Trademark Licensee's Standing and Trade Name Infringement: Likelihood of Confusion and Damages

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 11 martie 2019, sub nr. dosar x/2019, reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu B. S.R.L, a solicitat obligarea pârâtei la încetarea folosirii denumirii B., care conţine marca B. şi parte din marca B. licenţiate acesteia în cadrul activităţii sale comerciale, prin utilizarea acesteia în scopuri de marketing şi publicitate a serviciilor de vânzare pe care le oferă; încetarea folosirii în toate formele existente şi pe toate canalele de difuzare, anume reclame TV, radio, internet, materiale printate, denumirea magazinelor fizice etc. încetarea folosirii denumirii B. în cadrul numelui de domeniu care conţine marca B. şi parte din marca B. licenţiate acesteia, prin anularea numelui de domeniu, încetarea folosirii denumirii B. din cadrul denumirii comerciale a pârâtei, B. S.R.L., care conţine marca B. şi parte din marca B. licenţiate acesteia, prin obligarea pârâtei la schimbarea denumirii comerciale care să excludă B., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor estimate provizoriu, de 50.000 euro cu titlul de despăgubiri materiale şi de 10.000 euro cu titlul de despăgubiri morale, sumă ce va fi definitivată în urma administrării probatoriului, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 913 din 26 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta E. S.R.L.; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 500.000 RON despăgubiri, 10.000 RON şi 8.605 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 638 din 05 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri formulate de apelanta-pârâtă F. S.R.L. (fosta E. S.R.L.) împotriva sentinţei civile nr. 913 din 26 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 638 din 05 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta F. S.R.L. (fosta E. S.R.L.).

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 09 ianuarie 2025, sub nr. x/2019, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 15 ianuarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 raportat la art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâtă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.302,5 RON.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă F. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, raportându-se la dispoziţiile art. 8 din Convenţia de la Paris, a arătat că numele comercial beneficiază de o protecţie specială şi nu poate fi confundat cu o marcă, întrucât are rolul de a diferenţia comercianţii între ei, iar nu de a distinge produsele şi/sau serviciile acestora. Folosirea firmei comerciale cu nerespectarea prevederilor art. 43 alin. (2) si (3) din Legea nr. 26/1990, republicată, modificată şi completată, nu poate constitui în sine un act de contrafacere a mărcii identice/similare. Doar folosirea semnului, identic/similar firmei comerciale, ca semn distinctiv pentru produsele şi serviciile comercializate de către titularul emblemei, poate fi în conflict cu o marcă identică sau similară anterioară, pentru produse/servicii identice/similare, iar nu ca firmă, semn de identificare a comerciantului, chiar dacă nu se respectă prevederile art. 43 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 26/1990, republicată.

În speţă, sub aspectul modului de folosire a firmei comerciale, reclamanta nu a invocat faptul că pârâta ar folosi un semn, identic/similar firmei comerciale, ca semn distinctiv pentru produsele şi serviciile pe care le comercializează ca titular al emblemei, semn identic/similar mărcii sale.

Astfel, temeiul de drept a fost greşit interpretat şi aplicat eronat, întrucât nu există o contrafacere marcă, ci este vorba de un nume comercial, reclamanta nu este titularul mărcii, ci doar licenţiată şi poate solicita acoperirea prejudiciului suferit prin cerere de intervenţie, licenţiatul din prezenta cauză nu deţinea acte legale care să îi justifice calitatea procesuală activă.

Cu trimitere la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată, recurenta-pârâtă a susţinut că marca este doar un semn distinctiv, opţional, iar reclamanta nu a probat cerinţele de admisibilitate a acţiunii în contrafacere a unui semn identic folosit pe vreun produs, ci doar o parte din numele firmei, din moment ce prin acţiunea iniţială reclamanta a interzis pârâtei să mai folosească cuvântul de B. din numele firmei, aspect ce denotă faptul că este vorba de o acţiune împotriva unui nume comercial.

De asemenea, reclamanta nu a administrat probe care să indice vreun prejudiciu din cauza unui atribut al firmei pârâtei, motiv pe care şi-a justificat acţiunea, deoarece B. este unul din atributele firmei pârâtei, respectiv B. S.R.L., încadrarea făcându-se într-un temei de drept interpretat greşit.

A precizat că probele ce privesc aşa-zisa "confuzie" sunt din 2019, după data când recurenta avea deja marca înregistrată şi când începuse să comercializeze şi alte produse în afară de creme şi suc de aloe vera aşa cum comercializase în anii 2017-2018.

A susţinut că reclamanta nu este titulara mărcilor B. sau B. din moment ce nu a avut înregistrate contractele de licenţă în perioada pentru care cere despăgubiri, iar unul dintre cele două contracte pe care a încearcat să le invoce, sub semnătură privată, nu este apt să producă consecinţe juridice câtă vreme nu conţine şi pagina cu semnăturile.

