Public parking encroachment on private land: revindication and removal upheld, expropriation defense rejected and appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 iulie 2018 pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, reclamantul A. a solicitat: - obligarea pârâţilor Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti prin Primar şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a suprafeţei de teren ocupată de parcarea amenajată de pârâţi, precum şi de plantaţiile şi amenajările adiacente parcării executate pe terenul proprietatea reclamantului, situat în mun. Bucureşti, str. x, înscris în CF cu nr. x în suprafaţă de 1490 mp din acte (măsurată 1418 mp); -obligarea pârâţilor la desfiinţarea lucrărilor de construcţie a parcării precum şi a plantaţiilor şi amenajărilor adiacente executate pe terenul proprietatea sa şi readucerea suprafeţei de teren la starea iniţială, de teren liber de construcţii, iar, în caz de neexecutare, autorizarea sa să execute lucrările de desfiinţare şi readucere a terenului la starea iniţială, pe cheltuiala pârâţilor; -obligarea pârâţilor să ridice şi să îndepărteze de pe terenul său pământul, molozul şi toate materialele depozitate pe parcursul executării lucrărilor de amenajare a parcării, iar în caz de neexecutare a cerut autorizarea sa să execute aceste lucrări pe cheltuiala pârâţilor; - obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de teren ocupate de parcarea, de plantaţiile şi amenajările adiacente parcării, precum, şi de pământul, molozul şi toate materialele depozitate pe parcursul lucrărilor la parcarea executată pe terenul proprietatea sa, de la data ocupării 30.01.2018 şi până la data readucerii suprafeţei de teren ocupate la starea iniţială, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 16103 din 14 decembrie 2018, Judecătoria Sector 4 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1459 din 21 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârâţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă totală de 276 mp situat în municipiul Bucureşti, str. x, fostă strada x nr. 19, identificat prin raportul de expertiză topografie întocmit de expert B., compus din teren în suprafaţă de 80 mp (S1, puncte de contur 8A, 1B, 2B, 3B, 4B, 6A, 7A, 8A) şi din teren în suprafaţă de 196 mp (ST, puncte de contur A, B, C, D, E, F, 12A, 11A, 10A, 9A, 1B, 2B, 3B, 4B, A).

A obligat pe pârâţi la aducerea terenului la starea iniţială, anterioară ocupării, prin desfiinţarea lucrărilor de construcţie, plantaţie şi amenajări executate de pârâţi pe terenul reclamantului şi la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 32.653 RON, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă teren aferentă perioadei 28.01.2018-28.03.2022, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă în continuare, până la încetarea folosinţei.

A respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect obligarea la ridicarea şi îndepărtarea pământului, molozului şi materialelor depozitate pe parcursul executării lucrărilor.

A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 20.834 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat şi onorarii experţi.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 873A din 18 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Sectorul 4 Bucureşti prin Primar şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1459 din 21 octombrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea intimatului-reclamant A. de acordare a despăgubirilor ivite după darea hotărârii primei instanţe şi de explicitare a pretenţiilor şi au fost obligaţi apelanţii-pârâţi, în solidar, la plata către intimatul-reclamant a sumei de 12 975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 873A din 18 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâţii Sectorul 4 Bucureşti prin primar şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General au declarat recurs.

4.1. Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost în drept întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a încălcat normele de procedură privind rolul judecătorului.

Astfel, raportat la primul capăt de cerere (acţiunea în revendicare), instanţa de apel a stabilit în mod eronat că Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă, reţinând că "proprietarul parcării este Municipiul Bucureşti, în această calitate exercitând, cum corect a reţinut şi prima instanţă, posesia corpore alieno, a întregii construcţii".

Potrivit art. 563 C. civ., "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul." Aşadar, în cadrul acţiunii în revendicare, calitatea procesual activă o are titularul dreptului de proprietate, iar calitatea procesual pasivă o are persoana în a cărei posesie nelegitimă se află bunul pe care reclamantul îl revendică.

Acţiunea în revendicare reprezintă mijlocul prin care se apără dreptul de proprietate privată prin care proprietarul al cărui bun a intrat în stăpânirea nelegitimă a altei persoane urmăreşte să obţină recunoaşterea dreptului său şi să redobândească stăpânirea bunului. Aşadar, scopul acţiunii în revendicare vizează redobândirea bunului şi recunoaşterea dreptului de proprietate asupra acestuia, acţiune ce se poate realiza numai împotriva persoanei care exercită posesia sau este un detentor precar al bunului, o persoană străină faţă de aceste raporturi juridice neputând fi obligată la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului tocmai datorită faptului că nu exercită aceste prerogative asupra bunului.

Astfel cum a arătat pe tot parcursul prezentului litigiu şi cum a fost susţinut şi de către reclamant, Municipiul Bucureşti nu a efectuat nicio lucrare asupra imobilului vizat de prezentul litigiu, amenajarea parcării fiind realizată de către Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, aceasta fiind şi entitatea care administrează parcarea şi care încasează sumele aferente.

Prin urmare, Municipiul Bucureşti nu exercită posesia asupra terenului ce face obiectul litigiului şi cu atât mai mult, nu este nici detentor precar al acestui teren, fiind un terţ faţă de acţiunile invocate în cauză.

Recurentul-pârât apreciază că instanţa de apel realizează o greşită aplicare a acestor prevederi legale, extinzând sfera persoanelor împotriva cărora se poate exercita acţiunea în revendicare şi reţinând în mod incorect faptul că pârâtul Municipiul Bucureşti ar exercita posesia corpore alieno a întregii amenajări.

Câtă vreme Municipiul Bucureşti nu întruneşte nici calitatea de posesor şi nici calitatea de detentor precar al imobilului, în mod evident, nu are calitate procesuală pasivă raportat la acţiunea în revendicare formulată, motiv pentru care hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la acţiunea în revendicare, respectiv art. 563 C. civ.

