească pârâtului H. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocat, onorariu redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 40/C din 14 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă au fost admise apelurile declarate de reclamantul Municipiul Constanţa şi de pârâtul H. împotriva sentinţei civile nr. 1 din 6 ianuarie 2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A fost anulată în parte sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe pentru soluţionarea pe fond.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Au fost respinse apelurile declarate de pârâţii C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Decizia pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia nr. 275 din 6 februarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţia netimbrării recursului declarat de pârâţii G. şi E..

A admis recursurile declarate de pârâţii B., C., F., A., G., E., H. şi D. împotriva deciziei nr. 40/C din 14 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

5. Hotărârea pronunţată în apel în rejudecare.

Prin decizia nr. 168 C din 7 octombrie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă:

A respins apelurile formulate de apelanta reclamantă UAT Municipiul Constanţa, apelantul pârât D. şi apelanta pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 1/6.01.2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi A., B., E., G. F. şi I..

A admis apelul formulat de apelantul pârât H., împotriva sentinţei civile nr. 1/6.01.2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:

A obligat reclamantul să plătească pârâtului H. cheltuieli de judecată de 10000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

A obligat apelantul reclamant la plata către intimatul pârât H. a sumei de 15000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 227 C din 18 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de intimatul pârât F. şi a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 168/C/7.10.2024 în sensul obligării apelantului reclamant UAT Municipiul Constanţa la plata sumei de 4760 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul pârât F..

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 168 C din 7 octombrie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă a formulat recurs reclamantul Municipiul Constanţa, prin Primar, în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor privind prescripţia extinctivă, respectiv dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale vechiul C. civ.

Arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă, respectiv dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale vechiul C. civ. cu privire la aceste aspect, instanţa de apel a reţinut că prescripţia a început să curgă cel mai târziu la data de 13.03.2008, sub imperiul Decretului nr. 167/1958.

Învederează că, în speţă, curgerea prescripţiei a fost temporizată ca urmare a aplicării prevederilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958 conform căruia, prescripţia nu curge între cei care administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt administrate până când socotelile nu au fost date şi aprobate.

În cauză, terenurile au fost scoase din patrimoniul unităţii administrative teritoriale în anul 2003, iar conform Legii nr. 273/2006, aprobarea executării bugetare are loc anual, astfel că aprobarea executării bugetare ar fi avut loc cel târziu până la sfârşitul anului următor, adică 2004; de altfel, prin decizia penală 32/2019 s-au produs efecte asupra aprobării executării bugetare, iar la momentul aprobării acesteia, prescripţia nu putea să curgă întrucât intimatul A. încă administra bunurile UAT.

Menţionează că nu a existat o reconfirmare a executării bugetare după încetarea mandatului de primar a intimatului A. şi nici nu s-a avut în vedere o altă aprobare a execuţiei bugetare luând în considerare aspectele stabilite prin decizia penală nr. 32/2019.

Consideră că termenul de prescripţie a răspunderii civile a fost temporizat nu până la încetarea mandatului primarului A., ci chiar până la data pronunţării deciziei penale nr. 32/2019, această decizie având un impact direct asupra modului în care s-a administrat bunurile şi asupra aprobării executării bugetare aferente anului 2003.

Menţionează că UAT nu avea pârghii eficiente şi probe convingătoare de a dovedi faptele ilicite şi pagubele suferite în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare.

O a doua critică adusă deciziei recurate vizează soluţia de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul H..

Susţine că onorariul de 10.000 RON (chiar redus) este exagerat de mare raportat la munca avocatului doar în etapa procesuala a fondului, raportat la numărul de termene, precum şi la faptul ca în cauză nu au fost administrate alte probe în afara înscrisurilor, iar cauza s-a judecat doar pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fără a se intra în judecata fondului.

De asemenea, arată că înţelege să formuleze critici şi cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.000 RON, reprezentând onorariu avocat, către intimatul-pârât H. pentru etapa procesuală a apelului.

Consideră că şi acest cuantum este unul ridicat pentru aceleaşi motive arătate anterior.