A mai arătat că nu s-au administrat probe care să dovedească că a existat o contrafacere, ba mai mult, la data introducerii acţiunii, pârâta avea marca B. protejată, fiind înregistrată la OSIM din 11 ianuarie 2019, şi nici nu există o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Recurenta-pârâta a menţionat că, în perioada 2017-2019, firma acesteia a folosit denumirea B., înregistrată legal la ONRC, şi a folosit acest nume doar în scopul şi în limitele prevăzute de Legea nr. 31/1990, respectiv acela de a se deosebi de o altă firmă, nu a vândut vreun produs cu această denumire şi nu a creat vreun produs cu acest nume, iar pentru perioada 2027-2018, pentru care a solicitat despăgubiri, cererea nu este întemeiată, reclamanta putând avea pretenţii doar după ianuarie 2019, neexistând certitudinea încheierii contractului de licenţă în anul 2011.

A mai susţinut că respingerea cererii de înscriere în fals asupra contractului de licenţă al reclamantei, pe motiv că a intervenit decăderea ca urmare a faptului că nu a făcut-o la primul termen de judecată, nu dovedeşte că acel contract este real şi nu a fost încheiat cu scopul iniţierii acţiunii în anul 2018, când a fost înregistrat la OSIM, având în vedere ca ambele firme au acelaşi administrator şi niciunul dintre contracte nu are vreun număr de înregistrare intern din registrul de intrări şi ieşiri pe care îl deţine obligatoriu orice firmă.

A precizat că reclamanta putea solicita daune începând cu 28 decembrie 2018, când contractul de licenţă a fost înscris la OSIM şi publicat în Monitorul Oficial şi putea fi opus terţilor după 28 ianuarie 2019, neexistând probe că acesta ar fi fost încheiat din anul 2011, pentru perioada anterioară înscrierii contractului de licenţă la OSIM reclamanta neavând calitate procesuală activă pentru a deschide o astfel de acţiune, ci doar în calitate de intervenient în acţiunile deschise de titular.

Contractul de licenţă neexclusivă este doar un act de administrare care îi dă dreptul doar să folosească marca în scopul pentru care a fost împrumutată, iar reclamanta nu a folosit niciodată menţiunea "sub licenţă", după cum prevede art. 43 în Capitolul "obligaţii ale licenţiatului".

Recurenta-pârâtă a mai menţionat că simplul fapt că în contractul de licenţă, încheiat sub semnătură privată, între cele două părţi reprezentate de acelaşi administrator, prevede la pct. 5 un capitol din care rezultă că licenţiatorul îi dă dreptul licenţiatului de a promova o acţiune în contrafacere, nu îi conferă beneficiarului folosinţa licenţei, respectiv licenţiatul, să iniţieze o astfel de acţiune. Astfel, prin introducerea acestui articol titularul mărcii, având acelaşi reprezentat ca şi beneficiarul mărcii, nu îndeplineşte condiţiile de a deveni reclamant într- o acţiune de contrafacere, cum greşit au interpretat şi încadrat instanţele.

A mai arătat că art. 4 şi art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, indicat ca temeiul legal al acţiunii, precizează că daunele se plătesc titularilor drepturilor, însă contractele de licenţă de marcă încheiate sub semnătură privată între cele două firme sunt valabile doar între ele şi nu pot fi opuse terţilor până la momentul publicării în Monitorul Oficial, făcând trimitere la art. 38 din Legea nr. 84/1998.

A precizat că nu a fost încălcată marca B., aceasta aparţine recurentei-pârâte; nu a solicitat obţinerea mărcii de la OSIM după introducerea acţiunii de către reclamantă, ci cu mult înainte, chiar de notificare, iar ulterior acesteia din urmă şi-a schimbat denumirea paginii web, chiar dacă avea marca înregistrată la OSIM; s-a creat o confuzie între titularul mărcii şi cel licenţiat al mărcii, cu drept de folosinţă neexclusivă, acordu-i-se reclamantei pe tot parcursul procesului calitatea de titular, cu atribuirea drepturilor aferente, ceea ce a dus la o hotărâre neîntemeiată.

O altă confuzie pe care a făcut-o instanţa de fond constă în faptul că la momentul la care recurenta-pârâtă s-a înfiinţat, A. se afla în insolvenţă. B. nu este inventat de reclamantă din moment ce în România mai sunt un număr foarte mare de firme, în funcţiune, chiar şi o televiziune, înfiinţate înaintea firmei reclamantei, iar faptul că a existat un dosar prin care s-a solicitat anularea mărcii recurentei-pârâte, nu are nici o legătură cu acest dosar deoarece reclamanta nu este titulara mărcilor.

De asemenea, a arătat că instanţa de fond a interpretat şi încadrat greşit şi riscul de confuzie, fără a lua în considerare faptul că reclamaţiile de la clienţi ce vizau confuzia dintre firme sunt din anul 2019 şi nu din perioada 2018, când vindea doar suc de aloe vera, fiind probe preconstituite situate în afara perioadei pentru care reclamanta s-a considerat prejudiciată.

În mod greşit s-a făcut confuzie şi între numele firmei şi marcă din moment ce recurenta-pârâtă nu vinde un produs numit B., ci numele firmei sale avea în componenţă B., denumirea firmei, ca atribut al acesteia, a fost rezervată legal la ONRC, fiind depuse la dosarul de fond o rezevare cu acelaşi nume şi dovada că există firme înregistrate cu numele B. care funcţionează şi în prezent.