- În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti raportat la capetele de cerere 2 şi 4 (obligarea la desfiinţarea lucrărilor şi obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă), recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a normelor ce vizează rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Astfel, instanţa de apel a calificat drept accesorii capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtelor la desfiinţarea lucrărilor şi plata contravalorii lipsei de folosinţă, deşi acestea reprezintă veritabile capete de cerere principale, întemeiate pe dispoziţii legale diferite, în materii de sine stătătoare, care nu derivă din capătul de cerere ce vizează acţiunea în revendicare, rezultând astfel o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Primul capăt de cerere ce are ca obiect acţiunea în revendicare, are drept premisă apărarea dreptului de proprietate privată, astfel cum acesta este reglementat de art. 563 C. civ., acţiune în cadrul căreia se analizează existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanelor din litigiu şi se urmăreşte stabilirea persoanei ce este titularul acestui drept real.

Legiuitorul nu a reglementat în cadrul acţiunii în revendicare şi posibilitatea proprietarului de a obliga pe cel de la care pretinde revendicarea bunului la ridicarea unor lucrări efectuate asupra acestuia, pentru o asemenea situaţie fiind instituită o instituţie juridică distinctă, anume accesiunea - art. 566 alin. (9) C. civ.

Faptul că în litigiu reclamantul a înţeles să formuleze drept prim capăt de cerere o solicitare întemeiată pe dispoziţiile legale privind acţiunea în revendicare, nu poate conduce la concluzia că următorul petit decurge din acesta şi că excepţia invocată de către pârât nu va mai fi analizată de către instanţă prin raportare la temeiul de drept ce stă la baza solicitărilor ce vizează ridicarea lucrărilor şi obligarea la plata despăgubirilor ce rezultă din lipsa de folosinţă a imobilului, acestea având la bază o instituţie distinctă, faţă de care instanţa are obligaţia de a analiza în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea sau respingerea sa.

Aşadar, hotărârea recurată este nelegală ca urmare a greşitei aplicări a prevederilor art. 563, art. 566 şi art. 582 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- În continuare, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel, nu numai că a apreciat că petitele 2 şi 4 sunt accesorii primului capăt de cerere, dar nici nu a dat eficienţă prevederilor art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., respectiv art. 224 C. proc. civ., calificarea solicitărilor de la punctele 2 şi 4 din cererea introductivă ca fiind chestiuni accesorii nu a fost supusă discuţiei părţilor, fiind astfel înfrânt principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- În al doilea rând, prin dispoziţiile art. 582 alin. (1) teza întâi C. civ. legiuitorul a instituit o condiţie esenţială în materia accesiunii imobiliare artificiale, respectiv calitatea de autor al lucrărilor în persoana celui în contradictoriu cu care proprietarul terenului poate opta/solicita aplicarea remediilor prevăzute de art. 582 C. civ.. În acest condiţii, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza identitatea dintre persoana chemată în judecată - Municipiul Bucureşti şi Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti - şi cea care deţine calitatea de autor al lucrărilor executate pe imobilul teren, nefiind relevant titularul dreptului de proprietate al terenurilor învecinate cu cel pe care au fost edificate aceste lucrări. Se impune, aşadar, a fi avut în vedere exclusiv autorul lucrărilor, iar nu şi un eventual beneficiar al acestora, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale nu fac trimitere la calitatea de beneficiar al lucrărilor.

În cauză, Sectorul 4 este atât cel care administrează lucrările amenajate, cât şi cel care percepe taxele asupra parcării amenajate. Municipiul Bucureşti nu este autorul lucrărilor contestate de reclamant, astfel cum a susţinut chiar acesta în faţa Tribunalului şi cum au reţinut atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, însă fără a se da efect dispoziţiilor legale aplicabile în această materie. Astfel, Municipiul Bucureşti nu poate fi obligat la suportarea unor consecinţe ce nu derivă din acţiunile sale, respectiv nu poate fi răspunzător pentru lucrările efectuate de o altă entitate.

Instanţa de apel nu a procedat la analiza acestor aspecte şi a respins susţinerile Municipiului Bucureşti cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive, realizând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 582 C. civ. ce precizează în mod clar faptul că proprietarul imobilului poate solicita desfiinţarea lucrărilor autonome realizate pe terenul său în contradictoriu cu autorul acestor lucrări, textul legal nefăcând vreo menţiune cu privire la beneficiarul lucrărilor sau orice altă entitate distinctă de autorul lucrărilor.

Reiterează faptul că acest petit nu este dependent de primul, ce vizează acţiunea în revendicare, iar concluziile cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti trebuie analizate distinct, în raport de temeiul legal ce stă la baza fiecărei solicitări.

- În plus, Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă nici faţă de capătul de cerere privind obligarea la contravaloarea lipsei de folosinţă, acesta derivând din capătul de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 582 C. civ., care indică la alin. (2) posibilitatea obligării autorului lucrărilor la repararea prejudiciilor cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă. Calitatea procesuală pasivă cu privire la acest capăt de cerere este strâns legată de aceleaşi considerente anterior prezentate, respectiv de persoana autor al lucrărilor autonome realizate asupra imobilului Municipiul Bucureşti neavând calitate nici de constructor, nici de titular al autorizaţiei de construire şi nici de beneficiar al lucrării.

Întrucât Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă nici cu privire la acest capăt de cerere, recurentul apreciază că instanţa a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 582 C. civ., fapt ce atrage aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a prezentat în cadrul considerentelor motive contradictorii, realizând o greşită aplicare a normelor de drept material şi depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea unor condiţii suplimentare pentru formularea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile accesiunii imobiliare.

În acest sens, menţionează că la pag. 19, para. 1 din hotărârea recurată se menţionează că "dispoziţiile art. 566 alin. (9) C. civ. din materia acţiunii în revendicare, care trimit la accesiunea imobiliară artificială, respectiv dispoziţiile art. 577 şi urm. C. civ. se referă doar la regulile aplicabile, nu şi la calitatea procesuală, care revine, conform dispoziţiilor din materia revendicării, art. 563 C. civ., posesorului sau celui care îl deţine fără drept."

