State liability for moral damages from 24-hour detention: nullity of cassation appeals lacking specific legal critiques under Art. 488 CPC

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2025

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia civilă şi de contencios administrativ, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat: să se constate că reţinerea de 24 de ore, începând cu orele 02:20, stabilită prin ordonanţa din 19 august 2021 în dosarul nr. x/2021 a IPJ Constanta, este nelegală; obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 de RON, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin reţinerea sa ilegală.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia civilă şi de contencios administrativ

Prin sentinţa nr. 92 din 6 februarie 2024, Tribunalul Neamţ, secţia civilă şi de contencios administrativ, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 4.000 RON, cu titlu de daune morale; a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă

Prin decizia nr. 513 din 25 septembrie 2024, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de la 25 octombrie 2024, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis excepţia tardivităţii apelului formulat de reclamant şi, în consecinţă, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 92 din 6 februarie 2024, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în dosarul x/2022, ca fiind tardiv; a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că obligaţia pârâtului de plată a daunelor morale vizează suma de 2.000 RON în loc de 4.000 RON; a menţinut celelalte dispoziţii care nu sunt contrare deciziei.

Prin încheierea din 25 octombrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis sesizarea având ca obiect îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 513, pronunţată la data de 25.09.2024, în sensul menţionării căii de atac, respectiv "Cu drept de a formula recurs, în termen de 30 de zile, începând cu data comunicării hotărârii".

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 513 din 25 septembrie 2024, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de la 25 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, au formulat recurs reclamantul A. şi pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român.

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A. solicită a se observa greşita încadrare a obiectului cauzei ca fiind pretenţii, iar nu reparare prejudicii erori judiciare, în temeiul art. 539 şi al art. 5 paragraful 5 din CEDO, precum şi menţiunea "Definitivă" din cuprinsul deciziei atacate.

Arată că hotărârea atacată cuprinde, majoritar, motivele pentru care daunele solicitate pot fi acordate, ca răspuns la motivele de apel ale pârâtului.

Susţine că, în mod eronat, a fost admisă excepţia tardivităţii apelului său, întrucât a formulat cerere de repunere în termen, fiind dovedit motivul întârzierii depunerii căii de atac.

Afirmă că instanţa de prim control judiciar nu a răspuns motivelor sale de apel, neargumentând de ce suma derizorie acordată de instanţa de fond ar fi suficientă pentru a acoperi prejudiciul său moral.

Apreciază că nu poate fi considerată o motivare legală a respingerii apelului reclamantului fraza succintă prin care instanţa de apel conchide că durata privării de libertate a fost extrem de scurtă, iar reclamantul nu este o persoană publică, şi, prin urmare, suma derizorie de 2000 RON ar satisface principiul echităţii. Susţine că această motivare tinde să minimizeze impactul măsurii arestării asupra reclamantului, contrar probelor administrate în faţa instanţei de fond.

Recurentul mai susţine şi încălcarea normelor de drept material constând în dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. şi ale art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi a jurisprudenţei CEDO în materie.

Afirmă că, sub aspectul prejudiciului material şi moral, răspunderea statului este o răspundere legală, necondiţionată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nicio restricţie sau distincţie în raport cu natura sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se află în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO.

Susţine că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Învederează că, potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material şi moral.

Recurentul afirmă că, atunci când se examinează cererea de compensaţii, autorităţile naţionale sunt obligate să interpreteze şi să aplice dreptul naţional în spiritul art. 5 din CEDO şi fără un formalism excesiv.

Cu referire la jurisprudenţa instanţelor naţionale, arată că pentru o situaţie similară au fost acordate despăgubiri între 20.000 RON şi 30.000 RON, iar reclamantul nu avea obligaţia să probeze în faţa instanţei de apel jurisprudenţa europeană şi naţională, fiind obligaţia magistratului să le cunoască. Astfel, considerentul instanţei de apel vizând lipsa de dovezi cu privire la practica instanţelor în materie nu poate reprezenta o motivare validă din punct de vedere logico-juridic, temei al respingerii cererii de apel a reclamantului.

Prin recursul formulat, neîntemeiat în drept, pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român, învederează că, potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., nu şi cele ale art. (9) alin. (5) din acelaşi cod, ce au un conţinut identic.

Susţine că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii din momentul publicării, însă instanţa de judecată, în baza principiului rolului activ, prevăzut de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., trebuie să analizeze cauza sub toate aspectele. Întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. nu au fost declarate neconstituţionale, trebuie avut în vedere că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a statuat că în materie penală există răspundere civilă obiectivă pentru eroare judiciară, săvârşită în condiţiile art. 538 şi art. 539 C. proc. pen., noţiunea de eroare judiciară, astfel cum a fost normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, fiind o noţiune autonomă care trebuie interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei.

