Reclamation action: Evidentiary value of local council public domain inventory versus central government ratification requirements

Şedinţa publică din data de 8 mai 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 17 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Comuna Berchişeşti, prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. Suceava şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava, a solicitat să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi folosinţă suprafaţa de 355.614 mp teren înscris în Cartea Funciară nr. x a Comunei Berchişeşti, să se constate că acestea au ocupat, în mod nelegal, fără un titlu valabil, imobilul proprietatea sa, să fie obligate pârâtele să-i plătească suma de 681.240 RON, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe ultimii trei ani anterior introducerii cererii, dar şi despăgubirile în continuare până la predarea efectivă a imobilului, urmând ca suma să fie actualizată cu indicele de inflaţie până la data achitării efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâta A. S.A. Suceava a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii pe fond.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 842 din data de 14 septembrie 2023, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondate, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A. S.A. Suceava, cât şi cererea de chemare în judecată formulată de Comuna Berchişeşti, prin Primar.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin încheierea din data de 22 februarie 2024, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a dispus amânarea cauzei, pentru termenul din data de 18 aprilie 2024, la solicitarea reclamantei.

Prin încheierea din data de 18 aprilie 2024, aceeaşi instanţă a respins proba testimonială, ca nefiind utilă cauzei, în raport de teza probatorie reliefată şi de conţinutul sentinţei apelate.

Prin decizia civilă nr. 500 din 25 aprilie 2024, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanta Comuna Berchişeşti, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 842 din 14 septembrie 2023 şi a tuturor încheierilor pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâţii A. S.A. Suceava şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava, ca nefondat.

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 500 din data de 25 aprilie 2024 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din 22 februarie 2024 şi 18 aprilie 2024, ale aceleiaşi instanţe, a declarat recurs reclamanta Comuna Berchişeşti, prin Primar, susţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, aceasta arată că instanţa de apel a încălcat prezumţia de validitate a H.C.L. nr. 30/2019, act administrativ prin care terenul în litigiu a fost inventariat în domeniul public al Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna Berchişeşti. În opinia sa, Curtea nu trebuia să-i analizeze dreptul de proprietate, din oficiu, în contextul în care partea adversă nu i-a contestat nici calitatea şi nici actele de proprietate. O acţiune în revendicare se admite dacă posesorul pârât nu are niciun titlu de proprietate. Doar dacă prezintă un astfel de act doveditor al dreptului său de proprietate, instanţa va analiza care este cel mai bine caracterizat.

În faţa instanţei de fond, recurenta a depus o hotărâre de consiliu local prin care terenul a fost inventariat în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale şi, ulterior, înscris în cartea funciară. Pe de altă parte, intimata A. S.A. nu are niciun titlu doveditor al dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

În opinia sa, încălcarea prezumţiei de validitate nu se realizează doar prin anularea actului administrativ, ci şi prin negarea dreptului menţionat în cuprinsul acestuia. Doar printr-o comparare de titluri, instanţa ar fi putut reţine că dreptul recurentei nu este bine caracterizat şi, astfel, ar fi infirmată această prezumţie de legalitate.

Recurenta susţine că este adevărat că înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi, având rol de opozabilitate, însă şi-a intabulat dreptul de proprietate, spre deosebire de intimată care nu exhibă niciun titlu pentru a justifica posesia asupra imobilului în litigiu.

Întrucât i s-a analizat, din oficiu, dreptul de proprietate, deşi nu a fost contestat, aceasta apreciază că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

În al doilea rând, recurenta afirmă că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 608 alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2019.

Aceasta arată că a menţionat prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi ale H.G. nr. 548/1999, din eroare, însă procedura de inventariere a început ulterior intrării în vigoare a Codului administrativ. Instanţa de apel a reţinut că aceasta a fost anterioară, însă nu a putut să indice data concretă, să ducă raţionamentul până la capăt. Simpla negare a argumentelor nu echivalează cu o motivare, ci încalcă exigenţele art. 261 din C. proc. civ.

Faptul că procedura de inventariere a bunurilor în cauză este ulterioară intrării în vigoare a Codului administrativ rezultă şi din faptul că declaraţia secretarului comunei Berchişeşti nr. 4043 a fost dată la 16 iulie 2019.

Prin urmare, în mod greşit a stabilit instanţa de apel că sunt aplicabile prevederile art. 608 alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2019.

În al treilea rând, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Codului administrativ.

Este adevărat că, în cuprinsul H.C.L. nr. 30/2019 au fost menţionate prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi ale H.G. nr. 548/1999, însă a făcut referire şi la Codul administrativ care intrase în vigoare la data de 5 iulie 2019. Acesta a fost omis de către Curtea de Apel Suceava, în cadrul analizei efectuate.