A precizat că denumirea firmei o avea de la înfiinţare, din luna august 2017, iar la momentul depunerii cererii de domeniu, reclamanta nu avea acest nume de site, iar într-o căutare pe google apare telestartv, o televiziune care funcţionează încă din anii 2000 şi este înscrisă în lista must carry la poziţia 28 în prezent, reclamanta avea alte site-uri, cu nume de produse şi era în stare de insolvenţă.

Instanţa, în mod greşit, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, mai ales în ceea ce priveşte existenţa vinovăţiei. De asemenea, în mod greşit, instanţa s-a raportat la o speţă în legătură cu contrafacerea unui produs, aspect ce conturează ideea că hotărârea a fost dată urmare a confuziei create între marcă şi similitudinea unui semn în condiţiile în care, în speţă, este vorba de o marcă şi denumirea unei firme şi nu de un produs cu aceeaşi denumire care trebuie analizat diferit, niciuna dintre firmele B. S.R.L. şi B. S.R.L. nu comercializează produse cu denumirea de B..

Tot în mod greşit instanţa a reţinut că anularea mărcii înscrisă la OSIM dispusă în dosarul nr. x/2019 are legătura cu acest dosar din moment ce în acea cauză a fost anulată marca nu şi denumirea firmei B. S.R.L., marca fiind înregistrată la OSIM după 2 ani de la obţinerea denumirii de la ONRC şi nu a fost folosită pentru niciun produs.

Recurenta-pârâtă a menţionat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, precizând că a făcut dovada faptului că, după schimbarea denumirii şi a numelui paginii web, s-au dublat vânzările, nu prezintă relevanţă numele unei firme la comercializarea unui produs, produsele vânzându-se în funcţie de cerere raportată la nevoi şi de publicitate; nu a comercializat vreun produs ca cel al reclamantei, iar în anul 2018 a vândut exclusiv suc de aloe, achiziţionat de la o firmă din Grecia, pentru care are distribuţie exclusivă pe România, migrarea clienţilor de la o firmă la alta fiind pur ipotetică, fiecare parte având alt segment de clienţi şi produsele altă utilizare.

A mai arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a concluzionat că denumirea firmei a obţinut-o ulterior obţinerii mărcii din moment ce obţinerea denumirii firmei a avut loc în anul 2017, când a realizat şi site-ul web.

Numele comercial beneficiază de o protecţie specială şi nu poate fi confundat cu o marcă deoarece are rolul de a diferenţia comercianţii între ei, iar nu de a distinge produsele şi/sau serviciile acestora. Atunci când numele comercial este înregistrat la Registrul Comerţului, titularul mărcii este obligat să ceară mai întâi anularea înregistrării în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990. Reclamanta nu a făcut dovada că recurenta-pârâtă a folosit vreodată numele firmei în aşa fel încât să se creeze confuzie în rândul clienţilor cu firma reclamantei, ba mai mult firma reclamantei se numeşte A., iar firma pârâtei B..

A menţionat că reclamanta a solicitat despăgubiri materiale şi morale în contextul inexistenţei vreunei contrafaceri şi a unui prejudiciu cert creat cu intenţie de către pârâtă, condiţii esenţiale cerute într-o astfel de acţiune, făcând trimitere în acest sens la conţinutul art. 36 alin. (1)-(3) din Legea nr. 84/1998 şi cel al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, la faptul că doar titularul mărcii în materie civilă şi penală are posibilitatea de a formula pretenţii, la definiţia dată infracţiunii de contraface, subiecţii acesteia, elementul material ce îl conţine, urmarea imediată, legătura de cauzalitate şi elementul subiectiv concretizat în intenţia directă.

Nu au existat consecinţe negative din cauza faptului că în numele său comercial, respectiv denumirea firmei, este şi B., nu a produs nici un prejudiciu moral, conform graficelor cu cifrele de afaceri, reclamanta a fost în creştere în anul 2017 faţă de 2016 şi în creştere cu 30% în anul 2018, faţă de anul 2018.

A ataşat cererii de recurs dovada de pe site-ul reclamantei, de unde rezultă că publicitatea se face pentru produse, care provin de la diverşi producători şi au diverse denumiri, nici un produs nu se numeşte B., iar investiţiile despre care a făcut vorbire reclamanta (publicitatea) nu au fost dovedite, A. nefiind producătoare a aunui anumit produs, clienţii nu o caută după brand sau după denumirea firmei, ci pentru fiecare produs în parte, de aceea şi publicitatea se face pentru fiecare produs în parte, (tigăi, aparat de ras, ochelari).

A precizat că titulara mărcii a înregistrat numele de B. pentru desfăşurarea a trei activităţi, pe o perioadă limitată de timp, nu există nicio similaritate între numele firmei reclamante A. S.R.L. şi a pârâtei B. S.R.L. şi nici între numele titularului mărcii şi al recurentei-pârâte B. şi B. S.R.L.

A menţionat că toate înscrisurile, indicate ca şi dovezi pentru aşa-zisă confuzie între cele două firme, sunt din anul 2019, după perioada în care aceasta solicită despăgubiri, făcând trimitere la fila x, în care se observă că reclamanta se recomandă clienţilor ca fiind firma B. nicidecum A., la fila x, unde se observă că înscrierea şi acordul la platforma google a făcut-o proprietarul mărcii comerciale B. S.R.L. şi nu A., care s-a şi comportat ca titular în relaţiile cu toate celelalte părţi, mai puţin în situaţia de faţă, iar la fila x s-a făcut vorbire de licenţa deţinută de A., după înregistrarea la OSIM. A. nu avea nici un semn că ar folosi numele de B., sub licenţă, aşa cum impune legea.

