Tort claim against company administrator: statute of limitations interrupted by prior criminal complaint

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă la data de 26 iulie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Statul Român, prin reprezentant legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin D.G.R.F.P Craiova - A.J.F.P Mehedinţi a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.427.256 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat prin faptele ilicite, şi a sumei de 1.628.320 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente prejudiciului, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile dispoziţiile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.369 C. civ.

Prin încheierea din 3 octombrie 2023, Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a secţiei I civile a Tribunalului Mehedinţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 39 din 29 noiembrie 2023, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Mehedinţi; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza, în vederea soluţionării conflictului, Curţii de Apel Craiova.

Prin sentinţa nr. 11 din 30 ianuarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2024 a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mehedinţi

Prin sentinţa nr. 32 din 8 mai 2024, Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 410/2024 din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul, prin care a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune.

- Printr-o primă critică, recurentul a invocat că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere asupra modului de începere a cursului prescripţiei extinctive în cauză.

În acest sens, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, arată că subscrie tezei potrivit căreia prescripţiei extinctive operabile în speţă îi sunt aplicabile dispoziţiile legii civile în vigoare la data începerii cursului prescripţiei civile.

Însă, arată că, din interpretarea unitară a dispoziţiilor legale care au reglementat materia prescripţiei extinctive succesiv, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958 sau art. 2.528 alin. (1) C. civ., momentul de la care începe curgerea termenului este acelaşi, respectiv, "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Antamând cadrul factual, arată că susţinerea instanţei de apel potrivit căreia reclamantul ar fi cunoscut existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului odată cu formularea sesizării penale de către Garda Financiară este greşită, întrucât la acel moment caracterul ilicit al faptei nu era încă stabilit.

În baza cercetărilor efectuate, ca urmare a sesizării, organele de urmărire penală puteau constata de fapt o deficienţă de ordin fiscal, care nu avea obligatoriu un regim ilicit şi, în consecinţă, nici prejudiciul nu putea avea caracter cert (la data sesizării), nici ca existenţă, nici ca întindere şi nici ca fiind într-o legătură cauzală directă cu o faptă ilicită.

Arată că nu a cunoscut cu certitudine existenţa unei pagube/unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită până la data la care i-a fost înmânat raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în dosarul nr. x/2011 al DIICOT - Biroul Teritorial Mehedinţi, respectiv la data de 17 august 2022.

Astfel, după comunicarea raportului de expertiză (în baza căruia susţine că a avut certitudinea existenţei unui prejudiciu cauzat bugetului de stat de către pârât), arată că a formulat şi înaintat organului penal cererea de constituire ca parte civilă în cauză.

Însă, constatându-se împlinită prescripţia răspunderii penale, latura civilă a cauzei nu a mai făcut obiectul unei soluţionări.

Mai arată şi că până la comunicarea ordonanţei nr. 99D/P/2011 din 30 mai 2023, nu a cunoscut cu certitudine persoana răspunzătoare de prejudiciul cauzat bugetului de stat, pentru fiecare societate în parte, dată fiind forma complexă de participaţie penală în cauza cercetată.

În concluzie, arată că, în speţă, termenul de prescripţie extinctivă a început sa curgă la data la care a putut lua la cunoştinţă, în mod cert, despre existenţa şi întinderea prejudiciului, precum şi de persoana responsabilă de faptă şi de prejudiciu.

Faţă de acest aspect, apreciază că dreptul material la acţiune nu s-a prescris, soluţia instanţei de apel fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii.

- Printr-o altă susţinere, invocă că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile C. civ., ci dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958, câtă vreme la data la care i-au fost cunoscute elementele răspunderii civile delictuale, aplicabile raportului juridic astfel născut erau dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., astfel că prescripţia extinctivă a început să curgă la data la care a putut lua cunoştinţă despre prejudiciu şi persoana responsabilă.

