Expropriation compensation: Civil liability for delayed payment vs. special procedural deadlines under Law 255/2010

Şedinţa publică din data de 8 mai 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 8 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata dobânzii legale în valoare de 716.772,48 RON, raportată la suma datorată cu titlu de despăgubire ca urmare a exproprierii, de la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la Statul Român - 20 mai 2020, până la data achitării despăgubirilor de către pârâtă - 7 iulie 2022, 3 august 2022, 12 septembrie 2022 şi 27 septembrie 2022, precum şi la actualizarea despăgubirii cu rata inflaţiei, respectiv cu suma de 470.301,06 RON.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe O.G. nr. 13/2011, art. 1497, art. 1531 şi urm. din C. civ., Legea nr. 255/2010 şi Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010.

La data de 1 februarie 2023, pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 493 din 21 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, şi a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1696A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. (fostă A.) împotriva sentinţei civile nr. 493 din data de 21 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., şi a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, dobânda legală penalizatoare, începând cu data de 27 mai 2020, până la data plăţilor, precum şi actualizarea sumelor plătite cu indicele de inflaţie până la data plăţii, pentru următoarele sume: 96.378,08 RON - plătită la data de 7 iulie 2022, 229.903,80 RON - plătită la data de 7 iulie 2022, 99.024,96 RON - plătită la data de 3 august 2022, 2.334.469,24 RON - plătită la data de 12 septembrie 2022 şi 352.437,71 RON - plătită la data de 27 septembrie 2022.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1696 din 20 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, respingerea apelului, în principal, ca neîntemeiat, şi, în subsidiar, ca rămas fără obiect. Apreciază că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menţionat, arată că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei. În acest sens, afirmă că recunoaşterea drepturilor persoanelor expropriate se realizează în baza Legii nr. 255/2010, act normativ special care se aplică cu prioritate. Etapa acordării despăgubirilor este distinctă şi ulterioară etapei de control al actelor administrative emise în procedura de expropriere şi vizează o altă categorie de acte, respectiv hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 care prevede procedura pe care o poate urma expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii şi principiile care se aplică în materia exproprierilor pentru cauză de utilitate publică.

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 1 a fost emisă la data de 4 mai 2022, nr. 2 la data de 19 august 2022, iar despăgubirile au fost achitate în intervalul 7 iulie 2022 - 27 septembrie 2022. Dreptul reclamantei de contestare a despăgubirilor s-a născut la momentul comunicării acestor acte.

Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor reprezintă actul final emis de către comisie, ca urmare a parcurgerii procedurii de stabilire a dreptului de proprietate sau a altui drept real. Reclamanta nu a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de expropriator, fiind satisfăcută de sumele încasate ca urmare a finalizării procedurilor de expropriere. De asemenea, obligaţiile de plată au fost stinse. În consecinţă, nefiind depăşite cele 90 de zile prevăzute de lege, sumele nu sunt purtătoare de dobânzi.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta învederează că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că prevederile art. 19 alin. (11) şi ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 nu se aplică în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., judecătorul trebuie să stăruie pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului. Or, în cauză, instanţa de apel nu a reţinut legalitatea exprimată de instanţa de fond, care a sesizat că s-a făcut dovada consemnării despăgubirilor pe seama şi la dispoziţia reclamantei.

Recurenta arată că, în considerarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 255/2010, plata despăgubirilor se face în baza unei cereri care trebuie să îndeplinească cerinţele reglementate de dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, care impun şi existenţa interesului.

Însă, intimata nu a dovedit un interes real faţă de plata despăgubirilor datorate de către pârâtă, din probatoriul administrat nerezultând că ar fi existat vreo cerere de plată a sumelor, după emiterea hotărârilor de stabilire a acestora.

Prin urmare, solicitarea de plată a dobânzii legale şi a sumelor reprezentând actualizarea despăgubirilor cu rata inflaţiei, calculate în raport de data emiterii deciziei de exproprierii nr. 653 din 20 mai 2020, nu are fundament legal.

Mai mult, scopul său este acela de a realiza o infrastructură rutieră pentru satisfacerea interesului tuturor cetăţenilor şi dezvoltarea economică a ţării. Pe de altă parte, interesul intimatei este unul propriu, respectiv obţinerea unui profit.