Faţă de aspectele învederate, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei, reţinerea cauzei spre rejudecarea şi rejudecând cauză, solicită respingerea excepţiei dreptului la acţiune, iar pe fond admiterea acţiunii.

În drept, recurentul reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum şi pe celelalte dispoziţii incidente în cauză.

7. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi F., H., B. şi D. au formulat întâmpinari/note scrise, prin care au cerut respingerea recursului, ca nefondat; astfel, intimatul-pârât H., a invocat nulitatea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pentru neîncadrare, nulitatea motivului de recurs ce vizează cheltuielile de judecată şi puterea de lucru judecat în temeiul art. 431 C. proc. civ., prin raportare la hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2021, arătând că sunt situaţii juridice identice; intimatul-pârât F. a depus două întâmpinări, prin prima solicită respingerea recursului, ca nefondat, iar prin a doua invocă nulitatea recursului, pentru neîncadrare, arătând că sunt reiterate motivele de apel; intimatul-pârât D. a invocat puterea de lucru judecat, prin raportare la decizia nr. 1602/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosarul nr. x/2021, la decizia nr. 530/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosarul nr. x/2023, decizia 2707/2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în dosarul nr. x/2023 şi la decizia nr. 2130/10.10.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosarul nr. x/2021; intimatul-pârât B. solicită respingerea recursului ca nefondat şi arată că apărarea referitoare la incidenţa art. 14 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la suspendarea cursului prescripţiei, a fost formulată pentru prima oară în recurs.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinări.

Excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant a fost respinsă la termenul de judecată din 23.09.2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Evocând într-o modalitate rezumativă situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive, Înalta Curte reţine că demersul judiciar al reclamantului Municipiul Constanţa a vizat obligarea în solidar a pârâţilor A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., la plata sumei de 2.857.475 dolari, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciu cauzat patrimoniului reclamantului prin infracţiunile săvârşite în cazul de retrocedare H., astfel cum au fost acestea constatate definitiv de decizia nr. 32/A/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2008.

Prin sentinţa tribunalului, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca prescrisă, reţinându-se în motivare că termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la data la care reclamantul, prin primar, şi, respectiv, consiliul local, trebuia să cunoască existenţa pagubei şi a persoanelor considerate răspunzătoare; în condiţiile în care, prin adresa din data de 20.02.2008, Consiliul Local al Municipiului Constanţa a fost încunoştinţat de organul de urmărire penală cu privire la obiectul dosarului penal nr. x/2005, fiind indicate persoanele învinuite, menţiunea că, prin faptele penale, patrimoniul Municipiului Constanţa a fost deposedat de terenuri, cu indicarea valorii acestora, faptele imputate fiind menţionate în Ordonanţa penală nr. 29/P/2005, comunicată, împreună cu o copie a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, s-a apreciat de către instanţa de fond că, la data primirii adresei organului de urmărire penală sau cel mai târziu la data de 13.03.2008, când, prin Hotărârea nr. 139, Consiliul Local a precizat că nu se constituie parte civilă în procesul penal întrucât nu se poate pronunţa asupra existenţei vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanţa, reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele răspunzătoare de producerea sa, astfel că, de la acest moment, a început a curge şi termenul de prescripţie a dreptului său material la acţiune.

