Loan default interest claim revived: no-interest clause does not waive statutory default interest; case remanded on interest and costs

Contract de împrumut. Obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare. Greșita aplicare a prevederilor art. 1268 alin. (3) din Codul civil. Renunţarea la un drept potrivit art. 13 Cod civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul

Index alfabetic: Acţiune în restituirea sumei împrumutate

Contract de împrumut

Dobândă legală penalizatoare

Renunţarea la drept

Interpretarea contractului

Clauză îndoielnică

Principiul libertăţii contractuale

Principiul reparării integrale a prejudiciului

C. civ., art. 11, art. 13, art. 1169, art. 1268 alin. (3), art. 1322, art. 1355,

art. 1531, art. 1535, art. 2159 alin. (2)

O.G. nr. 13/2011

Interpretarea dedusă din aplicarea art. 1268 alin. (3) C. civ., în sensul că prevederile supletive ale O.G. nr. 13/2011 nu au devenit aplicabile, în măsura existenţei unei clauze derogatorii de la principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, astfel încât debitoarea este liberată de orice responsabilitate pentru întârzierea în executarea obligaţiei de plată, este lipsită de fundament juridic, în condițiile în care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 1531, art. 1535 C. civ. şi O.G. nr. 13/2011, solicitând plata dobânzilor penalizatoare pentru prejudiciul suferit, ca urmare a întârzierii în executarea obligaţiei de restituire a împrumutului, ulterior încetării contractului.

Prezumţiile legale relative în interpretarea contractului ghidează instanţa, oferind cadrul logico-juridic ce permite lămurirea ambiguităţilor, în vederea decelării substanţei drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Renunţarea la un drept patrimonial are semnificaţia părăsirii în mod definitiv a dreptului subiectiv respectiv, fiind esenţială determinarea obiectului acesteia, care, potrivit art. 13 C. civ., nu poate fi dedus din interpretări de fapt, adică prezumat.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1400 din 14 octombrie 2025

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la data de 02.05.2022, sub nr. x/3/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat:

- obligarea pârâtei B. S.R.L., în calitate de împrumutat, la restituirea împrumutului nerambursat în valoare de 261.142 euro, acordat de reclamanta A. S.R.L., în calitate de împrumutător, prin contractul de creditare societate încheiat la data de 21.08.2015;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata dobânzii legale, calculate la nivelul dobânzii de referinţă a BNR, conform calculului ataşat, de la data scadenței împrumutului, 31.12.2018 și până la data prezentei, urmând să fie calculată în continuare până la rambursarea efectivă;

- cu obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, onorariu de avocat și alte cheltuieli judiciare ocazionate de prezenta cauză.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2158 și urm. C. civ., art. 1523, art. 1535 C. civ., O.G. nr. 13/2011, precum și toate celelalte texte invocate în cuprinsul cererii.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, urmare a împlinirii termenului general de prescripţie (a dreptului material la acţiune vizând obligaţiile pecuniare) reglementat la art. 2.517 C. civ.; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în cauză.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 148-151, art. 205, art. 249, art. 315, art. 453 şi art. 663 C. proc. civ. şi art. 2517 C. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 24.06.2022, instanţa a admis în parte cererea de acordare facilitate plată taxa judiciară de timbru formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a dispus reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina reclamantei de la suma de 19940,18 lei, la suma de 9970,09 lei, dispunând eşalonarea plăţii acestei taxe de timbru în sumă de 9970,09 lei în 6 rate lunare egale, cuantumul ratei fiind de 1661,68 lei, cu scadența în data de 15 a fiecărei luni.

La data de 10.02.2023, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare privind dobânzile solicitate, arătând că, în temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ., înţelege să precizeze acest capăt de cerere, în sensul în care solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, fundamentate pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (4) din cuprinsul O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Prin încheierea de şedinţă din 21.04.2023, instanţa, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

2. Prin sentința civilă nr. 1365 din 26 mai 2023, pronunţată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2022, a fost respinsă excepția prescripţiei dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea precizată privind pe reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; ca atare, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 261.142 de euro reprezentând împrumut nerambursat, acordat de reclamantă în calitate de împrumutător prin contractul de creditare societate încheiat la data de 21.08.2015; a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.262,63 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat, în măsura admiterii cererii; a fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; în temeiul art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, a fost obligată pârâta la plata către stat a sumei de 8.262,63 de lei reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care s-a acordat reducerea reclamantei aferentă capătului de cerere admis.

3. Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea acestuia și schimbarea în parte a sentinței civile apelate, cu consecința admiterii cererii sale vizând obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii legale penalizatoare de la scadența împrumutului și până la data plății efective.

De asemenea, împotriva aceleiași sentinței civile a formulat apel și pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii atacate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată; a mai solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Prin decizia civilă nr. 1165 din 12 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă au fost respinse apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. S.R.L. şi de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1365/26.05.2023, pronunţate de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2022, ca nefondate.

4. Împotriva deciziei civile nr. 1165 din 12 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a VI-a civilă, la data de 8 noiembrie 2024, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv dispoziţiile legale prevăzute de Codul civil în cuprinsul art. 13, art. 1531, art. 2158, art. 2159 şi a art. 2164 C. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a prezentat, pe scurt, istoricul litigiului și sinteza argumentelor Curții de apel, precum și definiția și caracteristicile împrumutului de consumație, astfel cum au fost reținute în doctrina relevantă, în esență, arătând că, potrivit art. 2.158, art. 2.159 şi art. 2.164 C. civ., împrumutul ce are ca obiect o sumă de bani presupune rambursarea sumei nominale primite, fără a se adăuga şi dobânzi remuneratorii, ca echivalent al utilizării sumelor de bani împrumutate.

Astfel cum a indicat şi în cuprinsul cererii de apel, arată recurenta, clauza inserată în contractul de creditare reprezintă manifestarea contractuală a dispoziţiilor art. 2.159 alin. (2) C. civ., potrivit căruia, până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros. In concreto, părţile au înţeles ca în mod expres să elimine aplicarea art. 2167 și urm. C. civ., referitoare la împrumutul cu dobândă.

Contrar argumentelor instanţei de apel, recurenta-reclamantă susține că daunele moratorii în cuantumul calculat conform O.G. nr. 13/2011 nu sunt vizate de reglementarea clauzei V alin. (2) din Contract, aceasta din urmă reprezentând manifestarea de voinţă a părţilor în sensul de a se atribui contractului de împrumut exclusiv forma acordului de voinţă cu titlu gratuit.

Susține recurenta că dreptul de a obţine dobânzi legale penalizatoare reprezintă o formă de reparare a prejudiciului suferit de împrumutător ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei împrumutatului privind rambursarea sumei la termen, reprezentând manifestarea aplicării art. 1531 C. civ.

Așadar, daunele moratorii sau penalizatoare reprezintă o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată - lucrum cessans -, acordarea unor astfel de daune asigurând respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Susține că dreptul la repararea integrală a prejudiciului înglobează şi dreptul de a percepe penalităţi de întârziere; or, în aplicarea art. 13 C. civ., renunţarea la drept nu se prezumă. Aşadar, nici renunţarea la dreptul de a obţine dobânzi legale penalizatoare, ca formă de reparaţie integrală a prejudiciului suferit, nu se poate prezuma, nu se poate deduce pe cale de interpretare, atât timp cât nu este prevăzută în mod expres şi asumată expres de recurenta-reclamantă.

În fine, s-a mai susținut de către recurentă că, tot cu încălcarea art. 13 C. civ., instanța de apel oferă prevalență principiului libertății contractuale și reține că părțile au înțeles să limiteze condițiile răspunderii civile delictuale, cum, de altfel, s-a întâmplat prin reglementarea clauzei V alin. (2) din Contract.

Însă, în mod nelegal și cu aplicarea greșită a tuturor normelor de drept material invocate în cauză, instanța de apel a fundamentat soluția de respingere a apelului său pe considerentul renunțării de către reclamantă la dreptul de a obține repararea integrală a prejudiciului, deși nu rezultă, dincolo de echivoc, asumarea de către recurenta-reclamantă a unei atare limitări.

Prin urmare, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, iar, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat decizia casată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, la data de 21.11.2024, sub nr. x/3/2022.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității căii de atac, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, fără a fi depuse dovezi.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii şi a apărărilor formulate de către intimata-pârâtă.

Excepţia tardivităţii recursului, invocată prin întâmpinare, a fost respinsă, pentru considerentele pe larg reținute în încheierea de ședință din data de 7 aprilie 2025, când s-a stabilit termenul de judecată la 16 septembrie 2025.