Recurenta afirmă că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că se aplică statuările deciziei nr. 31/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că reclamanta nu este îndreptăţită la plata sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată.

Apreciază că intimata a indus în eroare instanţa de apel cu privire la demersurile efectuate în vederea eliberării sumelor consemnate pe seama şi la dispoziţia sa.

Creanţa pretinsă nu este o obligaţie de plată instituită prin lege întrucât despăgubirea a fost acordată în termenul legal, prevăzut de Legea nr. 255/2010, respectiv în termenul de 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor. Dobânzile solicitate nu au caracter accesoriu debitului principal şi nici nu reprezintă daune interese datorate. Expropriatorul şi-a îndeplinit obligaţiile, a respectat prevederile legale şi termenele incidente în domeniu.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită casarea deciziei recurate, cu consecinţa rejudecării cauzei şi menţinerii sentinţei civile nr. 493 din 21 aprilie 2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În subsidiar, în măsura în care se apreciază că se impune acordarea dobânzii legale, aceasta solicită să se aplice dobânda BNR cu 4 puncte procentuale, la care să se aplice reducerea de 20%. În acest sens, a realizat un calcul care a determinat un total de 118.219,09 RON. Dacă se consideră ca fiind fondat modul de stabilire a dobânzii penalizatoare indexate cu indicele de inflaţie, potrivit calculului efectuat, suma totală este de 143.449,41 RON. În opinia sa, însă, nu datorează aceste sume întrucât dobânda şi accesoriile pot fi pretinse fie în temeiul legii, fie în baza unor clauze contractuale.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 12 decembrie 2024, intimata A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii căii extraordinare de atac întrucât argumentele expuse nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. De altfel, în opinia sa, acestea vizează legalitatea hotărârii instanţei de fond şi mai puţin nelegalitatea deciziei recurate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât dreptul la dobânzi îşi are fundamentul în principiul constituţional al "justei şi prealabilei despăgubiri" prevăzut de dispoziţiile art. 44 din Constituţie.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţie, s-a fixat termen la data de 10 aprilie 2025 pentru soluţionarea căii extraordinare de atac promovate de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1696A din 20 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La termenul din data de 10 aprilie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata A. S.R.L., şi a amânat pronunţarea cu privire la calea de atac exercitată de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1696A din 20 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 24 aprilie 2025, iar, ulterior, la data de 8 mai 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1696 A din 20 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. (fostă A.) împotriva sentinţei civile nr. 493 din data de 21 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., s-a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că s-a admis, în parte, cererea, şi a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, dobânda legală penalizatoare, începând cu data de 27 mai 2020, până la data plăţilor, precum şi actualizarea sumelor plătite cu indicele de inflaţie până la data plăţii, pentru următoarele sume: 96.378,08 RON - plătită la data de 7 iulie 2022, 229.903,80 RON - plătită la data de 7 iulie 2022, 99.024,96 RON - plătită la data de 3 august 2022, 2.334.469,24, RON - plătită la data de 12 septembrie 2022 şi 352.437,71, RON - plătită la data de 27 septembrie 2022.

Recurenta apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010 şi art. 9, art. 20, art. 22 şi art. 425 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din acest ultim act normativ.

Referitor la argumentele circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta afirmă că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Această critică este nefondată.

Înalta Curte reţine că, potrivit textului legal menţionat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul acestei dispoziţii legale, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri, şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

În cauza pendinte, circumscris acestui caz de casare, recurenta arată că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţiile C. civ. şi ale art. 44 alin. (3) din Constituţie, deşi, în realitate, recunoaşterea drepturilor persoanelor expropriate se face în baza Legii nr. 255/2010, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate.

Aceasta prezintă conţinutul dispoziţiilor art. 19 şi ale art. 22 din Legea nr. 255/2010, expune sintetic procedura reglementată de acest act normativ, insistând asupra faptului că hotărârea de stabilire a despăgubirilor reprezintă actul final emis de către comisie, care poate fi supus controlului judiciar. De asemenea, arată că, în speţă, nu există o asemenea contestaţie, ceea ce conduce la concluzia că expropriatul este satisfăcut de despăgubirile primite ca urmare a finalizării procedurilor de expropriere. În opinia sa, obligaţiile nu sunt purtătoare de dobânzi, iar instituţia daunelor moratorii prevăzută de art. 1535 din C. civ. nu este incidentă cauzei.