Precizează, sub aspectul termenului de prescripţie, că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 1.394 C. civ., potrivit cărora "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiune în răspundere civilă."

Susţine că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.394 C. civ., prin sintagma "în toate cazurile", legiuitorul a inclus sferei de reglementare şi situaţia în care procesul penal se finalizează printr-o soluţie dată de organul de urmărire penală, deci nu doar în situaţia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de încetare a procesului penal.

De asemenea, prin sintagma "fapt supus de legea penală", legiuitorul a înţeles să nu limiteze sfera răspunderii delictuale la existenţa efectivă a unei infracţiuni sau a unei fapte de natură penală sancţionată de legea penală sau pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, ci a prevăzut explicit ca fiind ilicit orice fapt care ar fi putut întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Or, fapta ilicită constă în evidenţierea de cheltuieli nereale, achiziţii fictive sau a altor operaţiuni necorespunzatoare realităţii, care sunt reglementate exclusiv printr-o lege penală (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005), iar, în concluzie, reprezintă un "fapt supus de legea penală".

De asemenea, învederează că, prin sintagma "supus de legea penală" se înţelege îndeplinirea unor condiţii de formă prevăzute de lege, iar nu de fond, sens în care exprimarea juridică ar fi fost:

"prevăzut de legea penală" sau "sancţionat/pedepsit de legea penală".

Nu în ultimul rând, se arată prin articolul menţionat că "termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiune în răspundere civilă".

Deci, termenul de prescripţie este cel care operează cu privire la dreptul material la acţiune, iar nu prescripţia răspunderii penale operează sau se aplică dreptului la acţiune în răspundere civilă.

Întrucât, în cauză, despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unui termen de prescripţie a răspunderii penale de 10 ani, susţine că acest termen se aplică şi dreptului la acţiune al recurentului şi, în mod legal, acesta a început sa curgă de la data la care a luat la cunoştinţă despre prejudiciu şi persoana responsabilă.

În concluzie, susţine că prezenta acţiune este introdusă în interiorul termenului de prescripţie defipt de lege pentru repararea prejudiciului, instanţa de apel făcând o greşită apreciere asupra legii aplicabile prescripţiei extinctive în cauză.

5. Apărări formulate în cauză

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine că recursul este fondat, în limita şi potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinându-se că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurenta a invocat, pe de o parte, reţinerea greşită a momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, de vreme ce aceasta a cunoscut cu certitudine existenţa prejudiciului abia la data de 17.08.2022, când i-a fost înmânat raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în dosarul penal nr. x/2011 al DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinţi, iar pe persoana răspunzătoare doar cu prilejul comunicării ordonanţei de clasare nr. 99D/P/2011 din 30.05.2023, dată fiind forma complexă de participaţie penală în cauza cercetată.

Pe de altă parte, recurenta a invocat ignorarea de către instanţele de fond a incidenţei dispoziţiilor art. 1394 din C. civ. referitoare la prorogarea termenului de prescripţie, deşi în cauză despăgubirea derivă dintr-un "fapt supus de legea penală" unui termen de prescripţie a răspunderii penale de 10 ani.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, sub aspectele care interesează criticile din recurs, are ca obiect obligarea pârâtului A., în calitate de administrator statutar al S.C. B. S.R.L., pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, la plata sumei de 1.427.256 RON debit principal şi a sumei de 1.628.320 RON dobânzi şi penalităţi de întârziere, pentru repararea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, reprezentând taxe şi impozite fiscale neplătite.