Concluzionând, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile acordării despăgubirilor, nu există nicio faptă ilicită şi nicio formă de vinovăţie, cu atât mai mult cea a intenţiei directe.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 06 martie 2025, prin poştă electronică, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la excepţia nulităţii recursului, prin raportare la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat că recursul formulat în cauză reprezintă o înşiruire a tuturor aspectelor invocate în faţa instanţelor de fond, a probelor administrate, a argumentelor părţii recurente cu privire la situaţia de fapt, necuprinzând nicio critică adusă raţionamentului instanţei de apel exprimat prin decizia atacată, indicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind formală.

În subsidiar, a considerat că decizia atacată este legală în limitele respingerii apelului principal, recurenta neînţelegând să aducă nicio critică în recurs cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei tardivităţii cererii precizatoare, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de aceasta în etapa apelului.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că elementele contrafacerii, anume similaritatea mărcilor încălcate ale intimatei cu însemnul recurentei, similaritatea serviciilor, precum şi riscul de confuzie au fost stabilite cu putere de lucru judecat în dosarul ce s-a derulat între aceleaşi părţi, nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de fond, prin care s-a anulat definitiv marca B. a recurentei.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel privind folosirea de către recurentă a denumirii B. cu titlul de marcă, iar nu doar de denumire comercială, deşi corectă, a considerat că ţine de temeinicia hotărârii, nu de legalitatea acesteia. În mod corect instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond sancţionase recurenta-pârâtă pentru folosirea semnului B. nu ca parte a denumirii sale comerciale, ci pentru folosirea acestuia cu funcţia specifică a mărcii de indicare a originii serviciilor.

Cu privire la aspectul despăgubirilor datorate intimatei, instanţa de apel în mod corect a respins susţinerile recurentei în sensul caracterului exagerat al sumei de 500.000 RON, faţă de evoluţia financiară a intimatei, această dezlegare a instanţei de apel ţinând tot de temeinicia hotărârii, nu de legalitatea acesteia.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 24 martie 2025, prin poştă electronică, recurenta-pârâtă F. S.R.L. (fosta E. S.R.L.) a solicitat respingerea excepţia nulităţii recursului invocată de intimată, întrucât cererea se referă strict la decizia atacată care nu respectă cerinţele legale în vigoare, făcând trimitere la art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883, cu modificările ulterioare, la faptul că numele comercial beneficiază de o protecţie specială şi nu poate fi confundat cu o marcă, întrucât are rolul de a diferenţia comercianţii între ei, iar nu de a distinge produsele şi/sau serviciile acestora, aspect ne luat în seamă de instanţa de apel.

De asemenea, a mai susţinut că nu este titularul mărcii clamate de către intimată, nu a făcut nici o contrafacere de marca, ci este vorba doar despre numele comercial al firmei, care este total diferit de cel al intimatei, acţiunea nu se încadrează in temeiurile de drept care au fost invocate (pct. 3 din acţiunea iniţială), nici măcar reclamanta nu este titularul mărcii, este doar licenţiată şi nu poatesolicita acoperirea prejudiciului suferit, doar prin cerere de intervenient.

A mai arătat că doar titularul mărcii este cel care poate să introducă o acţiune în contrafacere deoarece titularul decide şi cu cât închiriază marca sau o vinde, licenţiatul din prezenta cauză nu deţinea acte legale care să îi justifice calitatea procesuală activă.

A învederat că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că a comercializat aceleaşi produse astfel încât nu există nici un fel de suprapunere cauzatoare de prejudiciu, iar în susţinerile formulate a inclus nulitatea cu inadmisibilitatea acţiunii, fără o motivaţie adecvată, context în care a solicitat a fi respinsă.

A considerat că instanţele de fond şi apel au apreciat greşit faptul că a încălcat mărcile naţionale B. şi B., fără să analizeze în concret lipsa proprietăţii mărcilor în favoarea reclamantei.

În subsidiar, a solicitat să se constate că decizia atacată nu respectă normele legale în vigoare şi prin respingerea apelului nu s-a pronunţat în concret asupra tuturor motivelor invocate de către pârâtă. Astfel, temeiul de drept a fost greşit interpretat şi aplicat eronat. Nu există nici o contrafacere marcă, ci este vorba despre nume comercial, nu a fost creat nici un prejudiciu pentru care intimata-reclamană să fie despăgubită.

Nu se poate confunda firma comercială, semn distinctiv al activităţii comerciale, respectiv semn de identificare a comerciantului, cu marca, semn distinctiv pentru produsele/serviciile comercializate de către acesta, ce disting produsele/serviciile sub aspectul provenienţei lor, făcând trimitere la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată.

O altă confuzie pe care a făcut-o instanţa de fond, este aceea că, deşi A. a fost înfiinţată din 2006, intimata se afla în insolvenţă, în cauză este vorba de o marcă şi denumirea unei firme şi nu despre un produs cu aceeaşi denumire, care trebuie analizat în mod diferit, titularul mărcii are denumirea cu B. nu şi reclamanta.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 11 martie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 21 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.4.1. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. (fostă E. S.R.L.), invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., recursul constituie o cale extraordinară de atac, pusă la dispoziţia părţilor numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 488 C. proc. civ. şi care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speţă.