În apel, în primul ciclu procesual, sentinţa apelată a fost anulată în parte şi cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe pentru soluţionarea pe fond, reţinându-se că "simpla comunicare de către Parchet, în 20.02.2008 a existenţei dosarului penal, chiar dacă erau indicate persoanele învinuite, menţionându-se că, prin faptele penale patrimoniul Municipiului Constanţa a fost deposedat de terenuri, fiind indicate valorile acestora, fapte imputate indicate şi în Ordonanţa penală nr. 29/P/2005, comunicată, împreună cu o copie a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, chiar către inculpatul în cauză, primarul unităţii administrativ teritoriale, care în cele din urmă a ajuns la un organ fără competenţe în constituirea ca parte civilă în procesul penal, în contextul complex al cauzei penale, nu poate fi considerat a fi momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Recursul pârâţilor a fost admis prin decizia nr. 275/6.02.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a casat decizia din apel şi s-a trimis cauza spre rejudecare, instanţa supremă reţinând că, aşa cum rezultă din adresa din 20.02.2008, "Consiliul Local al Municipiului Constanţa a fost încunoştinţat de organul de urmărire penală cu privire la obiectul dosarului penal nr. x/2005, fiind indicate atât persoanele învinuite precum şi faptele penale prin care patrimoniul Municipiului Constanţa a fost prejudiciat ca urmare a deposedării de terenurile retrocedate, fiind indicate şi valorile acestora într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică, şi, cum prin Hotărârea Consiliului Local al Mun. Constanţa nr. 139/13.03.2008, s-a consemnat că nu se poate pronunţa asupra existenţei vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanţa, Înalta Curte raportând aceste aspecte la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, reţine că în litigiul pendinte termenul de prescripţie extinctivă al dreptului material la acţiune a început să curgă, cel mai târziu la data la care reclamantul, prin primar şi, respectiv, consiliu local, trebuia să cunoască existenţa pagubei şi a persoanelor considerate răspunzătoare, iar nu întinderea pagubei.

Or, în condiţiile în care, la data de 13.03.2008, data adoptării Hotărârii nr. 139/13.03.2008 de către Consiliul Local Constanţa au fost cunoscute toate aspectele din dosarul penal atât în ce priveşte existenţa unui prejudiciu în patrimoniul Municipiului Constanţa ca urmare a deposedării de terenurile retrocedate, precum şi în ceea ce priveşte persoanele învinuite de cauzarea lui, Înalta Curte reţine că în aceste condiţii termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiune a început să curgă cel mai târziu la data de 13.03.2008".

Prin decizia atacată în prezenta fază procesuală, urmare a rejudecării, Curtea de Apel Constanţa a respins apelurile, menţinând astfel soluţia tribunalului referitoare la prescripţie şi a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată, reduse, către pârâtul H..

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, că prin decizia atacată s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958 care reglementează cazurile de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, apreciind că, în rejudecare, nu a fost făcută o analiză a desocotirii mandatului primarului A.; a susţinut că începutul termenului de prescripţie este temporizat, nu până la încetarea mandatului primarului, ci până la cunoaşterea pagubei şi a celui ce răspunde de ea, decizia penală nr. 32/2019 având un impact direct asupra modului în care s-a administrat bunurile şi asupra aprobării execuţiei bugetare aferente anului 2003.

Criticile sunt nefondate.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, sunt de observat dezlegările instanţei de recurs conţinute în decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual. Conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."

Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în cauză, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei intanţelor judecătoreşti. În măsura în care, la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeaşi şi instanţa de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, această interpretare se impune judecătorilor fondului.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare, s-a reţinut, pe de o parte, că momentul obiectiv al începutului cursului termenului de prescripţie, când recurentul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele care răspund de ea, este cel mai târziu data de 13.03.2008, când a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local nr. 139/13.03.2008 şi că, din moment ce în cauză prescripţia a început anterior datei de 01.10.2011, regimul său este guvernat de Decretul nr. 167/1958, fiind incidente prevederile art. 8 alin. (1) din acest act normativ. Totodată, instanţa de recurs a constatat că faţă de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi Decizia în interesul legii nr. 1/2014, legea aplicabilă prescripţiei este legea civilă în vigoare la data de 13.03.2008, respectiv, Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi dispoziţiile C. civ. de la 1864.

În raport cu aceste statuări ale instanţei de recurs, curtea de apel a procedat la analiza sentinţei apelate, hotărâre prin care s-a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la data la care cel mai târziu reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana responsabilă de aceasta, respectiv data de 13.03.2008 (când a fost adoptată hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care Consiliul Local al Muncipiului Constanţa a luat hotărârea de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal nr. x/2005), moment în care Consiliul Local Constanţa a cunoscut cel mai târziu despre existenţa dosarului penal, care cuprindea informaţii atât cu privire la prejudiciu, cât şi cu privire la persoanele responsabile de acest prejudiciu.

