Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 7/A/2025 AI generated

Decizia nr. 7/A/2025 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Case Number Decizia nr. 7/A/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date

Legislator summary

AI generated

B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen.; A., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped.de art. 26 rap. la art. 248 C. pen. cu ref. la art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi dare de mită prev. şi ped. de art. 255 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 6,7 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Legislator headnote

AI generated

art. 462 C. proc. pen, art. 396 alin. (5) C. proc. pen, art. 16 lit. a) C. proc. pen, art. 397 C. proc. pen, art. 248 C. pen, art. 2481 C. pen; Decizia nr. 7/A/2025 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală: Prin sentinţa penală nr. 110/F din data de 12.07.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul disp. art. 462 C. proc. pen., a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ale cărei efecte au fost extinse şi cu privire la inculpaţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K..

Keywords

AI generated
art. 462 C. proc. pen art. 396 alin. (5) C. proc. pen art. 16 lit. a) C. proc. pen art. 397 C. proc. pen art. 248 C. pen art. 2481 C. pen

Cited Legislation

AI generated
art. 462 C. proc. pen
art. 462 C. proc. pen., a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ale cărei efecte au fost extinse şi cu privire la inculpaţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K..
art. 396 alin. (5) C. proc. pen
art. 396 alin. (5) C. proc. pen..
art. 16 lit. a) C. proc. pen
la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev.
art. 397 C. proc. pen
În temeiul disp. art. 397 C. proc. pen.. rap. la art. 25 alin. C. proc. pen.. a respins ca neîntemeiate acţiunile civile formulate în cauză de Statul Român prin Ministerul Finanţelor- ANAF şi USAMV.
art. 248 C. pen
B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen.;
art. 2481 C. pen
cu referire la art. 2481 C. pen.
art. 41 alin. (2) C. pen
cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen.;
art. 255 alin. (1) C. pen
de art. 255 alin. (1) C. pen.

Cited Case Law

AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 110/F din data de 12.07.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul disp. art. 462 C. proc. pen., a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ale cărei efecte au fost extinse şi cu privire la inculpaţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K..

A anulat sentinţa penală nr. 115/F/23.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 266/A/02.08.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi, în rejudecarea laturii penale reunite cu latura civilă ce face obiectul dosarului penal nr. x/2020:

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată, prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 248 vechiul C. pen. cu ref. la art. 2481 vechiul C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prev. şi ped. de art. 255 alin. (1) vechiul C. pen. cu ref. la art. 6,7 din Legea 78/2000 cu aplic. art. 33 lit. a) vechiul C. pen., întrucât faptele nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul C., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată, prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 248 vechiul C. pen. cu ref. la art. 2481 vechiul C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul D. , pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul E. , pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la dare de mită, prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 255 alin. (1) vechiul C. pen. cu ref. la art. 6,7 din Legea 78/2000, şi pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prev. de art. 264 alin. (1) vechiul C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a). vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul F., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la dare de mită, prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 255 alin. (1) vechiul C. pen. cu ref. la art. 6,7 din Legea 78/2000, şi pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 alin. (1) vechiul C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a). vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul G., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prev. şi ped. de art. 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul H., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prev. şi ped. de art. 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul I. , pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul J., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prev. şi ped. de art. 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 lit. a) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul K. , pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prev. şi ped. de art. 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul disp. art. 397 C. proc. pen.. rap. la art. 25 alin. C. proc. pen.. a respins ca neîntemeiate acţiunile civile formulate în cauză de Statul Român prin Ministerul Finanţelor- ANAF şi USAMV.

A ridicat măsurile asigurătorii dispuse în cauză faţă de persoanele responsabile civilmente S.C. L. S.A., S.C. M. S.A., S.C. N. S.R.L. şi faţă de inculpaţii B., A., C., D., G., H., J. şi K..

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

În primul ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală a fost sesizată cu rechizitoriul nr. x/2006 din data de 17.12.2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

1. B. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen.;

2. A., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped.de art. 26 rap. la art. 248 C. pen. cu ref. la art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi dare de mită prev. şi ped. de art. 255 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 6,7 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

3. C., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 248 C. pen. cu ref. la art. 2481 C. pen., cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen.;

4. D., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen.

5. E., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la dare de mită prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 255 alin. (1) C. proc. pen. cu ref. la art. 6, 7 din Legea nr. 78/2000 şi favorizare a infractorului prev. de art. 264 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a). C. pen.

6. F., pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la dare de mită prev. şi ped.de art. 26 rap. la art. 255 alin. (1) C. proc. pen. cu ref. la art. 6,7 din Legea nr. 78/2000 şi favorizare a infractorului prev.de art. 264 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a). C. pen.

7. G., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev.şi ped.de art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen.

8. H., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

9. I., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen.; cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen.

10. J., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. cu aplic.art. 41 alin. (2) C. pen.

11. K., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 C. pen. cu referire la art. 2481 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

În esenţă, prin actul de acuzare s-a reţinut că inculpaţii B. şi A. au conceput un mecanism infracţional, menit să transfere, etapizat, terenul aferent O., aflat în domeniul public şi administrat de USAMV Bucureşti, într-o societate controlată de cel din urmă.

Astfel, într-o primă etapă inculpaţii au asociat mai întâi Universitatea (USAMVB) cu o societate comercială (S.C. P. S.R.L.) în care acţionar majoritar era o societate de tip off-shore, încheind contractul de asociere în participaţiune cu nr. x/11.04.2000.

În cea de-a doua etapă, după ce au încheiat contractul de asociere în participaţiune au aportat dreptul de folosinţă asupra terenului aferent O. şi dreptul de proprietate asupra clădirilor la capitalul social al S.C. L. S.A (fostă S.C. P. S.R.L.). Inculpaţii au folosit în cadrul acestui mecanism o societate de tip off-shore, cu sediul în Insulele Turks and Caicos, zona Caraibelor, pe de o parte pentru a asigura anonimatul acţionariatului şi pentru ca terenul odată transferat din domeniul public al statului să fie în siguranţă, iar pe de altă parte pentru a putea retrage sumele de bani vărsate de societatea I.B.T.C. (off-shor-ul) cu titlu de aport în numerar la capitalul social.

Cea de-a treia etapă a constat în aportarea dreptului de proprietate asupra terenului aferent O. la capitalul social al S.C. L. S.A., moment în care acesta a fost subevaluat.

Consecinţa etapelor reţinute în scopul trecerii terenului, din domeniul public al statului în respectiva societate comercială pe acţiuni a determinat, în opinia organului judiciar, prejudicierea Statului şi a UASMV Bucureşti prin două acţiuni: pe de o parte, subevaluarea terenului aportat în natură de către universitate şi pe de altă parte nevărsarea, de către acţionarul majoritar S.C. Q.. a cotei sale de aport bănesc în numerar, S.C. L. S.A. fiind astfel lipsită de capital de lucru, UASMV Bucureşti - acţionar în societatea comercială pe acţiuni - neîncasând nici un dividend, aşa încât, prin cooptarea în S.C. L. S.A., inculpatul A. a urmărit obţinerea terenului O., iar nu profit pentru universitate.

Procurorul de caz arată în capitolul VIII al rechizitoriului că la momentul la care dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 226,61 ha şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acesta - ulterior demolate - aferente O., au fost aportate la capitalul social al societăţii L. S.A. (03.08.2000), ele au fost scoase din domeniul public prin încălcarea legii şi transferate în patrimoniul societăţii anterior amintite. Prejudiciul cauzat statului a fost în valoare de 14.186.466.000 RON vechi, echivalentul a 656.784 USD. De asemenea, la data de 06.06.2001, când a fost eliberat titlul de proprietate pentru suprafaţa de 224 ha., teren aflat în domeniul public cu încălcarea legii, Statul Român a fost prejudiciat cu suma de 3.339.686.140.000 RON vechi, echivalentul a 135.559.539 euro. Prin urmare, prejudiciul total cauzat Statului Român a fost de 3.353.872.606.000 RON vechi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală la data de 20.12.2012, iniţial sub nr. x/2012, dosar ce a fost soluţionat în primă instanţă doar sub aspectul laturii penale - prin condamnarea tuturor celor 11 inculpaţi la pedepse cu închisoarea - prin sentinţa penală nr. 115/F din 23.06.2016, astfel cum a fost modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A din 02.08.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin aceeaşi sentinţă, latura civilă a procesului penal a fost lăsată nesoluţionată, în temeiul disp. art. 25 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 397 alin. (5) C. proc. pen. fiind disjunsă cauza sub acest aspect.

Totodată, în temeiul disp. art. 108 în referire la art. 112 C. pen., s-a dispus confiscarea în folosul statului a următoarelor bunuri: o sticlă cu whisky R. de 3 litri, ambalată, o sticlă de plastic de 2 litri cu palincă, un calendar pe anul 2009 inscripţionat S., o agenda anul 2009, un pix, un calendar de birou, o bricheta de culoare albastră, toate inscripţionate S. şi un tricou de culoare verde inscripţionat T..

În cauză au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa procurorului din data de 17 iulie 2012, de instituire a sechestrului asigurător pe bunurile imobile aparţinând inculpaţilor B., A., D., C., H., J. şi K. .

Ca urmare a disjungerii, latura civilă a cauzei a fost soluţionată, în fond, prin sentinţa penală nr. 267/F din data de 28 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, sentinţă care prin decizia penală nr. 145/A din data de 12.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, dată în dosarul nr. x/2020 a fost desfiinţată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmare admiterii apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de inculpaţii D., K., A., G., B., H., C., J., de părţile civile Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, de părţile responsabile civilmente S.C. N. S.R.L., S.C. M. S.A., S.C. L. S.A., precum şi de părţile interesate U. S.A., V. S.A., W. S.A., X. S.A., Y. S.A., Z., Societe Generale, AA. şi BB. S.R.L.

Prin aceeaşi decizie, în apel au fost desfiinţate formele de executare a măsurilor asigurătorii luate prin sentinţa penală atacată. Totodată, instanţa de apel a respins, ca nefondate, cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii, instituite în cursul urmăririi penale în dosarul nr. x/2006, pe care le-a menţinut.

În primă instanţă, prin sentinţa penală nr. 267/F din data de 28 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel a admis acţiunea civilă exercitată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat că imobilul compus din teren, în suprafaţă de 224,6 hectare şi construcţii, situat în şos. Bucureşti-Ploieşti nr. 42-44, Bucureşti (nr. cadastral x, cu următoarele vecinătăţi: la Est - comuna Pipera, la Sud - Aeroportul Băneasa şi Aeroclubul Român, la Vest - D.N.1, la Nord - Bd. x şi a construcţiilor existente - clădire, plus anexe - sediul Biroului Notarului Public "CC.") este proprietatea publică a Statului Român, a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor şi a obligat pe inculpaţii A., B., C. şi D., în solidar cu părţile responsabile civilmente - S.C. L. S.A., S.C. M. S.A. şi S.C. N. S.R.L., la restituirea imobilului teren în suprafaţă de 224,6 hectare, precum şi a contravalorii construcţiilor demolate şi existente iniţial pe terenul în cauză, în sumă de 1.418.646,6 RON cu titlu de despăgubiri civile şi dobânzile legale aferente acestei sume, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului către partea civilă Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, dispunând în acest sens şi înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra conturilor aparţinând acestora. Deopotrivă, s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor încheiate cu privire la imobilul compus din teren şi construcţii, situat în şos. Bucureşti-Ploieşti nr. 42-44, Bucureşti, număr cadastral x şi s-a dispus desfiinţarea totală a înscrisurilor care au dus la prejudicierea Statului Român, prin aportarea în natură a terenului în suprafaţă de 224,6 hectare, la capitalul social al S.C. L. S.A.

Totodată, a fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa din 23 august 2012 dispusă în dosarul nr. x/2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi extinderea acestei măsuri asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, aparţinând inculpaţilor A., C., B., D. şi părţilor responsabile civilmente S.C. L. S.A., S.C. M. S.A. şi S.C. N. S.R.L.

În cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a trimiterii spre rejudecare a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a fost înregistrat dosarul nr. x/2020 având ca obiect rejudecarea laturii civile a cauzei disjunsă din dosarul penal nr. x/2012, cu prim termen de judecată în data de 25.09.2020.

Prin încheierea din 26 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 465 din data de 20.06.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, ca urmare a respingerii contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, a fost admisă, în baza art. 459 alin. (7) C. proc. pen. coroborat cu art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în principiu, cererea de revizuire formulată de petentul-condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 115/F/23.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 266/A/02.08.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; s-a dispus rejudecarea cauzei în fond şi, în baza art. 43 alin. (1) rap. art. 26 din C. proc. pen., trimiterea cauzei la completul C4 Fond al secţiei I Penale a Curţii de Apel Bucureşti, în vederea discutării reunirii laturii penale cu latura civilă a dosarului nr. x/2020, cu termen la data de 30.06.2023.

Totodată, în baza art. 460 alin. (1) din C. proc. pen., a fost suspendată executarea sentinţei penale nr. 115/F/23.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 266/A/02.08.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa investită cu revizuirea dosarului nr. x/2012 (în care a fost rezolvată latura penală a cauzei în fond şi apel) a reţinut, în esenţă, că înscrisurile invocate în apărare de petentul condamnat A. şi descoperite ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, au constituit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.

Astfel, Curtea a reţinut că toată construcţia infracţională a abuzului în serviciu, respectiv a complicităţii, a fost clădită pe reţinerea unui regim juridic de bun aflat în proprietatea publică a statului a terenului O., nesusceptibil de apropriere privată cu toate caracterele aferente unui drept de proprietate publică (inalienabilitate, imprescriptibilitate, insesizabilitate, reţinute drept fapte infracţionale) instanţa apreciind că prin noile fapte şi împrejurări invocate de revizuent şi preexistente hotărârii pronunţate şi care nu au putut fi cunoscute de către instanţă, însă aflate în legătură de indivizibilitate cu cele pentru care revizuentul a fost condamnat, a dovedit, cel puţin aparent, netemeinicia hotărârii, respectiv că, în realitate, acest imobil s-a aflat în proprietatea U.S.A.M.V. Bucureşti.

În acest sens, instanţa de revizuire a avut în vedere procesul-verbal de predare-primire din data de 28.06.1920, din care a rezultat că terenul arabil în suprafaţă de 301,40 ha. situat la nord de satul Băneasa şi în dreapta Şoselei Bucureşti-Ploieşti, expropriat din moşia Băneasa (aparţinând Dnei DD. - contesa de Montesquieu) şi primit de Casa Centrală a Cooperaţiei şi Împroprietărirei - Direcţia Cadastrului a fost predat Şcolii Centrale de Agricultură de la Herăstrău; Legea nr. 274/02.08.1929 pentru înfiinţarea Academiei de Înalte Studii Agronomice, care prin art. I a transformat Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău şi Academia de Agricultură de la Cluj în Academiile de Înalte Studii Agronomice, reţinându-se totodată că dispoziţiile art. 25 alin. (1) din actul normativ antereferit constituie titlul legal ce consacră, mai presus de orice dubiu, dreptul deplin de proprietate al actualei USAMV Bucureşti asupra întregului inventar, clădiri şi terenuri, existente la data promulgării legii în folosinţa şcolii de agricultură de la Herăstrău, inclusiv O. - expres menţionată la art. 14 lit.

b) din această lege, precum şi asupra viitoarelor înzestrări ce urmau a fi afectate celor două academii agricole, nou înfiinţate în temeiul dispoziţiilor acestei legi. Totodată, în acord cu cele expuse de revizuent, Curtea a reţinut că actuala USAMV Cluj-Napoca (fosta Academie de Înalte Studii Agronomice Cluj) a păstrat în proprietate privată terenurile astfel atribuite, astfel cum rezultă şi din conţinutul listei cu baza materială-terenuri aliate în proprietatea USAMV Cluj-Napoca şi al extrasului de Carte Funciară nr. x/16.08.2022 pentru terenul de 16.97 ha proprietatea Staţiunii de Cercetări Horticole (SCH) Cluj Napoca din cadrul U.Ş.A.M.V.

Cluj-Napoca, cu care s-a făcut un schimb cu Consiliul Judeţean Cluj, în vederea construirii unui spital şi aprobarea acestui schimb în şedinţa Senatului Universităţii din 24.03.2020. În revizuire, Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 386 din 23.05.1942, republicată în Monitorul Oficial nr. 274/23.11.1943 care organiza sistemul de învăţământ superior din România, Academia de Înalte Studii Agronomice de la Bucureşti trecând în subordinea Politehnicii din Bucureşti sub denumirea de Facultatea de Agronomie (art. 4) şi prevedea la art. 151 pct. 7 abrogarea Înaltului Decret Regal nr. 2746/1929 şi la art. 159 păstrarea în continuare a dreptului de proprietate asupra bunurilor deţinute anterior de către Academiile de Înalte Studii Agronomice şi eliminarea interdicţiei de înstrăinare a bunurilor deţinute de cele două Academii, noua formulare a art. 159 prevăzând că "Facultăţile de agronomie posedă în plină proprietate bunurile imobiliare de orice fel, cu inventarele respective cu care au fost înzestrate până în prezent sau cu care vor fi înzestrate în viitor", împrejurări necunoscute de către instanţe, însă preexistente hotărârii atacate şi care ar fi putut influenţa soluţia procesului dacă ar fi fost cunoscute la momentul soluţionării cauzei.