Includerea recursului în sfera căilor extraordinare de atac, aspect care interesează în analiza prezentei cauze, exclude caracterul devolutiv al acesteia, adică o analiză a hotărârii atât sub aspectul nelegalităţii, cât şi al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă, cu aplicarea dispoziţiile legale incidente. Această cale de atac implică un control asupra hotărârii atacate, fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Ca atare, controlul judiciar în recurs se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speţă, consecinţa fiind aceea că instanţa de recurs nu poate proceda la o reexaminare a situaţiei de fapt şi la rediscutarea probatoriului administrat în faza procesuală anterioară, legalitatea hotărârii atacate urmând a fi verificată doar prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe calea recursului, recurenta-pârâtă a înţeles să critice atât raţionamentul instanţei de apel legat de modul de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a inadmisibilităţii acţiunii de către prima instanţă, cât şi soluţia adoptată pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii în apel.

Astfel, cu referire la calitatea procesuală activă a reclamantei, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., art. 4 şi art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, art. 37 şi art. 38 din Legea nr. 84/1998, în privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, partea a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) - (3) din Legea nr. 84/1998 şi art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005, iar, pe fond, cu privire la despăgubirile acordate reclamantei, a pretins încălcarea dispoziţiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Deşi este real că, în mare parte, susţineri similare au fost făcute şi în etapa procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursului câtă vreme recurenta-pârâtă s-au raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceasta tinzând spre a combate argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, de respingere a apelului promovat de aceeaşi parte împotriva hotărârii primei instanţe.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cea dedusă judecăţii conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, iar nu doar reiterarea susţinerilor pârâtei din etapele procesuale anterioare, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a prezentei instanţe cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exceptând pe cele prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

În considerarea acestor aspecte, constatând că, în cuprinsul cererii de recurs, se regăsesc critici ce se subsumează motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză, reţinând că această sancţiune este incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin demersul judiciar iniţiat nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se identifică în speţă.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, faţă de argumentele inserate în motivele de recurs, dar şi în răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte va proceda la analiza acelor critici care, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tind a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate şi îşi găsesc corespondent în aspectele invocate prin cererea de recurs iniţială, fără a putea formula aprecieri cu privire la valoarea dată de către instanţa de apel probelor administrate în cauză sau să stabilească o situaţie contrară celei statuate în etapa procesuală anterioară, întrucât o atare verificare s-ar circumscrie temeiniciei soluţiei adoptate, nepermisă în etapa procesuală a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Mai întâi, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva menţinerii soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pronunţate de prima instanţă, prin raportare la dispoziţiile art. 4 şi art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 36 teza I C. proc. civ., art. 37 şi art. 38 din Legea nr. 84/1998, arătând că reclamanta deţine o licenţă neexclusivă care nu îi conferă dreptul de a introduce o acţiune în justiţie prin care să ceară pârâtei să nu folosească denumirea de B. sau despăgubiri pentru folosirea denumirii obţinută în baza art. 30 din Legea nr. 26/1990, ci doar posibilitatea de a interveni în calitate de intervenient în acţiunile deschise de către titularul mărcii pentru a solicita daune în cazul în care este prejudiciată.

Simplul fapt că, în contractele de licenţă încheiate între cele două părţi, există un capitol prin care licenţiatorul îi dă dreptul licenţiatului de a promova o acţiune în contrafacere, în opinia recurentei-pârâte, nu îi conferă beneficiarului folosinţei licenţei să iniţieze o astfel de acţiune, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel, câtă vreme respectivele contracte produc efecte doar între părţile semnatare şi nu pot fi opuse terţilor până la publicarea în Monitorul Oficial.

Înalta Curte constată că instanţa anterioară, în evaluarea caracterului nefondat al motivului de apel cu acelaşi obiect, a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale a căror incidenţă a fost invocată în cauză de către recurenta-pârâtă.

Astfel, curtea de apel a apreciat că reclamanta justifică calitate procesuală activă din moment ce legea prevede drept condiţie necesară pentru introducerea acţiunii deduse judecăţii doar acordul titularului mărcii, acest acord reieşind din clauza inserată la art. 5 în contractele de licenţă încheiate între B. şi A., publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Cadrul general în privinţa persoanelor cărora le este recunoscută prerogativa formulării unor cereri în justiţie pentru apărarea drepturilor referitoare la marcă, este stabilit de dispoziţiile art. 4 lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 100/2005, care conferă legitimare procesuală activă, atât titularului dreptului la marcă, cât şi oricărei persoane autorizate să utilizeze drepturile cu privire la marcă, în special beneficiarii de licenţe.

Conform dispoziţiilor art. 50 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 84/1998, republicată, privind mărcile şi indicaţiile geografice:

"(1) Dacă în contractul de licenţă nu este stipulat altfel, licenţiatul nu poate introduce în justiţie o acţiune în contrafacere fără consimţământul titularului mărcii. (...) (5) Înscrierea licenţei nu este o condiţie pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenţei să poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor referitoare la dobândirea, menţinerea validităţii ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă. (...)".

