Trademark damages claim denied; appeal on flat-rate royalty calculation rejected as unfounded
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (First Civil Section) rejected as unfounded the plaintiff's appeal against the Court of Appeal decision that (i) upheld the defendant's partial appeal, annulled the first-instance judgment on the damages claim, and (ii) on remand, refused the plaintiff's request for material damages for trademark infringement while maintaining the injunction against further use of the mark. The plaintiff was ordered to pay the defendant reduced costs of 4,000 RON. The dispute concerned a trademark infringement claim under Law nr. 84/1998 and O.U.G. nr. 100/2005 (transposing Directive 2004/48/EC), where the plaintiff sought cessation of use of its "Magazinul de Credite" mark and damages quantified by a court-appointed expert under Art. 14(2)(b) O.U.G. nr. 100/2005. The High Court held that the appellate court correctly respected the limits of the appeal (which challenged only the damages award, not the established unlawful act), that the challenged judgment contained no contradictory reasoning, and that the plaintiff had wrongly invoked the lump-sum calculation under Art. 14(2)(b) based on fiscal net income rules (Art. 72 Tax Code) rather than demonstrating a real but hard-to-quantify loss under Art. 14(2)(a), since the alternatives are subsidiary and the flat-rate method must reflect hypothetical royalties or licensing fees, not arbitrary fiscal calculations.
Legislator headnote
AI generatedart. 194 C. proc. civ, art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 9 C. proc. civ, art. 477 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ; Trademark damages claim denied; appeal on flat-rate royalty calculation rejected as unfounded: The plaintiff was ordered to pay the defendant reduced costs of 4,000 RON. The dispute concerned a trademark infringement claim under Law nr. 84/1998 and O.U.G. nr. 100/2005 (transposing Directive 2004/48/EC), where the plaintiff sought cessation of use of its "Magazinul de Credite" mark and damages quantified by a court-appointed expert under Art. 14(2)(b) O.U.G. nr. 100/2005. The High Court held that the appellate court correctly respected the limits of the appeal (which challenged only the damages award, not the established unlawful act), that the challenged judgment contained no contradictory reasoning, and that the plaintiff had wrongly invoked the lump-sum calculation under Art. 14(2)(b) based on fiscal net income rules (Art. 72 Tax Code) rather than demonstrating a real but hard-to-quantify loss under Art. 14(2)(a), since the alternatives are subsidiary and the flat-rate method must reflect hypothetical royalties or licensing fees, not arbitrary fiscal calculations.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedGround for dismissing the appeal as unfounded, the provision under which the court rejected the recours.
Basis for reducing and ordering the payment of litigation costs (attorney's fees) owed by the appellant to the respondent.
Full text
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând încetarea încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii sale "Magazinul de Credite" înregistrată la OSIM în data de 26 ianuarie 2028 cu nr. de depozit x pentru servicii din clasa 36 prin dispunerea încetării imediate a folosirii mărcii şi/sau a oricărei denumiri identice/similare, în orice mod, prin orice mijloc/canal de comunicare/reţele de socializare, inclusiv încetarea utilizării domeniului www.x.ro şi afişarea de panouri publicitare la sediul pârâtei, în legătură cu orice servicii aparţinând domeniului de consiliere şi intermediere privind creditele şi consultanţa financiară; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate ca urmare a încălcării drepturilor reclamantei asupra mărcii sale, estimate cu titlu provizoriu la suma de 2.000 euro; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu, în temeiul dispoziţiilor art. 451 şi urm. din C. proc. civ.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ. şi art. 39 din Legea 84/1998, precum şi pe toate celelalte dispoziţii legale indicate în cuprinsul cererii deduse judecăţii.
La data de 18 ianuarie 2023, reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a învederat tribunalului că înţelege să îşi mărească cuantumul pretenţiilor solicitate ca urmare a depunerii raportului de expertiză nr. x/20.09.2022, întocmit de expert contabil C., prin care s-au stabilit, conform Codul fiscal, veniturile nete din drepturi de proprietate intelectuală la suma de 476.810 RON.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 137 din 09 martie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., astfel cum a fost precizată; a dispus încetarea încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii "Magazinul de Credite" înregistrată la OSIM la 26 ianuarie 2018 cu nr. de depozit x pentru servicii din clasa 36, a dispus încetarea folosirii mărcii şi a oricărei denumiri identice sau similare, în orice mod, prin orice mijloc, încetarea utilizării domeniului www.x.ro, precum şi încetarea afişării de panouri publicitare la sediul pârâtei cu denumirea mărcii; a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de daune materiale suma de 476.810 RON şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.536,23 RON, cheltuieli de judecată.
I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:
Prin decizia civilă nr. 526A din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 137 din 09 februarie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.; a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare.
Prin decizia civilă nr. 1094A din 30 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul, în limitele deciziei intermediare, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei A. S.R.L., de obligare a pârâtei B. S.R.L., la plata de despăgubiri reprezentând prejudiciul material; a menţinut în sarcina pârâtei obligaţia de plată a ratelor eşalonate ale taxei de timbru, potrivit încheierii din 22.11.2023; a obligat reclamanta intimată la plata către apelanta pârâtă a sumei de 10.631,04 RON cheltuieli de judecată aferente etapei procesuale a apelului (taxa judiciară de timbru redusă, onorariu avocat).
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 526A din 30 aprilie 2024 şi a deciziei civile nr. 1094A din 30 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 19 decembrie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 09 ianuarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 raportat la art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-reclamantă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.286,55 RON.
II.1. Motivele de recurs:
Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziilor atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de faza procesuală a recursului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, în referire la istoricul litigiului, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul încălcării limitelor învestirii prin cererea de apel, respectiv a principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., precum şi limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat prevăzute de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.
Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a arătat că apelul formulat de intimată a vizat doar obligarea acesteia la plata de daune-interese, iar decizia nr. 1094A cuprinde raţionamentul instanţei de apel cu privire la forma de vinovăţie a acesteia în ceea ce priveşte încălcarea mărcii, deşi acest aspect nu a fost pus în discuţie prin cererea de apel, în sensul de a evoca fondul fondul şi cu privire la forma de vinovăţie în săvârşirea faptei ilicite, chiar dacă menţiunea din întâmpinare cu privire la tranşarea de către prima instanţă asupra faptei ilicite şi vinovăţiei, astfel încât prejudiciul este datorat, s-a făcut pentru a puncta instanţei de apel că fapta ilicită a intimatei a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat.
Or, părţile nu au contestat fapta ilicită şi vinovăţia, intimata prin cererea de apel tinzând doar la rejudecarea fondul cu privire la acordarea de despăgubiri şi la constatarea inexistenţei acestora. Deşi instanţa de apel a statuat că a evocat fondul prin decizia nr. 1094A în limitele deciziei nr. 526A, aceasta explică exclusiv aspectele privind despăgubirile şi modalitatea de calcul/acordare a acestora.