Curtea a mai reţinut că prin dispoziţiile exprese ale art. 159 din Legea nr. 386 din 23.05.1942 s-a menţinut nealterată deplina proprietate a tuturor bunurilor prezente, dar şi viitoare ale facultăţilor de agronomie şi a fost eliminată interdicţia de înstrăinare a bunurilor aflate în proprietatea facultăţilor de agronomie, interdicţie instituită iniţial prin art. 25 alin. (2) din Legea nr. 2746 de înfiinţare a Academiilor de Înalte Studii Agronomice din 1929.

Decretul nr. 266/25.09.1948 a organizat Ministerul Învăţământului Public şi a stabilit prin art. 51 că "Bunurile mobile şi imobile folosite cu orice titlu de instituţiile şcolare de orice grad si categorie, precum şi ale oricăror instituţii culturale şi ştiinţifice administrate sau dependente de Ministerul învăţământului Public, sunt proprietatea Statului şi sunt date în folosinţa Ministerului învăţământului Public", naţionalizând, practic, inclusiv terenul O., aspect consemnat în cele două hotărâri.

Cu toate acestea, la capitolul "Dispoziţii finale şi tranzitorii", la art. 51 se prevede (...) că mutaţiile privind dreptul de proprietate şi folosinţă vor fi făcute de instanţele competente la cererea Ministerului Învăţământului Public.

Din adresa BRP - 7650 - C din 06.12.2022, emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Arhivele Naţionale se reţine că nu au fost identificate solicitări ale Ministerului Învăţământului Public adresate instanţelor judecătoreşti privind transcrierea dreptului de proprietate/folosinţă asupra terenului situat în Bucureşti, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr. 42-44.

În revizuire, Curtea a constatat, aşadar, că acest înscris nou, invocat de revizuent, relevă aspecte de fapt şi de drept necunoscute instanţelor judecătoreşti, aprecierea valorii probatorii impunându-se din perspectiva necesităţii susţinerii situaţiei premisă, anume dacă la data de 01.01.1990 terenul se afla în proprietatea USAMV Bucureşti sau în proprietatea statului, pentru a se reţine incidenţa art. 135 alin. (4) din Constituţie (la momentul de referinţă) - 136 alin. (3) republicată şi art. 35 din Legea nr. 18/1991, republicată ori a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În completare, instanţa de revizuire a avut în vedere cel de-al doilea element nou, respectiv că, aşa cum rezultă din informarea publică a Ministerului Educaţiei, cu ocazia întocmirii inventarelor, în conformitate cu art. 3 din H.G. nr. 1045/2000, în anexa la inventar nu a fost trecut imobilul teren în suprafaţă de 224, 6529 ha, situat în Şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr. 42-44, sect. 1, întrucât, conform prevederilor art. 166 din Legea nr. 84/1995, "universităţii i s-a conferit dreptul de proprietate asupra acestui imobil care făcea parte din baza materială încă din anul 1929, ca urmare a Decretului Regal dat de Regele Mihai I, odată cu promulgarea Legii de Înfiinţare a Academiei de Înalte Studii Agronomice." Mai mult, se arată că necuprinderea în anexă a avut la bază prevederile art. 654 din vechiul C. civ., în vigoare la data adoptării Legii nr. 84/1995, potrivit căruia "legea este unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate", precum şi dispoziţiile art. 135 din Constituţie, înainte de republicare, privind ocrotirea proprietăţii.

Curtea a notat că necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor de către instanţă nu trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că despre faptele sau împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele şi lucrările dosarului, ci în sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor (ICCJ secţia penală, decizia nr. 953 din 10 martie 2006).

În altă ordine de idei, fără a antama fondul cauzei, a apreciat că această situaţie nou apărută în calea de atac a revizuirii, este aptă de a conduce la o nouă evaluare a situaţiei juridice a terenului O., în suprafaţă de 226,61 ha sub aspectul titularului dreptului de proprietate şi reglementarilor legale relevante.

Referitor la infracţiunea de dare de mită, instanţa de revizuire a constatat că faptele noi, invocate de petent, sunt de natură a influenţa stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei condamnatului, în sensul că acestea nu susţin o participaţie a revizuentului la comiterea infracţiunii pentru care a fost condamnat (sens în care a avut în vedere sentinţa penală nr. 118/F din 11.06.2021 a C.A.B., secţia I Penală, dată în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă la Î.C.C.J. prin decizia nr. 291/A din 02.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021, declaraţia notarială dată la 06.12.2022 de numitul E., fost inculpat condamnat în aceeaşi cauză, coroborată cu alte aspecte rezultate din dosarul cauzei).

Totodată, instanţa a reţinut că cele două infracţiuni pentru care revizuentul a fost trimis în judecată şi condamnat se află într-o strânsă şi indisolubilă legătură, astfel că se impune admiterea în principiu a cererii de revizuire pentru ambele infracţiuni pentru care petentul a fost condamnat.

În fine, fără a antama fondul cauzei, Curtea a apreciat că menţinerea executării sentinţei penale nr. 115/23.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 266/A/din 02.08.2017 a I.C.C.J. presupune riscul punerii în executare a unei pedepse privative de libertate potrivit unei hotărâri ce poate fi anulată în calea extraordinară de atac a revizuirii, admisă în principiu.

Având în vedere că presupusele fapte ar fi fost săvârşite în anul 2004, respectiv 2009, prin raportare la dreptul la un proces echitabil de care se bucură revizuentul, şi la hotărârea pronunţată de EE. of Justice din Marea Britanie, care, la data de 11.06.2021, prin decizia [2021] EWHC 1584, în dosarul x/2019, a refuzat să pună în executare mandatul european de arestare emis în România pe numele revizuentului, Curtea a apreciat că nu se impune ca petentul-condamnat A. să respecte vreuna dintre obligaţiile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.

La termenul de judecată din data de 30.06.2023 (acordat în dosarul nr. x/2020), ulterior punerii în discuţia părţilor a reunirii laturii penale (obiect al dosarului penal nr. x/2022) la latura civilă (obiect al dosarului nr. x/2020), Curtea de Apel a dispus, în temeiul art. 44 C. proc. pen., reunirea laturii penale a cauzei ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2022 la latura civilă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 în vederea soluţionării unitare a cauzei.

Prin încheierea din 16.10.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea a fixat cadrul procesual al cauzei stabilind că la judecată participă, deopotrivă, inculpaţii, părţile vătămate, părţile civile, părţile responsabile civilmente, precum şi persoanele interesate.

Prin încheierea din 04.01.2024, Curtea a încuviinţat pentru inculpatul A. proba cu înscrisuri, respectiv adresa nr. x - 7650 - C din data de 6 decembrie 2022 emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Arhivele Naţionale, răspunsurile Ministerului Finanţelor, ale Ministerului Educaţiei din data de 18.10.2022, 28.10.2022, ale Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale emise în urma solicitărilor de informaţii formulate de FF., sentinţa penală nr. 118/F/11.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2020, declaraţiile notariale date de GG., HH., II., precum şi facturile fiscale şi anexele acestora având ca obiect achiziţionarea produselor remise cu titlu de mită, declaraţia notarială a numitului E., decizia (2021) EWHC 1584 din data de 11.06.2021 pronunţată de EE. of Justice din Marea Britanie în dosarul x/2019. A încuviinţat, de asemenea, proba cu audierea numitului F. şi proba cu martorul E.. Pentru persoanele interesate a încuviinţat proba cu înscrisuri, respectiv contractele care fac dovada drepturilor existente în patrimoniul persoanelor interesate şi extrasele de carte funciară. Au fost respinse celelalte cereri de probatorii ca nefiind legale, pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei.

Prin încheierea din 04.01.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea a constatat încetate de drept măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa din 23.08.2012 emisă în dosarul de urmărire penală nr. 206/P/2006 faţă de persoanele responsabile civilmente L. S.A., respectiv M. S.A.

Prin încheierea din 04.03.2024, Curtea a dispus, în temeiul art. 462 alin. (2) C. proc. pen., rejudecarea cauzei prin extindere cu privire la toate părţile. Totodată, a autorizat execuţia lucrărilor - amenajări exterioare - reconfigurare piaţetă intrarea principală JJ., reconfigurare piaţetă intrarea principală KK. şi reconfigurare piaţeta laterală LL..

Prin încheierea din 17.05.2024, Curtea a admis, în temeiul disp. art. 100 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. penală, cererile de probatorii astfel cum au fost solicitate de inculpaţi, respectiv proba cu înscrisurile existente la dosarul cauzei pentru inculpaţii B. şi D., proba cu audierea martorilor MM. şi NN. pentru inculpatul F., proba cu audierea sa pentru inculpatul E. şi proba cu înscrisuri medicale în circumstanţiere şi audierea inculpatului I. pentru inculpata J..

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei supuse revizuirii în condiţiile art. 462 C. proc. pen.., Curtea a apreciat cererea de revizuire ca fiind întemeiată pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, în ceea priveşte solicitarea inculpatului A. de schimbare a încadrării juridice prin reţinerea incidenţei pluralităţii de infracţiuni în forma concursului ideal şi nu a concursului real depusă în şedinţa publică din data de 31.05.2024 - dosar x/2020, respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 31.05.2024, Curtea a învederat că reţinerea pluralităţii de infracţiuni nu se circumscrie instituţiei schimbării de încadrare juridică, aceasta privind corespondenţa unei situaţii factuale cu elementele de tipicitate obiective şi subiective descrise de normă de incriminare şi nu relaţia dintre eventualele infracţiuni comise de un anume infractor, din perspectiva Curţii acestea fiind aspecte exterioare încadrării juridice dată unei anumite fapte.

În fapt, Curtea a constatat că, prin construcţia acuzatorială s-a reţinut, în esenţă, că în considerarea nevoii de a uzurpa dreptul de proprietate al statului asupra suprafeţei de teren 226,61 ha, inculpaţii B. şi A. au dezvoltat un adevărat mecanism infracţional imaginând diverse mijloace pentru a trece terenul din proprietatea publică a statului în cea privată a Universităţii, astfel încât, în cele din urmă să fie transferată proprietatea către firmele inculpatului A., încălcându-se afectaţiunea specială a terenului care era reprezentată de utilizarea, exclusiv, în activitatea didactică a Universităţii.

Sintetizând acuzaţiile, Curtea a reţinut că parchetul a plecat de la o premisă certă, potrivit căreia dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 226,61 ha aparţine domeniului public al statului, USMVB fiind exclusiv în exerciţiul dreptului de administrare, considerând Parchetul, în esenţă, că dovada dreptului de proprietate publică a statului rezultă din reglementarea Legii nr. 213/1998. În acest context, toate acţiunile întreprinse de Universitate pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie în calitatea Universităţi de fost proprietar au căpătat conotaţie penală.

Aşadar, cum premisa în jurul căreia este edificată întreaga acuzaţie este aceea a inexistenţei dreptului USAMVB la reconstituirea dreptului de proprietate, Curtea a pornit în analiza sa de la stabilirea regimului juridic al terenului în contextul unei analize coroborate a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 cu cele ale legislaţiei în materia fondului funciar, respectiv Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.

În esenţă, s-a arătat că, în cauză, acuzaţiile poartă asupra săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu în formă calificată, complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, dare de mită, complicitate la dare de mită şi favorizarea infractorului.

Referitor la natura infracţională a demersurilor întreprinse de inculpatul B. în vederea reconstituirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 224 ha, Curtea a reţinut următoarele.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, din perspectiva condiţiilor de tipicitate, Curtea a reţinut că reprezintă o infracţiune ce are ca scop principal asigurarea îndeplinirii conforme a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarilor publici. Prevăzută în vechiul C. pen. la art. 2481, infracţiunea de abuz în serviciu se referă la neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos, cu ştiinţă, a atribuţiilor de serviciu prevăzute în lege, cauzând consecinţe deosebit de grave.

Pentru ca abuzul în serviciu să fie tipic, este esenţială îndeplinirea a două condiţii, respectiv neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, precum şi producerea unei pagube ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane.

Situaţia premisă a infracţiunii de abuz în serviciu în reglementarea art. 248 C. pen. constă în preexistenţa competenţei unui serviciu funcţionând în cadrul unei organizaţii de a efectua, din oficiu sau la cerere, acte privitoare la interesele publice.

În ceea ce priveşte condiţiile de tipicitate, din perspectiva elementului material al laturii obiective acesta constă alternativ dintr-o inacţiune, respectiv de neîndeplinire a unui act care intra în sfera de atribuţii a funcţionarului sau dintr-o acţiune, respectiv îndeplinire a actului în mod defectuos.

Termenul de "act" reprezintă operaţiunea care trebuia efectuată de funcţionar potrivit solicitării făcute de o persoană şi în acord cu atribuţiile de serviciu astfel cum rezultă din reglementarea legală incidentă. Solicitarea poate privi întocmirea unui act juridic, efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri şi alte operaţii date în competenţa funcţionarului.

Prin expresia nu îndeplineşte un act se înţelege omisiunea, neefectuarea unui act care trebuia să fie îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu, adică a unui act care cădea în sarcina sa în virtutea normelor care reglementează activitatea serviciului ori sunt inerente acelui serviciu. Îndeplinirea defectuoasă a actului presupune îndeplinirea făcută altfel decât prevedea legea, defectuozitatea putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare.

Cerinţa esenţială pentru existenţa elementului material este ca omisiunea îndeplinirii unui act sau comisiunea îndeplinirii în mod defectuos să fie comisă de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.

Curtea a reţinut că exigenţa incriminării impune ca încălcarea să vizeze o atribuţie dintre cele prevăzute de lege, respectiv de legislaţia primară, nicidecum de o normă prevăzută de un regulament intern care nu respectă exigenţele de previzibilitate.

În cauză, s-a reţinut că inculpatul B., ajutat fiind de inculpatul A., ar fi săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu pentru că a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, deşi ştia că nu are dreptul, terenul fiind, în opinia parchetului în domeniul public al statului.

A apreciat Curtea, însă, că dreptul la petiţionare nu reprezintă o conduită ilicită, ci exerciţiul unui drept în limitele prescrise de legiuitor, aşa încât nu poate genera nicio vătămare.

Demersul inculpatului B. nu aduce atingere niciunei valori sociale, ci, din contră, este îndreptat spre protejarea unora, respectiv a dreptului de proprietate, dreptul său la petiţionare având reglementare constituţională.

Sub aspect obiectiv, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii sunt întrunite doar atunci când neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act este consecinţa încălcării unei atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului, nu şi în legislaţia secundară şi nicidecum o cartă universitară care reprezintă doar un regulament intern.

Neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe, aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Curtea a apreciat că organul de anchetă a omis a face o analiză judicioasă tocmai a posibilităţilor concrete pe care le aveau inculpaţii de a determina în concret conţinutul atribuţiilor de serviciu prin raportare la prevederile concrete ale legislaţiei primare.

Pentru ca neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea lui în mod defectuos de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu să întregească latura obiectivă a infracţiunii, este necesar ca fapta de omisiune sau de comisiune să aibă ca urmare imediată vătămarea intereselor publice.

În varianta simplă, urmarea imediată constă, fie în cauzarea unei tulburări însemnate bunului mers al unei organizaţii dintre cele calificate potrivit art. 145 C. pen., fie cauzarea unei pagube statului.

În varianta agravată, urmarea imediată constă în perturbarea deosebit de gravă a activităţii unei instituţii publice sau în producerea unei pagube importante economiei naţionale.

Din perspectiva laturii subiective, fapta este necesar a fi săvârşită cu vinovăţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul, cu intenţie, a efectuat acţiunea sau a rămas în pasivitate, şi-a dat seama că acţiunea sau inacţiunea sa este lipsită de îndreptăţire şi a prevăzut că prin săvârşirea acesteia se cauzează o vătămare intereselor publice, rezultat pe care l-a şi urmărit - intenţie directă - sau a acceptat producerea lui - intenţie indirectă.

Prin actul de inculpare, s-a apreciat că inculpatul B. a săvârşit infracţiunea abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 vechiul C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) vechiul C. pen., încălcându-se disp. art. 6.13 din Carta Universităţii, art. 10 alin. (2) din Legea 213/1998, art. 136 alin. (4) din Constituţia Românie.

Analizând dispoziţiile legale presupus a se fi încălcat, văzând Carta Universităţii, Curtea a reţinut că art. 6.13 nu are reglementare, ultimul articol fiind 6.12, aşa încât nu se poate identifica premisa avută în vedere de acuzare. Chiar dacă ar exista articolul invocat, Carta este doar un regulament intern care nu respectă exigenţele privind calitatea normei de incriminare, cu atât mai mult cu cât comportamentul prezumat a fi contrar prevederilor Cartei îşi găseşte protecţia în legislaţia primară, fiind conform acesteia.