Înalta Curte constată că, practic, considerentele străine cauzei, indicate prin cererea de recurs, sunt acelea prin care instanţa de apel a reţinut existenţa unui raport juridic supus C. civ., cu care recurenta nu este de acord întrucât, în opinia sa, se aplică exclusiv dispoziţiile Legii nr. 255/2010.

Astfel, prin pretinsele motive străine de natura cauzei, recurenta critică, de fapt, raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, argumentele cuprinse în cererea de recurs punând în discuţie recalificarea acţiunii promovate de reclamantă, prin schimbarea fundamentului juridic al acesteia şi reanalizarea raportului dintre părţi.

Admiţând apelul şi rejudecând cauza, instanţa de apel a calificat acţiunea ca fiind întemeiată pe o răspundere civilă delictuală, fundamentată pe dreptul comun, iar nu pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010. Motivarea a vizat răspunderea subiectivă a pârâtei, aspect susţinut, de altfel, de reclamantă atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel.

Prin urmare, instanţa de apel a expus raţionamentul său, grefat pe situaţia de fapt reţinută, aşa cum a rezultat din probatorii, şi a ilustrat normele pe care le-a apreciat ca fiind incidente, argumentele nefiind străine de natura cauzei.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, constată că instanţa de apel a argumentat soluţia de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, a analizat solicitările reclamantei în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei şi de materialul probatoriu administrat, neexistând considerente străine de natura cauzei.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menţionat, recurenta afirmă că hotărârea recurată încalcă mai multe dispoziţii legale, Curtea de Apel Bucureşti dând dovadă de superficialitate în soluţionarea cauzei.

În acest sens, arată că instanţa de apel nu a dat eficienţă principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., şi nu a stăruit în aflarea adevărului astfel că nu a reţinut legalitatea hotărârii instanţei de fond care a sesizat că, în cauză, nu există nicio obligaţie de plată, mai ales că recurenta a făcut dovada consemnării despăgubirilor.

Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că acest argument poate fi subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează încălcarea normelor de drept procesual (principiul rolului activ al judecătorului). Pe de altă parte, susţinerea este nefondată.

Prevederile art. 22 alin. (2) din actul normativ menţionat evocă silogismul judiciar care constituie esenţa rolului judecătorului, anume stabilirea situaţiei de fapt, aplicarea normelor de drept substanţial incidente situaţiei de fapt respective şi deducerea de efecte juridice, adică pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Faţă de modalitatea de redactare a petitului cererii de chemare în judecată, dar şi de cauza juridică a acţiunii, prin care se solicită să se verifice dacă reclamanta este îndrituită sau nu să pretindă despăgubiri, instanţa de apel, în limitele devoluţiunii, a analizat raportul juridic şi a reţinut o răspundere civilă subiectivă a pârâtei.

Având în vedere că întreaga situaţie de fapt, fundamentată juridic de către parte, conducea, în mod univoc, spre o anumită calificare juridică, instanţa avea nu avea numai dreptul, ci şi obligaţia, în considerarea prevederilor art. 22 din C. proc. civ., să stabilească calificarea juridică a actelor deduse judecăţii.

Din această perspectivă, recurenta nu poate reproşa instanţei de apel, cu ocazia exercitării căii extraordinare de atac, că nu a reţinut legalitatea sentinţei Tribunalului Bucureşti, atâta timp cât soluţia recurată nu reprezintă o dovadă de încălcare a drepturilor sale procesuale sau materiale.

Tot în cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reia susţinerile referitoare la incidenţa legii speciale şi la procedura pe care o reglementează. De asemenea, arată că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 coroborate cu cele ale art. 15 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare ale acestui act normativ, intimata trebuia să formuleze o cerere de plată a despăgubirilor. Or, prin conduita sa, prin lipsa unei astfel de cereri, nu a dovedit un interes real faţă de plata acestora, solicitarea dedusă judecăţii neavând fundament legal.