Astfel, fără a fi învestită prin cererea de apel, instanţa de apel a înţeles să analizeze şi forma vinovăţiei faptei ilicite prin decizia nr. 1094A.
Prin urmare, fapta ilicită şi forma de vinovăţie au fost tranşate cu autoritate de lucru judecat de către prima instanţă, iar instanţei de apel nu s-a solicitat să se pronunţe exclusiv doar cu privire la acordarea de despăgubiri ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de către intimată.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia nr. 1094A cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte cauza cererii de chemare în judecată referitor la acordarea de despăgubiri şi plata acestora de către intimată, respectiv art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 din moment ce instanţa de apel a stabilit iniţial că, prin cererea introductivă, recurenta a solicitat aplicarea art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 şi, în subsidiar, art. 14 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, pentru ca ulterior să reţină că recurenta a înţeles să solicite în mod direct aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.
Or, recurenta a solicitat iniţial aplicarea art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 şi, ulterior, dacă prejudiciul material nu va rezulta, să se aplice criteriul alternativ din art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel, în motivarea deciziei nr. 1094A, a aplicat greşit raţionamentul şi finalitatea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, în baza cărora se pot solicita despăgubiri de la cel care a încălcat un drept de proprietate intelectuală protejat, adică fapta ilicită a intimatei prin care a încălcat marca recurentei.
A menţionat că art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 este transpus în legislaţia naţională ca urmare a adoptării Directivei 48/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală (art. 13 din Directiva 48/2004).
Redând considerentul 26 al Directivei 48/2004, a susţinut că scopul urmărit atât de legiuitorul european, cât şi de cel naţional nu este acela de a-1 sancţiona pe cel care a încălcat un drept de proprietate intelectuală, ci de a-i permite despăgubirea persoanei vătămate care, fără dubii, suferă un prejudiciu atunci când cineva îi încalcă un asemenea drept.
A precizat că s-a conchis, cu autoritate de lucru judecat, că fapta ilicită şi toate elementele răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, cu excepţia daunelor-interese acordate care au făcut obiectul deciziei nr. 1094A şi sunt calculate în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), modalitatea fiind exactă şi eficientă de a calcula prejudiciul decât cea prevăzută la lit. b).
Mai mult decât atât, din considerentul 17 al Directivei 48/2004, rezultă că daunele-interese trebuie calculate ţinându-se seama în mod corespunzător de caracteristicile specifice ale fiecărui caz în parte. În acest caz, revine instanţei de judecată să analizeze circumstanţele specifice fiecărui litigiu cu care este învestită pentru a cuantifica prejudicial material suferit de persoana vătămată, criteriile stabilite atât de O.U.G. nr. 100/2005, cât şi de Directiva 48/2004 fiind exclusiv enunţate cu titlu exemplificativ, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa conturată.
A susţinut că instanţa de apel a stabilit, prin decizia nr. 1094A, că recurenta nu ar fi afirmat şi dovedit prejudiciul, conform art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G nr. 100/2005 pe baza criteriilor stabilite în acest act normativ, cât şi a Directivei 48/2004.
Deşi instanţa de apel a recunoscut că aceste criterii pentru cuantificarea prejudiciului sunt enumerate cu titlu exemplificativ, totuşi, contrar art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, a apreciat că nu există la dosarul cauzei dovezi din care să rezulte valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză (aspect reţinut prin hotărârea intermediară, decizia nr. 526A, motiv şi pentru care a admis apelul intimatei).
A precizat că recurenta a optat pentru repararea prejudiciului în temeiul art. 14 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, constând în beneficiul injust realizat de intimată, având în vedere conjuncţia disjunctivă "sau" din considerentul 26 al Directivei 48/2004:
"valoarea daunelor-interese acordate titularului dreptului ar trebui să ia în considerare toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi câştigul nerealizat de titularul dreptului sau beneficiile jără justă cauză realizate de contravenient", motiv pentru care s-a solicitat şi administrat proba cu expertiza contabilă.
Atât cauza cererii de chemare în judecată, iniţial art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 şi, ulterior, în subsidiar art. 14 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, dar şi obiectivele din expertiza contabilă administrate în faţa primei instanţe demonstrează că recurenta a aplicat criteriile alternative prevăzute de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.
A considerat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a criteriilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005, apreciind în mod nelegal că, în absenţa nesolicitării prejudiciului moral, nu a fost posibilă cuantificarea prejudiciului material.
Nu reiese sub nicio formă din cuprinsul legii, dar nici din practica judiciară anterioară, că voinţa legiuitorului este în sensul că prejudiciul moral reprezintă un criteriu de determinare a prejudiciului material, ci doar o parte componentă a prejudiciului total.
Alegerea de a recurge la solicitarea sau nu a prejudiciului moral aparţine exclusiv recurentei şi nu trebuie să constituie un impediment pentru instanţă nealegerea solicitării prejudiciului moral pentru a cuantifica prejudiciul material.
Instanţa de apel a recunoscut că recurenta a aplicat criteriile alternative prevăzute de art. 14 alin. (2), însă, în final, în mod contradictoriu, a specificat că a solicitat direct aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b) fără a afirma prejudiciul real întemeiat pe lit. a), ceea ce relevă nelegalitatea deciziei nr. 1094A.
Recurenta a respectat criteriile alternative prevăzute de art. 14 alin. (2), optând în ceea ce priveşte lit. a) pentru repararea prejudiciului constând în beneficiul injust obţinut de intimată şi, în subsidiar, aplicarea lit. b). Faptul că prejudiciul cuantificat prin expertiza contabilă potrivit lit. a) a fost unul negativ nu reprezintă, în niciun caz, imposibilitatea despăgubirii recurentei în temeiul sistemului forfetar prevăzut la lit. b) câtă vreme aceasta a înţeles să solicite şi aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, invocând sub acest aspect jurisprudenţa relevantă în materie.
A mai arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, criteriile enumerate de actul normativ naţional, cât şi de cel european, sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar, dacă recurenta a înţeles să solicite şi aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b), instanţa este ţinută să cuantifice prejudiciul material solicitat. Litera b) a fost stabilită de către legiuitor ca fiind un sprijin pentru titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat de a fi despăgubit, daunele-interese nefiind menite să fie stabilite cu titlu punitiv, ci de a permite despăgubirea pe criterii obiective.
Instanţa de apel a stabilit că există un prejudiciu cauzat recurentei, însă, datorită unor pierderi înregistrate în contabilitate, nu poate fi stabilit respectivul prejudiciu (pentru că suma contabilă este negativă), raţionament contrar dispoziţiilor art. 1532 alin. (3) C. civ.