Afirmă că în aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale s-a reţinut că noţiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi că sfera noţiunii de eroare judiciară acoperă atât dispoziţiile art. 538, cât şi pe cele ale art. 539 C. proc. pen.

Întrucât Constituţia reprezintă cel mai important izvor de drept, iar sintagma "în condiţiile legii", folosită de dispoziţiile art. 52 alin. (3) fraza a doua, lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procesuale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat, s-a apreciat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 nu dă dreptul reclamantului la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.

Cu referire la jurisprudenţa CEDO, arată că instanţa de contencios european a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei.

Arată că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, să nu fie considerată nelegală. Bănuiala plauzibilă de a fi săvârşit o infracţiune, de care se ţine seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluţia pronunţată, ci semnifică existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că este plauzibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea.

Susţine că dreptul la libertate şi la siguranţă, prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut, însăşi Convenţia reglementând situaţiile de excepţie, legitime, legale şi obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaşte anumite limitări. Reglementarea situaţiilor de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul art. 5, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenţie. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care, în speţă, au fost respectate, acestea fiind reglementate în dreptul intern, respectiv C. proc. pen.

Afirmă că susţinerile reclamantului, potrivit cărora măsurile dispuse împotriva sa au fost de natură să îi aducă grave prejudicii, fizice şi psihice, în plan personal, familial şi social, nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă, deşi îi incumba sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ.

Recurentul arată că este nerezonabil cuantumul daunelor solicitate de reclamant şi, cu referire la decizii de speţă ale instanţei supreme, învederează că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită. Stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză, ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi echităţii, iar, în speţă, suma de 2000 RON pentru care instanţa de apel a admis, în parte, apelul reclamantului apare ca fiind excesivă.

Referitor la soluţia vizând cheltuielile de judecată, invocă dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., învederând că partea care a pierdut procesul trebuie să se afle în culpă procesuală, iar partea care solicită cheltuielile de judecată trebuie să fi câştigat, în mod irevocabil, procesul, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Mai susţine că instanţa trebuie să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. care impun stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport cu gradul de complexitate al speţei şi efortul concret al avocatului, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 401/2005. Totodată, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată că rambursarea cheltuielilor de judecată urmează a se face în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată la data de 12 iunie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursurilor.

La termenul stabilit, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii ambelor recursuri declarate împotriva deciziei nr. 513 din 25 septembrie 2024, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de la 25 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, şi a reţinut cauza în pronunţare asupra acestei excepţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile, în raport cu excepţia nulităţii, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Dispoziţiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor, iar dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din acelaşi act normativ reglementează, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalităţii hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte, raportându-se la normele legale anterior evocate, constată că este nul, pentru argumentele pe care le va expune în continuare.

Recurentul pretinde nelegalitatea deciziei recurate cu privire la soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii apelului, susţinând că a formulat cerere de repunere în termen, iar motivul întârzierii depunerii căii de atac a fost dovedit.

Înalta Curte reţine că nu au fost formulate astfel critici de nelegalitate care să vizeze soluţia pronunţată asupra apelului reclamantului, nefiind expuse argumentele pentru care instanţa de apel ar fi reţinut, cu încălcarea normelor de procedură, în opinia recurentului, nerespectarea termenului imperativ de apel, în raport cu data comunicării hotărârii atacate şi data formulării căii de atac.

A motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel, neputându-se limita la invocarea unui aspect de temeinicie vizând aprecierea instanţei de apel asupra circumstanţelor invocate de apelant ca fiind impedimente pentru depunerea cererii de apel în termen procedural.

Nici susţinerile potrivit cărora instanţa de apel nu a răspuns motivelor sale de apel, întrucât nu a argumentat de ce suma derizorie acordată în primă instanţă ar fi suficientă pentru a acoperi prejudiciul său moral, nu pot declanşa controlul judiciar de legalitate specific instanţei de recurs, deoarece nu îşi regăsesc corespondent în soluţia şi motivarea instanţei de apel care, astfel cum s-a reţinut anterior, a respins apelul declarat de reclamant, ca tardiv.

Instanţa de recurs constată în acest sens că se invocă formal încălcarea dispoziţiilor de drept substanţial prevăzute de art. 540 C. proc. pen., a dispoziţiilor art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei CEDO în materie, întrucât, deşi recurentul susţine că decizia atacată este nelegală, sub acest aspect, omite să se raporteze, în concret, la dezlegările instanţei de apel.

Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, criticile de recurs nu pot consta într-o susţinere formală a încălcării normelor de drept material şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european, întrucât condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor imputate instanţei.

Astfel, în condiţiile în care alegaţiile recurentului nu se grefează pe dezlegările instanţei de prim control judiciar, partea expunând doar aspecte teoretice şi de ordin general vizând răspunderea statului pentru repararea prejudiciului moral, şi în lipsa unor argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a normelor de drept material incidente în cauză şi a jurisprudenţei CEDO în materie, Înalta Curte nu poate identifica în memoriul de recurs aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunţate de curtea de apel.