Înalta Curte reţine că, prin intermediul acestui motiv de recurs, poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. O hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza pendinte, în argumentarea acestui motiv de casare, recurenta afirmă incidenţa unor dispoziţii cuprinse în Legea nr. 255/2010, pe care le expune pentru a-şi susţine punctul de vedere.

Înalta Curte constată, însă, că instanţa de apel nu a reţinut aplicarea în cauză a prevederilor acestui act normativ referitoare la procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor. Prin urmare, nu există o incongruenţă a normelor juridice pretins încălcate cu situaţia de fapt reţinută, argumentele expuse neputând fi încadrate în acest motiv de casare.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a stabilit o răspundere subiectivă a recurentei, aspect pe care aceasta nu l-a criticat. Nu există niciun argument care să vizeze neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, caracterul obiectiv sau subiectiv al răspunderii, criticile vizând nerespectarea procedurii reglementate de Legea nr. 255/2010.

Însă, în faţa instanţei de fond, recurenta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, susţinând că toate pretenţiile referitoare la expropriere sunt supuse legii speciale, iar procedura reglementată de aceasta nu a fost respectată. Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 493 din 21 aprilie 2023, a respins excepţia inadmisibilităţii, aspect care nu a fost atacat de recurentă şi care se bucură, astfel, de autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, criticile referitoare la finele de neprimire a demersului judiciar, pentru nerespectarea procedurii stabilite de Legea nr. 255/2010, nu mai pot fi analizate.

De altfel, prejudiciul invocat în prezenta cauză nu este unul cauzat de măsura exproprierii, ci de fapta ilicită comisă de recurentă prin neîndeplinirea într-un termen rezonabil a atribuţiei sale legale prevăzute în legătură cu procedura de expropriere.

Posibilitatea demarării unor litigii fundamentate pe dreptul comun, pe parcursul derulării procedurii legale de expropriere, rezultă şi din decizia nr. 14/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind examinarea recursului în interesul legii vizând admisibilitatea contestaţiilor introduse de proprietarii expropriaţi în temeiul Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se contestă cuantumul despăgubirilor estimate de expropriator în etapa administrativă, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 şi se solicită stabilirea pe cale judecătorească a despăgubirilor definitive cuvenite expropriatului, anterior emiterii hotărârii prevăzute de art. 20 din aceeaşi lege, prin care se stabilesc despăgubirile cuvenite în mod definitiv proprietarilor expropriaţi.

Prin această decizie s-a statuat că:

"43. Din perspectiva celor anterior subliniate pe tărâm constituţional şi convenţional, se observă că exerciţiul dreptului de acces la instanţă al expropriatului este afectat atunci când acesta nu poate deveni concret şi efectiv, din cauza conduitei nejustificate a expropriatorului sau comisiei în îndeplinirea obligaţiilor în termenele legale sau, în lipsă, a unor termene rezonabile, durata procedurii putând fi apreciată ca fiind rezonabilă numai în măsura în care i se asigură eficacitate.

44. Expropriatorul/Comisia nu poate amâna sine die îndeplinirea obligaţiilor legale şi este necesar ca o astfel de conduită să fie sancţionată, întrucât produce efecte în detrimentul expropriatului, care este pus într-o situaţie de incertitudine privind proprietatea sa, de care este lipsit şi referitor la care, de cele mai multe ori, s-a şi finalizat obiectivul pentru care a fost deposedat. Altfel, acest drept este iluzoriu".

În cadrul aceleiaşi decizii obligatorii pentru instanţele de judecată, s-a stabilit că:

"48. În egală măsură, este necesar să se sublinieze şi că soluţia oferită de opinia contrară, de solicitare a despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă pe perioada de timp cât s-a întârziat emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, nu este un remediu suficient şi nu este de natură a paraliza drepturile cu caracter civil de care se poate prevala expropriatul", recunoscându-se, aşadar, necesitatea şi posibilitatea sancţionării pe tărâm civil a faptei ilicite a expropriatorului de amânare sine die a îndeplinirii obligaţiilor sale legale prevăzute în cadrul procedurii de expropriere.