După cum a rezultat din expertiza efectuată în dosar, intimata a obţinut venituri de pe urma desfăşurării activităţii prin folosirea mărcii recurentei, venituri care au crescut după ce recurenta a notificat-o despre încălcarea drepturilor sale, din moment ce toate contractele au fost încheiate în considerarea denumirii "magazinul de credite".
A precizat că nu prezintă importanţă profitul contabil al intimatei pentru a determina întinderea prejudiciului câtă vreme elementele contabile înscrise de către intimată determină un prejudiciu al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine, instanţa fiind cea care trebuie să determine cuantumul, faţă de dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C. civ.
Raportarea la un eventual prejudiciu moral făcută de instanţa de apel este una artificială, fiind irelevant un prejudiciu reputaţional (sau de altă natură - ca parte a unui prejudiciului moral) din moment ce existenţa prejudiciului material este certă şi există elemente prin care poate fi determinat.
A mai arătat că noţiunea de beneficiu injust în prezenta cauză nu a fost analizată în mod concret de instanţa de apel, aceasta rezumându-se, în mod contradictoriu, la a specifica că recurenta a înţeles să solicite aplicarea art. 14 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, fără a solicita repararea prejudiciului efectiv în temeiul lit. a).
Or, noţiunea de beneficiu injust nu trebuie să se limiteze doar la profitul obţinut de pe urma încălcării dreptului de proprietate intelectuală, ci inclusiv la veniturile intimatei de pe urma utilizării mărcii, având în vedere că aceasta păstrează în patrimoniu valoarea dreptului de folosinţă al mărcii, preţul echivalent unei licenţe, pe care ar fi fost ţinut să îl achite recurentei.
II.2. Apărările formulate în cauză:
II.2.1. Întâmpinarea:
Prin întâmpinarea formulată la 27 martie 2025, prin poştă electronică, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.
Referitor la caracterul neîntemeiat al criticii ce reclamă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a respectat limitele învestirii, examinând aspecte care au o legătură intrinsecă motivelor invocate de recurenta-reclamantă, iar menţiunea referitoare la fapta ilicită reprezintă doar o precizare marginală.
A precizat că primul capăt al cererii de apel a vizat desfiinţarea în parte a hotărârii primei instanţe cu privire la capătul al doilea al cererii de chemare în judecată privind acordarea de daune materiale şi constatarea inexistenţei de daune materiale ceea ce a determinat analizarea situaţiei în ansamblul său, având în vedere textele legale invocate care fac trimitere la vinovăţie, instanţa de apel fiind ţinută de principiul disponibilităţii, respectând, astfel, art. 9 C. proc. civ., fără a schimba obiectul sau cauza cererii, elementele conexe şi directe legale de aspectele sesizate în apel reprezentând o aplicare corectă a atribuţiilor jurisdicţionale.
Mai mult de atât, în afara de faptul că recurenta doar reiterează fragmentul din decizia instanţei de apel prin care este abordată tangenţial problema vinovăţiei, aceasta nu a demonstrat în concret ce aspecte ar fi fost analizate ultra petita, critica acesteia reprezentând doar o interpretare eronată a raţionamentului instanţei de apel, ceea ce face ca respectiva critică să fie lipsită de fundament.
Nu în ultimul rând, a arătat că, în maniera prezentată în decizia recurată, instanţa de apel stabileşte că o societate, acţionând în calitate de profesionist, răspunde inclusiv în ipoteza unei culpe, nu doar a unei intenţii.
Lipsit de temei este şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faţă de care intimata-pârâtă a considerat că instanţa de apel a oferit o motivare coerentă prin care raţionamentul juridic care susţine soluţia pronunţată în dispozitiv.
Astfel, instanţa de apel nu a analizat greşit modul în care recurenta a înţeles să invoce art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, ci doar a realizat o descriere a situaţiei de fapt, ajungând la concluzia că recurenta a precizat valoric obiectul cererii, solicitând suma indicată de expert în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.
Aşadar, nu se poate constata o contradicţie între considerente, deoarece prin decizia sa, instanţa a menţionat expres faptul că "din cererea introductivă rezultă cu claritate, tot aşa cum se observă şi din concluziile formulate în cadrul dezbaterilor, ca reclamanta a înţeles să solicite exclusiv raportarea la prejudiciul material", iar ulterior doar a analizat cronologia evenimentelor, menţionând că iniţial reclamanta s-a raportat la art. 14 lit. a) şi doar, ulterior, în urma analizei expertului, a invocat exclusiv aplicarea lit. b), însă acest lucru nu face ca aceste considerente să fie contradictorii.
Modalitatea de analiză a instanţei de apel este una valabilă, întrucât art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 stabileşte o subsidiaritate între lit. a) şi b) ale alin. (2), aspect care a făcut şi obiectul criticii în apelul formulat de intimata-pârâtă, în sensul că textul de lege impune aplicarea lit. b) ca alternativă, doar dacă există fapte sau omisiuni ce nu pot determina prejudiciul în conformitate cu lit. a).
În referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării greşite a prevederilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, intimata-pârâtă a susţinut că partea adversă a reluat aspectele deja antamate de către instanţele de fond, însă acest motiv de recurs nu permite reanalizarea situaţiei de fapt sau a probelor administrate, ci se limitează doar la verificarea legalităţii hotărârii din perspectiva normelor de drept material aplicabile.
A considerat că sunt valabile interpretările instanţei de apel conform cărora prejudiciul trebuie raportat la aspectul solicitat de recurenta în conformitate cu art. 14 alin. (2) lit. a), făcând trimitere la decizia nr. 337 din 16 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Intimata-pârâtă a solicitat aplicarea art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 şi, doar cu titlu de excepţie, aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b), precizând că a obţinut venituri din prestarea de servicii către persoane fizice, nicidecum din drepturi de proprietate intelectuală, astfel cum expertul desemnat a avut în vedere când a analizat pct. b) al art. 14, făcând trimitere la conţinutul art. 72 Codul fiscal.
Or, recurenta nu a solicitat aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor stabilite de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, iar expertul desemnat nu a fost în imposibilitate de a stabili prejudiciul conform solicitărilor reclamantei sau a documentelor furnizate de intimata-pârâtă. Chiar şi în ipoteza in care s-ar alege varianta de la lit. b), nu există nicio motivare a acestui aspect, contrar dispoziţiilor legale şi a practicii în domeniu care menţionează clar faptul că lit. b) este aplicabilă doar în situaţia în care se optează pentru aceasta şi există anumite dubii pentru care textul de lege de la lit. a) nu poate fi aplicabil.
