Negative jurisdictional conflict resolved: Bucharest Sector 4 Court prevails in lawyer’s fee and damages suit against law firm

Conflict negativ de competenţă. Contract de colaborare profesională. Litigiu între avocatul colaborator și societatea de avocați. Instanța competentă material şi teritorial

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Incidente procedurale privitoare la competența instanței

Index alfabetic: Conflict negativ

Acţiune în răspundere civilă delictuală

Contract de colaborare

Avocat

Onorariu de avocat

Competenţă materială

- Competenţă teritorială

C. proc.civ., art. 94 pct. 1 lit. k), art. 133 pct. 2 teza I, art. 135 alin. (1), alin. (4)

În cazul în care prin acţiunea formulată avocatul colaborator a solicitat obligarea societății profesionale de avocați cu care a încheiat, în temeiul prevederilor Legii 51/1995, contractul de colaborare profesională la plata onorariului avocațial şi dobânda legală aferentă, la plata onorariului avocațial pentru săptămâna de concediu fără plată şi la plata daunelor morale, raportul dintre părți fiind unul „fără subordonare”, sunt aplicabile regulile de drept civil, şi nu de dreptul muncii în privința instanței competente material.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 37 din 21 ianuarie 2026

Prin cererea înregistrată sub nr. x/4/2024 la data de 03.12.2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C.P.A. B., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata onorariului avocaţial pentru luna august 2024 în cuantum de 4.500 lei, la plata dobânzii legale aferente onorariului datorat de la data scadenţei, până la data efectuării plăţii, la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 euro, la plata sumei de 1.500 lei reprezentând onorariu pentru săptămâna de concediu fără plată, la publicarea hotărârii civile pe site-ul Baroului Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

La data de 05.02.2025, reclamanta a depus cerere de modificare a cererii de chemare în judecată prin care solicită obligarea pârâtei la plata de daune materiale şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5443 din 08.04.2025, Judecătoria Sectorului 4 București a dispus disjungerea cererii modificatoare şi formarea unui dosar nou având ca obiect pretenţii şi a acordat termen de judecată cu citarea părţilor. Totodată, a declinat competența de soluționare a cererii iniţiale formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C.P.A. B. în favoarea Tribunalului Vaslui.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanța a reţinut, în esenţă, că pretenţiile formulate de reclamantă se întemeiază pe contractul de colaborare încheiat cu pârâta. Instanţa a redat clauzele contractului referitoare la obligaţiile părţilor şi a constatat că în raport de conţinutul contractului de colaborare, acesta cuprinde elemente specifice ale raportului juridic de muncă, respectiv prestarea unei munci în favoarea beneficiarului şi plata unei remuneraţii lunare, precum şi raportul de subordonare.

Totodată, a arătat că, în ceea ce îl priveşte pe avocatul stagiar, aplicarea dispoziţiilor Codului muncii este permisă de dispoziţiile art. 278 alin. (1) C. muncii care, coroborat cu alin. (2) al aceluiaşi articol şi alin. (2) al art. 1, conturează următoarea ordine: raportului juridic de muncă i se aplică reglementările speciale, iar dacă acestea sunt insuficiente şi specificul raportului de muncă i se aplică normele din Codul muncii; numai atunci când nici acestea nu sunt îndestulătoare, se vor aplica dispoziţiile legislaţiei civile.

Instanţa a arătat că, potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) C. muncii, competenţa aparţine Tribunalului Vaslui, faţă de domiciliul reclamantei, cauza fiind una de dreptul muncii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub același număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 960 din 6 noiembrie 2025, Tribunalul Vaslui a admis excepția de necompetență materială, invocată de către pârâtă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În esenţă, Tribunalul Vaslui a reţinut că între Societatea civilă profesională de avocați şi reclamanta A. a fost încheiat Contractul de colaborare, obiectul contractului fiind colaborarea profesională.

S-a mai reţinut că, prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, invocând art.1381 C. civ., respectiv obligarea acesteia la plata onorariului avocațial şi dobânda legală aferentă, la plata onorariului avocațial pentru săptămâna de concediu fără plată şi la plata daunelor morale.