Referitor la disp. art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, s-a reţinut că acesta reglementează modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, care se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel, aşadar o obligaţie care nu intră în sfera de reglementare a atribuţiilor inculpatului B..

În ceea ce priveşte art. 136 din Constituţia României, acesta reglementează proprietatea ca fiind publică sau privată. Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice. Aşadar, această normă reglementează la nivel de protecţie constituţională regimul juridic al proprietăţii, însă nu statuează asupra vreunui comportament prohibit de lege.

Plecând de la aceste dispoziţii, Curtea a reţinut că nici acestea nu reglementează sfera atribuţiilor inculpatului B., ci sunt nişte norme generale privind regimul juridic al dreptului de proprietate consacrate la nivel constituţional.

Curtea a constatat că în prezenta cauză, fapte de natură pur civilă pretind angajarea în mod nelegal a răspunderii penale, întrucât organele de cercetare penală au apreciat raporturile juridice dintre părţi fără a le supune unei analize interdisciplinare, comparative şi judicioase, în ciuda faptului că la dosarul cauzei existau probe pertinente, concludente şi utile dându-se o interpretare străină de litera şi spiritul legilor fondului funciar.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că toate acuzaţiile de abuz în serviciu se grefează pe fapte de natură pur civilă, lipsind condiţiile de tipicitate, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, părţile exercitându-şi, fie dreptul la petiţionare, fie atribuţiile legale în baza cărora au interpretat şi aplicat legea, respectiv dispoziţii de drept funciar.

S-a reţinut că, în cauză, premisa litigiului este reprezentată, în cazul inculpatului B., de exercitarea, în condiţiile legii, a dreptului la reconstituirea dreptului de proprietate ce a aparţinut Universităţii şi care a trecut în proprietatea statului în perioada martie 1945- decembrie 1989, manifestare despre care Parchetul a apreciat că reprezintă o conduită infracţională, întrucât, deşi inculpatul ar fi ştiut că terenul în cauză face parte din domeniul public al statului şi nu poate fi restituit, a formulat, totuşi, cerere de reconstituire.

În fapt, Curtea a reţinut că, la data de 12.04.2000, inculpatul B. a formulat o cerere la Comisia de fond funciar din cadrul Primăriei Sectorului 1 Bucureşti prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 226,61 ha, situat în municipiul Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti nr. 42-44, teren deţinut în proprietate anterior anului 1945, cererea fiind înregistrată la Primăria Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/12.04.2000.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 9 alin. (3) din Legea 1/2000 şi pe cele ale art. 58 alin. (1) din H.G. nr. 180/2000, norme speciale ce reglementează acest domeniu.

La cerere a fost anexat procesul-verbal de predare-primire a terenului din data de 28.06.1920, Legea pentru înfiinţarea Academiei de Înalte Studii Agronomice, promulgată prin înaltul Decret Regal nr. 2746 din data de 31.07.1929, publicat în Monitorul Oficial nr. 169, partea I, din data de 02.08.1929, Legea pentru înfrumuseţarea împrejurimilor capitalei în care, la pagina 6 apare confirmarea proprietăţilor universităţii, planul de ansamblu al proprietăţilor la şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în care este menţionată universitatea, Hotărârea nr. 776/1999 în legătură cu care se menţionează în cerere că terenul a fost considerat în proprietatea statului, planul de situaţie actual şi denumirile pe care le-a avut în timp universitatea.

În cauză, sub aspectul titlului petentei, Curtea a reţinut că, prin Decretul regal nr. 2746/31.07.1929 publicat în Monitorul Oficial nr. 169, partea I din 01.08.1929, a fost promulgată Legea pentru înfiinţarea Academiilor de Înalte Studii Agronomice, lege prin care Şcoala Superioară de la Herăstrău şi Academia de la Cluj se transformau în Academia de Înalte Studii Agronomice ca instituţii de grad superior de învăţământ.

Fiecare Academie de Înalte Studii Agronomice urma a fi înzestrată cu o fermă experimentală, în care urmau a se cerceta problemele ştiinţifice şi tehnice în legătură cu materiile de specialitate, o vie, o grădină de legume şi pomi roditori care vor servi pentru scopuri experimentale şi demonstrative, o grădină botanică.

Potrivit art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, toate terenurile şi clădirile pe care şcolile în discuţie le aveau în folosinţă, precum şi toate terenurile cu care fuseseră înzestrate prin legea mai sus-amintită, treceau în deplina proprietate a Academiilor de Înalte Studii Agronomice.

De asemenea, potrivit art. 25 alin. (2) se prevedea că terenurile şi clădirile aferente Academiilor de Înalte Studii Agronomice nu se vor putea înstrăina nici în total, nici în parte pentru orice destinaţie ar fi.

Astfel, în acest scop, au fost afectate Academiei de Înalte Studii Agronomice din Bucureşti, proprietăţile de la sediu şi din jurul şcolii superioare de agricultură de la Herăstrău, aflate în posesia acesteia, respectiv O. şi OO., jud. Buzău.

De asemenea, Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj i-au fost afectate proprietăţile de la sediu şi din jurul Academiei agricole din Cluj, aflate la momentul respectiv în posesia acesteia; Ferma experimentală Mănăştur - Cordea 200 de ha din domeniul şcolii de agricultură din Turda.

Prin Legea nr. 386/1942 Academia de Înalte Studii Agronomice de la Bucureşti a trecut în subordinea Politehnicii din Bucureşti sub denumirea de Facultatea de Agronomie. Potrivit dispoziţiilor art. 159 din acest act normativ, "Facultăţile de agronomie posedă în plină proprietate bunurile imobiliare de orice fel, cu inventarele respective cu care au fost înzestrate până în prezent sau cu care vor fi înzestrate în viitor".

Astfel, prin dispoziţiile art. 159 din Legea nr. 386/1942 s-a confirmat faptul că dreptul de proprietate asupra bunurilor facultăţilor de agronomie rămâne în patrimoniul acestora, fiind eliminată doar interdicţia de înstrăinare a acestor bunuri, interdicţie prevăzută de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 2746/1929 privind înfiinţarea Academiilor de Înalte Studii Agronomice.

Odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 266/25.09.1948, dreptul de proprietate asupra terenurilor şi clădirilor O. a trecut în favoarea statului român, acest act normativ întrerupând exercitarea dreptului de proprietate de către Facultatea de Agronomie Bucureşti (actuala USMV Bucureşti).

Astfel, potrivit art. 51 din decretul anterior menţionat, "Bunurile mobile şi imobile folosite cu orice titlu de instituţiile şcolare de orice grad şi categorie precum şi ale oricăror instituţii culturale şi ştiinţifice administrate sau dependente de Ministerul Învăţământului Public, sunt proprietatea Statului şi sunt date în folosinţă Ministerului Învăţământului Public".

Ulterior, prin Decretul nr. 691/28.12.1973 (aprobat prin Legea nr. 22/1974), s-a stabilit că Decretul nr. 266, publicat în M.Of. nr. 224/27.09.1948, pentru organizarea Ministerului Învăţământului Public "este şi rămâne abrogat".

Prin abrogarea Decretului nr. 266/1948, terenul O. a revenit în patrimoniul Institutului Agronomic "Nicolae Bălcescu" din Bucureşti (actuala USAMV Bucureşti).

După anul 1990, s-a reglementat situaţia juridică a bunurilor care au fost preluate abuziv/naţionalizate în perioada comunistă, acordându-se posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate al persoanelor şi instituţiilor asupra acestor bunuri, sens în care au fost adoptate legile fondului funciar.

Chestiunea dedusă judecăţii este una deosebit de complexă şi care presupune o abordare structurată, sintetică, analitică şi coroborată a dispoziţiilor care reglementează domeniul proprietăţii publice prin raportare la intervenţia legislaţiei speciale în materie funciară prin care legiuitorul şi-a propus să adopte măsuri reparatorii în favoarea foştilor proprietari.

În acest context legislativ, bunurile din domeniul public al statului pot fi afectate reconstituirii dreptului de proprietate către foştii proprietari, în condiţiile legilor fondului funciar, fără a se putea vorbi de încălcarea dreptului de proprietate publică a statului.

Fiind un litigiu de drept funciar ce intră sub incidenţa Legii 1/2000 şi a Legii 18/1991, analizând dispoziţiile speciale din materia fondului funciar, Curtea a reţinut că foştii proprietari ale căror terenuri au fost trecute în proprietatea publică a statului în perioada 1945-1989, au dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate, fie pe fostul amplasament, fie pe alte amplasamente, în condiţiile legii sau la dezdăunare.

S-a susţinut că Legea nr. 18/1991 utilizează două proceduri de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate. Astfel, reconstituirea este utilizată în acele cazuri în care persona îndreptăţită a avut teren în proprietate şi a pierdut această proprietate în perioada de referinţă.

Cu excepţia unor prevederi speciale privitoare la sfera persoanelor fizice şi juridice îndreptăţite a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra anumitor categorii de terenuri, precum şi la procedura de reconstituire, inclusiv modalitatea de restituie în natură ori, după caz, prin echivalent, Legea 1/2000 este, în esenţă, o lege pentru punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor Legilor 18/1991 şi 169/1997.

Aşa cum atestă art. 2 al Legii 1/2000, raţiunea legilor fondului funciar a fost reconstituirea dreptului de proprietate, în natură, pe fostele amplasamente, dacă acestea erau libere, acesta fiind o materializare a caracterului reparator al legilor fondului funciar; acest principiu nu a fost reglementat textual în corpul Legii 18/1991, dar era o consecinţă firească a raţiunii reparatoare a legii, adică de readucere în patrimoniul foştilor proprietari a terenurilor care le-au fost preluate de către stat în perioada martie 1945- decembrie 1989.

De la principiul reconstituirii pe vechile amplasamente au fost consacrate şi câteva excepţii, fie prin instituirea anumitor limite - dacă acestea sunt libere/dacă nu au fost legal atribuite altor persoane -, fie prin consacrarea expresă, în decursul evoluţiei reglementărilor în materia fondului funciar, a mai multor excepţii de la această regulă, în considerarea utilităţii publice a terenurilor.

Văzând dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 18/1991, Curtea a observat condiţiile edictate de legiuitor pentru ca un teren să fie proprietatea statului, precizând că o reglementare similară există şi în art. 6 din Legea nr. 213/1998 normă.

A susţinut instanţa de fond că determinarea apartenenţei la domeniul public al statului este o chestiune juridică civilă de competenţa organelor competente potrivit legii civile, o primă condiţie ce se analizează pentru a determina apartenenţa la domeniul public fiind de a determina existenţa titlului valabil, adică dacă statul se poate prevala de unul dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzut de lege.

Curtea a precizat că, în litigiile de fond funciar, Legea nr. 213/1998 reprezintă cadrul general de reglementare a regimului juridic al proprietăţii publice, legislaţia specială a fondului funciar aplicându-se cu prioritate în considerarea principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, întrucât centrul acuzaţiei are în vedere încălcarea unei presupuse interdicţii la reconstituire în considerarea apartenenţei terenului la domeniul public al statului, în condiţiile legislaţiei speciale incidente, Curtea a reţinut că, pentru a stabili dacă un teren a intrat sau nu în domeniul public al statului, este necesar a se analiza valabilitatea titlului, exigenţă care lipseşte cu desăvârşire din raţionamentul acuzatorial. Întreaga acuzaţie este fundamentată pe normele generale de reglementare a domeniului proprietăţii publice, dar cu ignorarea totală a alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 18/1991, deci fără a analiza modalitatea de intrarea a terenului în patrimoniul statului.

În ceea ce priveşte această verificare a valabilităţii, respectiv dacă bunul a trecut sau nu în proprietatea statului cu titlu valabil, dacă preluarea a fost una legală ori abuzivă, aceasta rămâne apanajul comisiilor de fond funciar şi instanţelor specializate care sunt ţinute de administrarea unui probatoriu prevăzut, de asemenea, de lege, astfel încât să se poată stabili, prin raportare la situaţia de fapt, dacă dobândirea imobilului de către stat a fost făcută cu respectarea, atât a normelor naţionale, cât şi a celor europene, legea operând cu două ipoteze, niciuna dintre acestea neprevăzând că apartenenţa la domeniul public neagă dreptul la reconstituire şi duce acest comportament în sfera ilicitului penal.

Astfel, dacă terenurile prevăzute la art. 35 din Legea nr. 18/1991 nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, respectiv nu au fost preluate cu respectarea Constituţiei în vigoare la acel moment, cu respectarea legilor naţionale şi internaţionale la momentul preluării de către stat, se consideră că nu este vorba despre un mod de dobândire prevăzut de lege, iar terenurile respective nu au trecut în domeniul public al statului şi nu este necesară analiza celorlalte condiţii, reconstituirea dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite făcându-se conform regulilor generale de la Legea nr. 18/1991 către cel ce avea un titlu anterior anului 1945. În acest caz se verifică dreptul de proprietate şi întinderea lui, precum şi calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii sau prin echivalent.

Dacă, însă, bunurile au trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, ele pot fi restituite foştilor proprietari, excepţiile de la principiul restituirii pe acelaşi amplasament fiind limitativ enumerate de legiuitor. Aşadar, chiar dacă un bun face parte din domeniul public al statului, el poate, în temeiul legilor funciare, să facă obiectul restituirii.

Împrejurarea că un anumit bun a fost folosit de către stat sau de un institut de cercetare/unitate de învăţământ cu profil agricol în perioada 1945-1990 nu este suficient pentru a stabili apartenenţa reală a bunului la domeniul public, iar simpla apartenenţă nu valorează titlu de proprietate, legiuitorul neinstituind prin niciun act normativ o astfel de prezumţie de proprietate. Fiind vorba de o cerere ce intră sub incidenţa Legii 1/2000, nu dispoziţiile Legii 213/1998 constituie temeiul juridic în soluţionarea cererilor de reconstituire, ci dispoziţiile legilor fondului funciar, terenurile făcând obiectul reconstituirii şi dacă făceau parte din domeniul public.

Premisa de la care a plecat acuzarea, că, aparţinând domeniului public al statului, terenul nu putea fi restituit, este rezultatul unei nesocotiri flagrante a legii, întrucât apartenenţa nu este un fine de neprimire pentru cererile de reconstituire, fiind lipsită de relevanţă şi absolut inutilă întreaga analiză privind regimul juridic al proprietăţii în reglementarea Legii 213/1998 din cuprinsul rechizitoriului ca şi fundament al obligaţiilor nesocotite.

În economia Legii 18/1991, care cuprinde reglementarea preluată ulterior şi de Legea 1/2000, apartenenţa unui teren la domeniul public implică, doar în anumite condiţii, excepţii, dar nu prin interzicerea dreptului de a formula cerere de reconstituire ca obligaţie ce defineşte sfera atribuţiilor de serviciu, ci prin imposibilitatea de reconstituire în natură şi pe vechile amplasamente pentru fostul proprietar.

Cu titlu prealabil, plecând de la esenţa acuzaţiei inculpatului B., Curtea a reţinut că acesta este considerat vinovat că şi-a exercitat un drept subiectiv civil susţinând că avea o obligaţie de a se abţine.

Curtea a reţinut că exerciţiul unui drept nu alterează în niciun fel valorile sociale, petiţionarul neavând obligaţia de a se substitui forţei statului exercitată prin organele sale abilitate şi " să ştie că nu are dreptul".

Dacă pretenţia exhibată prin exerciţiul dreptului este legală sau nu, întemeiată sau nu, este de competenţa organelor abilitate ale statului, în speţă comisiile de fond funciar şi instanţele de judecată, pentru că, altfel, inculpatului B. i se impută ca încălcare a atribuţiilor de serviciu, conduită altuia; prin formularea unei cereri, în condiţiile legii, niciodată nu se vatămă vreo valoare socială penalmente ocrotită.

În acest context, Curtea a constatat că legiuitorul a recunoscut dreptul la reconstituire foştilor proprietari pentru terenurile care fac parte din domeniul public al statului, nefiind reglementată vreo normă prohibitivă care să acorde valenţă ilicită. Aşadar, dacă un astfel de comportament ca acela imputat inculpatului B. nu se circumscrie nici măcar formei celei mai uşoare de răspundere civilă, nu se poate vorbi de angajarea răspunderii penale.

De asemenea, procedura de trecere a terenului din domeniul public în domeniul privat nu poate atrage răspunderea penală, în lipsa unor elemente certe de ilicit penal, pentru că este vorba doar de o procedură administrativă care nu are aptitudinea de a afecta dreptul de proprietate în substanţa sa. În economia legilor fondului funciar, reconstituirea operează în virtutea statului de fost proprietar al terenului şi în condiţiile legislaţiei speciale care au fost amplu expuse în prezenta hotărâre.