Instanţa de apel a constatat că aceste considerente ale tribunalului au fost reconfirmate de către instanţa de recurs, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., faţă de considerentele deciziei de casare, a constatat că prima instanţă s-a raportat corect atât la momentul curgerii termenului de prescripţie cât şi la legea aplicabilă acesteia.

Astfel, susţinând că termenul de prescripţie a început să curgă de la data pronunţării hotărârii definitive de condamnare a pârâţilor în procesul penal, pentru că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu exista nicio certitudine cu privire la existenţa infracţiunilor, la temeinicia acuzaţiilor aduse inculpaţilor, pârâţi în prezenta cauză, la existenţa şi întinderea prejudiciului, aspecte care au fost tranşate definitiv doar prin pronunţarea hotărârii de condamnare, recurentul reclamant ignoră dezlegările deciziei de casare. După cum s-a arătat mai sus, premisa de la care urma a fi realizată rejudecarea este aceea că, la data de 13.03.2008, data adoptării Hotărârii nr. 139/13.03.2008 de către Consiliul Local Constanţa, au fost cunoscute toate aspectele din dosarul penal atât în ce priveşte existenţa unui prejudiciu în patrimoniul Municipiului Constanţa ca urmare a deposedării de terenurile retrocedate, precum şi în ceea ce priveşte persoanele invinuite de cauzarea lui.

În consecinţă în mod corect instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că "momentul obiectiv în care intimatul-reclamant, prin organul său deliberativ, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele care răspund de ea este cel mai târziu data de 13.03.2008, când a fost adoptată hotărârea nr. 139/13.03.2008, prin care Consiliul Local al Muncipiului Constanţa a a luat hotărârea de a nu se constitui parte civilă în dosarul penal nr. x/2005"

Susţinerile recurentului nu îşi găsesc temei în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunţarea unei hotărâri de condamnare, respectiv, de stabilirea vinovăţiei făptuitorului, a existenţei şi a întinderii prejudiciului, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Astfel, dispoziţia legală menţionată nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii prejudiciului, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Aşadar, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă hotărârea definitivă de condamnare a pârâţilor pentru infracţiunile ce le-au fost reţinute în sarcină în procesul penal şi care au constituit fapta cauzatoare de prejudiciu, pentru că izvorul obligaţiei pârâţilor de plată a despăgubirilor ce fac obiectul cauzei nu îl reprezintă hotărârea judecătorească, ci fapta ilicită comisă de aceştia, care a generat paguba invocată.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

Susţinerea recurentului reclamant referitoare la ineficienţa unui eventual demers pe cale civilă rezultată din suspendarea judecăţii civile până la soluţionarea cauzei penale sunt, de asemenea, lipsite de relevanţă sub aspectul curgerii termenului de prescripţie, întrucât nu vizează posibilitatea titularului dreptului de a acţiona ci un eventual incident procesual ulterior formulării acţiunii civile care nu paralizează soluţionarea acesteia ci doar o amână.

În ceea ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei, în raport cu prevederile art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958, se constată, contrar susţinerilor intimaţi, că această chestiune nu a fost invocată prima dată în recurs. Instanţa de apel examinat această chestiune şi a reţinut că pârâtul a exercitat funcţia de primar până în data de 5 iunie 2015, iar în cazul de faţă, potrivit specificului raporturilor dintre părţi, socotelile dintre părţi s-au încheiat la momentul încetării calităţii de administrator al bunurilor, când atributul de dispoziţie a trecut la altă persoană, care putea să acţioneze în contradictoriu cu fostul primar, fără să fie în conflict calitatea de administrator al bunului altuia cu cea de reprezentant al celui ce deţine bunul administrat.

Prin urmare, instanţa a stabilit că termenul de prescripţie a fost suspendat pentru perioada în care pârâtul a exercitat funcţia de primar, însă ulterior acestei date (5 iunie 2015), a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru recuperarea pagubei produse.