Instanţa devolutivă de control judiciar a păstrat ca fiind legală şi temeinică soluţia de respingere a acţiunii reclamantei ca prescrisă, argumentaţia vizând, în esenţă, împrejurarea că legea aplicabilă este Decretul nr. 167/1958, art. 8, iar punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive este dat de sesizarea penală nr. 802885/06.09.2011 formulată de către ANAF-Garda Financiară Dolj şi înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj sub nr. x/2011, în cuprinsul căreia se reclamă săvârşirea de către A. a unor fapte ilicite în perioada 24 iunie-5 august 2011 şi producerea unui prejudiciu la bugetul consolidat al statului în sumă de 601.403 RON; aşadar, la momentul sesizării organelor penale reclamanta cunoştea atât paguba produsă prin fapta ilicită afirmată cât şi pe cel care răspunde de ea, iar constituirea de parte civilă la data de 12.09.2022, după comunicarea raportului de expertiză contabilă judiciară, s-a făcut ulterior împlinirii termenului general de prescripţie.

Înalta Curte reţine că este greşită dezlegarea dată de instanţa de apel, prin decizia obiect al recursului pendinte, chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripţiei extinctive.

Astfel, în calitate de reprezentant legal al statului, recurenta-reclamantă a dedus judecăţii o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului, în calitate de administrator statutar al societăţii debitoare, pentru repararea prejudiciului patrimonial afirmat, adus bugetului general consolidat al statului (taxe şi impozite fiscale neplătite), cauzat de fapte ilicite sub forma fraudei fiscale, pretins săvârşite în perioada iunie- august 2011 şi cercetate în dosarul penal.

Este binecunoscut că prescripţia extinctivă reprezintă acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acţiunea în justiţie (dreptul de a obţine condamnarea pârâtului), dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, această instituţie juridică fundamentându-se pe inacţiunea culpabilă a titularului dreptului şi pe necesitatea asigurării securităţii raporturilor juridice.

Legea aplicabilă chestiunii disputate judiciar este Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întrucât raportat datei pretinselor fapte ilicite ce au cauzat prejudiciul afirmat (iunie- august 2011), litigiul pendinte intră în domeniul de acţiune al vechii reglementări în materie, cum de altfel au reţinut şi instanţele de fond, soluţionând corect conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., cu trimitere la dispoziţiile art. 6 alin. (4) din cod, la norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestuia şi la dezlegarea obligatorie din decizia RIL nr. 1/2014.

În reglementarea Decretului nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (şi în cazurile asimilate) era guvernată de regula specială consacrată de art. 8 alin. (1), potrivit cu care aceasta "începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea" (regulă de drept consacrată şi în noua reglementare a art. 2528 din C. civ..)

Este de observat că, în cauză, pentru recuperarea prejudiciului afirmat, organul fiscal a iniţiat, succesiv, demersuri pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtului, în sensul că s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar mai apoi a introdus prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală, de drept comun, pentru fapta proprie a pârâtului, administrator statuar al societăţii debitoare.

Aceasta, întrucât soluţia de clasare a acţiunii penale i-a deschis reclamantei posibilitatea de a introduce acţiune separată la instanţa civilă, în condiţiile în care fusese lăsată nesoluţionată acţiunea civilă accesorie formulată în procesul penal, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.

În mod greşit instanţa de apel a atribuit sesizării penale nr. 802885 din 6.09.2011, formulată de ANAF-Garda Financiară Dolj, doar semnificaţia juridică de punct de plecare (moment subiectiv) în calculul termenului de prescripţie de 3 ani, ignorând valoarea întreruptivă de prescripţie a plângerii penale.

În realitate, sesizarea penală formulată de reclamantă intră în sfera de aplicabilitate a cazului de întrerupere a prescripţiei extinctive reglementat de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, respectiv "introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare (...)", de vreme ce poate fi privită ca o manifestare de voinţă în scopul valorificării pe calea ofensivă a acţiunii în justiţie a dreptului subiectiv substanţial şi, astfel, asimilabilă ca fizionomie juridică unei cereri introductive de instanţă.