5. Înalta Curte, examinând recursul, reține că este fondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu greșita aplicare, prin decizia recurată, a art. 1268 alin. (3) C. civ., prin raportare la art. 13 şi art. 1531 din acelaşi act normativ.

Pentru început, privind cadrul procesual al judecăţii recursului, Înalta Curte reţine că acţiunea societăţii reclamante (recurentă în cauză) este admisă în parte prin sentinţa tribunalului şi societatea pârâtă (intimată în cauză) este obligată să restituie acesteia suma de 261.142 Euro împrumut nerambursat, constatându-se că pârâta a efectuat mai multe plăţi din suma totală împrumutată, soluţia fiind intrată în autoritate de lucru judecat, în urma respingerii apelului pârâtei şi neatacării acestei soluţii cu recurs.

Recursul societăţii reclamante priveşte soluţionarea greşită a apelului său şi respingerea capătului de cerere referitor la plata dobânzilor legale datorate de pârâtă în cuantumul prevăzut de O.G. nr. 13/2011, pentru întârzierea în executarea obligaţiei de rambursare a împrumutului, cu depăşirea scadenţei stabilite de instanţă odată cu data împlinirii termenului extinctiv care marchează încetarea raporturilor contractuale.

Recurenta-reclamantă contestă interpretarea instanţei de apel dată clauzei de la art. V alin. (2) din contractul părţilor în litigiu: „Împrumutătorul nu are dreptul să solicite împrumutatului vreo dobândă pentru suma împrumutată”, interpretare rezultată prin aplicarea art. 1268 alin. (3) C. civ. („clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”).

Instanţa de apel a apreciat că părţile ar fi procedat la o limitare a răspunderii, în forma excluderii dreptului reclamantei-creditoare la dobânzile legale penalizatoare, argumentele acesteia prezentate în apel, legate de încălcarea dispoziţiilor art. 13 C. civ. privind renunţarea la drept, precum şi a principiului reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1531 C. civ., fiind înlăturate ca lipsite de relevanţă, în raport cu prevalenţa principiului libertăţii de a contracta (art. 1169 C. civ.).

Instanţa a stabilit, prin decizia recurată, că „vreo dobândă pentru suma împrumutată” are semnificaţia „nicio dobândă”, deci a unei negaţii categorice, în sensul unei excluderi totale, astfel încât clauza nu se rezumă la dobânda remuneratorie şi modalităţile acesteia, precum cea anterioară de la art. IV, în înţelesul de remuneraţie a creditorului şi obligaţie accesorie a convenţiei, ci include suplimentar şi dobânda penalizatoare prevăzută de lege.

Astfel, renunţarea reclamantei la dreptul de creanţă privind dobânda penalizatoare desfiinţează raportul juridic de responsabilitate civilă care ar fi condus la apariţia unei obligaţii noi de a repara prejudiciul, societatea pârâtă-debitoare fiind exonerată de efectele eventualelor întârzieri în executarea obligaţiei de rambursare a împrumutului.

Înalta Curte formulează observaţia că, astfel cum se reţine prin considerentele deciziei recurate sub aspectul situaţiei de fapt, ce constituie premisa controlului de legalitate din recurs, clauza de la art. V alin. (2) a fost analizată în legătură directă cu conţinutul asemănător al clauzei de la art. IV care a fost interpretată în sensul că se referă exclusiv la dobânda remuneratorie. Astfel, părţile au stabilit că împrumutul nu este unul cu titlu oneros în sensul art. 2159 alin. (2) C. civ., chestiune în afara disputei în recurs.

De asemenea, se constată prin decizia recurată că art. V alin. (2) este cuprins în capitolul din convenţie intitulat „Conţinutul contractului”, fără ca părţile să insereze o menţiune explicită referitoare la eventualele efecte după expirarea convenţiei.

Art. 1268 alin. (3) C. civ. instituie un principiu al interpretării convenţiei care se foloseşte în completarea celorlalte reguli de interpretare şi permite determinarea sensului unei clauze neclare care să producă efecte utile, adică să fie validă şi funcţională.

Înalta Curte reţine că această regulă este destinată situaţiilor de blocaj generat de pericolul lipsirii clauzei de orice efect juridic, cu sublinierea că instanţa este ţinută de obligaţia ca, din interpretare, să rezulte producerea acelor urmări care au fost avute în vedere de părţi.

