Transfer of jurisdiction denied where recusal arguments constitute disguised appeal against non-appealable judicial impartiality

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată de petenta A., înregistrată sub nr. x/2025, s-a solicitat strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia II Penală.

În cuprinsul cererii de strămutare, petenta, în esenţă, a susţinut faptul că există suspiciuni rezonabile cu privire la imparţialitatea completului investit cu soluţionarea dosarului nr. x/2024, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de aceasta împotriva încheierii de şedinţă din data de 11.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2024.

În acest sens, prin motivarea cererii, petenta A. a arătat se impune strămutarea dosarului nr. x/2024 raportat la faptul că, deşi, a formulat cerere de recuzare a completului, aceasta a fost respinsă, cerere soluţionată în mod abuziv a doua zi precum şi faptul că a formulat şi plângere penală împotriva judecătorului, care în această situaţie, avea obligaţie de a se abţine de la judecarea cauzei.

Potrivit art. 72 alin. (6) C. proc. pen..: (…) când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere.

Potrivit textului de lege mai sus menţionat au fost solicitate informaţii de la Curtea de Apel Bucureşti.

Prin informaţiile transmise de Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu art. 72 alin. (6) C. proc. pen.., a fost prezentat obiectul cauzei a cărei strămutare s-a solicitat, apreciindu-se că nu se identifică motive pertinente şi serioase cu privire la pretinsele motive de bănuială legitimă sau suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor, neexistând circumstanţe care să nască o îndoială justificată asupra imparţialităţii acestora.

În consecinţă, s-a precizat că nu se pot reţine elemente de natură să conducă la existenţa vreunei urme de îndoială asupra imparţialităţii şi obiectivităţii generice a corpului de judecători ai Curţii de Apel Bucureşti sau la concluzia că, pe rolul acestei instanţe, nu ar exista condiţii pentru desfăşurarea unui proces echitabil, astfel încât s-a apreciat că nu există motive legale şi temeinice care să justifice admiterea cererii de strămutare.

Analizând cererea formulată de petenta A. privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:

Petenta A. prin cererea ce face obiectul prezentei cauze a solicitat strămutarea dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia II penală, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de aceasta împotriva încheierii de şedinţă din data de 11.09.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2024.

Potrivit art. 71 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice".

Strămutarea este, prin urmare, un remediu procesual prin intermediul căruia, în mod excepţional, judecarea unei anumite cauze penale este luată din competenţa unei instanţe şi dată spre soluţionare unei alte instanţe din aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra lipsei de obiectivitate şi imparţialitate a tuturor judecătorilor unei instanţe.

Referindu-se la conceptul de imparţialitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta se defineşte prin "absenţa prejudecăţilor sau a părerilor preconcepute". Imparţialitatea trebuie evaluată atât din punct de vedere subiectiv, luându-se în considerare convingerile sau interesele personale ale unui anume judecător într-un caz determinat, cât şi potrivit unui test obiectiv, care stabileşte dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere (cauza Piersack contra Belgiei, hotărârea din 1 octombrie 1982, cauza Micallef contra Maltei, hotărârea din 15 octombrie 2009).

Demersul obiectiv implică a se verifica dacă instanţa în sine, şi printre altele, compunerea acesteia, prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea sa. În aplicarea acestui text, opinia părţii în cauză cu privire la imparţialitatea instanţei este importantă, dar nu decisivă. Imparţialitatea obiectivă constă "în a pune problema dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte verificabile justifică suspectarea imparţialităţii acestuia din urmă." (Cauza Hauschildt contra Danemarcei).

De asemenea, Curtea Europeană a hotărât că, în privinţa imparţialităţii judecătorului, aparenţele au un rol definitoriu, limitele lor fiind stabilite de jurisprudenţa instanţei europene, în raport de împrejurările concrete ale cauzelor.

Astfel, aparenţele prezintă o mare importanţă, având în vedere încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire publicului într-o societate democratică şi, în primul rând, acuzatului în cadrul unui proces penal (judecătorul nu trebuie doar să fie imparţial, ci, în egală măsură, trebuie să se vadă că este imparţial). Trebuie determinat dacă anumite fapte sau împrejurări pot ridica dubii legitime cu privire la lipsa de imparţialitate a instanţei, dacă temerile unei părţi cu privire la imparţialitatea instanţei sunt în mod obiectiv justificate.

În fine, ceea ce trebuie asigurat, în viziunea CEDO, este încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire părţii într-un proces.

Examinând, în aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că cererea de strămutare formulată de petenta A., nu este susţinută de elemente obiective de natură să conducă la existenţa vreunei urme de îndoială asupra imparţialităţii şi obiectivităţii întregului corp de magistraţi din cadrul curţii de apel învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2024

Referitor la motivele invocate de petent, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă, în concret, critici referitoare la soluţia de respingere a cererii de recuzare a judecătorului investit cu soluţionarea cauzei, or, împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra recuzării nu poate fi exercitată nicio cale de atac potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (4) din C. proc. pen.

În acest context, Înalta Curte constată că cererea de strămutare constituie, în concret, o cale de atac deghizată împotriva unei încheieri nesusceptibile de a fi atacate.

Astfel, argumentele prezentate ce vizează exclusiv aparenţa de imparţialitate a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei au făcut obiectul cererii de recuzare soluţionate deja, reiterarea acestora pe calea unei cereri de strămutare constituie o cale de atac deghizată împotriva unei încheieri definitive, lipsind orice argumentare privind pretinsa lipsă de imparţialitate a întregului corp de magistraţi din cadrul aceleaşi instanţe.

Sub acest aspect, trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României care a statuat că strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient (Decizia nr. 226 din 7 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 31 martie 2006)

De asemenea, Înalta Curte arată că în cazul strămutării, motivele nu privesc judecătorii învestiţi cu soluţionarea cauzei, ci condiţiile în care o instanţă penală, în întregul ei, trebuie să judece o anumită cauză.

Se constată astfel că, suspiciunea exprimată cu privire la o eventuală lipsa de imparţialitate a judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti nu este confirmată de un minimum de date obiective care să susţină o atare temere şi să legitimeze eventuala strămutare a cauzei.

Or, în lipsa altor împrejurări de fapt verificabile, care să confirme afirmaţiile petentei, simpla susţinere că instanţa nu ar putea da dovadă de obiectivitate şi imparţialitate nu poate constitui un motiv temeinic de strămutare.

Pentru considerentele expuse, neexistând motive temeinice care să justifice strămutarea judecării cauzei, în temeiul art. 74 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea formulată de petenta A. privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge, ca nefondată, cererea formulată de petenta A. privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă petenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2025.