Rezultă că instanţa de apel a avut în vedere trimiterea pe care legiuitorul o face cu privire la aplicabilitatea instituţiei accesiunii imobiliare în situaţia în care proprietarul imobilului urmăreşte desfiinţarea unor lucrări realizate asupra imobilului său, care instituie condiţii diferite în ceea ce priveşte persoana împotriva căreia proprietarul imobilului se poate îndrepta, însă concluzionează, în mod contradictoriu, în sensul în care apreciază că acţiunea ce decurge din dreptul proprietarului la desfiinţarea lucrărilor şi la despăgubiri nu se poate introduce decât împotriva pârâtului/pârâţilor din acţiunea în revendicare.

Or, câtă vreme instanţa a reţinut faptul că potrivit art. 566 alin. (9) C. civ., în situaţia în care s-au efectuat lucrări noi asupra imobilului devin aplicabile dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare, nu se poate concluziona în sensul în care acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 582 C. civ. se vor introduce împotriva persoanei care deţine calitate procesuală pasivă în materia acţiunii în revendicare, deoarece ar rezulta o contradicţie între aplicabilitatea celor două instituţii de drept.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut că s-ar aplica în privinţa calităţii procesuale dispoziţiile din materia revendicării, respectiv că aceasta se poate exercita împotriva posesorului sau celui care deţine fără drept imobilul. Or, câtă vreme Municipiul Bucureşti nu se încadrează în vreuna dintre aceste situaţii, respingerea excepţiei având la bază un asemenea temei este, de asemenea contradictorie, neputând fi respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deşi Municipiul Bucureşti nu este posesor sau detentor precar al imobilului.

Aparte de contradictorialitatea acestor menţiuni, instanţa de apel a realizat o adăugare a unor condiţii suplimentare pentru iniţierea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile legale privitoare la accesiunea imobiliară, fapt ce excedează atribuţiilor puterii judecătoreşti, câtă vreme legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod distinct cele două instituţii de drept, fără a institui o subordonare a celor două acţiuni judiciare.

Însuşirea concluziei instanţei de apel ar goli de conţinut şi ar face inaplicabile prevederile art. 582 C. civ., care instituie posibilitatea proprietarului unui imobil de a sesiza instanţa de judecată cu o acţiune având ca temei accesiunea imobiliară, fără a fi necesar a formula prin aceeaşi cerere şi o solicitare referitoare la revendicarea imobilului.

Acţiunea ce vizează accesiunea imobiliară, de sine stătătoare, poate fi introdusă de proprietarul unui imobil, fără a fi condiţionată de exercitarea unei acţiuni în revendicare, prin urmare concluzia instanţei de apel este incorectă, fiind realizată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi cu o greşită aplicare a normelor prevăzute de art. 563, art. 566 şi art. 582 C. civ.

- Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 4 şi art. 22 din Legea nr. 255/2010, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.

Prin demararea procedurii de expropriere şi prin declararea de utilitate publică a imobilului teren se are în vedere satisfacerea unui interes general şi anume acela al reîntregirii Parcului Lumea Copiilor şi a edificării în cadrul acestuia a parcului tematic România Parc. În acest context, interesul public trebuie să primeze interesului privat manifestat de către reclamant faţă de lucrările edificate de Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti.

Pretenţiile reclamantului de ridicare a lucrărilor edificate de Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti - manifestare a unui interes privat - nu pot fi de natură a nega lucrările de utilitate publică ce urmează a fi demarate asupra întregului coridor de expropriere. Aceste pretenţii pot fi realizate în cadrul procedurii de expropriere, iar nu pe calea prezentului litigiu, al cărui finalitate este aceea de revendicare a suprafeţei de teren pretins ocupată de lucrările edificate de Sectorul 4, reclamantul neavând deschisă calea revendicării unui bun/parte dintr-un bun inclus în coridorul de expropriere, motiv pentru care petitele 1 şi 2 apar ca fiind inadmisibile.

Recurentul-pârât apreciază că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 şi art. 22 din Legea nr. 255/2010, reţinând faptul că, în cadrul procedurii de expropriere, expropriatul poate contesta cuantumul despăgubirilor doar după ce i se comunică hotărârea de stabilire a acestora şi a notificării intenţiei de expropriere, reţinând astfel că acţiunea în revendicare şi de ridicare a lucrărilor, ce face obiectul litigiului, este admisibilă, eludând cele stabilite prin Decizia nr. 14/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Contrar concluziei exprimate de instanţa de apel, reclamant avea la dispoziţie alte pârghii pentru atingerea scopului său, pretenţiile pe care le ridică cu privire la imobil putând fi realizate în cadrul procedurii de expropriere, iar nu pe calea prezentului litigiu, în cadrul căruia finalitatea este reprezentată de revendicarea suprafeţei de teren pretins ocupată de lucrările edificate de Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti.

Dacă s-ar menţine hotărârile instanţelor de fond, prin care pârâtele au fost obligate la desfiinţarea şi ridicarea lucrărilor de amenajare a parcării şi a celor adiacente, ar fi necesar ca imobilul să rămână în patrimoniul reclamantului, ipoteză imposibilă câtă vreme a fost deja declanşată procedura de expropriere, iar întregul teren urmează a fi trecut în proprietatea municipalităţii prin emiterea deciziei de expropriere.

- Ivocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 1357 C. civ.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuale, instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită a Municipiului Bucureşti este dovedită ca urmare a ocupării fără drept a terenului reclamantului, conform plângerii penale formulate de acesta, iar potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Câtă vreme s-a reţinut fără dubiu că fapta ilicită este reprezentată de încălcarea proprietăţii reclamantului prin extinderea lucrărilor de amenajare a parcării, iar aceste lucrări au fost efectuate de către Sectorul 4, rezultă cu claritate faptul că Municipiul Bucureşti nu se poate face culpabil de această faptă ilicită şi nu îi poate fi imputată conduita unei alte persoane.