Potrivit art. 5 Dreptul licenţiatului de a promova acţiunea în contrafacere, prevăzut în contractele de licenţă în discuţie, "5.1. Licenţiatorul conferă în mod expres Licenţiatului dreptul de a acţiona pentru protejarea Mărcii Licenţiate împotriva oricăror forme de încălcare a acesteia, prin folosire neautorizată, apropriere, diluare sau orice alte forme.

5.2. Licenţiatorul acordă Licenţiatului dreptul de a urma toate procedurile necesare, administrative sau judiciare, pentru protejarea Mărcii Licenţiate, niciun alt acord ulterior prezentului contract nemaifiind necesar din partea Licenţiatorului".

Prin urmare, din coroborarea textelor legale enunţate, rezultă că reclamanta, fiind beneficiara unei licenţe neexclusive, este îndreptăţită să promoveze acţiunea dedusă judecăţii în baza acordului titularului mărcii conferit în mod expres prin clauza contractelor de licenţă încheiate între acesta şi reclamantă, iar înscrierea licenţei în Registrul Mărcilor şi efectele acestei înscrieri nu sunt în măsură să afecteze această calitate, câtă vreme opozabilitatea priveşte terţii şi nu operează faţă de părţile contractante, cărora li se aplică clauza contractelor de licenţă, iar singura condiţie necesară şi suficientă prevăzută de legiuitor pentru introducerea acţiunii este consimţământul titularului mărcii.

Împrejurarea că, ataşat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a pretins că în mod greşit s-au luat în considerare contractele încheiate sub semnătură privată în anul 2011, având în vedere că acestea pot fi opozabile doar din decembrie 2018, prin reiterarea argumentelor ce ţin de data publicării contractelor în Monitorul Oficial şi soluţia de respingere a cererii de denunţare a acestora ca false, nu reflectă o situaţie de interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor legale evocate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci doar nemulţumirea părţii în legătură cu modalitatea de determinare concretă a valorii înscrisurilor administrate în cauză, o atare expunere tizând, în realitate, la reaprecierea situaţiei de fapt cu privire la aspectele criticate şi reanalizarea probatoriului conform viziunii proprii asupra chestiunii litigioase, însă o atare expunere nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, întrucât constituie un motiv de netemeinicie a deciziei atacate şi nu de nelegalitate, care excedează cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi judecat recursul.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel comise în cadrul acestei operaţiuni se situează în afara scopului recursului reglementat de legiuitor, acela de a supune analizei doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte în etapa anterioară nu echivalează cu încălcarea dispoziţiilor legale evocate sub aspectul soluţiei date motivului de apel ce a privit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei prin raportare la calitatea acesteia de licenţiată a titularului mărcii dedusă din conţinutul contractelor de licenţă şi nici nu confirmă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva celor relevate de recurenta-pârâtă, astfel că susţinerile acesteia pe aceste aspecte sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.

Caracterul nefondat se reţine şi în privinţa criticii subsumate aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu legalitatea soluţiei date motivului de apel relativ la respingerea de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamantă, prin prisma dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 şi a celor ale art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, susţinându-se că demersul judiciar iniţiat de reclamantă vizează un nume comercial şi nu o marcă, iar la data introducerii acţiunii pârâta avea înregistrată marca B. la OSIM, astfel că pretenţiile deduse judecăţii nu puteau viza perioada 2017-2018, ci perioada după 28 ianuarie 2019, când au intrat în vigoare contractele de licenţă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în evaluarea acestor susţineri, a apreciat în mod corect că acţiunea promovată de reclamantă, pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, este admisibilă, având în vedere că prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din 19 septembrie 2019, în faţa primei instanţe, partea a precizat că îşi restrânge pretenţiile ce fac obiectul acţiunii la plata despăgubirilor pe perioada anului 2018, când pârâta nu avea înregistrată marca B., aceasta dobândind protecţie ulterior momentului formulării acţiunii.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs susceptibil de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care recurenta-pârâtă a pretins o reţinere eronată a puterii de lucru judecat în legătură cu dosarul nr. x/2019, în ceea ce priveşte anularea mărcii B. şi a numelui comercial, deşi, în opinia părţii, numele comercial nu a fost anulat, acesta reprezentând un drept al acesteia obţinut anterior înregistrării mărcii în discuţie.

Înalta Curte reţine că, în cadrul dosarului nr. x/2019, prin sentinţa civilă nr. 623 din 16 iunie 2020, rămasă definitivă în urma respingerii apelului şi recursului declarate de pârâta E. S.R.L., a cărei denumire s-a schimbat ulterior în F. S.R.L., Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reţinând incidenţa ipotezei art. 47 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, a constatat întrunite condiţiile similiarităţii mărcilor şi produselor şi, implicit, riscul de confuzie între marca pârâtei "B." şi marca reclamantei "B.", apreciind că semnul înregistrat de pârâtă este apt să determine confuzia cu mărcile reclamantei pentru care a fost licenţiată, marca pârâtei fiind, astfel, anulată.