O astfel de trecere este consecinţa validării dreptului de proprietate al unei persoane îndreptăţită la reconstituire, care trebuie împroprietărită prin punerea în posesie, procedura de trecere dintr-un domeniu în altul, fiind una strict administrativă de organizare şi evidenţiere scriptică a terenurilor. O încălcare a dispoziţiilor legii în această sferă, nu vatămă niciun drept şi nu creează nici o stare de pericol social pentru ordinea publică, în afara cazurilor de ilicit penal. Aceasta rezultă fără putere de tăgadă din practica neunitară a instanţelor judecătoreşti civile care au aplicat legile fondului funciar. Astfel, până în anul 2011, în ceea ce priveşte chestiunea juridică precizată cu privire la subiecţii de drept prevăzuţi la art. 9 alin. (1) din Legea 1/2000 a existat practică neunitară; or, în acest context, nu poate surveni răspunderea penală a niciunui subiect de drept, fiind vorbă doar de o interpretare şi aplicare diferită a legii; în condiţiile în care acuzarea nu reclamă nicio altă conduită, răspunderea penală este străină de natura litigiului.

Văzând Curtea şi dispoziţiile art. 58 din H.G. nr. 180/2000, care sunt în acord cu legislaţia primară, se reţine că în Anexa nr. 33 se înscriu terenurile agricole proprietate de stat care, pe baza actelor doveditoare, au constituit patrimoniul Academiei Române, universităţilor şi instituţiilor de învăţământ superior cu profil agricol, care trec în proprietatea acestora, la cerere, potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 1/2000. Trecerea terenurilor agricole prevăzute la art. 9 alin. (1), pentru instituţiile menţionate la art. 9 alin. (3) din Legea nr. 1/2000, aparţinând domeniului public, se face prin hotărâre a Guvernului, fără însă ca lipsa trecerii să poată intra în sfera ilicitului penal, întrucât nu se pierde şi nici nu se vatămă nicio valoare.

Acesta fiind contextul legislativ generic, faţă de împrejurările concrete ale cauzei, analizând disp. art. 9 din Legea nr. 1/2000, Curtea a reţinut că au fost reglementate trei ipoteze vizând reconstituirea dreptului de proprietate.

Raportat cererea de reconstituire formulată în cauză, cerere care a constituit premisa formulării acuzării, Curtea a reţinut că aceasta se circumscrie cadrului edictat de alin. (3) din art. 9 al Legii nr. 1/2000 (situaţia terenurilor agricole care au aparţinut cu titlu de proprietate Academiei Române, universităţilor, instituţiilor de învăţământ superior cu profil agricol şi unităţilor de cercetare în 1945, care revin în proprietatea acestora), încadrându-se în enumerarea limitativ prevăzută de lege, nicidecum în teza alin. (1) sau 2, aşa cum a prevăzut actul de acuzare ca temei al incriminării.

În afara faptului că interpretarea dată de Parchet este una străină de textul legii, acesta operează cu erori fundamentale de raţionament juridic, efectuând o asimilare a universităţii unui unităţi/institut de cercetare, dar fără a putea invoca vreun text de lege care să susţină analogia. O astfel de abordare a avut în vedere necesitatea încadrării unei alte erori de raţionament, anume că apartenenţa la domeniul public nu dădea drept la reconstituire.

S-a susţinut că, pentru a aprecia asupra incidenţei art. 9 alin. (1), organul de anchetă a operat cu un raţionament trunchiat şi tendenţios în baza căruia a apreciat că posibilitatea recunoscută prin Carta Universităţii şi prin Legea învăţământului de a se desfăşura şi activităţi de cercetare, duce Universitatea în sfera de incidenţă a alin. (1) a art. 9 din Legea 1/2000; s-a arătat că actul de inculpare relevă o evidenţă, în sensul că cererea Universităţii ar intra în sfera alin. (1), însă evidenţa neraportată la dovezi nu este un silogism logic, cu atât mai puţin juridic, dispoziţiile legale neechivoce contrazicând întreaga construcţie acuzatorială.

Astfel, în construcţia acuzatorială, dreptul la petiţionare al inculpatului B. capătă valenţe infracţionale, întrucât, deşi cunoştea că terenul face parte din domeniul public şi nu putea fi retrocedat, a formulat cerere. Ceea ce frapează la acuzaţia formulată, este că inculpatului i se impută exerciţiul unui drept, or acesta nu reprezintă faptă care să intre în sfera infracţională, sancţiunea neputând deriva din exerciţiul unui drept, decât în contextul unei acuzaţii inchizitoriale, străină însă de exigenţele unui stat de drept.

În acord cu dispoziţiile Legii 18/1991 şi ale Legii 1/2000, beneficiază de aceste prevederi, adică pot formula cereri de reconstituire, printre alte subiecte de drept, şi unităţile şi instituţiile de învăţământ cu profil agricol, inclusiv instituţiile de învăţământ - art. 9 alin. (3) din Legea 1/2000, însă pentru a reţine existenţa unei cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, trebuia dovedită existenţa materială a acesteia înregistrată în registrul special prevăzut de art. art. 9 alin. (6) din Legea 18/1991. Aşadar, pentru a se putea analiza temeinicia şi legalitatea unei cereri de reconstituire, înscrisul era obligatoriu.

Dacă petentul avea sau nu dreptul sau dacă erau întrunite condiţiile legale pentru admiterea cererii, urma a se stabili, în condiţiile legii, de către comisiile de fond funciar şi de instanţele de judecată, analizându-se cererea prin prisma probatoriilor şi textelor de lege incidente: deci, inculpatul B. nu avea nicio obligaţie de a nu formula cerere, raţionamentul Parchetului fiind unul de incriminare a exerciţiului drepturilor decurgând din lege, evaluarea personală a organului de cercetare penală, complet străină de voinţa legiuitorului, neputând, însă, constitui motiv de angajare a răspunderii penale, într-un litigiu eminamente civil.

Aşadar, apartenenţa unui teren la domeniul public al statului nu interzicea formularea de cereri de reconstituire, ci, în raport de declaraţia legii, în considerarea utilităţii publice a terenurilor, acestea erau exceptate de la reconstituirea în natură, dar numai dacă erau efectiv utilizate pentru realizarea scopului de utilitate publică, terenurile fiind astfel delimitate. Dacă nu era utilizat în realizarea scopului de utilitate publică, dreptul de proprietate asupra terenului, chiar dacă era sub incidenţa alin. (1), putea fi reconstituit cu precizarea că, într-o opinie de practică, se aprecia că nu era necesară trecerea terenului din proprietatea publică în cea privată a statului prin hotărâre de guvern, iar în cealaltă opinie că aceasta era o operaţiune prealabilă obligatorie; în fiecare dintre cele două ipoteze dreptul la reconstituire era recunoscut.

Chestiunea a fost dezlegată printr-o decizie dată în recursul în interesul legii nr. 23/2011 în care Înalta Curte a statuat că "Operaţiunea de delimitare a terenurilor supuse retrocedării trebuie să fie anterioară, atât operaţiunii de validare prin hotărâre a comisiei judeţene, cât şi celei de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, deoarece numai procedând astfel se pot cunoaşte cu exactitate întinderea şi caracteristicile suprafeţei ce se solicită a fi inclusă în circuitul civil general."

Ceea ce trebuie remarcat este că această chestiune juridică a modalităţii de trecere a terenurilor din domeniu public al statului în cel privat şi care a fost tranşată în anul 2011 în condiţiile precizate nu priveşte ipoteza legală căreia i se circumscrie cererea inculpatului B., respectiv art. 9 alin. (3), ci se refera la ipotezele imaginate la art. 9 alin. (1) şi (2).

Dar chiar şi dacă s-ar accepta perspectiva actului de acuzare şi cererea ar fi considerată ca fiind sub incidenţa art. 9 alin. (1) din legea 1/2000, modalitatea de trecere a unui teren din domeniul public în cel privat al statului nu reprezintă un element de tipicitate a vreunei infracţiuni, de vreme ce dreptul de proprietate se reconstituie în considerarea calităţii de fost proprietar deposedat de către stat în perioada de referinţă, fiind lipsit de orice relevanţă juridică în ce domeniu al statului se regăseşte terenul. De asemenea, nici interpretarea dată de organele competente dispoziţiilor legale nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale. În cauză, acuzaţia s-a prevalat de faptul că în actele administrative emise de Comisiile de fond funciar s-ar fi făcut menţiunea nelegală, falsă, că terenul nu aparţine domeniului public.

Nu se explică, însă, şi raţionamentul logico-juridic care să fundamenteze acuzaţia, de vreme ce situaţia juridică a terenului nu este decât o condiţionalitate pur administrativă fără relevanţă asupra temeiniciei dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte chestiunile prealabile cererii de reconstituire a dreptului de proprietate care s-ar fi circumscris unor conduite infracţionale ce pregăteau săvârşirea infracţiunilor de abuz şi fals, Curtea a remarcat formularea de acuzaţii în context speculativ, nefiind respectate exigenţele probatorii specifice, de vreme ce se arată că inculpatul B., la începutul anului 2000, când s-a întâlnit cu inculpatul A., purtând discuţii legate de asociere şi în contextul greutăţilor întâmpinate la Primărie cu privire la eliberarea titlului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 226,61 ha, aferent O., ar fi pretins ajutor.

În acest context, se susţine că inculpatul A. i-ar fi promis inculpatului B. ajutorul, numai că, a reţinut Curtea, răspunderea penală a unei persoane pentru săvârşirea unei infracţiuni poate fi antrenată numai dacă, în condiţii de legalitate, se administrează probe certe, pertinente, concludente şi utile care susţin, în afara oricărui dubiu, condiţiile de tipicitate infracţională, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective.

Faţă de aceste exigenţe probatorii, simpla afirmaţie atribuită inculpatului A. că "va ajuta" nu poate antrena răspunderea penală a niciunuia dintre inculpaţi, dacă nu se face dovada niciunei conduite care să se circumscrie vreunui tipar legal infracţional.

Referitor la formularea de către inculpatul C., care nu avea nicio calitate în cadrul USAMV Bucureşti, a unei cereri de înscriere în Cartea funciară, s-a arătat că, de asemenea, lipseşte relevanţa penală a faptului depunerii, întrucât nu se aduce nicio vătămare şi nu trădează nici măcar un indiciu în acest sens, construcţia acuzatorială având premise fundamental eronate.

De asemenea, sub acelaşi aspect, se mai susţine că, deşi cunoştea că terenul face parte din domeniul public şi Înaltul Decret Regal 2746/1929 era abrogat, inculpatul B. a formulat cereri de intabulare a dreptului de proprietate al USAMV Bucureşti asupra terenului aferent O. fără să aibă un just titlu.

O astfel de afirmaţie atestă de o manieră evidentă nesocotirea prevederilor art. 9 alin. (3) din Legea 10/1991, normă potrivit căreia terenurile agricole care au aparţinut cu titlu de proprietate Academiei Române, universităţilor, instituţiilor de învăţământ superior cu profil agricol şi unităţilor de cercetare în 1945, revin în proprietatea acestora.

Este de domeniul evidenţei că în anul 2000 nu mai putea fiinţa Legea din anul 1929 prin care a fost împroprietărită universitatea, o astfel de condiţie fiind emanaţia nejuridică a raţionamentului Parchetului. Norma făcea dovada apartenenţei dreptului la momentul 1945, legile fondului funciar pretinzând petenţilor să facă dovada că în perioada de referinţă terenul pentru care cer reconstituirea le-a aparţinut în proprietate.

A învederat Curtea că legea nu condiţionează dreptul la reconstituire, de fiinţarea legii de constituire a dreptului, ci de faptul că dreptul a aparţinut Universităţii, astfel că în condiţiile art. 9 alin. (3) din Legea18/1991 Universitatea are dreptul să-şi redobândească proprietatea.

Curtea a arătat că se pretinde sancţionarea inculpatului pentru o faptă care, în cadrul sistemului de drept românesc, reprezintă un exerciţiu al unui drept, respectiv dreptul de a formula cerere de intabulare, dreptul şi procedura de soluţionare fiind reglementate de Legea 71/996 la art. 28 şi următoarele, competenţa de a aprecia asupra unui astfel de drept aparţinând judecătorului, nu petentului; judecătorul este cel care răspunde pentru soluţiile pronunţate.

A susţinut că acuzaţiile conform cărora inculpaţii B. şi A. ar fi folosit circumstanţiat încheierea de carte funciară pentru a obţine reconstituirea dreptului de proprietate, ignoră exigenţele probatorii în această materie, trădând o nesocotire a faptului că premisa reconstituirii dreptului de proprietate nu este încheierea de carte funciară, ci preexistenţa dreptului în proprietatea de referinţă martie 1945- decembrie 1989 (procesul-verbal din 09.06.1931 potrivit căruia USAMV Bucureşti a fost pusă în posesie cu suprafaţa de 220 ha teren, în baza Legii 84/1995, Dreptul Regal nr. 2746/1929 şi H.G. nr. 568/1995).

Intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară asigură opozabilitatea faţă de terţi a dreptului neavând efect constitutiv de drepturi, aşa cum rezultă din reglementarea art. 2 alin. (2) lit. d) din Legea 7/1996 unde se specifică, în mod expres, că prin sistemul integrat de cadastru şi carte funciară se realizează publicitatea imobiliară, care asigură opozabilitatea drepturilor reale imobiliare, a drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice, precum şi a oricăror raporturi juridice supuse publicităţii, referitoare la imobile.

De asemenea, încheierea de intabulare a dreptului pronunţată de judecătorul delegat nu poate angaja răspunderea inculpatului B., întrucât răspunderea penală survine pentru fapta proprie prin care se vatămă valorile sociale protejate de lege, iar chestiunea evaluării materialului probator în susţinerea unei cereri nefiind atributul inculpaţilor, ci al organelor competente, aşa încât acestora nu li se poate reproşa, ca şi comportament ilicit penal, depunerea unor înscrisuri în susţinerea cererii, întrucât administrarea probatoriilor este apanajul organului competent, respectiv al comisiilor de fond funciar.

Cum încheierile de carte funciară nu au efect constitutiv de drepturi, raţionamentul acuzatorial este în afara oricărei raţiuni juridice, ignorându-se totodată faptul că o hotărâre judecătorească definitivă este opozabilă erga omnes, efectele juridice ale acesteia neputând fi contestate. Ori, Parchetul, ignorând aceste realităţi juridice, elementare, specifice dreptului, formulează acuzaţii pretinzând sancţionarea penală a unor comportamente licite civile cum ar fi formularea de cereri sau depunerea de înscrisuri.

A arătat curtea de apel că inculpatul nu a nesocotit nicio dispoziţie legală, neputând fi sancţionat că un judecător delegat la Cartea funciară a dispus recunoaşterea dreptului său.

De asemenea, întreaga naraţiune legată de procedura înscrierii după obţinerea titlul de proprietate înregistrat sub nr. x/2001, este lipsită de orice relevanţă penală, hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti nu sunt conduite infracţionale care să poată fi imputate inculpatului.

A reţinut Curtea că, deşi audiat în calitate de învinuit în cauză, judecătorul delegat la cartea funciară nu a relevat aspecte de factură infracţională, ci doar a expus raţionamentul juridic care a fundamentat deciziile sale în cele două ipoteze precizate.

Dând dovadă de ignorarea dispoziţiilor Legii fondului funciar, rechizitoriul a trimis în sfera ilicitului penal un litigiu eminamente civil, inculpatul B. fiind găsit vinovat pentru că şi-a exercitat, în limitele legii, un drept la petiţionare, iar membrii comisiilor de fond funciar fiind deferiţi justiţiei pentru că, în exercitarea atribuţiilor legale, au interpretat şi aplicat dispoziţiile Legii 1/2000.

În esenţă, membrii Comisiilor de fond funciar sunt acuzaţi că nu au considerat că cererea inculpatului B. intră sub incidenţa art. 9 alin. (1) din Legea 1/2000, respectiv că nu au apreciat că Universitatea este, de fapt, asimilată noţiunii de unitate/institut de cercetare în baza unui raţionament străin, însă, de logica juridică şi cu nesocotirea făţişă a normelor din materia fondului funciar.

Altfel spus, inculpaţii au fost deferiţi justiţiei penale că nu au interpretat dispoziţiile din materia fondului funciar în maniera inedită a organului de anchetă.

A remarcat, însă, Curtea că interpretarea şi aplicarea legii este apanajul exclusiv al organelor abilitate şi nu poate constitui premisa angajării răspunderii penale.

Prin interpretarea trunchiată a unor norme, actul de acuzare a ajuns să pretindă sancţionarea inculpaţilor pentru exercitarea, în limitele legii, a dreptului la reconstituirea dreptului de proprietate, confundând imposibilitatea de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, în natură, cu inexistenţa dreptului la reconstituire.

S-a arătat că organele de cercetare penală nu reprezintă jurisdicţii alternative pentru controlul de legalitate şi temeinicie a actelor emise de comisiile de fond funciar. Chiar dacă dreptul ar fi aparţinut statului, inculpatul B. nu poate fi deferit organelor de anchetă penală pentru că a formulat o cerere, întrucât lipsa de temeinicie este sancţionată cu respingerea cererii şi nu cu închisoarea.