Aşadar, instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. care menţionează în mod explicit faptul că cel care cauzează un prejudiciu printr-o faptă ilicită este obligat la repararea acestuia, prin hotărârea pronunţată fiind extinsă această formă de răspundere cu privire la un terţ faţă de autorul lucrărilor ce reprezintă faptă ilicită reţinută în cauză.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Sectorul 4 Bucureşti prin Primar a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care stabilesc că orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Analizând toate circumstanţele cauzei, respectiv situaţia juridică a terenului aflat în procedura exproprierii, recurentul afirmă că acţiunea formulată de reclamant este lipsită de interes şi că, la acest moment, singurul interes al acestuia nu ar putea fi decât acela de a putea intra în posesia despăgubirilor stabilite de expropriator pentru terenul ce face obiectul prezentei cauze. Aceasta întrucât terenul din Bucureşti, str. x, având număr cadastral x, se regăseşte în lista imobilelor afectate de coridorul de expropriere, la poziţia 1 din Anexa nr. 2 la H.C.G.M.B. nr. 406/26.11.2021 privind declanşarea procedurilor de expropriere pentru imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică necesar a fi efectuate în vederea reîntregirii Parcului Lumea Copiilor şi a edificării în cadrul acestuia a parcului tematic România Parc.

Includerea imobilului în coridorul de expropriere serveşte satisfacerii interesului general, respectiv reîntregirea Parcului Lumea Copiilor şi a edificării în cadrul acestuia a parcului tematic România Parc.

Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că procedura de expropriere a fost declanşată şi se află în prima etapă reglementată de Legea nr. 255/2010. Chiar dacă procedura de expropriere nu a fost încă finalizată, rezultă lipsa de interes a promovării capetelor I şi II ale cererii de chemare în judecată, având în vedere că procedura exproprierii se află în curs de derulare, iar finalitatea acesteia este reprezentată chiar de pierderea dreptului de proprietate asupra terenului de către intimat, în conformitate cu prevederile legale.

În ceea ce priveşte al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, apreciază că obligarea pârâtului la desfiinţarea lucrărilor efectuate ar duce la crearea unei situaţii injuste pentru acesta, aducând totodată atingere interesului general, având în vedere că terenul a fost declarat de utilitate publică, fiind în desfăşurare procedura exproprierii.

Prin urmare, recurentul-pârât solicită să constate faptul că instanţa de apel în mod greşit a respins apelurile formulate în cauză, încălcând dispoziţiile procedurale stabilite de legiuitor la art. 35 C. proc. civ., în sensul în care a apreciat că interesul în formularea cererii de chemare în judecată subzistă la momentul judecării cauzei în această etapă procesuală.

- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere normele de drept material stabilite prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv art. 4 din lege care prevede care sunt etapele procedurii de expropriere.

În cauză, procedura de expropriere se află în prima etapă reglementată de lege, în sensul în care au fost aprobaţi indicatorii tehnico-economici ai lucrărilor de interes local, operând inclusiv transferul dreptului de proprietate, în sensul în care a fost satisfăcut interesul general prin efectuarea lucrărilor de interes public, în cauză fiind realizate două dintre cele patru etape ale procedurii de expropriere.

În cazul procedurii de expropriere, legiuitorul a prevăzut prin dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 doar posibilitatea contestării aspectelor referitoare la despăgubirile acordate nu şi cu privire la chestiuni ce ţin de interesul public al efectuării lucrărilor, astfel încât reclamantul ar fi trebuit să formuleze o acţiune prin care să solicite instanţei obligarea expropriatorului la consemnarea sumelor la dispoziţia sa şi să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor conform dispoziţiilor Legii nr. 255/2010.

Prin Decizia nr. 14/08.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri.

Totodată, se reţine că lipsa hotărârii de stabilire a despăgubirii, la care se face referire în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, echivalează cu refuzul expropriatorului/comisiei de a-şi îndeplini obligaţiile reglementate de această lege, iar un asemenea refuz nu poate să rămână necenzurat pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţelor competente.

Referitor la obligarea apelantului la plata prejudiciului determinat de lipsa de folosinţă a imobilului, recurentul-pârât apreciază că reclamantul avea posibilitatea şi ar fi trebuit să îl solicite prin aceeaşi acţiune prin care solicita şi obligarea expropriatorului la finalizarea procedurii de expropriere. În concluzie solicită admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, respectiv admiterea cererii de recurs, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi, totodată, să se constate inadmisibilitatea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurentul nu a invocat în faţa instanţelor de fond excepţia lipsei de interes.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. La 28 martie 2025 recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General a formulat punct de vedere la raport, arătând că apreciază întemeiate concluziile prezentate în raport, iar prin încheierea din 6 mai 2025, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtul Sectorul 4 Bucureşti prin Primar şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 873 A din 18 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

A fixat termen de judecată la 16 septembrie 2025, complet C5 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie prezentate. Întrucât motivele recursului declarat de Sectorul 4 sunt similare cu cele ale Municipiului Bucureşti, regăsite la secţiunea "C" a memoriului acestuia din urmă, examinarea lor în limita acestei părţi se va face printr-o analiză comună.

a) Motivele pe care se sprijină recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti sunt nefondate.

- Contestând legalitatea dezlegării instanţelor de fond asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul de cerere în revendicarea terenului reclamantului, acest recurent a susţinut, în esenţă, că întrucât nu exercită posesia terenului ce face obiectul litigiului şi nu este nici detentor precar al acestuia, nu se putea reţine legitimarea sa în proces întrucât are poziţia unui terţ faţă de situaţia creată şi faţă de pretenţiile exhibate de reclamant. Pentru acest motiv, a susţinut o primă critică de aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la acţiunea în revendicare, respectiv art. 563 C. civ.

Critica este nefondată, aceasta neputând fi primită câtă vreme a rezultat din datele de fapt ale cauzei că terenul aflat în litigiu, ce aparţine reclamantului, se învecinează cu cel al Municipiului Bucureşti, care a fost dat spre administrare Sectorului 4 (în baza HCGMB nr. 403/2016) şi care a amenajat pe acesta o parcare publică, terenul reclamantului fiind afectat atât prin lucrările de amenajare, cât şi prin extinderea parcării construite peste limita de proprietate aparţinând recurentului municipiu.