Recurenta afirmă că nu se impune sancţionarea sa prin instituirea obligaţiei de plată a sumelor solicitate întrucât nici intimata nu a formulat cerere de plată a despăgubirilor, nefiind interesată de acestea.

Însă, pretinsa conduită dezinteresată a intimatei, pe care o aduce în discuţie recurenta, vizează o chestiune de fapt nesupusă cenzurii pe calea recursului şi care, oricum, nu ar fi înlăturat răspunderea sa.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, se susţine incidenţa statuărilor cuprinse în decizia nr. 31/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de care, aşa cum a reţinut instanţa de fond, intimata nu ar fi îndreptăţită la plata sumelor cu titlu de dobândă legală şi actualizarea despăgubirii cu rata inflaţiei, de la data emiterii deciziei de expropriere şi până la plata despăgubirii.

Nici aceste susţineri nu sunt fondate.

Prima instanţă a reţinut că decizia nr. 31/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este direct aplicabilă în speţă, pe de o parte, pentru că dezlegarea dată prin această hotărâre a avut în vedere acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ. pentru neplata despăgubirii în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, întrucât reclamanta nu a contestat valoarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat, iar în al doilea rând pentru că decizia menţionată a avut în vedere forma art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 anterioară modificării prin Legea nr. 233/2018, iar procedura de expropriere ce face obiectul prezentei cauze a fost demarată după adoptarea Legii nr. 233/2018.

Această chestiune nu a fost apelată, astfel că dezlegarea dată de prima instanţă, sub acest aspect, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Este adevărat că prima instanţă a apreciat că anumite chestiuni expuse în decizia nr. 31/2020, referitoare la raportul juridic obligaţional dintre expropriat şi expropriator, prezintă relevanţă şi în prezenta cauză.

Însă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că decizia menţionată, dată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, se grefează pe premisa desfăşurării anterioare a unui litigiu având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii stabilite de expropriator şi în condiţiile unei cereri în procedura specială de stabilire şi plată a despăgubirilor.

Instanţa supremă, în cadrul deciziei nr. 31/2020, a stabilit, în mod obligatoriu:

"71. Din această perspectivă se constată că instanţa de trimitere este învestită să se pronunţe cu privire la dreptul pretins de o persoană având calitatea de expropriat, de a obţine de la expropriator daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale aferente sumei care a fost acordată cu titlu de despăgubire pentru bunul imobil expropriat, sumă al cărei cuantum final a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în demersul contestării despăgubirii propuse de expropriator.

72. Această solicitare a reclamantului, de acordare a daunelor interese moratorii în temeiul prevederilor art. 1.535 din C. civ., se raportează atât la perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate ce s-a produs în condiţiile de excepţie reglementate prin Legea nr. 255/2010 şi data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat contestaţia relativă la cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, cât şi la perioada care s-a scurs de la data acestei din urmă hotărâri definitive şi până la momentul la care s-a realizat efectiv plata despăgubirii".

Or, această premisă nu este întrunită în cauza pendinte, atât timp cât nu a existat niciun litigiu anterior, iar intimata nu a invocat faptul că, potrivit legii speciale, ar avea dreptul la o altă despăgubire decât cea stabilită prin Hotărârile nr. 1 din 4 mai 2022 şi nr. 2 din 19 august 2022 emise de Comisia de aplicare a Legii 255/2010.

Situaţia din prezenta cauză este, aşadar, diferită de cea la care se referă decizia nr. 31/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pretenţiile intimatei neurmând acelaşi algoritm juridic.

În consecinţă, nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Recurenta prezintă şi o teză subsidiară, de reducere a cuantumului pretenţiilor stabilite de instanţa de apel şi prezintă un calcul detaliat ce cuprinde punctul său de vedere raportat la modul de stabilire a penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor penalizatoare indexate cu indicele de inflaţie.

Înalta Curte constată că, relativ la cuantumul reparaţiei acordate, modalitatea în care instanţa de apel a cuantificat despăgubirile constituie exclusiv o chestiune de apreciere, pe baza probelor administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Prin urmare, dispoziţiile legale de drept material şi procedural au fost aplicate, în mod corect, de către Curtea de Apel Bucureşti, nefiind incidente motivele de casare analizate, reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1696A din 20 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1696A din 20 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi 8 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.