În realitate, recurenta a realizat corect inventarierea, conform art. 607 şi art. 289 din O.U.G. nr. 57/2019, respectând procedura reglementată de aceste dispoziţii legale, pe care înţelege să le citeze în integralitate, în cuprinsul cererii de recurs.

În al patrulea rând, recurenta afirmă că instanţa de apel a aplicat un raţionament diferit în ceea ce priveşte modul de interpretare a faptelor necontestate. Astfel, deşi Curtea reţine că intimata A. S.A. nu a contestat dreptul de proprietate al recurentei, totuşi îi pretinde dovedirea acestuia, însă respinge cererea de administrare a probei testimoniale, apreciind că nu este utilă cauzei faţă de faptul că vizează o situaţie necontestată. Prin urmare, i s-a încălcat şi dreptul la un proces echitabil.

În consecinţă, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata A. S.A. Suceava a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii căii extraordinare de atac cu motivarea că argumentele cuprinse în cererea de recurs vizează hotărârea instanţei de fond şi nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, faţă de faptul că recurenta nu a dovedit dreptul său de proprietate.

Intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Aceasta arată că recurenta nu este îndreptăţită să obţină terenul, dată fiind destinaţia acestuia.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţie, s-a fixat termen la data de 10 aprilie 2025 pentru soluţionarea căii extraordinare de atac promovate de reclamanta Comuna Berchişeşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 500 din 25 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, precum şi împotriva încheierilor din 22 februarie 2024 şi din 18 aprilie 2024, pronunţate de aceeaşi instanţă.

La termenul din data de 10 aprilie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata A. S.A. şi a amânat pronunţarea cu privire la calea de atac exercitată de recurenta Comuna Berchişeşti la data de 24 aprilie 2025, iar, ulterior, la data de 8 mai 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 500 din 25 aprilie 2024 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de recurenta Comuna Berchişeşti, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 842 din 14 septembrie 2023 a Tribunalului Suceava, secţia civilă, în contradictoriu cu intimatele A. S.A. Suceava şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava, şi de încheierile premergătoare pronunţate de aceeaşi instanţă.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică decizia recurată, afirmând că este rezultatul interpretării şi aplicării eronate a unor dispoziţii legale de drept procedural şi material.

În primul rând, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menţionat, recurenta arată că instanţa i-a examinat, din oficiu, titlul de proprietate, deşi acesta nu fusese contestat de către intimaţi, nesocotind, astfel, principiul disponibilităţii prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. Mai mult, în cadrul analizei realizate, aceasta a încălcat prezumţia de validitate a H.C.L. nr. 30/2019, act administrativ prin care bunul în litigiu a fost inventariat şi înscris în cartea funciară.

Acest motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului disponibilităţii, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Conform prevederilor art. 9 din C. proc. civ., "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din acelaşi act normativ, apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 477 din actul normativ menţionat.

Având în vedere aceste aspecte teoretice, instanţa de recurs constată că nu se poate reţine că, în speţă, judecata în faza apelului s-a desfăşurat în afara coordonatelor obiectului cererii, respectiv, cu depăşirea limitelor stabilite prin motivele de apel.

Obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl reprezintă acţiunea în revendicare imobiliară şi pretenţii pentru lipsă folosinţă formulate de reclamanta Comuna Berchişeşti, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. şi Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Suceava, cu privire la terenul în suprafaţă de 355.614 mp, înscris în cartea funciară nr. x a Comunei Berchişeşti.

Acţiunea în revendicare, ca mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, astfel cum a fost în mod tradiţional definită de doctrină şi jurisprudenţă şi consacrată în art. 563 din C. civ., este acţiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv. Aşadar, sarcina probei dreptului preferabil incumbă reclamantului.

Ţinând seama de limitele cadrului obiectiv al judecăţii stabilite prin cererea de chemare în judecată, prima instanţă a procedat la analiza titlului de proprietate exhibat de reclamantă şi, constatând că nu dovedeşte existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul său, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Suceava a validat raţionamentul juridic al primei instanţe, reţinând că, faţă de specificul demersului judiciar, verificarea titlului de proprietate al recurentei era prioritară.

Prin urmare, analiza actului administrativ de care se prevalează recurenta se impunea prin prisma acţiunii pe care a iniţiat-o, nefiind o încălcare a principiului disponibilităţii, critica formulată vizând, în realitate, regimul probator care este necesar pentru soluţionarea conflictului de drepturi pretins prin cererea de chemare în judecată.

Un alt argument susţinut de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs se referă la încălcarea prezumţiei de validitate a Hotărârii Consiliului Local Berchişeşti nr. 30 din 31 iulie 2019, prin negarea dreptului de proprietate menţionat în acest act administrativ.