În cauză, pentru terenul pretins de Universitate nu există declaraţia legii ca fiind teren ce aparţine domeniului public aşa cum s-a statuat definitiv şi prin sentinţa civilă nr. 59/20.06.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a X a, pronunţată în dosarul civil nr. x/2023, definitivă prin respingerea recursului.

De asemenea, chiar şi în lipsa hotărârii precizate, acuzarea nu a făcut dovada utilităţii publice care să justifice interzicerea de la restituire pe vechiul amplasament, întrucât simpla activitate practică desfăşurată de studenţi pe acele terenuri reprezentată de activităţi agricole pomicole şi viticole nu se circumscrie condiţiei edictate de legiuitor privind utilitatea publică.

Curtea a arătat că acuzaţia este fundamentată pe interpretarea complet eronată a faptului că terenul aparţine domeniului public prin raportare la hotărâri de guvern care nu au efect constitutiv de drepturi şi cu ignorarea faptului că în domeniile cu reglementare specială se aplică norma specială, astfel că apartenenţa la domeniul public a terenului nu este cauză de nerestituire, titularul dreptului la reconstituire nefiind oprit de vreo dispoziţie legală să formuleze cerere.

A susţinut că acuzaţiile de săvârşire a infracţiunilor de serviciu nu pot deriva din aplicarea şi interpretarea legii, erorile de raţionament logico-juridic urmând a fi remediate în cadrul procedurilor jurisdicţionale prevăzute de lege, în lipsa unor elemente de tipicitate infracţională.

A reţinut Curtea că, şi pentru funcţionarii Comisiilor locale, acuzaţiile sunt fundamentate pe un litigiu pur civil de esenţa căruia a fost recunoaşterea dreptului de proprietate pentru Universitate.

Plecând de la o certitudine a inexistenţei dreptului la reconstituire, toată construcţia acuzatorială este un şir nesfârşit de asocieri de fragmente de norme, de interpretări normative trunchiate care să susţină vinovăţia. În acord, însă, cu exigenţele procedural penale, acuzaţia trebuie să fie concluzia unui amplu proces probator şi doar dacă rezultă, în afara oricărui dubiu rezonabil, că inculpatul a nesocotit exigenţele legii.

Faţă de toate aceste considerente, s-a constatat că infracţiunea de abuz în serviciu nu există, litigiul fiind unul de factură pur civilă.

Abordând comportamentul inculpaţilor în afara acestei paradigme juridice, parchetul şi-a fundamentat alegaţia pe împrejurarea că apartenenţa bunului la domeniul public al statului era atestată de Hotărârea Guvernului nr. 776/1999, fiind dat în administrarea USAMV Bucureşti prin H.G. nr. 123/1993, modificată prin H.G. nr. 47/1999.

Însă, Curtea a reţinut că aceste chestiuni juridice au fost validate şi jurisprudenţial, în acest sens, urmând a fi valorificată sentinţa civilă nr. 59/20.06.2023, pronunţată de secţia a X a Curţii de Apel Bucureşti, în dosarul civil nr. x/2023, rămasă definitivă prin respingerea recursului. Curtea a reţinut lipsa de fundament a acuzaţiilor, în condiţiile în care analiza juridică şi judicioasă a instanţei de contencios statuează că niciodată terenul nu a fost în proprietatea publică a statului.

S-a arătat că, de altfel, această hotărâre judecătorească confirmă realitatea probatorie atestată de adresa BRP - 7650 - C DIN 06.12.2022, emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Arhivele Naţionale, unde se precizează că nu au fost identificate solicitări ale Ministerului Învăţământului Public adresate instanţelor judecătoreşti privind transcrierea dreptului de proprietate/folosinţă asupra terenului situat în Bucureşti, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, nr. 42-44.

S-a susţinut că acesta este unul dintre înscrisurile noi avute în vedere de instanţă la admiterea în principiu a cererii de revizuire, în virtutea căruia revizuentul a urmărit să ateste faptul că terenul nu făcea parte din domeniul public al statului, în condiţiile în care, raportat la disp. art. 51/Decretul nr. 266/25.09.1948, se prevedea la capitolul Dispoziţii finale şi tranzitorii că mutaţiile privind dreptul de proprietate şi folosinţă vor fi făcute de instanţele competente la cererea Ministerului Învăţământului Public. Ori, prin acest înscris nou, coroborat cu toate celelalte mijloace de probă, se face dovada irefutabilă a inexistenţei terenului în domeniul public al statului.

S-a reţinut că al doilea element de noutate a cărui valoare probatorie este confirmată este reprezentat de informarea publică a Ministerului Educaţiei, care, la momentul la care a întocmit inventarele, în conformitate cu art. 3 din H.G. nr. 1045/2000, în anexa la inventar nu a fost inclus şi terenul în cauză, reţinându-se incidenţa disp. art. 166 din Legea 84/1995, fapt confirmat şi prin sentinţa civilă nr. 59/20.06.2023 precizată.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual în înscrisuri oficiale, chiar dacă soluţia a fost aceea de scoatere de sub urmărire penală ca urmare a intervenţiei prescripţiei, Curtea a făcut o evaluare a acuzaţiilor formulate, date fiind relaţiile de interdependenţă cu faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, servind juridic la evaluarea netemeiniciei acuzaţiilor în ansamblu.

Astfel, instanţa de fond a arătat că, în cauza pendinte, inculpaţii au fost acuzaţi a fi săvârşit infracţiunea prin acţiunea de a fi atestat fapte sau împrejurări nereale, însă fapta de fals imputată inculpaţilor membri ai comisiilor de fond funciar nu există, întrucât dreptul la reconstituire al Universităţii este de necontestat.

Erorile privind diversele menţiuni regăsite cu ocazia derulării procedurilor sunt lipsite de relevanţă în economia cauzei pendinte, atâta timp cât reconstituirea dreptului s-a dispus în condiţii de legalitate, petenta justificând calitatea de fostă proprietară, terenul putând fi restituit în natură pe fostul amplasament, întrucât nu avea afectaţiunea specială edictată de legiuitor; nu s-a făcut dovada că pe suprafaţa de 226 ha se desfăşura activitate de cercetare în condiţiile art. 9 alin. (1) din Legea 1/2000. Activitatea practică desfăşurată de studenţi sau eventuala activitate de cercetară desfăşurată de instituţia de învăţământ (care însă nu a fost probată) nu reprezintă activităţi pentru care, prin declaraţia legii, terenul să fie exceptat de la restituirea în natură pe vechiul amplasament. De asemenea, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a statuat că terenul nu se regăseşte în domeniul public al statului. Mai mult decât atât, văzând sentinţa civilă nr. 59/20.06.2023, pronunţată de secţia a X a Curţii de Apel Bucureşti, în dosarul civil nr. x/2023, rămasă definitivă prin respingerea recursului, Curtea a constatat că menţiunile privind neapartenenţa terenului la domeniul public al statului erau conforme realităţii.

În baza unui tipar, emanaţie a raţionamentului trunchiat, Parchetul formulează acuzaţiile de fals intelectual faţă de inculpaţii J. şi I., fapte, de asemenea prescrise şi pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală.

Faţă de inculpata J., care avea calitatea de secretar al Primăriei Sectorului 1 Bucureşti şi membru al subcomisiei de aplicare a Legii nr. 1/2000, s-a reţinut săvârşirea acestei infracţiuni prin aceea că a conceput şi semnat referatul nr. x/2000, în care ar fi consemnat date nereale cu privire la faptul că terenul în suprafaţă de 226 ha aferent O. a fost trecut din domeniul public în domeniul privat, propunând subcomisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii 1/2000 eliberarea titlului de proprietate USAMV Bucureşti, pentru întreaga suprafaţă, deşi din actele doveditoare rezulta că suprafaţa este mai mică. Se susţine că s-a cunoscut că terenul face parte din domeniul public, iar pentru reconstituirea dreptului de proprietate era necesară emiterea unei hotărâri de Guvern care să treacă terenul din domeniul public în domeniul privat.

S-a arătat că, încălcând dispoziţiile art. 6 lit. a), b), c) şi art. 58 alin. (2) din H.G. nr. 180/2000, pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 131/1991 cu referire la art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea 1/2000; art. 10 alin. (2) din Legea 213/1998, art. 136 alin. (4) din Constituţia României, toate cu referire la H.G. nr. 517/1999, modificată prin H.G. nr. 776/1999, s-a cauzat statului român un prejudiciu în sumă de 333.968.614, echivalentul a 135.559.539 euro.

Faţă de inculpatului I. care avea calitate de viceprimar al Primăriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a reţinut că, fără a fi membru al Subcomisiei de aplicare a Legii 1/2000 şi fără a participa la şedinţele acesteia ar fi semnat fără drept referatul nr. x/2000, în care erau consemnate date nereale cu privire la împrejurarea că terenul în suprafaţă de 224 ha aferent O. a fost trecut din domeniul public în domeniul privat, propunând Subcomisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii 1/2000 eliberarea titlului de proprietate pentru întreaga suprafaţă, deşi din actele doveditoare rezulta că suprafaţa este mai mică, cunoscând că terenul face parte din domeniul public şi că pentru reconstituirea dreptului de proprietate era necesară emiterea unei hotărâri de Guvern care să treacă terenul din domeniul public în domeniul privat.

S-a susţinut a fi fost încălcate dispoziţiile art. 70 din Legea 215/2001, modificată; art. 10 alin. (2) din Legea 213/1998, art. 136 alin. (4) din Constituţia României, toate cu referire la H.G. nr. 517/1999, modificată prin H.G. nr. 776/1999, cauzându-se statului român un prejudiciu în sumă de 333.968.614, echivalentul a 135.559.539 euro.

Aşa cum s-a arătat, infracţiunea de fals este fapta persoanei care în exercitarea atribuţiilor de serviciu, întocmind un înscris oficial, alterează în cuprinsul acelui înscris adevărul pe care înscrisul trebuia să-l constate.

Or, în cauză, niciunul dintre înscrisuri nu este alterat în esenţa sa, adevărul juridic fiind că Universitatea, încadrându-se pe disp. art. 9 alin. (3) din Legea 1/2000 şi nu în cele ale art. 9 alin. (1), avea dreptul la reconstituire pe vechiul amplasament, în calitatea sa de fost proprietar, terenul nefiind afectat, în condiţiile legii unei utilităţi publice care să-l excepteze de la reconstituirea în natură.

Acest fapt este atestat şi prin sentinţa civilă nr. 59/20.06.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a X a de contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice, pronunţată în dosarul civil nr. x/2023, definitivă prin respingerea recursului, care statuează că, începând cu data de 28.12.1973, terenul în discuţie nu mai făcea parte din domeniul public al statului, H.G. nr. 517/1999 nu poate constitui temei pentru includerea bunului în patrimoniul statului, întrucât acest act normativ nu este apt să transfere proprietatea, ci doar reglementează regimul juridic al unor bunuri care preexistau în patrimoniul statului.

În acest context juridic, presupusa alterarea a referatului nr. x/2000 în care erau consemnate date presupus nereale cu privire la împrejurarea că terenul în suprafaţă de 224 ha aferent O. a fost trecut din domeniul public în domeniul privat, propunând Subcomisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii 1/2000 eliberarea titlului de proprietate pentru întreaga suprafaţă, nu poate antrena răspunderea penală, întrucât este indiferent pentru temeinicia cererii în ce domeniu se afla terenul, aceasta chiar de s-ar ignora faptul că terenul face parte din domeniul privat aşa cum s-a statuat definitiv prin hotărâre judecătorească.

Chiar şi în lipsa hotărârii judecătoreşti precizate, menţiunile din actele întocmite sunt rezultatul interpretării şi aplicării dispoziţiilor legii, astfel încât răspunderea penală nu poate interveni. Validând interpretarea Parchetului ar însemna că orice funcţionar este pasibil de răspundere penală dacă în procesul interpretării şi aplicării legii, independent de orice formă de ilicit penal, se adoptă decizii care nu concordă cu viziunea organului de anchetă.

De asemenea, chiar dacă s-ar fi menţionat eronat acest aspect, de asemenea, nu e cauză de angajare a răspunderii penale, întrucât lipseşte valoarea socială a cărei încălcare să reclame o astfel de sancţiune.

Eroarea de raţionament a Parchetului care a stat la baza prezentului dosar a imaginat o indisponibilitate a terenului în cauză, dar prin evaluarea teoretică, exclusiv, a normelor de reglementare a dreptului de proprietate publică.

Niciuna dintre presupusele modalităţi în care acuzarea pretinde că a fost alterat referatul, în sensul că la rubrica "primar" a fost semnat de inculpatul I., fără ca acesta să fie membru în subcomisia de aplicare a Legii 1/2000 şi fără să se menţioneze că semnează "pentru" martorul PP., primar al Primăriei Sectorului 1 Bucureşti şi preşedintele subcomisiei de aplicare a Legii 18/1991, nu se circumscrie condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de fals intelectual, pentru că nu este alterat conţinutul intelectiv al actului; dreptul la reconstituire există.

O altă eroare de raţionament juridic gravă ce a folosit la edificarea acuzaţiilor a privit valoarea juridică acordată de Parchet hotărârilor de guvern ce au avut ca rol delimitarea suprafeţelor de teren, confundând o procedură de inventariere cu atestarea dreptului de proprietate.

A împărtăşi viziunea Parchetului, însemna a nega dreptul la reconstituirea proprietăţii unor persoane îndreptăţite dacă terenul ar fi aparţinut domeniului public al statului. Ori ceea ce reclamă Parchetul ca fiind un comportament ilicit penal, este că inculpatul B. nu avea dreptul să pretindă reconstituirea dreptului pentru că ştia că acesta face parte din domeniul public al statului, numai că omite Parchetul să indice şi textul de lege care cuprinde o astfel de reglementare. Legea recunoaşte persoanelor care se consideră îndreptăţite dreptul la a formula cerere, fără a caracteriza ca fiind comportament infracţional o cerere care viza un teren ce ar fi aparţinut domeniului public al statului. Soluţia legislativă ignorată, însă, de organul de anchetă, era că în cazul în care bunul aparţinerea domeniul public prin declaraţia legii, petentul avea dreptul la restituire, în natură şi pe acelaşi amplasament, în condiţiile în care se făcea dovada că terenul nu era afectat cercetării, sau pe un alt amplasament, dacă era utilizat pentru cercetare, şi, în măsura în care nu exista la dispoziţia comisiei locale teren în echivalent, petentul avea dreptul la despăgubiri.

Cum procesul penal este guvernat de principiul legalităţii, sancţiunea trebuie să fie prevăzută de lege şi trebuie să fie corelativul unui comportamentul incriminat de lege ca fiind ilicit.

Situaţia juridică a terenului, aşa cum era aceasta statuată la nivelul anului 2000, când inculpatul B. a formulat cerere de reconstituire, nu reprezintă un fine de neprimire a unei acţiuni în reconstituire, întrucât aceasta a fost raţiunea adoptării legislaţiei în materia fondului funciar, inclusiv a Legii 1/2000.

Ignorând efectele actelor normative, Parchetul atribuie rol constitutiv de drepturi unor hotărâri de guvern, apreciind, în contra oricăror reguli de drept, că este vorba de tehnica legislativă de trecere a terenului în domeniul public, însă în întreaga reglementare civilă nu există o astfel de modalitate de dobândire a dreptului de proprietate în domeniul public, fiind un procedeu, rod al imaginaţiei parchetului.

Modalitatea de înregistrare şi soluţionare a cererii de reconstituire nu întruneşte condiţiile răspunderii penale, atâta timp cât actul nu a fost alterat în conţinutul său intelectiv.

De asemenea, modalitatea de interpretare a actelor doveditoare nu poate constitui premisă a vreunei activităţi infracţionale, acesta fiind o chestiune juridică de drept civil, eventualele erori de apreciere putând fi remediate în condiţiile legislaţiei civile prin exercitarea căilor de atac.

Referitor la datele necorespunzătoare adevărului şi care s-ar regăsi în conţinutul referatului nr. x/2001, acestea sunt doar emanaţia proceselor cognitive ale Parchetului care a interpretat normele incidente de o manieră proprie, însă complet străină de voinţa legiuitorului, nefiind întrunite condiţiile de tipicitate infracţională.

De esenţa infracţiunii de fals intelectual este alterarea faptelor şi datelor despre care vorbeşte înscrisul, urmarea imediată fiind starea de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, pericol decurgând din întocmirea unui înscris oficial fals. În cauză datele presupus alterate nu produc nicio vătămare a valorii sociale invocate de parchet, respectiv dreptului de proprietate al statului.

A reţinut Curtea că proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege, acest drept fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.

Or în cauză, nu este vorba de dreptul de proprietate al statului asupra vreunui bun, ci de un bun care a intrat în domeniul public al statului prin preluarea din patrimoniul unei instituţii de învăţământ superior cu profil agricol, în perioada de referinţă, în cadrul procesului de naţionalizare, drept care însă nu s-a definitivat în patrimoniul statului, întrucât legiuitorul român a adoptat legile fondului funciar cu funcţie reparatorie, sens în care a recunoscut foştilor proprietari dreptul la reconstituire. Mai mult decât atât, s-a statuat prin hotărâre judecătorească definitivă că dreptul de proprietate nu a fost în patrimoniul statului.