Sintagma de la lit. b) "după caz" a fost definită, atât în preambulul Directivei transpuse cât şi de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie ca semnificând exclusiv situaţia când debitorul ascunde anumite date, însă expertul desemnat a primit toate datele necesare şi nu a pus niciodată problema unei fraude sau lipse de comunicare din partea intimatei-pârâte.
Recurenta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 doar în ipoteza în care, în urma efectuării expertizei contabile, nu se va putea determina beneficiul obţinut. Or, analizând documentele contabile s-a conchis că societatea în perioada analizată nu a beneficiat de un profit, iar la dosarul cauzei nu există material probator în sensul lit. b) care implică "suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate".
II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.
Astfel, contrar susţinerilor părţii adverse, referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel trebuia să analizeze exclusiv solicitarea de despăgubiri a recurentei grefată pe dispoziţiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, însă aceasta a efectuat un raţionament juridic cu privire la răspunderea intimatei şi prin raportare la forma de vinovăţie a acesteia, aspect pe care nu l-a tratat tangenţial, ci a efectuat o paralelă între o formă de vinovăţie reglementată la nivel european şi cea la nivel naţional, deşi nu i-a fost solicitat acest lucru şi nici nu era necesar pentru a analiza cererea de apel strict cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contrar susţinerilor intimatei-pârâte, a susţinut că instanţa de apel a efectuat o motivare contradictorie ce a condus la dezlegarea cauzei în apel, susţinând iniţial că recurenta a înţeles să solicite prin cererea de chemare în judecată art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, cu respectarea ordinii de prioritate, şi, ulterior, total eronat şi în totală contradicţie, că s-ar fi ales în mod direct aplicarea lit. b) din acelaşi act normativ, fără să fi solicitat iniţial şi dovedit un prejudiciu în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.
Or, recurenta nu a decis invocarea art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, doar după ce s-a efectuat expertiza în faţa primei instanţe, ci aceasta a fost chiar solicitat încă de la momentul la care s-a formulat cererea de chemare în judecată, art. 14 alin. (2) lit. a) şi lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, fiind explicate în acţiunea introductivă şi chiar cu ordinea de prioritate prevăzută de textele legale.
Acest motiv de casare a fost detaliat pe larg în cererea de recurs prin care s-a arătat modalitatea în care sunt contradictorii considerentele.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faţă de apărările intimatei-pârâte, recurenta a precizat că a solicitat despăgubirile în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 şi, în subsidiar, respectând ordinea de prioritate stabilită de legiuitor, art. 14 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, însă instanţa de apel s-a rezumat la faptul că recurenta nu a indicat un prejudiciu moral ori nu a depus dovezi relevante din care să rezulte suma redevenţelor ce s-ar fi achitat acesteia, fără a ţine seama că criteriile enumerate la lit. b) sunt cu titlu exemplificativ, iar, din moment ce a înţeles să solicite şi aplicarea în subsidiar a art. 14 alin. (2) lit. b), instanţa este autoritatea în măsură să cuantifice prejudiciul material.
Cu trimitere la art. 1532 alin. (3) C. civ. şi la faptul că instanţa de apel a stabilit că există în mod cert un prejudiciu cauzat de către intimată dar, din documentele contabile, nu poate fi determinat cuantumul acestui prejudiciu, a considerat că instanţa de apel era obligată să îl determine. Nu interesează evaluarea unui eventual prejudiciu reputaţional cauzat recurentei pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, ci trebuie doar determinat prejudiciul cert identificat de către instanţă, ceea ce nu s-a întâmplat.
A mai susţinut că beneficiul injust nu trebuie să se limiteze doar la profitul obţinut de pe urma încălcării dreptului de proprietate intelectuală, ci inclusiv la veniturile intimatei de pe urma utilizării mărcii fără drept având în vedere că aceasta păstrează în patrimoniu valoarea dreptului de folosinţă al mărcii, preţul echivalent unei licenţe, pe care ar fi fost ţinut să îl achite recurentei.
Din acest motiv, tot instanţa este singura care trebuia să determine prejudiciul atunci când din documentele contabile reies cifre negative deoarece societatea nu a fost profitabilă, în lipsa acestei determinări a prejudiciului de către instanţă, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care nu s-ar mai putea stabili prejudiciul cauzat doar pentru că partea interesată a introdus în mod unilateral în contabilitate elemente care să micşoreze sau să elimine profitul (contabil) obţinut.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:
"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 06 aprilie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 02 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând deciziile recurate, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Printr-o primă critică ce reclamă nelegalitatea hotărârilor atacate, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea art. 9 alin. (2) şi a art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât rejudecarea fondului cauzei s-a desfăşurat cu depăşirea limitelor fixate prin cererea de apel, dar şi prin hotărârea intermediară, din moment ce instanţa de apel a procedat la analizarea faptei ilicite şi a formei de vinovăţie, deşi aceste chestiuni au fost tranşate cu autoritate de lucru de către prima instanţă.
Pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, este necesar să se constate nerespectarea unei norme procedurale care să atragă nulitatea actului de procedură, motivul de casare evocând prevederile art. 175-176 C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii, respectiv, art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.
Sancţiunea procedurală a nulităţii se impune astfel a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.
Referitor la critica formulată în cauză, Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", aceste texte legale consacrând, astfel, principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, dreptului de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa formulată în condiţiile legii.
Înalta Curte are în vedere faptul că introducerea cererii de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata, din punct de vedere al părţilor (cadrul procesual subiectiv), precum şi din punct de vedere al pretenţiei concrete deduse judecăţii şi al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenţie, înţeleasă astfel ca situaţie fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).
Ulterior, în etapa apelului, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., această cale de atac exercitată în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.
De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.
Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere aceste aspecte teoretice în examinarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că rejudecarea fondului cauzei, în etapa procesuală anterioară, s-a desfăşurat în coordonatele obiectului cererii de apel formulate de pârâta B. S.R.L., respectiv cu respectarea limitelor stabilite prin decizia intermediară.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat încetarea încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii sale "Magazinul de credite" înregistrată la OSIM în 26 ianuarie 2028 cu nr. de depozit x pentru servicii din clasa 36 prin dispunerea încetării imediate a folosirii mărcii şi/sau a oricărei denumiri identice/similare, în orice mod, prin orice mijloc/canal de comunicare/reţele de socializare, inclusiv încetarea utilizării domeniului www.x.ro şi afişarea de panouri publicitare la sediul pârâtei, în legătură cu orice servicii aparţinând domeniului de consiliere şi intermediere privind creditele şi consultanţa financiară, precum şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate ca urmare a încălcării drepturilor reclamantei asupra mărcii sale, estimate cu titlu provizoriu la suma de 2.000 euro.
Reclamanta şi-a justificat demersul judiciar pe temeiul dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, dar şi a celor indicate în cuprinsul cererii deduse judecăţii.