Astfel, dând eficienţă puterii de lucru judecat a acestor dezlegări juridicţionale, care se opun recurentei-pârâte şi îi înterzic de a readuce în atenţia instanţei de judecată chestiunile legate de distinctivitatea produselor şi serviciilor în raport de aceeaşi clasă de produse, deja tranşate în mod definitiv de către o altă instanţă, întrucât acestea nu mai pot fi evaluate în mod nemijlocit, cu atât mai mult, nu mai pot fi contrazise de instanţa următoare, având în vedere că o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul judiciar şi are valenţa unui mijloc de probă, în ansamblul probelor cauzei ulterioare, ceea ce reclamă valorificarea corectă a efectului pozitiv al lucrului judecat ataşat acestei hotărâri de către curtea de apel, în concordanţă cu dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Este nefondată şi susţinerea recurente-pârâte, în acelaşi cadru, sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 legat de folosirea semnului în legătură cu denumirea sa comercială, care beneficiază, în opinia părţii, de o protecţie specială şi nu poate fi confundat cu o marcă, având rolul de a diferenţia comercianţii între ei, iar nu de a distinge produsele şi/sau serviciile acestora, iar în cazul numelui comercial înregistrat la Registrul Comerţului, titularul mărcii este obligat să ceară mai întâi anularea înregistrării în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, reclamanta nefăcând dovada că pârâta a folosit vreodată numele firmei în aşa fel încât să se creeze confuzie în rândul clienţilor cu firma reclamantei, ba mai mult firma reclamantei se numeşte A., iar firma pârâtei B..

Înalta Curte reţine că, de principiu, conflictul dintre o marcă şi numele comercial intervine atunci când există o marcă anterioară înregistrată şi un nume comercial înregistrat ulterior, pentru acelaşi domeniu de activitate pentru care marca este înregistrată.

Disputa dintre marcă şi numele comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie nume comercial este folosită asemenea unei mărci. Atunci când utilizarea denumirii unei societăţi, a unui nume comercial sua a unei emble se limitează la identificarea unei persoane juridice, ea nu poate fi considerată ca având loc "pentru produse sau servicii". Nu însăşi înregistrarea denumirii este de natură să aducă atingere drepturilor dobândite asupra unei mărci, ci modul de utilizare a acesteia, numele comercial intrând în conflict cu marca doar atunci când este folosită de titularul său într-un alt mod decât cel prevăzut de lege.

Într-adevăr, recurenta-pârâtă este persoană juridică, cu scop patrimonial, înregistrată în registrul comerţului, al cărui regim juridic este stabilit prin Legea nr. 26/1990, însă numele său comercial reprezintă un "semn" în sensul art. 36 din Legea nr. 84/1998 care poate intra în conflict cu o marcă înregistrată şi a cărui folosire poate fi interzisă de către titularul mărcii atunci când sunt îndeplinite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 36 din lege.

Prin urmare, modul de analiză a cererii în contrafacere este acelaşi în situaţia oricărui "nume" ori "denumire", în măsura în care acesta constituie "semn" utilizat de terţi cu funcţia de marcă.

Cererea prin care reclamanta a invocat încălcarea dreptului său asupra mărcii este întemeiată pe dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. b), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 84/1998.

Prevederile art. 36 alin. (1) - (3) din Legea nr. 84/1998 reprezintă transpunerea în dreptul intern a prevederilor art. 5 din Directiva 2008/95/CE, astfel că incidenţa acestora presupune aplicarea principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea art. 5 din Directivă, în special în hotărârea pronunţată în cauza C-17/06 Céline.

Potrivit Curţii, titularul unei mărci înregistrate poate cere a se interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic cu marca sa dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii: utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului; utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii; utilizarea semnului identic sau similar cu marca să aibă loc pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul; utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcţiei esenţiale a mărcii, anume de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor.

În aplicarea regulilor de interpretare din cauza C-17/06 Céline, instanţa de apel a reţinut că denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăţi, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerţ, funcţia legală a numelui comercial este aceea de a desemna un fond de comerţ, pe când funcţia esenţială a mărcii este aceea de a garanta consumatorilor provenienţa de la o anumită întreprindere a produselor sau a serviciilor pe care le desemnează.

De asemenea, a arătat că denumirea societăţii, un nume comercial sau o emblemă nu au, în sine, funcţia de a distinge produse sau servicii.

Pornind de la aceste premise, Înalta Curte constată că instanţa de apel, validând hotărârea primei instanţe, a apreciat în mod corect că nu poate fi exclus de plano un conflict între o marcă şi un semn identic sau similar folosit de un terţ comerciant, altul decât o marcă înregistrată, doar pentru motivul că semnul terţului are ca funcţie specifică identificarea persoanei comerciantului şi nu a provenienţei produselor puntru care este utilizat semnul sau a serviciilor prestate sub acel semn.

Utilizarea de către terţ a propriului nume comercial "pentru produse sau servicii", aşadar cu funcţia de marcă, deschide posibilitatea încălcării dreptului la marcă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, în ipotezele reglementate.

Aşadar, verificând modalitatea efectivă de utilizare a semnul "B." de către apelanta-pârâtă, în baza probelor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că semnul în discuţie nu a fost folosit ca parte a numelui comercial pentru propria sa individualizare între ceilalţi comercianţi, ci cu funcţia specifică mărcii, de comunicare şi publicitate, prin intermediul reclamelor TV, pe website-ul apelantei-pârâte şi pe reţelele de socializare, în scopul identificării şi promovării produselor sale pe acelaşi segment de piaţă, sub semnul de B..