Ca orice alt cetăţean, şi statul se poate prevala de atributele dreptului său de proprietate, dacă acesta există, însă, în patrimoniul său. În cauză, situaţia concretă a terenului urma a fi stabilită în cadrul unor proceduri de natură pur civilă, în cadrul cărora organele şi jurisdicţiile abilitate interpretau şi aplicau legea, fără ca această activitate desfăşurată în limitele legii speciale să poate angrena răspunderea penală, în lipsa unor comportamente ilicite.

Prin modalitatea atipică de incriminare derivând nu din voinţa legiuitorului român, ci din aprecierea inedită a procurorului că interpretarea şi aplicarea legii civile se circumscrie tipicităţii infracţionale, rechizitoriu creează un precedent periculos într-o societate democratică dacă se permite ca răspunderea penală să intervină pentru exerciţiul drepturilor în limitele legii.

Văzând motivele pentru care Parchetul nu a primit apărările în drept ale inculpatei J., Curtea a constatat că sancţionarea acesteia a survenit, exclusiv, prin raportare la o interpretare personală a organului de anchetă a unor norme de drept material civil care reglementau o procedură specială de reconstituire a dreptului de proprietate.

S-a arătat că nu orice inadvertenţe în ceea ce priveşte procedura prealabilă eliberării titlului de proprietate poate intra în sfera de incidenţă a răspunderii penale, întrucât nu afectează fundamentul dreptului şi nu lezează valoarea pretins proteguită de lege, în afara administrării de dovezi, în condiţiile legii, că anumite comportamente ilicite au fost manifestate pentru a obţine beneficii juridice prin înfrângerea prevederilor legale.

Niciuna dintre viciile invocate nu atrag mai mult decât o cauză de nulitate relativă, care neinvocată în termenul legal, duce la acoperirea cauzei de nulitate.

În cauză nu s-a afirmat şi nici nu s-a probat săvârşirea vreunei fapte ilicit penale în cadrul procedurii de reconstituire, întrucât, oricare ar fi inadvertenţele legate de întreaga procedură prealabilă şi chiar în privinţa semnării titlului, niciunul dintre inculpaţi nu a alterat prin intervenţii din sfera ilicitului penal procedurile, astfel încât dreptul să fie reconstituit în condiţii de nelegalitate, adică să se fi restituit proprietatea către o persoană care nu avea acest drept.

Faptul că ar fi fost sau nu incident un alt temei de drept, că bunul ar fi fost prin declaraţia legii de interes public şi exceptat de la restituire, că era necesară o procedură de trecere a terenului din domeniul public în cel privat, sunt aspecte cu relevanţă exclusiv în sfera dreptului civil.

A constatat Curtea că întreg rechizitoriul este constituit dintr-un şir nesfârşit de erori de raţionament juridic, decurgând din lipsa de înţelegere a mecanismelor legale în materia legilor fondului funciar.

Acesta rezidă în faptul că, dacă cererea de reconstituire ar fi intrat în sfera de incidenţă a art. 9 alin. (1) din legea 1/2000, atunci terenul nu putea fi restituit în natură, pe vechiul amplasament, afectat fiind activităţii de cercetare, context în care nu mai era nevoie de trecerea dintr-un domeniu în altul.

A susţinut curtea că acuzaţiile sunt fundamentate pe faptul că Parchetul apreciază că inculpaţii au interpretat şi aplicat greşit legea, sens în care, de o manieră redundantă, enumeră texte de lege şi proceduri, or acesta nu poate fi premisă pentru angajarea răspunderii penale, de vreme ce Parchetul nu se poate erija în instanţă de control judiciar în cadrul procedurilor de fond funciar.

De asemenea, dacă suprafaţa de teren pretinsă trebuia să fie mai mică, de asemenea, nu este o chestiune care să intre în sfera ilicitului penal, întrucât eventuala încălcare a dreptului vreunei persoane fizice, de asemenea, are deschisă calea procesului civil, prin acţiuni în anularea parţială a titlului de proprietate. Or, în cauză, titlu de proprietate este în fiinţă, nu a fost atacat, aşa încât acesta a intrat în circuitul civil.

Dincolo de aceste considerente, prin sentinţa civilă nr. 59/20.06.2023 precizată, s-a statuat cu putere de lucru judecat sub acest aspect că referitor la motivul de nelegalitate vizând suplimentarea suprafeţei de teren în discuţie de la 217,04 ha, cât era menţionat în H.G. nr. 517/1999, la 226,6 conform H.G. nr. 776/1999, s-a constatat că se impune anularea lit. d) din cadrul pct. 3, având în vedere caracterul accesoriu în raport cu capătul de cerere vizând anularea poziţiei nr. 120 din cuprinsul Anexei nr. 2 a H.G. nr. 517/1999.

Prin urmare, întrucât pârâtul nu a făcut dovada dreptului de proprietate publică a statului prin modalităţile prevăzute de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunul nefiind inclus nici în lista privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, instanţa de contencios administrativ a constatat că Anexa 2 la H.G. nr. 517/1999 privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului cu referire la terenul în suprafaţă de 226,61-poziţia 120 (astfel cum a fost modificat prin H.G.. nr. 776/1999), este nelegală.

Astfel, faţă de inculpatul G., care avea calitate de prefect al Prefecturii Municipiului Bucureşti şi membru al Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii 1/2000 de a aproba şi înainta Comisiei anterior amintite Nota de fundamentare privind propunerile Subcomisiei de aplicare a Legii 1/2000, de a emite hotărârea nr. 854 din 30.05.2000, prin care a fost aprobată propunerea subcomisiei Sector 1 Bucureşti privind eliberarea titlului de proprietate USMAV Bucureşti pentru terenul în suprafaţă de 226 ha, deşi din actele doveditoare rezulta că suprafaţa este mai mică, cunoscând că terenul face parte din domeniul public şi că pentru reconstituirea dreptului de proprietate era necesară emiterea unei hotărâri de Guvern care să treacă terenul din domeniul public în domeniul privat, Curtea, pentru toate considerentele expuse anterior, a reţinut că fapta de abuz în serviciu în formă calificată nu există, comportamentul inculpatului circumscriindu-se cadrului legal edictat de Legea 1/2000.

Faţă de fapta inculpatului H., care în calitate de secretar al Prefecturii Municipiului Bucureşti şi membru al subcomisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii 1/2000 a aprobat şi înaintat Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a Legii 1/2000 nota de fundamentare privind propunerea Subcomisiei de aplicare a Legii 1/2000, a aprobat propunerea subcomisiei Sector 1 Bucureşti privind eliberarea titlului de proprietate USMAV Bucureşti şi a semnat hotărârea nr. 854 din 30.05.2000 privind eliberarea titlului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 224 ha, deşi din actele doveditoare rezulta că suprafaţa este mai mică, cunoscând că terenul face parte din domeniul public şi că pentru reconstituirea dreptului de proprietate era necesară emiterea unei hotărâri de Guvern care să treacă terenul din domeniul public în domeniul privat, Curtea, pentru toate considerentele expuse anterior, a reţinut că fapta de abuz în serviciu în formă calificată nu există, comportamentul inculpatului circumscriindu-se cadrului legal edictat de Legea 1/2000.

Faţă de fapta inculpatului K., care avea calitatea de director al OCOOTA şi membru al comisiei Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii 1/2000, de a aproba propunerea subcomisiei Sector 1 Bucureşti privind eliberarea titlului de proprietate USMAV Bucureşti pentru terenul în suprafaţă de 224 ha, deşi din actele doveditoare rezulta că suprafaţa este mai mică, cunoscând că terenul face parte din domeniul public şi că pentru reconstituirea dreptului de proprietate era necesară emiterea unei hotărâri de Guvern care să treacă terenul din domeniul public în domeniul privat, de asemenea Curtea a constatat că nu există, întrucât adoptarea unui comportament în acord cu legea nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. şi ped. de art. 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 vechiul C. pen.

În concluzie, niciuna dintre faptele pretins infracţionale nu există, fiind manifestări licite în sfera de reglementare a dreptului civil.

Aşadar, cum cererea formulată şi drepturile recunoscute se circumscriu limitelor legii, premisa infracţională la care s-a raportat acuzarea, respectiv nevoia concordantă a inculpaţilor B. şi A. de a uzurpa dreptul de proprietate al statului asupra suprafeţei de teren de 226 ha a dispărut, aşa încât întreaga construcţie acuzatorială prin care raporturile contractuale dintre parţi au căpătat conotaţie infracţională nu mai poate fi susţinută.

Evaluând în acest context condiţiile în care a fost încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 3440/2000 prin prisma acuzaţiilor formulate, Curtea a reţinut, de asemenea, că faptele imputate nu există, fiind doar exerciţiul unor drepturi subiective şi asumare a obligaţiilor corelative, însă în sfera dreptului privat.

În ceea ce priveşte condiţiile încheierii contractului de asociere în participaţiune, acuzarea a apreciat că prin comportamentul adoptat s-au săvârşit, pe de o parte, fapte de abuz în serviciu, prevăzute de 248 vechiul C. pen. cu referire la art. 2481 V. C. pen., sau complicitate la abuz în serviciu, iar pe de altă parte şi fapte de fals în declaraţii prev. de art. 292 vechiul C. pen., sau fals intelectual, prev. de art. 289 vechiul C. pen. În ceea ce priveşte faptele de fals, chiar dacă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ca urmare a intervenirii prescripţiei, analiza acestor comportamente se impune cu necesitate, dată fiind legătura indisolubilă cu acuzaţiile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz in serviciu, faţă de dispoziţiile art. 248 vechiul C. pen., cu referire la art. 2481 V. C. pen., Curtea a reţinut că aceasta este definită ca fiind fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta produce consecinţe deosebit de grave.

S-a susţinut că, sub aspect obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu sunt întrunite doar atunci când neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act este consecinţa încălcării unei atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului, nu şi în legislaţia secundară.

Aşadar, nu poate fi primită interpretarea conform căreia ar fi permisă determinarea conţinutului acestora prin raportare la norme din legislaţia secundară unde sunt detaliate atribuţiile, respective regulamente, fişe ale postului.

Prin raportare la întreaga naraţiune acuzatorială, astfel cum a fost prezentată în rechizitoriu, Curtea a constatat că au fost ignorate noţiunile elementare din materie contractuală, acordându-se conotaţie penală unor instituţii de drept civil/comercial, prin ignorarea reglementării, deşi întreg comportamentul inculpaţilor s-a circumscris acestor norme.

Raportând argumentele acuzării la conţinutul normei de reglementare a atribuţiilor de serviciu reţinut a fi incidente, Curtea a apreciat că perspectiva Parchetului este una excesivă şi pur speculativă în dezacord total cu intenţia legiuitorului, acuzaţia fiind o ficţiune, rezultat al deturnării unor raporturi juridice pur civile.

Aşadar, concluzionând, Curtea a constatat că normele invocate de Parchet a fi reglementat obligaţiile ce-i reveneau inculpatului B. nu respectă exigenţele de previzibilitate impuse de legiuitor, prin acuzaţia formulată, Parchetul determinând conţinutul acestor obligaţii fără a avea însă un fundament în norme din legislaţia primară, exercitând tocmai acel drept care excedează competenţelor organelor judiciare, anume de a se erija în putere legiuitoare. De asemenea, aceleaşi considerente subzistă şi în cazul restului acuzaţiilor.

Respectând exigenţele de previzibilitate ale normei de incriminare, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie să fie consecinţa încălcării unei atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. În cauză, actul acuzatorial, ignorând total exigenţa legalităţii incriminării invocă drept temei al angajării răspunderii penale norme din legislaţia secundară, respectiv Carta universitară, precum şi dispoziţii ce reglementează regimul juridic al dreptului de proprietate publică, dar fără legătură cu sfera atribuţiilor de serviciu ale inculpaţilor.

Astfel, faţă de dispoziţiile Legii nr. 213/1998, Curtea a reţinut că aceasta era cel mai cuprinzător act normativ privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, lege care constituie reglementarea unitară, amplă a principiilor constituţionale, aplicabilă proprietăţii publice a statului şi unităţilor administrativ teritoriale. Or, prima instanţă a arătat că acest act normativ nu poate fi invocat ca şi temei al răspunderii inculpatului B. pentru că nu defineşte conţinutul atribuţiilor de serviciu ale acestuia.

Legea prevede că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, adică nu pot fi înstrăinate, pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.

În ceea ce priveşte dispoziţiile H.G. nr. 123/1993 privind organizarea şi funcţionarea staţiunilor didactice din structura instituţiilor de învăţământ superior agricol, modificată sau Hotărârea nr. 47/1999 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului 123/1993 privind organizarea şi funcţionarea staţiunilor didactice din structura instituţiilor de învăţământ superior agricol, Curtea a reţinut că aceste norme nu pot fundamenta niciun fel de răspundere, nu doar pe cea penală. Hotărârile de guvern sunt acte normative care se emit pentru organizarea executării legilor, potrivit Constituţiei, cu alte cuvinte, acest tip de act normativ reglementează modul în care legile vor fi puse în aplicare sau implementate. Norma precizată nici măcar nu a fost emisă în executarea vreunei legi care să reglementeze atribuţiile de serviciu al inculpatului B., aşa încât nu poate fundamenta răspunderea penală, neavând legătură cu raţiunea incriminării.

În ceea ce priveşte H.G. nr. 193/1993 indicată la fila x din rechizitoriu pentru a justifica incriminarea faptei inculpatului B. de a participa la data de 24.07.2000 în calitate de invitat la AGA S.C. P. S.A., Curtea a reţinut că acest act normativ nu are nicio legătură cu speţa, întrucât se referă la eliberarea şi numirea în funcţia de subprefect al judeţului Teleorman.

În ceea ce priveşte nesocotirea dispoziţiilor din Carta Universităţii, aceasta este un regulament intern care nu poate reprezenta fundament al angajării răspunderii penale în considerarea argumentelor deja expuse, nefiind normă primară.

De asemenea, nesocotirea hotărârilor Senatului nu poate antrena răspunderea penală lipsind cu desăvârşire condiţia legalităţii incriminării. Eventuala depăşire a limitelor împuternicirii este, exclusiv, cauză de antrenare a răspunderii contractuale pe temeiul depăşirii limitelor mandatului, însă aceasta este o chestiune juridică de natură pur civilă.

Curtea a reţinut că îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză care se concretizează în acţiuni efective şi care au ca scop ducerea la bun sfârşit a obligaţiei prescrise, demers ce presupune, atât un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia, cât şi unul obiectiv.

Dacă standardul subiectiv ţine de forul intern, standardul obiectiv are ca element de referinţă principal, normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă.

Or în cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că inculpaţilor li se impută neîndeplinirea unor obligaţii nedeterminate la nivel normativ, astfel că stabilirea în concret a competenţelor este rezultatul aprecierii discreţionare a parchetului.

Aşadar, lipsind incriminarea faptelor, nu putem vorbi de comportamente ilicit penale.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar trece peste aceste argumente privind lipsa de reglementare în legislaţia primară a atribuţiilor inculpatului B. de o manieră previzibilă, astfel încât acesta să-şi calibreze deciziile în mod obiectiv, Curtea a învederat că raporturile juridice născute între inculpaţi au natură pur civilă/comercială, contractuală sau delictuală, nereclamând intervenţia jurisdicţiei penale, lipsind, totodată premisa infracţională, respectiv nevoia de uzurpare a dreptului de proprietate publică a statului.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că toate acuzaţiile de abuz în serviciu, fals în declaraţii sau fals intelectual se grefează pe fapte de natură pur civilă, exerciţiul legitim al unor drepturi subiective civile căpătând valenţe penale prin ignorarea legislaţiei comerciale incidente.

În esenţă, acuzaţia nesocoteşte toate principiile de drept civil privind libertatea contractuală, consensualismul sau forţa obligatorie a contractelor legal încheiate şi imaginează comportamente ilicite în contextul exercitării, în limitele legii, a unor drepturi subiective civile, respectiv dreptul de a contracta, dreptul la negociere, dreptul de a oferta sau de a primi oferte, precum şi dreptul de a exercita, în condiţiile legii, atributele dreptului de proprietate privată.

În esenţă, Parchetul se substituie voinţei părţilor şi apreciază a avea îndrituirea legală de a statua unilateral, care ar trebui să fie drepturile şi obligaţiile care să se nască din convenţie, în afara unei norme de incriminare şi pe baza unor aprecieri neraportate la sisteme de referinţă legale.

În contra raţionamentului parchetului, Curtea a reţinut că, atâta timp cât există dispoziţii legale sub imperiul cărora se derulează anumite raporturile juridice dintre părţi, comportamentele părţilor trebuie raportate la acestea, astfel că nici măcar jurisdicţia penală nu poate interveni decât dacă se face dovada deturnării voinţei legiuitorului prin alterarea gravă a condiţiilor edictate de lege fiind săvârşite fapte care afectează relaţiile sociale protejate prin norma de incriminare.