Decurge, din efectul întreruptiv, consecinţa curgerii unei noi prescripţii, conform art. 17 alin. (2) din decret, iar efectele în privinţa punctului de plecare nu s-au produs instantaneu, precum prin ipoteză în cazul recunoaşterii dreptului reglementat de art. 16 lit. a), ci la o dată ulterioară, mai exact la finalizarea procedurii penale şi comunicarea ordonanţei de clasare din 30.05.2023, reper temporal în raport cu care acţiunea separată introdusă la instanţa civilă în data de 26.07.2023 se situează înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani.

În sensul acestei concluzii este de observat că, în baza sesizării penale anterior menţionate, s-a format dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, declinat şi mai apoi reunit la dosarul penal iniţial nr. x/2011 instrumentat de DIICOT-Biroul Teritorial Mehedinţi, în care distinct de modalitatea de sesizare în discuţie, au mai existat alte două sesizări din oficiu în cauzele penale conexate 99D/P/2011 şi 55D/P/2012, care au condus la declanşarea activităţii organelor judiciare în procesul penal.

Circumstanţele particulare ale parcursului procedural penal demonstrează că cercetarea penală a fost una de durată, amplă, complexă, în legătură cu o multitudine de fapte şi subiecţi procesuali, iar prin ordonanţa din 30.05.2023 s-a dispus soluţia de clasare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b), c), f), g) din C. proc. pen.. Cu referire la suspectul A., pârât în cauza de faţă, soluţia de clasare s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b), c) ori f), după caz, sub aspectul infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals, spălare de bani, înşelăciune, folosire de acte nereale, folosire de acte falsificate.

Or, reclamantei nu i s-ar putea reproşa inacţiunea sau rămânerea în pasivitate şi, pe cale de consecinţă, nici aplica sancţiunea de drept civil a prescripţiei, de vreme ce aceasta a acţionat pentru realizarea dreptului său într-un cadru specific, sens în care s-a constituit parte civilă în procesul penal în termenul prevăzut de legea procesual-penală, aşteptând, în mod firesc, să se soluţioneze cauza penală şi sub aspectul laturii civile.

Cum însă, odată cu rezolvarea laturii penale nu s-a soluţionat şi latura civilă, dreptul supus prescripţiei a putut fi valorificat numai ulterior, în cadrul acţiunii civile de faţă, întrucât, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, pe toată perioada soluţionării cauzei penale termenul de prescripţie reglementat de art. 3 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu a curs, operând o cauză legală de întrerupere a cursului prescripţiei în sensul art. 16 lit. b) din decret.

Altfel spus, nu-i poate fi imputată reclamantei vreo lipsă de diligenţă în valorificarea dreptului de creanţă disputat în litigiul pendinte, în condiţiile în care conduita acesteia a fost una de conformare la rigorile procedurale specifice activităţii derulate în dosarul penal, prin aceea că a formulat acte procedurale apte juridic să conducă la valorificarea dreptului subiectiv substanţial, iar neatingerea finalităţii urmărite (realizarea creanţei afirmate) este consecinţa modalităţii de soluţionare a acţiunii penale.

De altfel, înţelegerea corectă a normei juridice în discuţie reclamă necesitatea asigurării unui real exerciţiu al dreptului la un proces efectiv, în sensul exigentelor stabilite prin art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în caz contrar ajungându-se în situaţia ca persoana vătămată printr-o infracţiune să se afle în imposibilitate de a beneficia de o procedură judiciară în care să îşi valorifice dreptul la despăgubire, deşi a îndeplinit actul procedural specific, de constituire de parte civilă în procesul penal, fără să-i fie imputabilă în vreun fel durata procedurii penale şi intervenirea unor cauze care determină soluţii de achitare, clasare ori încetare a procesului penal.

Raportat tuturor considerentelor expuse, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra fondului raportului juridic litigios, cercetând dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile a pârâtului pe temeiul invocat de reclamantă şi ţinând seama de reperele de analiză fixate de instanţa de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin reprezentant legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin D.G.R.F.P Craiova - A.J.F.P Mehedinţi, împotriva deciziei nr. 410/2024 din 13 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.