Împrejurarea că între Municipiul Bucureşti şi Sectorul 4 a intervenit un act de dare în administrare a terenului învecinat celui în litigiu, proprietatea intimatului-reclamant, ori că acţiunile de amenajare a parcării aparţin celuilalt pârât (sectorul 4) nu înlătură calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti în acţiunea în revendicarea terenului reclamantului, ocupat în circumstanţele mai sus precizate, sub motivul că acesta nu este posesor ori detentor al terenului ocupat.

Fiind vorba despre o acţiune în care se dispută dreptul de proprietate, de bună seamă că titularul dreptului justifică deplin calitate procesuală pasivă întrucât, în primul rând, în raport cu el trebuie fixate marjele/limitele dreptului său de proprietate şi cele ale exerciţiului posesiei, după cum corect au stabilit instanţele de fond, fiind nefondate susţinerile acestui recurent privitoare la greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 563 C. civ.

In plus, aşa după cum pertinent au reţinut ambele instanţe de fond, actul de dare în administrare intervenit între Municipiul Bucureşti şi Sectorul 4, departe de a justifica lipsa calităţii procesuale pasive a celui dintâi pârât în acţiunea în revendicare, relevă faptul că această entitate exercită o posesie corprore alieno asupra terenului amenajat în prezent ca parcare publică deoarece Sectorul 4 exercită un drept de administrare în numele Municipiului Bucureşti.

- Dezlegarea asupra lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti a fost contestată de acesta şi în raport de capetele de cerere 2 şi 4 ale acţiunii, privitoare la obligarea pârâţilor la desfiinţarea lucrărilor şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă.

Prealabil însă, criticile recurentului au vizat greşita calificare a acestor capete de cerere ca fiind accesorii, nesupunerea acestei calificări dezbaterii contradictorii a părţilor, încălcarea principiului contradictorialităţii şi greşita aplicare a normelor ce vizează rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Aceste critici sunt nefondate, neputând fi reţinute.

Faptul că cererile în obligarea pârâtelor la desfiinţarea lucrărilor şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă au temeiuri legale diferite faţă de cererea în revendicarea terenului ori că ţin de materii diferite, nu constituie un argument care demonstrează caracterul lor de cereri principale, de natură să contrazică caracterul accesoriu al acestor pretenţii în arhitectura litigiului, întrucât nu acesta este criteriul legal de ierarhizare în cereri principale şi cereri accesorii.

Potrivit art. 30 alin. (4) C. proc. civ., cererile accesorii sunt acele cereri a căror soartă/rezolvare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.

Aşadar, nu temeiul juridic al diverselor cereri formulate în proces dă criteriul de partajare a acestora în cereri principale şi accesorii, după cum aceste temeiuri ar fi comune (identice) ori diferite - fiind şi greu de imaginat ca pretenţii diferite, din punct de vedere al obiectului şi finalităţii lor, cum sunt cele în discuţie, să poată avea un temei juridic identic, pentru a funcţiona criteriul de partajare în cheia indicată de recurent -, ci raportul de determinare şi de influenţare a rezolvării care există între acestea, fiind în mod evident aflate într-un raport de accesorietate cererile de obligare la desfiinţarea lucrărilor care ocupă terenul reclamantului şi la plata lipsei de folosinţă, în raport cu cererea în revendicarea terenului ocupat abuziv întrucât este limpede că rezolvarea lor este influenţată de modul de rezolvare a celei din urmă pretenţii menţionate (în revendicare).

Prin urmare, toate aceste capete de cerere se află într-un raport de cerere principală (în revendicare)/cereri accesorii (în desfiinţarea lucrărilor amplasate pe terenul reclamantului şi în plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestuia), nu ca urmare a unei calificări date lor de către instanţa de judecată, ci pentru că în acest mod a fost construită, în virtutea principiului disponibilităţii, cererea de chemare în judecată şi pentru că rezolvarea primeia influenţează soarta celorlalte două. Nu este, deci, vorba despre o greşită calificare atribuită capetelor de cerere de către instanţa de apel, cum eronat critică recurentul-pârât.

Astfel stând lucrurile, instanţa de apel nici nu putea fi ţinută, după cum lipsit de temei critică recurentul-pârât, de a pune în discuţie vreo calificare a capetelor de cerere regăsite în acţiunea dedusă judecăţii. Cum această calificare decurge din natura pretenţiilor şi din logica măsurilor solicitate, iar nu prin atribuirea ei de către instanţă, dezbaterea contradictorie cerută de către recurentul-pârât nici nu era necesară.

De altfel, toate aceste critici relevă susţinerea lor omisso medio, întrucât orice dezbatere despre cadrul procesual al judecăţii trebuia realizată în faţa primei instanţe iar nu prin activitatea instanţei de apel, care înfăptuieşte o judecată în controlul judiciar devolutiv.

Se observă însă că, în mod eronat, recurentul critică sub acest aspect activitatea instanţei de apel, prima căreia, eventual, ar fi trebuit să îi deducă critici legate de cadrul procesual/calificarea cererilor formulate în proces (aspecte care însă nu se regăsesc în apelul formulat de această parte), cu atât mai mult cu cât judecata realizată în primă instanţă a tratat capetele de cerere ale acţiunii ca aflându-se în acelaşi raport de dependenţă unele faţă de celelalte.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Pentru aceste motive nu vor putea fi primite criticile recurentului-pârât întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ., privitoare la lipsa contradictorialităţii, greşita calificare a capelelor de cerere, greşita aplicare a normelor ce vizează rolul judecătorului în aflarea adevărului, acestea fiind vădit nefondate şi susţinute cu încălcarea regulilor procedurale mai sus menţionate.