Cu toate acestea, chiar dacă, lipsind norma de incriminare, faptele ies din sfera ilicitului penal, Curtea s-a oprit în analiza sa asupra comportamentelor imputate, din nevoia respectării condiţiilor de legalitate edictate de legiuitor pentru hotărârile judecătoreşti, făcându-se dovada ficţiunii acuzaţiilor formulate cu nesocotirea unor dispoziţii legale ce reglementează raporturi juridice între profesionişti.

În ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept material civil, în cauză sunt incidente dispoziţiile vechiul C. civ., întrucât faptele ce au generat prezentul demers judiciar au fost săvârşite anterior datei de 1.10.2011, data intrării în vigoare a noului C. civ.. În acord cu disp. art. 220 din Legea 71/2011, Legea nr. 287/2009 privind C. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Curtea a reţinut că în legătură cu acest contract de asociere în participaţiune nu sunt relevate nesocotiri ale legislaţiei comerciale sau civile incidente sau alterări infracţionale ale cadrului legal, acuzaţia fiind construită, exclusiv, prin referire la premisa uzurpării dreptului de proprietate al statului, normele de incriminare fiind socotite dispoziţii constituţionale, ale Legii 213/1998 sau ale unor hotărâri de guvern, precum şi ale Cartei universitare. În acest context se susţine că s-ar fi dispus de bunuri care nu ar fi fost în proprietatea privată a universităţii, ci în proprietatea publică a statului, generându-se astfel prejudicii, atât în patrimoniul statului, cât şi în cel al Universităţii. De asemenea, scapă oricărei analize a Parchetului dacă respectivul contract a intervenit în acord cu legislaţia incidentă, sens în care Curtea a suplinit această analiză, fundamentul demontării acuzaţiilor exhibate.

Astfel, s-a arătat că perspectiva infracţională asupra contractului de asociere în participaţiune are două premise complet greşite; una dintre ele, care a fost deja infirmată, are în vedere natura juridică a dreptului de proprietate asupra terenului. Cum analiza Curţii a arătat fundamentat, cu argumente juridice, că întreg comportamentul imputat inculpaţilor ca fiind ilicit nu a reprezentat nimic altceva decât exerciţiul legitim al unor drepturi subiective civile, întreaga construcţie acuzatorială privind încălcarea dreptului de proprietate publică nu mai subzistă.

Astfel, ignorând realităţile sociale construite în jurul politicii statului de reconstituire a dreptului de proprietate privată (ca măsură reparatorie a politicii statului în perioadă martie 1945- decembrie 1989), Parchetul a dus în sfera ilicitului penal comportamente ce reprezintă exerciţiul legitim al unor drepturi subiective civile, ajungându-se la negarea dreptului de proprietate privată de o manieră mai abuzivă decât ceea ce se dorea a fi remediată prin legile fondului funciar. În esenţă, incriminarea nu s-a raportat la dispoziţii legale, ci a avut ca reper interpretarea personală a organului de anchetă dată unor norme de drept civil.

Cea de a doua premisă greşită are în vedere analizarea comportamentelor inculpaţilor, ignorându-se corelarea acestora cu dispoziţiile legale sub incidenţa cărora intrau.

Aşadar, caracterul ilicit al contractelor survenite în considerarea faptului că s-ar fi dispus de un bun aparţinând domeniului public al statului, nu mai poate fi invocat. Terenul în discuţie a fost reconstituit în condiţii de legalitate în patrimoniul Universităţii, făcând obiectul dreptului său de proprietate privată de care se putea dispune în condiţiile legislaţiei civile, acesta neavând în condiţiile legii vreo afectaţiune specială. Pe de altă parte, aportarea în natură a unui teren în cadrul unui contract de asociere în participaţiune, nu afectează dreptul de proprietate publică pentru că nu presupune transferul acestuia, ci doar folosinţa în vederea realizării de beneficii - încălcarea vreunei interdicţii în acest sens intră în sfera de reglementare a Legii 213/1998, fiind tot un litigiu civil de vreme ce legea reglementează în patrimoniul statului mijloace juridice în vederea restabilirii situaţiei juridice (aceasta dacă Universitatea ar fi fost doar titulara unui drept de administrare derivând din dreptul de proprietate publică).

În considerarea argumentelor ce vor fi expuse în continuare, Curtea a reţinut că întreg demersul juridic întreprins de inculpatul B., circumscris fiind legii civile, a avut ca efect îmbunătăţirea situaţiei economico-financiare a Universităţii, nicidecum ignorarea intereselor sau prejudicierea acesteia.

Acuzaţia este structurată pe paliere distincte, analizându-se comportamentul prezumat infracţional în faza premergătoare încheierii contractului, apoi pe parcursul derulării contractului.

În ceea ce priveşte faza premergătoare încheierii contractului, acuzarea operează cu interpretări trunchiate şi cu totul în afara cadrului legal de reglementare, acordând valenţe infracţionale fazei negocierilor, creând obligaţii altele decât cele legale cu privire la conţinutul ofertei.

Întreg rechizitoriul este construit pe o serie de acuze fără însă a se indica şi norma de incriminare a comportamentului; nu se arată raportat la ce tipar legal modul de operare al inculpaţilor capătă conotaţie infracţională, atât timp cât comportamentul acestora este conform normelor care reglementează respectivele raporturi juridice.

S-a arătat că modalitatea de încheiere a unui contract comercial intră în sfera de reglementare a legislaţiei civile şi comerciale, comportamentul inculpaţilor circumscriindu-se întru totul condiţiilor legale, aşa încât nu se poate explica cum exerciţiul unor drepturi în condiţiile legii poate genera comportamente ilicite.

Acuzând intenţia de a urma procedurile de publicitate imobiliară, Parchetul dă dovadă de neînţelegerea mecanismelor instituite de legiuitor pentru protecţia drepturilor civile. Aşa cum s-a arătat şi anterior, înscrierea în cartea funciară avea la momentul activităţii presupus infracţionale rol de opozabilitate, adică de a face cunoscut terţilor drepturile ce fac obiectul înscrierii în Cartea funciară, sediul materiei fiind reprezentat la acel moment de Legea 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare. Şi de această dată, un demers legitim impus de lege pentru protecţia drepturilor capătă valenţe infracţionale în viziunea proprie a parchetului.

S-a susţinut că acuzaţia pare să fie formulată cu ignorarea totală a raţiunii evidenţei cadastrale. În acest sens, Curtea a avut în vedere disp. art. 1 ale Legii 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, potrivit cărora, cadastrul şi cartea funciară formează un sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică, de importanţă naţională, a tuturor imobilelor de pe întregul teritoriu al ţării, scopul acestui sistem fiind:

a) determinarea informaţiilor tehnice, economice şi juridice referitoare la imobile;

b) asigurarea publicităţii drepturilor reale imobiliare, a drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice, precum şi a oricăror altor raporturi juridice, prin cartea funciară;

c) furnizarea de date instituţiilor publice ale statului, necesare sistemului de impozitare şi pieţei imobiliare;

d) contribuie la asigurarea securităţii tranzacţiilor imobiliare şi la facilitarea creditului ipotecar.

Autorităţile publice şi titularii de drepturi asupra imobilelor au obligaţia de a sprijini crearea şi actualizarea cadastrului prin punerea la dispoziţie cu titlu gratuit a datelor şi informaţiilor deţinute. Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să acorde sprijin informaţional, tehnic şi de altă natură, în limitele competenţelor, la crearea şi actualizarea sistemului de cadastru şi carte funciară.

Aşadar, s-a arătat că Parchetul incriminează până şi obligaţiile legale ce incumbă subiectelor de drept, sancţionând inculpaţii pentru exerciţiul drepturilor şi a obligaţiilor corelative, dar şi pentru soluţiile pronunţate de autorităţi, omiţând Parchetul a avea în vedere că înscrierea în cartea funciară este condiţionată de respectarea unor exigenţe legale şi este atributul unor organe abilitate ale statului român, simpla cerere formulată de orice persoană nefiind suficientă pentru a atrage înscrierea.

De asemenea, discuţii preliminare privind aportarea de bunuri la contractul de asociere nu pot îmbrăca forma ilicitului penal în lipsa unei norme de incriminare. Modificarea Cartei universitare nu reprezintă un comportament ilicit penal, întrucât cadrul de reglementare al unui contrat este reprezentat de legea organică, respectiv Codul comercial, C. civ., Legea 31/1990. Carta universitară este un regulament intern care nu poate limita efectele juridice prevăzute de o lege organică în materie contractuală, aşa cum este C. civ., respectiv Codul comercial. Parchetul a susţinut, în afara oricărui raţionament juridic, că prevederea din Carta Universităţii modificată ar fi fost în profund dezacord cu dispoziţiile art. 41 şi 5 din H.G. nr. 123/1993 privind organizarea şi funcţionarea staţiunilor didactice din structura instituţiilor de învăţământ superior agricol, fără a aduce niciun argument care să justifice această interdependenţă invocată. Curtea a statuat că dreptul de proprietate asupra terenului a fost reconstituit Universităţii în condiţii de legalitate, aşa încât dispoziţiile precitate nu pot susţine nicio acuzaţie.

Cum în privinţa dreptului de a contracta al Universităţii nu există reglementare specială derogatorie, atunci îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile dreptului comun - drept comercial, drept civil, Legea nr. 31/1990 - sens în care acuzaţia Parchetului este o simplă ficţiune care ignoră ierarhia şi forţa juridică a actelor normative conferită prin Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Mai mult decât atât, a omis Parchetul să indice care este norma de incriminare care interzice aportarea în natură a unor bunuri în condiţiile unui contract de asociere în participaţiune şi în baza cărui raţionament pot dispoziţiile din Carta universitară să blocheze sau să permită încheierea unui astfel de contract.

Carta Universităţii şi nemodificată, nu putea constitui un impediment în sensul încheierii contractului, întrucât aceasta este un regulament intern de valoare juridică inferioară legii, aşa încât dacă dreptul decurge din lege, nu poate acuzarea, în condiţii de legalitate, să pretindă că exclusiv în virtutea acestor modificări s-a născut dreptul la a contracta.

În acest sens, Curtea a valorificat disp. art. 4 din Legea 24/2000 denumit "Ierarhia actelor normative", potrivit cărora (1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, respectiv art. 73-79 şi prin celelalte legi. (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Întreg rechizitoriul nu este decât un conglomerat de acuzaţii care nu au, însă, şi corespondent de incriminare, cum este de exemplu şi acuzaţia de abuz decurgând din neîncunoştiinţarea contabilului sau a juristului cu privire la încheierea contractului. Mergând pe abordarea din actul de acuzare, s-a remarcat faptul că raţionamentul juridic nu este finalizat pentru că nu se arată şi care este vătămarea decurgând dintr-o astfel de omisiune prin raportare la condiţiile legale edictate pentru încheierea unui contract.

S-a arătat că, în ceea ce priveşte condiţiile concrete de semnare a contractului, nu a fost administrată nicio dovadă a exercitării vreunei presiuni care să abolească capacităţile cognitive ale semnatarilor, fiind ridicol a se pretinde că citirea unui contract la ora 21 ar ridica probleme de înţelegere unor persoane înalt funcţionale din punct de vedere intelectual, în legătură cu o convenţie asupra căreia s-au purtat negocieri intense, aşa cum rezultă din chiar actul de acuzare. De asemenea, nu s-a făcut vreo dovadă a faptului că semnatarii contractului au fost împiedicaţi în vreun fel să aibă răgazul necesar pentru studierea convenţiei.

De asemenea, lipsit de orice relevanţă juridică este şi contextul în care a fost redactat contractul, de vreme ce nicio dispoziţie legală nu impune vreo condiţie din această perspectivă.

Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, aşadar, ceea ce generează efecte juridice, adică drepturi şi obligaţii este realizarea consensului, fiind lipsit de relevanţă juridică cine redactează. Şi de această dată, Parchetul operează cu speculaţii, plasând în sfera ilicitului penal, comportamente licite, ignorând exigenţele probatorii, conform cărora trebuie administrate probe care să dovedească în afara oricărui dubiu un comportament infracţional.

În ceea ce priveşte etapa premergătoare încheierii contractelor, atunci când se realizează negocierea şi ofertarea, a reţinut Curtea că legea nu prevede vreo procedură de selecţie de oferte, după cum nu fixează vreun cadru de negocieri, aşa încât nu i se poate imputa inculpatului B., ca şi comportament ilicit penal, faptul că a prezentat doar o ofertă sau a militat doar pentru încheirea unui anumit contract.

Etapa negocierilor, în virtutea legii, presupune publicitate, manoperele dolosive de care vorbeşte acuzarea şi pe care inculpatul B. le-ar fi folosit pentru inducerea în eroare a membrilor Senatului sau ai Biroului Senatului, fiind simple afirmaţii străine însă de conţinutul juridic al acestor noţiuni. În fapt, Parchetul susţine că respectivul contract ar fi fost viciat prin dol ca viciu de consimţământ, adică s-ar fi folosit mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii) cu intenţia de a induce în eroare membrii Senatului în vederea încheierii contractului.

Deci, vicierea consimţământului intervine pentru a-l determina pe cocontractant să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat, fiind în detrimentul său. Or în cauză, nu există administrată o astfel de dovadă în condiţiile unui probatoriu legal, pertinent, concludent şi util.

A reţinut Curtea că actul de acuzare nu operează cu noţiunile elementare despre instituţiile de drept, elaborând construcţii nonjuridice dramatice însă prin prisma acuzaţiilor formulate şi a efectelor acestora.

Sintetizând acuzaţiile formulate, Curtea a remarcat că rechizitoriul nu a operat cu instituţiile negocierii unui contract şi a ofertei de a contracta, creaţii jurisprudenţiale şi doctrinare, inventând obligaţii, discuţiile preliminare fiind plasate în sfera ilicitului penal, însă în lipsa unei norme de incriminare, acuzaţiile de prejudiciere fiind străine de orice analiză financiar-contabilă.

În raport de terminologia folosită în actul de acuzare, Curtea a constatat că inculpatului B. i se reţine ca având comportament ce intră în sfera ilicitului penal, întrucât prin manipulare, captare şi inducere în eroare ar fi determinat organismele statutare ale Universităţii să adopte un anumit comportament, în sensul aprobării încheierii unor contracte păguboase pentru instituţie, debutul raporturilor contractuale şi prin care s-a creat mediul propice pentru încheierea celorlalte contracte, fiind reprezentat de contractual de asociere în participaţiune.

Captarea, manipularea şi inducerea în eroare sunt elemente ce definesc juridic viciul de consimţământ al dolului sau vicleniei şi constau în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic - art. 953, 960 C. civ. anterior.

Atunci când dolul constă într-un fapt omisiv, acesta se concretizează în ascunderea ori necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări ce i-ar fi trebuit fi făcută, punând partea în imposibilitatea obiectivă de a şti. Or în cauză, nu există nicio dovadă în acest sens, întreg raţionamentul expus fiind doar simple speculaţii şi concluzii care plasează în sfera incompetenţei un întreg for decizional al Universităţii, respectiv Senatul, şi nu numai; Biroul Senatului este, de asemenea, victima acestor manevre presupus insidioase, ambele foruri trădând, în opinia parchetului, un nivel de competenţă extrem de scăzut, vecin chiar cu analfabetismul funcţional, întrucât chiar dacă citesc, membrii forurilor decizionale nu înţeleg sau sunt incapabili să studieze pentru a-şi fundamenta deciziile de care sunt ţinuţi în condiţiile legii.

Curtea a avut în vedere chiar prevederile Cartei universitare, care, în opinia Parchetului, sunt sursa absolută a drepturilor şi obligaţiilor organelor de conducere ale Univesităţii. La art. 5.7 lit. g) se prevede că Senatul aprobă raportul cu privire la constituirea şi execuţia bugetului, pentru ca la lit. o) să se prevadă că acelaşi Senat aprobă participarea cu patrimonial propriu la societăţi comerciale.

Astfel, pretinde Parchetul că inculpatul B. avea obligaţia de a le prezenta membrilor Senatului normele de drept care ar fi reglementat contractul de asociere ori transformarea asocierii într-o societate pe acţiuni. Accesul la dispoziţiile legale nu poate fi îngrădit, neputându-se invoca în acuzarea inculpatului faptul că alte persoane din forul decizional nu şi-ar fi exercitat atribuţiile de a studia legea. Însă, nici măcar prin raportare la prevederile Cartei, singurul instrument juridic exhibat de Parchet, astfel de obligaţii nu fac parte din sfera atribuţiilor inculpatului B. - art. 5.12-5.16 din Cartă.

Dincolo de aceste considerente, aşa-zisele manevre cu rol de manipulare au constat doar în prezentarea ofertei înaintate de inculpatul A., nefiind invocată nicio dispoziţie legală în virtutea căreia să se urmeze vreo procedură concurenţială şi de selecţie de oferte. De asemenea, manoperele dolosive presupun ascundere, viclenie, ori, în cauză, altfel decât declarativ, aceste manevre nu transpar. Nu s-a făcut nicio dovadă că inculpatul B. a blocat accesul membrilor Senatului la informaţii, atât la cele financiar contabile ale Universităţii, cât şi ale societăţii cu care urma a se realiza asocierea.