Prin cererea precizatoare depusă la 18 ianuarie 2023, reclamanta a arătat că înţelege să-şi mărească cuantumul pretenţiilor solicitate pe capătul doi al cererii introductive la suma de 476.810 RON ce reprezentă veniturile nete din drepturi de proprietate intelectuală, conform Codul fiscal, evidenţiate în raportul de expertiză nr. x din 20 septembrie 2022 întocmit de expert contabil C..
În considerarea pretenţiilor formulate în maniera expusă anterior, Înalta Curte remarcă că apărările pârâtei invocate în primă instanţă au vizat şi acest capăt de cerere, faţă de care, în şedinţa publică din 18 ianuarie 2023, când părţile au pus concluzii pe fondul apelului, s-a arătat că obiectul contractelor depuse la dosar nu priveşte detaliere servicii de brokeraj, respectiv intermediere de credit, ci ştergere istoric negativ, care intră în clasa 35 - consultanţă, iar concluziile raportului de expertiză au relevat inexistenţa vreunui beneficiu pe perioada indicată de reclamantă, ca urmare a utilizării denumirii "Magazinul de credite".
Ţinând seama de limitele cadrului obiectiv al judecăţii reconfigurate prin cererea precizatoare, în urma evaluării situaţiei de fapt în baza probatoriului administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, conform art. 1349 C. civ., prin prisma existenţei faptei ilicite (utilizarea fără drept a mărcii reclamantei) şi a prejudiciului material (pierderea câştigului suferit de reclamantă).
În urma întocmirii raportului de expertiză contabilă, prejudiciul a fost stabilit, conform art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, la suma de 476.810 RON, prima instanţă apreciind că expertul s-a raportat în mod corect la dispoziţiile art. 72 Codul fiscal pentru a determina venitul net obţinut de pârâtă în perioada expertizată, chiar dacă s-a realizat o evaluare ipotetică a despăgubirilor cuvenite, venit care reprezintă în fapt pierderea câştigului suferit de societatea reclamantă, întrucât prin folosirea denumirii mărcii "Magazinul de credite", pârâta a deturnat clientela societăţii reclamante, reorientând-o spre propriile servicii, în mediul on-line figurând două societăţi cu denumiri de site-uri foarte apropiate, până aproape de confuzie, site-ul reclamantei www.x.ro şi site-ul pârâtei www.x.ro.
În dezacord cu argumentele pârâtei, prima instanţă a apreciat că expertul a avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză toate documentele contabile ale societăţii pârâte, reţinând că promovarea pe piaţă s-a realizat prin folosirea mărcii reclamantei "Magazinul de credite", inserând în concepţia persoanelor interesate că firma respectivă poate oferi creditul bancar dorit în cauză, iar serviciile diverse pentru obţinerea de credite se circumcriu clasei 36 de servicii.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, tribunalul a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., astfel cum a fost precizată, dispunând încetarea încălcării de către pârâtă a drepturilor reclamantei asupra mărcii "Magazinul de Credite" înregistrată la OSIM la data de 26.01.2018 cu nr. de depozit x pentru servicii din clasa 36, încetarea folosirii mărcii şi a oricărei denumiri identice sau similare, în orice mod, prin orice mijloc, încetarea utilizării domeniului www.x.ro, încetarea afişării de panouri publicitare la sediul pârâtei cu denumirea mărcii, precum şi obligarea pârâtei să plătească reclamantei cu titlu de daune materiale suma de 476.810 RON.
Aşa cum a reţinut instanţa de apel, prin motivele de apel, pârâta a solicitat desfiinţarea în parte a hotărârii atacate doar cu privire la soluţia de admitere a capătului de cerere privind prejudiciul încercat prin aplicarea criteriului de la lit. b) a art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, susţinută de o motivare contradictorie şi insuficientă.
În urma examinării acestui motiv de apel, pe care l-a găsit fondat, prin decizia intermediară nr. 526A din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 137 din 09 februarie 2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a dispus anularea acestei sentinţe şi reţinerea cauzei spre rejudecare.
În fundamentarea acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut că sentinţa apelată nu îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. din moment ce prima instanţă a făcut doar o estimare proprie a prejudiciului, fără a expune silogismul judiciar cu privire la aplicabilitatea criteriului subsidiar prevăzut de lit. b) a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.
Referitor la argumentele ce privesc fondul pretenţiei deduse judecăţii, instanţa de apel a menţionat că acestea vor fi avute în vedere şi dezlegate la momentul soluţionării fondului cauzei, ocazie cu care vor fi examinate şi susţinerile pârâtei referitoare la limitele reparării prejudiciului, astfel cum sunt acestea configurate de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 şi prevederile Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, împrejurare în care vor fi valorificate, dacă va fi necesar, aspectele legate de conduita pârâtei în urma notificării sale de către reclamantă şi la gravitatea redusă a faptei, astfel cum rezultă din probele administrate, rejudecarea fondului cauzei urmând a se desfăşura în coordonatele descrise.
În acest context, nu poate fi privită ca fondată critica recurentei-reclamante în sensul reanalizării unor chestiuni care au fost tranşate cu autoritate de lucru judecat de către prima instanţă prin sentinţa apelată, cu trimitere punctuală la fapta ilicită şi forma de vinovăţie, de vreme ce din cuprinsul cererii de apel rezultă fără dubiu că această cale de atac nu a vizat întreaga sentinţă, ci doar dezlegarea dată capătului doi al cererii introductive, astfel cum a fost precizată, sub aspectul despăgubirilor pretinse, devoluţiunea operând în aceste limite, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel în considerentele deciziei intermediare nr. 526A din 30 aprilie 2024, hotărâre cu caracter interlocutor ce are menirea de a pregăti soluţionarea fondului cauzei, legând instanţa de cele statuate.
Reperele de analiză fiind astfel trasate, instanţa de prim control judiciar a exclus din obiectul evocării fondului examinarea faptei ilicite, întrucât asupra incidenţa acesteia a hotărât, cu autoritate de lucru judecat, prima instanţă, în sensul că utilizarea de către pârâtă a denumirii "Magazinul de credite" pentru aceeaşi clasă de servicii s-a făcut fără acordul reclamantei care beneficia deja de protecţia mărcii individuale verbale, depusă la OSIM la 2017, ceea ce a dus la soluţia de admitere a primului capăt al cererii introductive, necriticată în apel.