În plus, a constatat, în acord cu cele stabilite în aceeaşi cauză Céline, că apare un conflict între o marcă şi un nume comercial ori o denumire socială sau emblemă, chiar în lipsa aplicării semnului, în ipoteza în care terţul foloseşte semnul respectiv într-o manieră care stabileşte o legătură între semnul care constituie denumirea socială, numele comercial sau emblema terţului şi produsele pe care le comercializează sau serviciile pe care le furnizează, întrucât, în acest caz, are loc o utilizare "pentru produse".

Situaţia de fapt deplin stabilită în cauză nu poate fi reapreciată de către instanţa de recurs, întrucât cercetarea temeiniciei soluţiei adoptate şi statuarea în fapt pe baza probelor administrate excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, care sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, în raport de cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, argumentele părţii vizând situaţia de fapt nici nu conţin vreo referire la aprecierile instanţei de apel pe acest aspect, ci reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în cursul procesului cu trimitere la dublarea vânzărilor produselor proprii comercializate după schimbarea denumirii şi a numelui paginii web, cu o altă utilizare decât cea a produselor reclamantei ce provin de la diverşi producători şi au diferite denumiri, precum şi la segmentul diferit de clienţi pentru ambele părţi, migrarea acestora fiind doar ipotetică, susţineri analizate per ansamblu chiar de către instanţa de apel, după cum s-a relevat în cele ce preced.

Nu este fondat nici motivul de recurs referitor la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în cadrul căruia recurenta-pârâtă a reiterat critica din apel cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către prima instanţă, contestând existenţa şi cuantumul prejudiciului în contextul evoluţiei financiare a reclamantei în anii 2016-2018, neanalizată cu atenţie de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs prin activitatea de contrafacere, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, care reprezintă transpunerea în drept intern a Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, hotărârea recurată conţinând argumentele referitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului material în circumstanţele specifice speţei, a căror reevaluare nu mai este posibilă în recurs.

Astfel, la calcularea daunelor-interese pentru încălcarea dreptului la marcă al reclamantei, curtea de apel s-a raportat, în acord cu prima instanţă, dintre criteriile prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, la beneficiul realizat în mod injust de către pârâtă, potrivit opţiunii reclamantei din cererea introductivă, în respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Pe baza raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că suma de 8.708.192 RON reprezintă beneficiul pârâtei, calculat ca diferenţă dintre veniturile obţinute de aceasta în cursul anului 2018 din serviciul de vânzare a mărfurilor sub marca B., în cuantum de 11.889.360,36 RON, şi costurile aferente acestei activităţi.

Însă a apreciat că, la nivelul anului 2018, semnul folosit de reclamantă era încă activ ceea ce putea determina schimbul clientelei între cei doi comercianţi, astfel că alegerea produselor pârâtei nu poate fi considerată determinată exclusiv de semnul care trimite la marca reclamantei.

Astfel, constatând că o cuantificare exactă a prejudiciului nu este posibilă câtă vreme reclamanta nu a probat faptul că alegerea produselor a fost determinată, într-un procent ridicat, de gradul de cunoaştere pe piaţa relevanţă a mărcii sale, în considerarea cerinţei prevăzută de art. 3 alin. (2) al O.U.G. nr. 100/2005, potrivit căreia repararea daunelor trebuie să fie efectivă, proporţională cu drepturile încălcate, descurajatoare, în mod judicios, curtea de apel a apreciat că suma de 500.000 RON, acordată de prima instanţă, cu titlu de daune materiale, reprezintă o despăgubire rezonabilă, de natură a contura, într-o modalitate estimativă, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, prejudiciul real încercat de titluarul mărcii ce face obiectul contrafacerii.

O reevaluare a situaţiei de fapt deplin conturată în baza probatoriului administrat în cauză spre a ajunge la o concluzie contrară instanţei anterioare în sensul reclamat de recurenta-pârât nu mai este posibilă în etapa procesuală a recursului, întrucât o atare chestiune se circumscrie netemeiniciei şi nu nelegalităţii deciziei recurate.

În considerarea celor expuse, reţinând că niciunul din argumentele critice expuse în memoriul de recurs nu sunt în măsură să dovedească nelegalitatea deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta F. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 638 din 05 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimata-reclamantă în cuantum de 8.994,02 RON, conform facturii seria x nr. x din 24 februarie 2025 şi extrasului bancar din 26 februarie 2025 al G. aflate la dosar, Înalta Curte apreciază că sunt incidente prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanţei să reducă partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, "atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

Cum motivele de recurs au relevat aspecte legate de dezlegarea unor chestiuni de drept, cu un conţinut în parte similar celor analizate în apel, faţă de care intimata-reclamantă a formulat apărări în etapa procesuală anterioară, iar în recurs activitatea desfăşurată de avocat s-a rezumat la formularea întâmpinării, conţinând patru pagini, în cuprinsul căreia s-a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi reiterarea unora dintre argumentele expuse în combaterea apelului, precum şi reprezentarea părţii la două termene de judecată, se impune, astfel, reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă, având caracter disproporţionat faţă de complexitatea cauzei.

În aceste condiţii, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă F. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reduse în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta F. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 638 din 05 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă F. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON reduse în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.