Această concluzie a instanţei de apel este una corectă, în concordanţă cu regulile prescripţiei extinctive în materia răspunderii civile delictuale şi cu aspectele stabilite, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare, nefiind interpretate eronat dezlegările date de instanţa de recurs, din moment ce aceasta din urmă a statuat că prescripţia a început cel mai târziu la data de 13.03.2008, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, astfel că doar curgerea ei a fost temporizată până la momentul emiterii ordinului prefectului nr. 261/05.06.2015, prin care a încetat calitatea de primar a pârâtului A., această amânare ţinând de cursul prescripţiei, iar nu de momentul de început al ei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei extinctive este suspendat între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti, al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 215/2001 în vigoare la momentul producerii faptelor relevante, autorităţile administraţiei publice locale administrează resursele financiare şi bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale, primarul fiind, în accepţiunea legii, autoritatea executivă a administraţiei publice locale, conform art. 1 alin. (2) lit. e) din acelaşi act normativ.

Prin prisma dispoziţiilor legale înscrise în Legea nr. 215/2001, raporturile juridice derulate între primar şi unitatea administrativ-teritorială pe care a condus-o intră în sfera de incidenţă a cazului de suspendare prevăzut de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, ipoteză edictată de natura specială a raporturilor în care se află cel împotriva căruia curge prescripţia.

Aşadar, pe timpul în care pârâtul a îndeplinit funcţia de primar, nu poate curge termenul de prescripţie în ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea prejudiciului produs în timpul mandatului său. Raţiunea unei asemenea reglementări decurge din prezumţia lipsei de imparţialitate a persoanei, care ocupă temporar funcţia de primar, de a acţiona, în virtutea funcţiei de reprezentare a instituţiei publice păgubite, contra propriei persoane, împotriva căreia curge prescripţia.

În ipoteza în care împrejurarea ce se circumscrie cazului de suspendare a intervenit înainte de începerea cursului prescripţiei, efectul generat este acela de suspendare a curgerii termenului de prescripţie până la "darea şi aprobarea socotelilor" cu privire la administrarea bunurilor unităţii administrativ-teritoriale, iar acest moment este localizat în timp la data când a fost aleasă o nouă persoană pentru exercitarea atribuţiilor specifice de primar. Prin urmare, susţinerile recurentului reclamant referitoare la aprobarea execuţiei bugetare şi la efectele deciziei penale nr. 32/2019 asupra acestei chestiuni nu pot fi reţinute. Raţiunea instituirii cazului de suspendare a cursului prescripţiei prevăzut de art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958 se regăseşte într-o imposibilitate prezumată de a acţiona pe perioada existenţei raportului juridic în temeiul căreia are loc administrarea bunurilor astfel încât, din momentul încetării acestui raport juridic, încetează concomitent şi orice imposibilitate de acţiune iar termenul de prescripţie trebuie să îşi reia cursul firesc.

În consecinţă, dat fiind specificul raportului juridic existent între primar şi unitatea administrativ-teritorială pe care a condus-o, raport în al cărui conţinut intră şi obligaţia de bună administrare a patrimoniului persoanei juridice şi al cărui reprezentant legal s-a aflat pe durata exercitării mandatului de primar, Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a prevederilor legale care reglementează cazul de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prevăzut de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, în ipoteza din speţă, raportat la natura specială a raporturilor în care se află cel împotriva căruia curge prescripţia.

Nu în ultimul rând, se constată că, urmare a deciziei penale nr. 32/A din 17.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă, pronunţată în dosarul retrocedărilor ilegale din Municipiul Constanţa (dosarul nr. x/2008), recurentul reclamant a iniţiat demersuri judiciare (dosarul nr. x/2023, dosarul nr. x/2023 şi dosarul nr. x/2021) în contradictoriu cu pârâţii de faţă, condamnaţi prin respectiva hotărâre, în vederea recuperării prejudiciilor cauzate patrimoniului U.A.T. Municipiul Constanţa prin infracţiunile săvârşite în mai multe cazuri de retrocedare (J., H., K.).

În ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat invocat de intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, Înalta Curte constată că această apărare de fond nu poate fi primită. Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 1602/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, a fost soluţionată o problemă de drept similară cu cea invocată şi prin motivele prezentului recurs, în sensul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă cel mai târziu la data de 13.03.2008, sub imperiul Decretului-lege nr. 167/1958, şi doar curgerea ei a fost temporizată până la momentul emiterii ordinului Prefectului nr. 261/05.06.2015, de încetare a calităţii de primar a pârâtului A..