Cu privire la conţinutul normativ al art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, instanţa de apel a apreciat că se impune adoptarea unei interpretări care să ţină cont atât de principiile ce guvernează dreptul comunitar, cât şi de împrejurarea că adoptarea O.U.G. nr. 100/2005 a reprezentat, conform menţiunii exprese a legiuitorului, o operaţiune de transpunere în legislaţia internă a Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
Potrivit art. 13 alin. (1) din Directivă, "Statele membre asigură ca, la cererea părţii prejudiciate, autorităţile judecătoreşti competente să ordone contravenientului care a acţionat cu bună ştiinţă sau având motive suficiente de a şti acest lucru, plata către titularul dreptului a unor daune-interese adaptate prejudiciului real suferit de acesta prin încălcarea dreptului său."
Totodată, alin. (2) al aceluiaşi art. 13 din Directivă reglementează o ipoteză distinctă, aceea în care fapta de încălcare a fost săvârşită fără ca autorul "să aibă ştiinţă de aceasta sau fără a avea motive rezonabile de a şti aceasta". Aşadar, spre deosebire de alin. (2), alin. (1) nu îl are în vedere pe cel care nu a ştiut că săvârşeşte o faptă de încălcare sau nu putea să prevadă acest rezultat.
În consecinţă, urmărind (potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza C-282/10 Maribel Dominguez, pct. 23 - 27) interpretarea legislaţiei naţionale armonizate în scopul atingerii scopului urmărit de Directivă şi al asigurării eficienţei normei comunitare transpuse, instanţa de apel a apreciat că o interpretare în care sunt limitate cazurile de acordare a despăgubirilor pentru încălcarea unui drept de proprietate industrială la cerinţa vinovăţiei în forma intenţiei, în sensul reglement în dreptul român (C. pen.), nu poate fi primită.
O astfel de interpretare ar exclude din sfera faptelor pentru care titularul dreptului încălcat este îndreptăţit la despăgubiri, conform Directivei, anumite fapte săvârşite de autorul care a ştiut că încălcă un drept (dar a socotit fără temei că încălcarea nu se va produce), precum şi pe cele în care autorul putea să prevadă rezultatul faptei sale. Or, Directiva acoperă toate cazurile în care autorul a cunoscut că fapta sa este o încălcare a dreptului şi chiar şi situaţiile în care acesta avea motive suficiente să prevadă încălcarea.
De aceea, curtea de apel a apreciat că, la aprecierea cerinţei referitoare la atitudinea subiectivă a făptuitorului din art. 14 alin. (1) al O.U.G. nr. 100/2005, se impune luarea în considerare a interpretării noţiunii de intenţie în sensul în care este acoperită şi ipoteza când acesta a acţionat cu bună ştiinţă sau având motive suficiente de a şti acest lucru, după cum prevede Directiva, iar cea de-a doua ipoteză este întrunită în cauza de faţă, întrucât pârâta, având calitatea de profesionist, răspunde şi în ipoteza unei încălcări din culpă a obligaţiilor sale, iar nu doar dacă este incidentă intenţia.
Din acest motiv, instanţa de apel a procedat la examinarea argumentelor critice relative la limitele reparării prejudiciului reclamat în cauză ce a presupus în mod necesar verificarea dacă modalitatea de cuantificare a prejudiciului aleasă de reclamantă, în circumstanţele concrete ale speţei, corespunde criteriilor de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, invocat drept cauză juridică a cererii deduse judecăţii.
Aşa fiind, aceste considerente vin să infirme critica recurentei-reclamante sub aspectul reexaminării faptei ilicite şi a formei de vinovăţie sub forma intenţiei căreia i se opune autoritatea de lucru judecat a celor tranşate de către prima instanţă în analiza primului capăt al cererii de chemare în judecată, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu acest obiect nefiind incident în cauză.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat motivarea contradictorie a hotărârii atacate în ceea ce priveşte cauza cererii de chemare în judecată cu privire la acordarea despăgubirilor şi plata acestora de către intimata-pârâtă, respectiv recunoaşterea iniţială a aplicării alternative a art. 14 alin. (2) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 100/2005 de către recurentă şi, ulterior, reţinerea solicitării directe a art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 de către instanţa de apel.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii şi la apărările formulate în cauză, precum şi la limitele în care a fost învestită prin motivele de apel, instanţa devolutivă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, în concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, nefiind evidenţiate motive contradictorii.
În esenţă, având de răspuns criticii referitoare la limitele reparării prejudiciului configurate de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, prin raportare la art. 13 din Directiva 2004/48/CE, curtea de apel a verificat dacă solicitarea de despăgubiri în forma reclamată corespunde criteriilor reglementate de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, temei juridic de care s-a prevalat în promovarea demersului judiciar.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu a invocat prejudiciul real şi efectiv, cuantificat prin raportare la criteriile prevăzute la lit. a) a art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, ci a solicitat suma forfetară, estimată ca beneficiu nerealizat, prin raportare la lit. b) a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, avut în vedere de către expert, în aplicarea dispoziţiilor art. 70 Codul fiscal, care reprezintă un criteriu subsidiar de stabilire a despăgubirilor şi care se aplică doar în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate.
Însă criteriul propus de expert şi însuşit de reclamantă nu poate fi luat drept reper în evaluarea prejudiciului prin prisma dispoziţiilor speciale ale art. 14 din Ordonanţă, întrucât scopul reglementării din materia fiscală este acela al impozitării veniturilor obţinute din valorificarea în mod just a drepturilor de proprietate intelectuală, legiuitorul apelând la o prezumţie, la o estimare a proporţiei acestor venituri realizate în mod licit.
Fără a demonstra, în primă etapă, existenţa unui prejudiciu real, dar dificil de stabilit, reclamanta nu poate solicita în mod direct daunele-interese cuantificate prin sistemul forfetar, întrucât se opune tocmai subsidiaritatea criteriilor prevăzute de lit. b) în raport de cele cuprinse la lit. a).
Astfel, indicarea acestor dispoziţii drept temei al despăgubirii, dublată de absenţa oricărui criteriu decelabil din categoria celor propuse, cu titlu exemplificativ, de Directivă şi de Ordonanţă, nu a făcut posibilă estimarea sumei datorate reclamantei cu titlu de prejudiciu.
Rezultă cu evidenţă din cele mai sus arătate că instanţa de apel a făcut o amplă analiză cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a textului art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005, raţionamentul care a condus la concluzia potrivit căreia cererea de despăgubire nu poate fi admisă fiind expus în mod logic, în termeni clari, ce demonstrează justeţea soluţiei adoptate.
Pretinzând, prin motivele de recurs, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, recurenta îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat normele de drept material, or aceste chestiuni nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci, cel mult, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
De altfel, însăşi concluzia şi solicitarea expusă în finalul susţinerilor ce au fundamentat acest motiv de recurs, în sensul restabilirii legalităţii şi pronunţării unei soluţii în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, relevă faptul că, în esenţă, recurenta pretinde greşita interpretare şi aplicare a legii, opunând argumentelor instanţei de apel propriile sale aprecieri cu privire la chestiunile în discuţie, aspect ce urmează a fi verificat în cadrul analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de care partea s-a prevalat în susţinerea nelegalităţii deciziei finale.