În virtutea principiului libertăţii contractuale consacrat prin art. 1169 C. civ., pe care se întemeiază şi soluţia criticată, clauzele exoneratoare de răspundere care îl liberează pe debitor de responsabilitate sunt, în principiu, permise, exonerarea de răspundere fiind posibilă, însă, în condiţiile prevăzute de lege (art. 11 şi art. 1355 C. civ.), analiză care lipseşte din considerentele deciziei atacate.

În ceea ce priveşte fundamentul responsabilităţii contractuale şi raporturile sale cu clauzele de exonerare de răspundere, acestea privesc, în primul rând, responsabilitatea fundamentată pe convenţie, în limitele şi pe durata determinată a acesteia, putându-se prelungi în anumite condiţii şi fără a putea conduce la golirea unei obligaţii de substanţa sa.

Clauzele care îşi produc efectele după încetarea unei convenţii se referă la consecinţele juridice stabilite în timpul convenţiei, derivate din aceasta, care în virtutea voinţei părţilor se produc după încetarea contractului.

Potrivit art. 1322 C. civ., clauzele cu efecte ulterioare încetării relaţiilor contractuale trebuie să fie clar definite ori să rezulte neîndoielnic din natura acestora, momentul raportului juridic dintre părţi în care îşi produc efectele juridice, ceea ce nu este cazul în speţă.

Interpretarea dedusă din aplicarea art. 1268 alin. (3) C. civ., în sensul că dispoziţiile supletive ale O.G. nr. 13/2011 nu au devenit aplicabile, în măsura existenţei unei clauze derogatorii de la principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, astfel încât debitoarea este liberată de orice responsabilitate pentru întârzierea în executarea obligaţiei de plată, este lipsită de fundament juridic.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 1531, art. 1535 C. civ. şi O.G. nr. 13/2011, solicitând plata dobânzilor penalizatoare pentru prejudiciul suferit, ca urmare a întârzierii în executarea obligaţiei de restituire a împrumutului.

În acest sens, caracterul gratuit al împrumutului în bani prin excluderea dobânzii remuneratorii era compatibil cu perceperea dobânzilor penalizatoare, tocmai pentru că dobânda moratorie datorată în cazul obligaţiilor băneşti, ca urmare a naşterii raportului juridic de răspundere pentru întârzierea la plată, nu se poate confunda cu dobânda ce constituie preţul folosinţei sumei împrumutate, având o natură juridică distinctă.

Orice renunţare la un drept patrimonial presupune un acord expres, lipsit de echivoc al celui care renunţă şi nu a unuia potenţial.

Prezumţiile legale relative în interpretarea contractului ghidează instanţa, oferind cadrul logico-juridic ce permite lămurirea ambiguităţilor, în vederea decelării substanţei drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Or, art. 13 C. civ. prevede că renunţarea la un drept nu se prezumă.

Renunţarea la un drept patrimonial are semnificaţia părăsirii în mod definitiv a dreptului subiectiv respectiv. Prin urmare, era esenţială determinarea obiectului acesteia, neputând fi dedus din interpretări de fapt, adică prezumat, în doctrina juridică fiind repudiată instituționalizarea, în această materie, a vreunei prezumţii legale.

Se remarcă, astfel, incongruenţa raţionamentului instanţei de apel care îşi fundamentează soluţia pe existenţa clauzei de exonerare de răspundere a debitoarei printr-o pretinsă renunţare a creditoarei la dreptul la dobânzile legale penalizatoare - ce ar fi presupus, ab initio, o manifestare clară, explicită de voinţă a titularului dreptului, şi nu exclusiv deducţii şi presupuneri - şi, pe de altă parte, aplicarea dispoziţiilor art. 1268 alin. (3) C. civ., deşi acest temei legal priveşte „interpretarea clauzelor îndoielnice”, deci are ca premisă tocmai existenţa clauzei cu înţeles greu de sesizat, confuze, greu comprehensibile din perspectiva convenţiei şi a decelării drepturilor şi a obligaţiilor.

Prin urmare, se confirmă criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în legătură cu nelegalitatea soluţiei de respingere a apelului reclamantei.

În temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., recursul a fost admis, cu consecinţa casării în parte a deciziei atacate şi a trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea soluţionării apelului reclamantei, cu aplicarea art. 501 C. proc. civ. şi au fost menținute în rest celelalte dispoziţii din decizia recurată, curtea de apel urmând să soluţioneze şi cheltuielile de judecată care nu pot fi acordate în recurs, urmare a soluţiei de casare cu trimitere spre rejudecare.