Chiar dacă această susţinere este adevărată, în speţă însă nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu poate fi reţinut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.

Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta netemeinicia susţinerilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanţelor, necesar pentru garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunţarea deciziei de faţă.

Pentru considerentele arătate, toate criticile de nelegalitate subsumate de reclamant motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate, urmând a fi înlăturate în consecinţă.

Înalta Curte mai constată că în debutul memoriului de recurs reclamantul a indicat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), însă acesta nu a dezvoltat nicio critică subsumată acestui motiv de casare, în partea finală reiterând că îşi întemeiază calea de atac pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat, reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Raportat la aceste aspecte, recurentul ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu conţine precizări care să reprezinte o argumentare în fapt şi în drept a vreunei critici de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei instanţei de apel care să poată fi circumscrisă acestui motiv de recurs, în sensul că recurentul nu a arătat în ce manieră instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a mai arătat că înţelege să critice soluţia pronunţată de curtea de apel cu privire la cuantumul onorariilor de avocat stabilite în sarcina acestuia, atât în fond, cât şi în apel, solicitând cenzurarea acestora, pe motiv că suma la plata căreia ar fi fost obligat ar fi disproporţionată în raport cu dificultatea, amploarea şi durata cauzei.

Astfel, prin cererea de recurs, reclamantul nu a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul temeiurilor juridice aplicate şi care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului, motiv pentru care afirmaţiile relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanţa de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectele invocate prin cererea de recurs în privinţa cuantumului cheltuielilor de judecate acordate pentru faza judecăţii în primă instanţă şi apel reprezintă chestiuni de temeinicie şi nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din Codul de de procedură civilă.

În acest sens, prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerentele deciziei menţionate, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., criticile reclamantului referitoare la cuantumul onorariului de avocat nu constituie motive de nelegalitate, astfel încât, date fiind limitele în care poate fi exercitat controlul jurisdicţional în recurs, astfel cum sunt acestea conturate prin dispoziţiile art. 483 şi 488 C. proc. civ., ele nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului reclamant rezultată din respingerea recursului declarat de acesta, va fi obligat recurentul reclamant la plata cheluielilor de judecată solicitate de intimatul-pârât H..

În ceea ce priveşte cuantumul acestora, se constată că, prin cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât H., prin reprezentant convenţional, acesta a solicitat onorariul de avocat în cuantum de 11900 RON (cu TVA) şi cheltuieli de transport în cuantum de 598,79 RON. Astfel, recurentul reclamant va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată de 282 RON, cu titlu de cheltuieli de transport (efectuate de reprezentantul legal al intimatului, din Constanţa la sediul instanţei supreme -224 km, calculat la un consum mediu de 7,5 l/100 km - 16,8 l x 8,37 lei7/l=141 RON, dus-întors, rezultând un cuantum de 282 RON).

Referitor la onorariul de avocat al avocatului intimatului-pârât H., acesta va fi redus la 7.718 RON conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că suma acordată cu acest titlu este una rezonabilă faţă de complexitatea cauzei în această fază procesuală, activitatea prestată de avocat implicând apărarea faţă de motivele de recurs care nu relevă o complexitate ridicată în condiţiile în care problemele de drept esenţiale rezolvării cauzei au fost deja dezlegate prin decizia de casare pronunţată în cauză iar dosarul a fost soluţionat la primul termen de judecată, soluţia pronunţată purtând asupra problemei prescripţiei dreptului material la acţiune şi nu asupra fondului pretenţiilor.

În consecinţă, Înalta Curte va obliga recurentul reclamant la plata sumei totale de 8000 RON către acest intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Constanţa prin Primar împotriva deciziei nr. 168 C din 7 octombrie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., D., H., A., B., G., E., F., I..

Obligă pe recurentul-reclamant Municipiul Constanţa prin Primar la plata sumei de 8000 RON către intimatul-pârât H., cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 septembrie 2025.