Considerentele în legătură cu care partea susţine că ar fi contradictorii nu reprezintă decât o redare trunchiată a raţionamentului pe care instanţa de apel l-a expus în legătură cu neaplicarea în cauză a criteriilor de evaluare prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, şi a demonstra, în acelaşi timp, de ce reclamanta nu poate să solicite în mod direct daunele-interese prin sistemul forfetar, prevăzut ca alternativă la elementele prejudiciabile enumerate la lit. a) a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005. Din acest motiv, este exclusă incidenţa cazului de recurs expres invocat, susţinerea referitoare la existenţa considerentelor contradictorii fiind pur formală.
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate de recurentă motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nelegalitatea hotărârii finale a fost susţinută de către recurenta-reclamantă prin prisma interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 sub aspectul subsidiarităţii criteriilor prevăzute la lit. b) în raport cu cele cuprinse la lit. a) ale acestui articol, deşi opţiunea părţii a fost încă de la început în sensul aplicării variantelor alternative prevăzute de acest act normativ, după cum rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a reţinut, de altfel, şi instanţa de apel. Faptul că prejudiciul cuantificat prin expertiza contabilă potrivit lit. a) a fost unul negativ nu conduce la imposibilitatea despăgubirii recurentei-reclamante pe temeiul sistemului forfetar prevăzut la lit. b), câtă vreme recurenta a înţeles să solicite şi aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b), iar modul în care intimata-pârâtă şi-a desfăşurat afacerea prin încălcarea unui drept de proprietate intelectuală nu poate fi o cauză de nerăspundere.
În acelaşi context, recurenta a reproşat neanalizarea noţiunii de beneficiu injust, instanţa de apel rezumându-se să menţioneze, în mod contradictoriu, că a înţeles să solicite aplicarea art. 14 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, fără a solicita repararea prejudiciului efectiv în temeiul lit. a), aspect eronat pe care l-a evidenţiat în cadrul argumentelor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Noţiunea de beneficiu injust nu trebuie să se limiteze la profitul obţinut de pe urma încălcării dreptului de proprietate intelectuală, ci include veniturile intimatei de pe urma utilizării mărcii, având în vedere că aceasta păstrează în patrimoniu valoarea dreptului de folosinţă al mărcii, preţul echivalent unei licenţe, pe care ar fi fost ţinut să îl achite recurentei.
Înalta Curte reţine că acţiunea promovată de reclamantă reprezintă un caz particular de acţiune în răspundere civilă delictuală, având ca scop, pe lângă încetarea încălcării dreptului la marcă, repararea pagubei produse titularului mărcii prin fapta ilicită constând în atingerea adusă dreptului exclusiv al mărcii.
O.U.G. nr. 100/2005 a fost adoptată în scopul transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, având ca obiect de reglementare măsurile, procedurile şi repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială, inclusiv a drepturilor asupra unei mărci. Ca atare, acest act normativ este aplicabil, ca lege specială faţă de dreptul comun, reprezentat de principiile generale ale răspunderii civile delictuale, atunci când se solicită daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care titularul dreptului la marcă l-a suferit ca urmare a încălcării săvârşite, reparaţie expres prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Reglementând, astfel, modalităţile concrete de evaluare a prejudiciului produs prin actele de contrafacere, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, la stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare: a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză."
În speţa de faţă, printr-o cerere precizatoare depusă la prima instanţă după efectuarea raportului de expertiză, partea a solicitat, cu titlu de despăgubiri materiale pentru utilizarea fără drept a mărcii de către pârâtă, suma forfetară indicată de expertul contabil, în aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, prin raportare la art. 72 alin. (2) Codul fiscal.
Este util a se sublinia în acest context faptul că opţiunea titularului mărcii pentru un anumit mod de calcul excludea aplicarea de către instanţă a criteriilor de calcul de la lit. a) din art. 14 alin. (2) şi, implicit, verificarea constatărilor expertului contabil privind determinarea "beneficiului injust" eventual realizat de către pârâtă din activitatea de contrafacere a mărcii reclamantei, ce reprezintă unul dintre criteriile prevăzute în art. 14 alin. (2) lit. a) pentru calcularea despăgubirilor cuvenite pentru încălcarea dreptului la marcă.
Expertul a făcut acest calcul conformându-se unui obiectiv fixat de către tribunal în considerarea cererii iniţiale a reclamantei şi, faţă de rezultatul defavorabil titularului mărcii, a propus un mod de calcul favorabil pe temeiul lit. b) din art. 14 alin. (2), pe care reclamanta şi l-a însuşit prin precizarea pretenţiilor, după cum s-a arătat anterior.
De altfel, reproşând neanalizarea noţiunii de beneficiu injust de către instanţa de apel, recurenta-reclamantă nu preconizează aplicarea acestui criteriu în cauză pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), iar finalitatea reală a menţionării de către recurentă a beneficiului injust rezidă în confirmarea de către instanţa de recurs a criteriului de calcul prevăzut la lit. b) din art. 14 alin. (2), invocat prin cererea precizatoare, astfel cum se va arăta în considerentele ce succed. Din acest motiv, referirea la criteriul "beneficiului injust" va fi făcută strict în acest context, prin prisma susţinerilor părţii, fără a se expune considerente în legătură cu eficienţa acestuia în prezenta cauză pentru acordarea despăgubirilor, în absenţa învestirii instanţei în acest sens.
În prealabil acestei analize, întrucât motivele de recurs vizează şi raportul dintre criteriile de la lit. a) şi b) ale art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, se impune a se preciza că instanţa de apel a reţinut, într-adevăr, un raport de subsidiaritate între acestea, în sensul că reclamantul trebuie să demonstreze într-o primă etapă existenţa unui prejudiciu real, dar dificil de stabilit şi abia apoi să pretindă daune-interese cuantificate prin sistemul forfetar indicat la lit. b).
Cu toate acestea, argumentarea soluţiei de respingere a pretenţiilor reclamantei, prin evocarea fondului în apel, nu s-a limitat la acest considerent, iar instanţa de apel a analizat eficienţa criteriului de calcul de la lit. b), considerând că este ţinută de principiul disponibilităţii. Aşadar, chiar dacă s-ar infirma aprecierea instanţei conform căreia nu se mai poate recurge la modalitatea de calcul de la lit. b), în absenţa unui prejudiciu real dovedit pe temeiul lit. a) din acelaşi art. 14 alin. (2), legalitatea soluţiei din apel ar depinde de cel de-al doilea argument, ce a fost, de asemenea, criticat prin motivele de recurs.