În continuare, împrejurarea că încălcarea proprietăţii reclamantului a avut loc prin extinderea pe seama sa a parcării amenajate de către Sectorul 4 pe terenul învecinat care aparţine Municipiului Bucureşti, justifică deopotrivă calitatea procesuală pasivă a acestui subiect şi cât priveşte judecarea capetelor de cerere accesorii relative la desfiinţarea lucrărilor ce ocupă terenul reclamantului şi la plata lipsei de folosinţă.

Litigiul de faţă nu este decât în mod rezidual unul de desocotire între proprietarul terenului şi autorul unei lucrări autonome cu caracter durabil executate asupra acestuia, pentru a putea fi tranşat, fie şi sub aspectul chestiunii calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, pe tărâmul dispoziţiilor prevăzute de art. 582 C. proc. civ., cum critică acesta cu ignorarea particularităţilor cauzei. Cauza de faţă presupune, în mod esenţial, restabilirea dreptului de proprietate încălcat (cel al reclamantului), apărarea acestuia prin obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului ocupat, dar şi readucerea sa în starea iniţială, anterioară ocupării, prin desfiinţarea lucariilor de construcţie, plantaţie şi amenajări specifice unei parcări, elemente care, prin încorporare, au devenit proprietatea titularului fondului învecinat (Municipiul Bucureşti).

Faptul că exercitarea atributelor dreptului de proprietate este scindată între Municipiul Bucureşti şi Sectorul 4, căruia primul i-a atribuit un drept de administrare asupra terenului proprietatea sa, nu absolvă de răspundere juridică şi nu lipseşte de calitate procesuală pasivă Municipiul Bucureşti în litigiul de faţă în privinţa tuturor capetelor de cerere, câtă vreme încălcarea atât de gravă a dreptului de proprietate a reclamantului este consecinţa unui exerciţiu al dreptului de administrare în afara ori peste limitele dreptului conferit, date de înseşi limitele dreptului de proprietate ce aparţine Municipiului Bucureşti. Or, repararea încălcărilor ce au decurs din atare situaţie şi readucerea dreptului încălcat în situaţia anterioară, cu toate măsurile pe care le presupune, justifică legitimarea procesuală în proces atât a titularului dreptului de administrare exercitat abuziv, autor al lucrării de construcţie şi amenajare a parcării publice, dar, deopotrivă, şi a titularului dreptului de proprietate asupra fondului învecinat, proprietatea reclamantului, devenit proprietar al elementelor de construcţie prin încorporare.

Aşadar, cele două elemente specifice litigiului, semnalate ca atare de instanţele de fond, respectiv posesia corpore alieno pe care o exercită Municipiul Bucureşti asupra terenului proprietatea sa şi dobândirea de către acesta a proprietăţii elementelor de construcţie specifice amenajării parcării publice, prin încorporarea lor, sunt cele care justifică în cauză calitatea procesuală pasivă a acestui subiect, pe capetele de cerere accesorii ale acţiunii, independent de aspectul necontestat, stabilit pe baza probatoriilor, anume că Sectorul 4 este autorul lucrării de amenajare a parcării publice.

Aceste elemente de specificitate fac neglijabil argumentul de nelegalitate a soluţiei respingerii acestei excepţii de către instanţa de apel, susţinut de recurent cu trimitere la conţinutul art. 582 C. proc. civ. şi la indicarea ca autor al lucrării a Sectorului 4, cel ce a fost autorizat pentru executarea acesteia.

Pentru aceste considerente, critica recurentului-pârât întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la norma art. 582 C. proc. civ., va fi înlăturată ca nefondată.

- În aceeaşi idee, nu este nici contradictorie şi nici rezultatul depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti - după cum fără temei critică recurentul-pârât - afirmaţia instanţei de apel care, înlăturând-i argumentul privitor la lipsa calităţii sale procesuale pasive pe capetele de cerere accesorii ale acţiunii, sprijinit pe conţinutul art. 582 C. proc. civ., a reţinut că nu aceste dispoziţii legale rezolvă în speţă chestiunea calităţii procesuale pasive, ci acelea din materia revendicării (art. 563 C. civ.) care îl indică în acest sens pe posesorul sau detentorul fără drept al terenului în litigiu. Astfel, efectele admiterii acţiunii în revendicare, reglementate de art. 566 C. civ., printre care şi dreptul proprietarului la desfiinţarea lucrării şi la plata de despăgubiri, nu se pot produce decât asupra pârâtului/pârâţilor din acţiunea în revendicare. Concluzia instanţei de apel este corectă şi în acord cu conţinutul complex al raportului juridic conflictual dedus prezentei judecăţi, întrucât ţine seama de particularităţile cauzei, în timp ce prevederile art. 582 C. civ. ar putea singure prezenta relevanţă într-o eventuală desocotire între cei doi pârâţi în legătură pe costul elementelor de construcţie şi amenajări executate pe terenul proprietatea Municipiului Bucureşti.

Câtă vreme, urmare a amenajărilor executate pe întreaga suprafaţă a terenului proprietatea Municipiului Bucureşti, consecinţa a fost aceea a depăşirii limitelor acestei proprietăţi şi extinderea sa asupra proprietăţii învecinate aparţinând reclamantului, recurentul-pârât nu-şi poate invoca cu succes lipsa calităţii procesuale pasive nici în acţiunea în revendicarea terenului astfel ocupat şi nici în soluţionarea capetelor accesorii acesteia, menite să asigure repararea prejudiciului şi restabilirea completă a situaţiei de fapt şi a celei juridice a dreptului încălcat. Doar justificarea că mutarea limitelor proprietăţii sale asupra terenului vecin şi amplasarea pe acesta a elementelor de construcţii amenajate pe propriul teren nu constituie fapta proprie, ci aceea a titularului dreptului de administrare pe care l-a transmis, nu este suficientă deoarece recurentul-pârât poartă o răspundere în legătură cu actele juridice realizate în legătură cu proprietatea sa (transmiterea dreptului de administrare asupra terenului) care au produs consecinţele mai sus expuse în legătură cu proprietatea învecinată.