Înalta Curte constată că, prin această critică, recurenta se referă la modalitatea greşită de apreciere a unui înscris care, în opinia sa, îi dovedeşte dreptul de proprietate. Însă, în actuala reglementare, recursul are natura unei căi de atac extraordinare prin care hotărârile pronunţate în apel nu pot fi cenzurate decât pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Prin urmare, aprecierea unei probe excede analizei ce intră în competenţa instanţei de recurs.

Suplimentar, se impune a se arăta că instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare, în cadrul căreia sunt cercetate titlurile de proprietate pretinse de părţi, care sunt prezumate ca fiind valide. În cadrul acestei cercetări, instanţa analizează, în mod incidental, natura juridică a titlurilor, efectele pe care le produc şi alte aspecte necesare stabilirii titlului mai preferabil. Însă, această examinare are drept consecinţă lăsarea fără efecte juridice a titlului de proprietate deţinut de partea care a pierdut procesul şi nu anularea acestuia.

Or, în cauză, analizând actul administrativ menţionat, instanţa doar a constatat că nu dovedeşte dreptul de proprietate susţinut de recurentă. Nu i-a cercetat validitatea, nefiind învestită în acest sens.

Prin urmare, aceste prime critici sunt nefondate.

În al doilea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 608 alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2019.

În motivare, arată că procedura de inventariere a fost demarată după intrarea în vigoare a Codului administrativ, fiind supusă acestui act normativ, indicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi ale H.G. nr. 548/1999, în preambulul H.C.L. nr. 30/2019, fiind rezultatul unei erori materiale.

Înalta Curte reţine că, din perspectiva analizării dreptului de proprietate pretins de recurentă, se impune necesitatea identificării cadrului legal care a guvernat procedura inventarierii, examinare realizată de instanţele devolutive. Din preambului H.C.L. nr. 30/2019 rezultă expres că a fost adoptată în baza prevederilor Legii nr. 213/1998 şi ale H.G. nr. 548/1999 care reglementau procedura de atestare a apartenenţei bunurilor din domeniul public. Împrejurarea că, pe parcursul derulării procedurii de inventariere, a intrat în vigoare Codul administrativ nu modifică fundamentul acesteia. De asemenea, nici declaraţia secretarului comunei în sensul efectuării demersurilor necesare inventarierii potrivit noilor dispoziţii legale nu prezintă relevanţă sub aspectul aplicării legii în timp, aspect avut în vedere de instanţa de prim control judiciar.

Instanţa de apel a rezolvat corect conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, reţinând aplicabilitatea vechii reglementări în privinţa procedurii de inventariere demarate de recurentă. Prin urmare, a aplicat corect dispoziţiile art. 608 alin. (3) din actul normativ menţionat, potrivit cu care "Procedurile de atestare a inventarului bunurilor aparţinând domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale demarate anterior intrării în vigoare a prezentului cod, în baza Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, rămân supuse dispoziţiilor legale în vigoare la data iniţierii acestora".

În continuarea raţionamentului juridic, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Normele tehnice prevăzute prin H.G. nr. 548/1999, "Atestarea apartenenţei bunurilor la domeniul public de interes judeţean sau local se va face, conform legii, de către Guvern, prin hotărâre emisă pentru fiecare judeţ în parte şi, respectiv, pentru municipiul Bucureşti".

Prin urmare, raportat la conţinutul concret şi scopul pentru care sunt adoptate, hotărârile emise de autorităţile locale privind însuşirea inventarelor bunurilor din domeniul public sunt acte prealabile, supuse aprobării prin actul de autoritate al Guvernului, respectiv hotărârea de guvern care este actul care certifică regimul juridic aplicabil bunurilor respective.

În acest sens sunt relevante şi dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora:

"(1) Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se întocmeşte, după caz, de comisii special constituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari. (2) Inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. (1) se însuşesc, după caz, de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale. (3) Inventarele astfel însuşite se centralizează de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local."

Procedura de atestare a domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale consta, aşadar, într-o etapă de inventariere ce se concretiza în efectuarea unor operaţiuni tehnico-materiale şi administrative de întocmire, însuşire şi centralizare a inventarelor şi de înaintare a lor către Guvern urmată de etapa adoptării, la nivel central, a actului administrativ de atestare a bunului în domeniul public, iar hotărârile consiliilor locale privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale aveau natura juridică doar a unor operaţiuni administrative prealabile, care nu fac dovada dreptului de proprietate.