Tribunalul Vaslui a evocat prevederile art. 10, art. 266, art. 278 C. muncii, precum şi prevederile art. 180, art. 190 şi art. 216 din Statutul profesiei de avocat şi a reţinut că avocatul colaborator îşi păstrează independența profesională, iar împrejurarea că acestuia i se retrocedează o parte din încasările beneficiarului, cu titlu de onorariu avocațial, nu reprezintă o remunerație în sensul de salarizare, ci reflectă dreptul avocatului la onorariu, conform legii specifice profesiei, acestuia revenindu-i obligaţia de plată a taxelor şi contribuțiilor către Barou, UNBR şi Casa de Asigurări a Avocaților.

Prin urmare, Tribunalul Vaslui a constatat că în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1995, respectiv art. 3 din Hotărârea UNBR privind Statutul profesiei de avocat, avocatul este un profesionist în accepțiunea art. 3 alin. (3) C. civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011, fiind vorba de persoane autorizate să desfăşoare activităţi profesionale de prestare servicii, iar toţi profesioniștii, indiferent de statutul lor juridic (în speţă, liber-profesionişti) sunt supuși regulilor de drept civil, iar nu unor reguli speciale.

În aceste condiții, instanţa a reţinut că dreptul material care generează raporturile juridice pe care se grefează normele de drept procesual referitoare la competență nu este dreptul muncii, ci dreptul civil, competenţa materială de soluţionare a litigiilor evaluabile în bani aparţinând Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, conform art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. şi art. 107 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanţele, respectiv Judecătoria Sectorului 4 București şi Tribunalul Vaslui, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competență fiind reciproce și cel puţin una dintre aceste instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Nici una din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere material, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În ceea ce privește competența materială de soluționare a cauzei, instanța supremă reține că potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.: „Judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.”

Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu un litigiu având ca obiect o acţiune în răspundere delictuală, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata onorariului avocaţial pentru luna august 2024, în cuantum de 4.500 lei, la plata dobânzii legale aferente onorariului datorat de la data scadenţei, până la data efectuării plăţii, la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 euro, la plata sumei de 1.500 lei reprezentând onorariu pentru săptămâna de concediu fără plată, la publicarea hotărârii civile pe site-ul Baroului Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

Se constată că la data de 15.07.2023, între reclamanta, A., în calitate de colaborator şi pârâta, Societatea civilă profesională de avocați „B.”, în calitate de beneficiar, a fost încheiat un Contract de colaborare. În baza acestui contract, Societatea de avocaţi, în calitate de beneficiar, s-a obligat să acorde sprijin şi informații profesionale colaboratorului pentru gestionarea clientelei, să îi pună la dispoziție spațiul de lucru şi logistica necesară desfășurării activității, să retrocedeze lunar acestuia o cotă din onorariile încasate de beneficiar în cuantum minim de 3.500 lei brut şi să-i acorde cel puţin 21 zile lucrătoare pe an, în vederea refacerii capacității de muncă.

Astfel cum se menţionează expres la art. 1.1 din contractul încheiat între părţi, raportul dintre părți este „fără subordonare”. Instanţa supremă constată că, deşi i se retrocedează o parte din încasările beneficiarului, acest aspect nu reprezintă un salariu, ci reprezintă dreptul avocatului colaborator la onorariu, conform legii specifice profesiei de avocat.

Ca atare, Înalta Curte reține că, în cauza dedusă judecății, competența materială a judecătoriei este determinată de raportul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul de colaborare încheiat în temeiul prevederilor Legii 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi ale Statutului profesiei de avocat, fiind aplicabile regulile de drept civil, şi nu de dreptul muncii.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, Codul de procedură civilă cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

Regula generală de drept comun, în materia competenţei teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că: „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.”

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauză, se constată că pârâta are sediul în municipiul Bucureşti, sector 4.

În consecinţă, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, în speță, competenţa teritorială și materială de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 4, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.