Referitor la susţinerea vizând greşita încadrare a obiectului cauzei ca fiind pretenţii, iar nu reparare prejudicii erori judiciare, în temeiul art. 539 şi al art. 5 paragraf 5 din CEDO, precum şi aceea privind menţiunea "Definitivă" din cuprinsul deciziei atacate, instanţa de recurs constată că nici acestea nu pot face obiectul analizei specifice controlului judiciar în prezenta fază procesuală, întrucât recurentul nu deduce, spre examinare, o minimă argumentaţie în drept care să situeze critica în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul mai susţine prin cererea de recurs că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi arată că instanţele naţionale au acordat daune într-un cuantum mai ridicat pentru o situaţie similară.

Or, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de instanţele devolutive, conform circumstanţelor particulare, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă în calea de atac a recursului. De altfel, Înalta Curte reţine că această critică nu este nici argumentată, în concret, menţionându-se doar formal principiul respectării proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, fără să se raporteze la dezlegările date de instanţa de apel.

De asemenea, deşi se mai afirmă că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare întrucât s-a reţinut lipsa de dovezi cu privire la practica instanţelor în materie, prin această manieră de formulare, recurentul deduce judecăţii o critică care ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, sub aspectul probatoriului, situaţie care este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, limitat la verificarea legalităţii deciziei, astfel cum deja s-a menţionat.

În consecinţă, se reţine, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde critici care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în numele şi pentru Statul Român, Înalta Curte constată că şi acesta este nul, pentru argumentele ce succed.

Susţinerile din cadrul recursului care vizează, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (5) C. proc. pen., ce corespunde art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu deduc spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicţional atacat, cât timp constituie doar o simplă reiterare a apărărilor formulate prin apel, care au primit dezlegare prin decizia atacată.

Astfel, se constată că instanţa de apel nu a reţinut criticile apelantului-pârât referitor la legalitatea măsurii preventive privative de libertate, apreciată prin prisma dispoziţiilor art. 9 alin. (5) C. proc. pen., cât timp apelantul nu a invocat mecanismul instituit de art. 20 din Constituţia României pentru aplicarea directă a art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, preluarea întocmai a motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea recurată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate.

Prin urmare, dată fiind omisiunea formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanţa de apel, instanţa de recurs nu poate examina în mod efectiv susţinerile părţii, care, fiind identice cu cele ce îndreptate împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă, lasă în afara judecăţii statuările instanţei de apel asupra celor invocate în cauză.

Analizând în continuare celelalte susţineri din cadrul recursului formulat de pârât, Înalta Curte reţine că partea este nemulţumită de cuantumul daunelor morale acordate, afirmând că suma stabilită de instanţa de apel este excesivă.

Relativ la cuantumul reparaţiei acordate, modalitatea în care instanţa de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi a cuantificat, în consecinţă, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, în raport de probele administrate.

În acest context, se constată că valorificarea susţinerilor recurentului relative la cuantumul daunelor morale care, în opinia acestuia, este nerezonabil, urmărind ca, în acest mod, să obţină o redimensionare a acestora în sensul micşorării lor, ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, ceea ce excedează atribuţiilor prezentei instanţe de control judiciar.

Nici critica ce supune dezbaterii în recurs cuantumul rezonabil al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce priveşte exclusiv temeinicia deciziei recurate.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

În considerentele deciziei evocate, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu titlu de onorariu de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, faţă de statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., susţinerile recurentului-pârât potrivit cărora instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. care impun stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport cu gradul de complexitate al speţei şi cu efortul avocatului, neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vor fi primite.

Relativ la critica vizând reţinerea culpei procesuale a recurentului, ca temei al acordării cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond, instanţa de recurs constată că aceasta constituie doar reluarea criticii formulate în cadrul cererii de apel, care a făcut obiectul analizei în etapa procesuală anterioară.

Or, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că susţinerea apelantului-pârât în sensul îndeplinirii condiţiei ca partea care solicită cheltuieli de judecată să fi câştigat, în mod irevocabil, procesul, pentru a se putea acorda cheltuieli de judecată, este lipsită de temei juridic, referinţa pe care art. 453 alin. (1) C. proc. civ. o face la partea care câştigă procesul neavând semnificaţia că exerciţiul prerogativei de recuperare a costului judecăţii este afectat de o condiţie suspensivă.

În aceste circumstanţe, simpla repunere în discuţie a exact aceloraşi susţineri formulate în calea de atac precedentă - care au fost deja analizate, conform celor arătate -, fără a argumenta critica prin raportare la cele statuate în apel, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, împotriva deciziei nr. 513 din 25 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, împotriva deciziei nr. 513 din 25 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.