Or, în cauză, procedura de atestare a fost demarată, au fost întocmite inventarele, a fost adoptată hotărârea de consiliu local de însuşire a acestora, dar dosarul nu a fost înaintat autorităţii centrale pentru finalizarea acesteia anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. În consecinţă, H.C.L. nr. 30/2019 nu are valoarea unui titlu de proprietate, soluţia instanţei de apel fiind în concordanţă cu dispoziţiile legale menţionate în cele ce preced.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susţine că instanţa a reţinut aplicabilitatea legii vechi, fără a preciza momentul de început al procedurii de inventariere.

Nici această critică nu este fondată întrucât menţiunile din cuprinsul hotărârii de consiliu local, referitoare la actele normative care au stat la baza adoptării acesteia, cât şi actele de inventariere aflate la dosarul cauzei au fost suficiente pentru stabilirea legislaţiei incidente procedurii demarate de recurentă.

De asemenea, recurenta susţine o încălcare a dispoziţiilor art. 261 din C. proc. civ., faţă de faptul că argumentele pe care le-a prezentat în actele de procedură depuse, referitoare la cadrul juridic, au fost negate de către instanţele devolutive, fără vreo motivare.

Dispoziţia legală, pretins încălcată, vizează o instituţie neincidentă cauzei, respectiv locul administrării probei, neexistând critici referitoare la aceasta. Mai mult, nu se poate reţine vreo motivare necorespunzătoare, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nefiind aduse argumente concrete care să justifice vreo nelegalitate a deciziei în acest sens.

În al treilea rând, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că a realizat corect inventarierea bunurilor imobile ce fac obiect al prezentului litigiu, astfel că instanţa de apel, respingând calea de atac cu care a fost învestită, a interpretat greşit prevederile art. 607 şi ale art. 289 din Codul administrativ.

Înalta Curte reţine că, prin intermediul acestui motiv de recurs, poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. O hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza pendinte, în argumentarea acestui motiv de casare, recurenta susţine o încălcare a prevederilor Codului administrativ, pe care le citează în integralitate.

Înalta Curte constată, însă, că instanţa de apel nu a reţinut aplicarea în cauză a dispoziţiilor acestui act normativ referitoare la procedura de inventariere a bunurilor supuse revendicării. Prin urmare, nu există o incongruenţă a normelor juridice pretins încălcate cu situaţia de fapt reţinută, argumentele expuse neputând fi încadrate în acest motiv de casare.

În al patrulea rând, recurenta afirmă că instanţa de apel a aplicat un raţionament diferit în ceea ce priveşte modul de interpretare a faptelor necontestate. Astfel, deşi curtea reţine că intimata A. S.A. nu a contestat dreptul de proprietate al recurentei, totuşi îi pretinde dovedirea acestuia, dar respinge cererea de administrare a probei testimoniale, apreciind că nu este utilă cauzei faţă de faptul că vizează o situaţie necontestată.

Înalta Curte apreciază că maniera în care au fost formulate aceste susţineri denotă o pretinsă netemeinicie a reţinerilor curţii de apel în legătură cu modalitatea de interpretare, în cauză, a probatoriului, care a justificat considerentele deciziei recurate. Or, în recurs nu se poate reveni asupra modalităţii de apreciere a unor mijloace probatorii de către instanţele fondului, câtă vreme o asemenea analiză este exclusă de scopul şi de limitele controlului judiciar al instanţei de recurs, de a supune instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici trimiterea la o pretinsă încălcare a dreptului la un proces echitabil nu conferă legitimitate acestui argument.

Dreptul la un proces echitabil este reglementat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi are mai multe componente, respectiv: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti. Însă, Convenţia nu prevede reguli cu privire la aprecierea probelor, acest domeniu intrând în sfera de competenţă a dreptului intern. De altfel, în cuprinsul Hotărârii Windisch contra Austria, instanţa europeană a reamintit că admisibilitatea unui mijloc de probă reprezintă un aspect ce trebuie reglementat prin legislaţia naţională a statelor, iar, ca regulă, aprecierea unui mijloc de probă rămâne la latitudinea instanţelor naţionale.

Astfel, aspectul criticat nu este de natură a evidenţia ipoteza de greşită aplicare a unor dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută în faţa instanţei de apel, căreia legea îi oferă competenţa de a evalua probele şi de a stabili, pe baza acestora, situaţia de fapt pe care se grefează litigiul dedus judecăţii, ci descrie erori pretins intervenite în chiar demersul de stabilire a situaţiei de fapt, prin prisma probelor administrate.

Prin urmare, nici acest motiv de casare nu este fondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Berchişeşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 500 din 25 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, precum şi împotriva încheierilor din 22 februarie 2024 şi din 18 aprilie 2024, pronunţate de aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Berchişeşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 500 din 25 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, precum şi împotriva încheierilor din 22 februarie 2024 şi din 18 aprilie 2024, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi 8 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.