Explicaţiile şi demonstraţiile regăsite la pct. 55-57 ale memoriului de recurs sunt, din acest motiv nerelevante, ele neţinând cont tocmai de particularitatea componentei principale a litigiului, care este aceea a acţiunii în revendicare.

- Capitolul "C" al acestui memoriu de recurs dezvoltă critici de nelegalitate similare cu ale recurent-pârât Sectorul 4, în legătură cu greşita soluţionare în apel a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, faţă de iniţierea procedurii de expropriere a întregului teren deţinut de reclamant, astfel cum atestă existenţa HCGMB nr. 406/26.11.2021, motiv pentru care acestora li se va răspunde într-o analiză comună.

Astfel, într-o expunere amplă a argumentelor lor, cărora instanţa de apel le-a răspuns în mod complet şi legal, cei doi recurenţ-pârâţi au reiterat critici vizând lipsa de interes a reclamantului în susţinerea şi rezolvarea finală a acţiunii sale, considerând că singurul său interes ar putea fi acela al intrării în posesia despăgubirilor stabilite de expropriator, prevalenţa interesului public asupra interesului privat manifestat de reclamant faţă de lucrările edificate de Sectorul 4, existenţa singurului cadru legal al exproprierii (Legea nr. 255/2010) în care pot fi rezolvate pretenţiile acestuia, inexistenţa la dispoziţia sa a acţiunii în revendicarea terenului afectat de amenajarea parcării pentru motivul că a fost inclus în coridorul de expropriere.

Aceste multe susţineri nu au fost sprijinite însă decât pe acelaşi unic document care a permis pârâţilor să formuleze apărări în proces în legătură cu o cauză de expropriere, respectiv HCGMB nr. 406/26.11.2021, de aprobare a declanşării procedurilor de expropriere pentru imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "întregirea Parcului Lumea Copiilor", între care s-ar afla şi cel al reclamantului, nefiind parcursă nicio altă etapă a afirmatei exproprieri şi care se regăseşte în acelaşi stadiu incipient din anul 2021 (aşadar de 4 ani), semnalat ca atare şi prin decizia recurată.

Separat de împrejurarea că emiterea HCGMB nr. 406/26.11.2021, care a făcut posibilă o discuţie despre expropriere în cauză, a fost adoptată la trei ani de zile ulterior demarării lucrărilor de amenajare a parcării publice, cu consecinţa ocupării şi integrării în aceasta a celor două suprafeţe din proprietatea reclamantului, individualizate prin raportul de expertiză administrat în dosarul de fond, se reţine, în acord cu art. 7 şi 8 din Legea nr. 255/2010, că după aprobarea indicatorilor tehnico-economici, expropriatorul are obligaţia consemnării sumelor individuale la dispoziţia proprietarilor de imobile, a afişării listei imobilelor ce urmează să fie expropriate şi a notificării intenţiei de expropriere a imobilelor, proprietarilor acestora. Mai departe, potrivit art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, transferul forţat al dreptului de proprietate asupra terenurilor exproprietare are loc în etapa a III-a a exproprierii, la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor individuale stabilite cu titlu de plată a despăgubirii.

Or, cum aceste etape ale exproprierii nu au fost atinse/parcurse în legătură cu terenul ce aparţine reclamantului, nu pot fi văzute decât ca nefondate criticile recurenţilor care invocă lipsa lui de interes al intimatului-reclamant în a acţiona pe cale prezentului demers litigios şi inabilitatea legală a acestuia de a dispune de o acţiune în revendicare şi în despăgubiri ori în readucerea terenului la starea iniţială, când unica acţiune ce i-ar fi deschisă ar fi aceea în cadrul procedurii de expropriere, a contestării despăgubirilor ori în obţinerea acestora. Tot astfel, doar lipsit total de acoperire în dispoziţiile legii şi în datele de fapt ale cauzei, aşa cu au fost ele stabilite în evaluarea instanţelor de fond, susţine recurentul Sectorul 4 că, în speţă, ar fi operat inclusiv transferul dreptului de proprietate "în sensul în care a fost satisfăcut interesul general prin efectuarea lucrărilor de interes public", suţinere de altfel confuză şi contrazisă chiar de următoarele sale afirmaţii, prin care adaugă faptul că ar fi fost parcurse doar două din cele patru etape ale exproprierii.

Cât timp calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate asupra terenului litigios exista la data promovării acţiunii pendinte şi cum aceasta s-a menţinut neschimbată pe durata prezentului litigiu, nu există niciun argument legal de a susţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare şi a cererilor accesoriile acesteia ori de a conchide că, în această calitate, reclamantul nu avea deschisă calea unei acţiuni în apărarea şi restabilirea integrităţii dreptului său de proprietate ce a fost încălcat.

De altfel înţelegerea profund greşită a situaţiei dreptului reclamantului e relevantă de argumentul prin care Municipiul Bucureşti susţine că stadiul incipient în care a rămas procedura exproprierii nu este relevant în datele litigiului, esenţial fiind că terenul reclamantului a fost declarat de utilitate publică, fiind parte a coridorului de expropriere stabilit prin HCGMB nr. 406/26.11.2021. Iar neparcurgerea celorlalte etape ale exproprierii, între care şi plata despăgubirii (care, conform Legii nr. 255/2010, alături de emiterea actului administrativ de expropriere, marchează transferul forţat al dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator), are pentru acest recurent semnificaţia că intimatul-reclamant poate doar promova o acţiune pentru obţinerea acestora. Pentru Sectorul 4, cum s-a arătat, percepţia asupra situaţiei este că, deşi nu au fost parcurse integral etapele exproprierii, ci doar primele două (potrivit susţinerii sale), transferul dreptului de proprietate ar fi operat prin satisfacerea interesului general realizat prin efectuarea lucrărilor de interes public, afirmaţie care este cu totul străină de dispoziţiile Legii nr. 255/2010 care reglementează etapele exproprierii şi condiţiile transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii.