Din această perspectivă, este suficient a se sublinia încă o dată faptul că reclamanta din cauză a acceptat de la bun început existenţa unui raport de subsidiaritate între criteriile de calcul prevăzute la lit. a), respectiv b) din art. 14 alin. (2) al ordonanţei, din moment ce a încercat prioritar determinarea prejudiciului pe temeiul lit. a) şi s)-a orientat spre un mod de calcul pe temeiul lit. b) doar pentru că a considerat că primul este ineficient.
În condiţiile în care instanţa de apel a respectat, în mod necontestat, principiul disponibilităţii, critica recurentei pe aspectul în discuţie este formală şi nu impune o dezlegare a chestiunii dacă absenţa unui "beneficiu injust" calculat pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) echivalează cu nedovedirea prejudiciului real suferit, iar nu cu simpla dificultate de stabilire a întinderii prejudiciului pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), fiind închisă posibilitatea ca titularul mărcii să solicite despăgubiri potrivit variantei alternative de la lit. b).
Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat în mod corect înlăturând modul de calcul propus de către recurenta-reclamantă pe baza raportului de expertiză şi în aplicarea art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.
După cum s-a arătat deja, această normă prevede acordarea de daune-interese sub forma unei sume forfetare, prin luarea în considerare a unor factori precum "cel puţin" suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.
Astfel cum rezultă din hotărârea din 17 martie 2016 pronunţată de către CJUE în cauza C-99/15 Liffers, în interpretarea art. 13 alin. (1) din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 (art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 fiind echivalent art. 13 din directivă), stabilirea forfetară a valorii daunelor interese datorate, conform lit. b), bazată pe redevenţele ipotetice pe care utilizatorul le-ar fi datorat în situaţia în care ar fi cerut şi obţinut autorizarea utilizării din partea titularului dreptului de proprietate intelectuală încălcat, acoperă prejudiciul material suferit de către acesta, de vreme ce este prevăzută "cu titlu de alternativă" la modalitatea de calcul de la lit. a) din art. 13 al directivei (pct. 26 din hotărârea CJUE).
Din acest motiv, titularul dreptului de proprietate intelectuală nu poate pretinde cumularea daunelor materiale calculate pe temeiul lit. a) şi b), nici beneficiul injust ori pierderea câştigului pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. b), printr-un mod de calcul diferit de cel care s-a dovedit ineficient pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) ori pe care reclamantul îl apreciază ca atare, prin propria evaluare.
Alternativa la care se referă legiuitorul se referă, aşadar, la criteriile de determinare a daunelor-interese materiale, în sensul că titularul dreptului încălcat poate solicita fie "pierderea câştigului suferită de partea vătămată" sau "beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat", pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), fie redevenţe ipotetice, pe temeiul lit. b) din aceeaşi normă (a se vedea hotărârea CJUE din 25 ianuarie 2017 pronunţată în cauza C-367/15 Societatea de Televiziune prin Cablu Olawska, în sensul că art. 13 din Directiva 2004/48/CE nu se opune unei reglementări naţionale în materia dreptului de autor ce prevede o alternativă de calcul între contravaloarea prejudiciului efectiv suferit şi, ipotetic - fără ca acest titular să trebuiască să dovedească prejudiciul efectiv -valoarea remuneraţiei care ar fi fost datorată în temeiul unei autorizaţii de utilizare a operei în cauză).
Prin urmare, titularul dreptului încălcat poate pretinde pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) despăgubiri materiale forfetare calculate prin raportare la o eventuală remuneraţie ori preţul unei cesiuni a dreptului la marcă, pe care le-ar fi datorat titularului dacă ar fi obţinut acordul acestuia pentru utilizarea mărcii.
Inserarea în text a locuţiunii "cel puţin" indică, fără îndoială, faptul că la despăgubirile materiale solicitate pe baza redevenţelor ipotetice se pot adăuga daune morale, dacă sunt solicitate pe temeiul lit. a) (conform dezlegării CJUE din cauza Liffers, menţionată anterior). Această interpretare nu infirmă, însă, intenţia legiuitorului ca suma forfetară să constea în suma de bani ipotetic datorată titularului dreptului de proprietate intelectuală, în situaţia în care utilizatorul ar fi cerut şi obţinut de la acesta autorizarea utilizării mărcii.
Or, propunând calcularea despăgubirilor pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) al O.U.G. nr. 100/2005, cu referire la venitul net din drepturile de proprietate intelectuală, calculat în vederea impozitării potrivit art. 72 din Codul fiscal, recurenta-reclamantă nu a avut în vedere redevenţele pe care le-ar fi datorat titularului dreptului, ci a indicat în mod arbitrar un criteriu ce nu relevă aceste redevenţe, după cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia de apel.
Chiar dacă s-ar accepta ficţiunea pe care se bazează modul de calcul propus, aceea a asimilării veniturilor ce figurează în evidenţele contabile ale pârâtei ca fiind obţinute din prestări de servicii cu venituri din proprietate intelectuală, de vreme ce ar fi obţinute din valorificarea dreptului la marcă al reclamantei, nu s-a indicat niciun element probator din care să rezulte că pârâta ar datora titularului dreptului la marcă o redevenţă egală cu "venitul net din drepturile de proprietate intelectuală", noţiune prevăzută de art. 72 din Codul fiscal în scopul stabilirii impozitului pe un asemenea venit, datorat statului.
Prin urmare, în mod corect a constatat instanţa de apel faptul că modul de calcul indicat de către recurenta-reclamantă, cu referire la legea fiscală, nu poate fi adaptat cerinţelor speciale ale art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, scopurile şi ipotezele celor două reglementări neputând fi conciliate.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele pentru a opera motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 526A din 30 aprilie 2024 şi împotriva deciziei civile nr. 1094A din 30 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa va obliga pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON, către intimata-pârâtă B. S.R.L., reţinând că suma de 11.844,31 RON reprezentând onorariu avocat, solicitată potrivit facturii seria x nr. x din 02 iunie 2025 şi extrasului bancar din 02 iunie 2025 eliberat de D. aflate la dosar, este disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei, motivele invocate în susţinerea recursului şi munca prestată de avocatul intimatei-pârâte în combaterea acestora, concretizată în formularea întâmpinării pe aspecte ce ţin doar de evaluarea prejudiciului reclamat în cauză, pe alocuri similare celor invocate în apel, şi reprezentarea părţii la un singur termen de judecată la care s-a soluţionat recursul, fără ca această dispoziţie să aibă vreun efect asupra relaţiilor dintre avocat şi clientul său.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 526A din 30 aprilie 2024 şi împotriva deciziei civile nr. 1094A din 30 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON reduse conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-pârâtă B. S.R.L.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.