Or, în mod evident, situaţia legală nu este aceasta întrucât simpla declarare a utilităţii publice, neurmată de parcurgerea celorlalte etape legale ale exproprierii descrise în cuprinsul Legii nr. 255/2010, nu are o valoare mai mare decât anunţarea unei intenţii de expropriere, lipsită de consecinţe juridice cât priveşte regimul proprietăţii bunurilor vizate de o atare măsură.

Simpla anunţare a intenţiei de expropriere nici nu legitimează pe expropriator de a dispune de bunurile pentru care şi-a anunţat o atare intenţie şi nici nu lipseşte pe titularii dreptului de proprietate asupra acestora de instrumentele de protecţie necesare garantării dreptului lor de proprietate. Cel puţin, nu sub regimul constituţional actual, în care dreptul de proprietate este garantat (art. 44 alin. (1) din Constituţie) şi în care nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (art. 44 alin. (3) din legea fundamentală). Or, sub niciun argument, niciunul dintre recurenţii-pârâţi nu a explicat, atunci când au criticat respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, cum ar putea echivala unei exproprieri a terenului reclamantului (doar) adoptarea HCGMB nr. 406/26.11.2021.

Sunt, de asemenea, străine cauzei argumentele ambilor recurenţi-pârâţi sprijinite pe dezlegările deciziei de recurs în interesul legii nr. 14/2019 a ÎCCJ, a cărei incedenţă nu poate fi reţinută în prezenta cauză dat fiind că prin aceasta a fost unificată o jurisprudenţă divergentă a instanţelor în privinţa admisibilităţii contestaţiilor introduse de proprietarii expropriaţi în temeiul Legii nr. 255/2010, având ca obiect contestarea despăgubirilor estimate de expropriator în etapa administrativă. Dezlegările obligatorii ale acestei decizii de recurs în interesul legii au ca premisă o interpretare şi aplicare unitară a prevederilor art. 22 ale Legii 255/2010, care reglementează asupra dreptului expropriatului care, nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute de art. 19, se poate adresa instanţei judecătoreşti, în termenul general de prescripţie care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Simpla enunţare a problemei de drept asupra căreia s-a dat o dezlegare obligatorie prin decizia amintită şi a textului de lege supus interpretării în vederea unei aplicări uniforme a legii, relevă, fără a necesita explicaţii suplimentare, lipsa de incidenţă a deciziei nr. 14/2019 în rezolvarea oricăror aspecte legate de soluţionarea cauzei pendinte, premisele acesteia nefiind întrunite în litigiul de faţă, astfel cum s-a explicat în cele de mai sus.

Tot astfel, deşi acuză crearea unei situaţii injuste prin menţinerea soluţiei obligării lor la desfiinţarea lucrărilor de construcţie, plantaţie şi amenajări adiacente, recurenţii-pârâţi nu arată care ar fi justificările pentru care reclamantul ar trebui să suporte o atât de îndelungată şi inutilă tulburare în dreptul său de proprietate, câtă vreme aceeaşi parcare publică putea fi la fel de bine amenajată şi fără încălcarea dreptului său, respectiv prin executarea sa în limitele dreptului de proprietate asupra terenului ce aparţine Municipiului Bucureşti.

În considerarea tuturor acestor motive, având în vedere că nu sunt temeiuri de a reţine incidenţa motivelor de recurs invocate de cei doi recurenţi-pârâţi, fie cu trimitere la motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, în raport de care s-a invocat nefondat o încălcare a prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., fie cu trimitere la motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de care s-a susţinut fără temei o încălcare a prevederilor art. 4 şi 22 din Legea nr. 255/2010, Înalta Curte apreciază ca nefondate recursul declarat de pârâtul Sectorul 4 şi motivele recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, alocate susţinerii acestor critici.

- În sfârşit, în raport cu argumentele pentru care au fost înlăturate ca nefondate criticile recurentului-pârât Municipiul Bucureşti privitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive, nu vor putea fi primite nici acelea întemeiate pe prevederile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a invocat o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. întrucât Sectorul 4 este, în speţă, autorul lucărilor de amenajare a parcării, văzută ca fapta ilicită care a stat la baza încălcării dreptului de proprietate privată ce aparţine reclamantului.

Cât priveşte angajarea răspunderii recurentului-pârât Municipiul Bucureşti, sunt relevante considerentele care explică conţinutul complex al raportului juridic litigios dedus judecăţii, prin capătul de cerere principal, în revendicarea terenului ocupat din proprietatea intimatului-reclamant, şi prin capetele de cerere accesorii, având ca obiect readucerea terenului revendicat la starea iniţială şi plata lipsei de folosinţă pentru ocuparea acestuia; de asemenea, sunt relevante explicaţiile în considerarea cărora s-a reţinut calitatea procesuală pasivă în cauză a acestui recurent-pârât, aşa cum au fost ele arătate şi prin hotărârile instanţelor de fond, respectiv posesia corpore alieno exercitată de proprietarul terenului şi dobândirea în proprietatea sa, prin încorporare, a lucrărilor de amenjare a parcării, care au acaparat şi indisponibilizat practic terenul reclamantului, lipsindu-l de folosinţa acestuia.

b) Pentru argumentele expuse anterior, în analiza motivelor recursului declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti şi care au fost subsumate punctului "C" al memoriului său, identice în conţinut cu motivele susţinute prin memoriul recurentului-pârât Sectorul 4 - chiar dacă acestea din urmă au fost structurate şi încadrate diferit, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., observându-se că au avut o bază comună a susţinerilor critice - Înalta Curte a concluzionat asupra caracterului lor nefondat într-o analiză comună a acestora.

În considerarea acestor motive, ambele recursuri formulate în cauză vor fi respinse ca nefondate, iar în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii la plata sumei de 10.000 RON către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat a cărui plată a fost dovedită cu chitanţele de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii - pârâţi Sectorul 4 Bucureşti prin Primar şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 873 A din 18 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Obligă pe recurenţii-pârâţi Sectorul 4 Bucureşti - prin Primar şi Municipiul Bucureşti - prin Primarul General la plata sumei de 10.000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.