Susţine acuzarea că promisiunile privind dezvoltarea unităţii de învăţământ, investiţiile în cercetare (la dosar nu s-a administrat nicio dovadă că Universitatea efectua cercetare şi la ce standard, care erau rezultatele acestei activităţi), că studenţii îşi vor desfăşura activităţile practice, sunt dovezi ale abuzului, întrucât aceste activităţi nu s-au realizat, promisiunile fiind doar manopere de inducere în eroare. Nu s-a dovedit că activitatea didactică era indisolubil legată de acest amplasament al terenului şi că ulterior acestui moment, activitatea didactică nu ar mai fi existat sau că nu ar mai fi fost susţinută; din contră, s-a constatat că USAMV este în continuare activă pe harta universitară, investiţiile asumate contractual fiind de notorietate.

Că Parchetul doar a imaginat acuzaţii, ignorând conţinutul noţiunilor juridice, rezultă şi din afirmaţia potrivit căreia inculpatul B. i-ar fi indus în eroare pe membrii Senatului USAMV Bucureşti, afirmând că în urma încheierii contractului de asociere ar fi operat o mărire de salarii, fapt imposibil, susţine Parchetul, întrucât în baza O.U.G. nr. 8/2000 nu se putea opera, pentru că actul normativ avea în vedere măririle din surse bugetare şi nu din surse extrabugetare, aşa cum erau sumele de bani care ar fi provenit de la S.C. P..

Or, nu se poate pretinde intervenţia manoperelor dolosive în raport de conţinutului actelor normative, inducerea în eroare operând în raport de împrejurări de facto, aceasta întrucât legea se prezumă a fi cunoscută de toată lumea.

Inducerea în eroare presupune manopere dolosive prin care este ascuns adevărul, neputând argumenta Parchetul cum au fost ocultate dispoziţiile legale. Şi de această dată, inculpatul B. este sancţionabil pentru modul în care terţe persoane îşi exercită drepturile.

S-a mai remarcat faptul că răspunderea penală intervine, în opinia Parchetului pe fondul unor discuţii premergătoare contractului, a unor negocieri, paradigmă faţă de care orice tip de interacţiune poate fi premisă pentru angajarea răspunderii penale.

În ceea ce priveşte rolul şi efectele unei oferte de a contracta, Curtea a reţinut că tratativele legate de încheierea unui contract încep cu o propunere de a contracta, făcută de o persoană. Această propunere poartă denumirea de ofertă sau policitaţiune. Pentru a se naşte un contract este necesar, însă, ca oferta să fie acceptată de către destinatarul ei, fiind cea de-a două latură a consimţământului, fiind un răspuns în care se manifestă acordul cu ofertă primită. De precizat că, dacă oferta nu este acceptată, aşa cum a fost formulată, aceasta valorează contraofertă, contractul născându-se valabil dacă manifestările de voinţă ajung să concorde.

Oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic.

Având în vedere acuzaţiile formulate privitoarea la nerespectarea ofertei, în contract convenindu-se alte drepturi, Curtea a învederat că oferta nu trebuie confundată cu antecontractul (promisiunea de a contracta), întrucât oferta este un act juridic de formaţie unilaterală, pe când antecontractul este un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală având la bază un acord de voinţă care poate naşte obligaţii unilaterale sau în sarcină ambelor părţi.

Nerespectarea ofertei atrage doar o răspundere delictuală, pe când nerespectarea antecontractului atrage după sine angajarea răspunderii contractuale.

Aşadar, contractual nu este obligatoriu a interveni în aceleaşi condiţii stipulate în ofertă; nu există o astfel de reglementare nici la nivelul legislaţiei civile, nici al celei comerciale, pentru că în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile sunt libere să-şi determine drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă.

Aşadar, discuţiile prealabile încheierii unui contract au căpătat în opinia parchetului forma unui ilicit penal, încă o dată exerciţiul drepturilor civile fiind premisă pentru angajarea răspunderii penale.

Trădând o ignorare fundamentală a legii civile, Parchetul acuză construcţia juridică prin care în asociere ar fi fost implicată o societate de tip offshore, însă omite a avea în vedere că aceste societăţi există în baza unor dispoziţii legale.

Astfel, s-a arătat că, aceste companii sunt înfiinţate şi îşi desfăşoară activitatea în limitele legii, existenţa unor zone de confidenţialitate nefiind premisa vreunei activităţi infracţionale, ci aspecte protejate de lege, acuzaţiile penale trebuind susţinute probator dincolo de orice dubiu, exigenţe care însă au scăpat acuzării; în cauză nu s-a făcut nicio dovadă a eludării vreunei dispoziţii legale în contextul implicării unei companii offshore.

S-a reţinut că România are, la rândul ei, reglementate activităţi offshore aşa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 256 din 12 noiembrie 2018 privind unele măsuri necesare pentru implementarea operaţiunilor petroliere de către titularii de acorduri petroliere referitoare la perimetre petroliere offshore modificată prin Legea nr. 157 din 25 mai 2022.

Plecând de la neînţelegerea acestor mecanisme juridice, Parchetul a susţinut că prejudiciul încercat prin încheierea contractului, rezidă în aceea că valoarea la care s-a încheiat contractual este mai mică decât cea prevăzută iniţial în ofertă. Or, aşa cum s-a arătat, un astfel de raţionament este complet străin de prevederile legii.

Din această perspectivă a prejudicierii patrimoniului Universităţii, Curtea a remarcat lipsa de coerenţă logico-juridică a raţionamentului expus, întrucât această concluzie nu este consecinţa comparării situaţiilor economico-financiare ale universităţii, anterior şi ulterior contratului, ci s-au avut în vedere nişte repere care nu se bucură de reglementare legală.

Prejudiciul presupune o pierdere efectiv suferită, prezentă şi certă, nicidecum prejudiciu nu este reprezentat de un potenţial câştig rezultat dintr-o ofertă. Oferta aparţinând cocontractantului, nerespectată de ar fi fost, năştea cel mult un drept la dezdăunare delictuală.

În ceea ce priveşte asocierea în participaţiune, Curtea a reţinut că este o varietate a contractului de societate, fiind o asociere fără personalitate juridică.

Potrivit reglementării anterioare, incidentă în raport de momentul săvârşirii faptelor, în art. 251 Codul comercial, asocierea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului comerţ, în conformitate cu art. 252, asocierea în participaţiune poate să aibă loc şi pentru operaţiunile comerciale făcute de către necomercianţi.

Asocierea în participaţiune este un tip de asociere prin care două sau mai multe persoane, fizice sau juridice, desfăşoară o activitate comună cu scopul de a obţine un profit. Participarea la profit şi pierdere a partenerilor este prevăzută în contractul de asociere. În orice asociere în participaţiune există un singur asociat principal, respectiv un administrator şi unul sau mai mulţi asociaţi secundari (asociaţi invizibili).

Caracteristic asocierii în participaţiune este lipsa personalităţii juridice, dar şi faptul că, aceasta nu beneficiază de un patrimoniu comun, autonom, de o denumire proprie, sediu propriu şi, în consecinţă, nu poate dobândi drepturi sau obligaţii proprii.

Asociatul administrator sau asociatul principal va exercita comerţul ce constituie obiect al asocierii în participaţie în nume propriu şi, tot astfel, îşi va asuma obligaţiile şi exercita drepturile faţă de terţi. Prin urmare, asociatul-administrator nu este un reprezentant, un mandatar al celuilalt/celorlalţi asociaţi şi nici un prepus al acestora.

Aporturile asociaţilor pot consta în sume de bani, diferite bunuri mobile sau imobile, bunuri corporale sau incorporale, precum mărci, invenţii, inovaţii, know-how-ul sau chiar un întreg fond de comerţ sau un patrimoniu de afectaţiune. Aportul în "cunoştinţe specifice" poate consta în capacităţile intelectuale, manageriale sau de altă natură ale asociaţilor participanţi.

Ca regulă, pot fi aduse cu titlu de aport în cadrul unei asocieri în participaţie orice fel de bun care se află în circuitul juridic.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra bunurilor, asociaţii rămân proprietarii bunurilor puse la dispoziţia asociaţiei, ca regulă. Totuşi, legiuitorul le oferă posibilitatea să convină ca bunurile aduse în asociere, precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora să devină proprietate comună. Bunurile pot fi aduse în asociere cu titlu de proprietate sau doar cu titlu de folosinţă, asociaţii putând stipula ca aceste bunuri să li se restituie în natură la încetarea asocierii. În cauză, chiar de am fi vorbit de un drept de proprietate al statului, acesta nu a fost afectat, întrucât cea care a fost aportată a fost doar folosinţa.

Desigur că proprietatea, respectiv folosinţa bunurilor aduse cu titlu de aport, nu va fi dobândită de către asocierea în participaţie, deoarece aceasta nu este subiect de drept şi prin urmare nu poate fi nici titular al unor drepturi sau obligaţii. În varianta asocierii în care se desemnează un asociat administrator care să exercite şi să gestioneze afacerile ce constituie obiect al asocierii în participaţie, proprietatea sau folosinţa bunurilor va fi transmisă acestui asociat.

Asociaţii suportă împreună pierderile asocierii în participaţiune, după cum se înţeleg prin contract, de regulă sub formă procentuală. O normă imperativă din dispoziţiile contractului de societate este cea conform căreia orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea la beneficii sau participarea la pierderi este, de regulă, considerată nescrisă, fiind de asemenea aplicabil şi asocierii în participaţiune. Împărţirea profitului şi a pierderilor este de esenţa, respectiv scopul vădit al unei asocieri de acest gen.

Cu toate acestea, este permisă stabilirea unor cote diferite de participare la pierderi, respectiv la beneficii, cu condiţia ca astfel de procente să nu fie derizorii şi în contradicţie cu aportul adus.

În cazul asocierii în participaţiune, împărţirea beneficiilor este deopotrivă şi drept, dar şi obligaţie în sarcina asociaţilor.

Pentru a putea determina existenţa prejudiciului rezultat din nesocotirea dreptului la a primi cota-parte din beneficii, dar raportat la exigenţele legii şi nu arbitrar, Curtea a reţinut a fi fost imperios necesar a se determina, tot pe baza unei analize financiar-contabile, raportul pierderi-câştiguri, întrucât fiecare cocontractant era obligat să participe, atât la beneficii, cât şi la pierderi. Aşadar, analiza unidirecţională a Parchetului care a apreciat asupra existenţei unui prejudiciu prin raportare, exclusiv, la nivelul beneficiilor, nu reprezintă altceva decât o invocare a unei clauze leonine, pe care legea însă o considera nescrisă, adică ce nu poate produce efecte, care poate fi ignorată.

Aşa cum prevede legea, beneficiile sunt sumele la care are dreptul cocontractantul prin raportare la profitul realizat din care se deduc cheltuielile, în cotele convenite sau raportat la cota de participare, Universitatea fiind ţinută nu doar de dreptul de a participa la beneficii, ci şi de obligaţia corelativă de a participa şi la pierderi.

Or, Parchetul formulează acuzaţia în total dezacord cu prevederile legale, invocând necesitatea incidenţei unei clauze leonine, adică Universitatea să participe doar la beneficii şi cu garantarea unei sume minime, deşi clauza leonină nu poate produce niciun efect, în acest sens fiind avute în vedere prevederile art. 1513 din vechiul C. civ.. Acest text de lege interzice contractul (de societate civilă, de asociere în participaţiune) prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor, după cum şi acea convenţie prin care se hotărăşte scutirea unora dintre asociaţi de la participarea la pierdere. Sancţiunea prevăzută de text pentru încălcarea dispoziţiilor imperative era nulitatea convenţiei.

Aşadar, s-a arătat că întreaga construcţie acuzatorială privind prejudicierea Universităţii în contextul acestui contract este doar o speculaţie în lipsa oricăror analize contabile concrete, prin compararea rezultatelor anterioare cu cele ulterioare încheierii contractului, dar şi a raportului câştig-pierderi.

De precizat că părţile sunt ţinute numai de acele drepturi şi obligaţii pe care şi le-au asumat contractual, întrucât potrivit art. 969 C. civ. anterior, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

Aşadar, în măsura în care anumite clauze contractuale nu ar fi fost respectate, cocontractantul interesat avea dreptul la a pretinde angajarea răspunderii potrivit clauzelor contractuale, nicidecum nu se poate pretinde angajarea răspunderii penale în lipsa unor elemente ilicit penale dovedite în afara oricărui dubiu.

Nici măcar dacă premisa infracţională ar fi fost reală, nu se putea angaja răspunderea penală, de vreme ce de esenţa contractului de asociere nu este aportarea proprietăţii, putând fi adusă şi numai folosinţa, drept ce intră chiar şi în conţinutul dreptului de administrare de care se prevalează Parchetul; în acord cu prevederile art. 12 (3) din Legea 213/1998, "titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere".

Referitor la pretinsa atitudine infracţională, decurgând din lipsa unei evaluări prealabile a bunurilor aduse în asociere, aceasta nu este o obligaţie impusă de vreun text de lege, încă o dată acuzaţia fiind formulată cu ignorarea dispoziţiilor legale, creându-se astfel un tipar de apreciere total arbitrar şi discreţionar. În această paradigmă de evaluare, orice tip de comportament poate căpăta conotaţie infracţională, neputându-se pretinde niciunui om diligent şi de bună-credinţă să intuiască perspectiva personală a organului de anchetă, inculpaţii fiind obligaţi să-şi conformeze comportamentul doar dispoziţiilor legale.

Văzând disp. art. 1 din contract - fila x, DUP, Curtea a reţinut că, în acord cu exigenţele legii civile/comerciale, părţile cocontractante şi-au asumat desfăşurarea şi dezvoltarea unor activităţi de producţie şi comerciale aferente patrimoniului USAMVB, prin reamenajarea bazei materiale de exploataţie agricole existente la ora actuală, dezvoltarea patrimoniului imobiliar prin noi investiţii şi exploatarea comercială a acestuia.

Caracteristic asocierii în participaţiune este lipsa personalităţii juridice, dar şi faptul că aceasta nu beneficiază de un patrimoniu comun, autonom, de o denumire proprie, sediu propriu şi, în consecinţă, nu poate dobândi drepturi sau obligaţii proprii.

S-a arătat că Parchetul a ignorat a avea în vedere că proprietatea, respectiv folosinţa bunurilor aduse cu titlu de aport, nu va fi dobândită de către asocierea în participaţie, deoarece aceasta nu este subiect de drept şi prin urmare nu poate fi nici titular al unor drepturi sau obligaţii, aşadar, din această perspectivă este lipsit de orice relevanţă juridică faptul că bunurile nu au fost supuse vreunei evaluări, cotele de participaţie putând fi determinate în baza acordului de voinţă al părţilor.

Aşadar, părţile aduc aport în asociere, în vederea derulării de activităţi comerciale în urma cărora să obţină profit, fiind lipsit de relevanţă care era valoarea terenului. Ceea ce omite acuzarea este că acest teren nu produce niciun beneficiu, altfel decât prin exploatare, exploatare care nu poate surveni decât în urma unor investiţii, pe care, evident, Universitatea nu şi le putea asuma. Aşadar, evaluarea prezumatului prejudiciu rezultat din modalitatea de încheiere a contractului este una fără nicio legătură cu împrejurările concrete ale cauzei. A afirma că sumele aduse ca aport în asociere erau retrase şi astfel prejudiciată Universitatea este un nonsens juridic rezultat din natura şi amploarea investiţiilor realizate în baza acestor raporturi contractuale şi care sunt de notorietate, context în care Curtea a reţinut că valoarea terenului a fost mult sporită în baza acestor raporturi contractuale. Sporind profitul prin derularea acestor activităţi comerciale, Universitatea a obţinut beneficii certe şi efective net superioare celor decurgând din exploatarea internă anterioară; lipseşte din analiza Parchetului dovada faptului că baza materială dedicată activităţii didactice nu s-ar fi îmbunătăţit în acord cu prevederile contractuale, prejudiciul fiind doar o afirmaţie nesusţinută, însă, probator; nu s-a administrat nicio dovadă că activitatea didactică era indisolubil legată de acel amplasament. În cauză nu s-a administrat niciun mijloc de probă în virtutea căruia să se ateste că activitatea practică desfăşurată de studenţi era indisolubil legată de acea suprafaţă de teren şi că prin valorificarea acesteia în cadrul unor relaţii comerciale, studenţii ar fi fost lipsiţi de acest drept sau că activitatea didactică ar fi avut de suferit sau nu ar fi fost susţinută financiar prin dezvoltare tehnologică; lipseşte orice analiză din această perspectivă asupra activităţii Universităţii, Curtea constatând doar că această instituţie de învăţământ este încă activă pe harta universitară, adică evident respectă standardele de acreditare academică impuse de lege pentru că altfel i s-ar fi retras dreptul de a mai funcţiona.

Contrar acuzaţiilor formulate, Curtea a reţinut că părţile şi-au asumat contractual dezvoltarea de activităţi comerciale, ca acte de comerţ în vederea obţinerii de profit, nefiind neglijată activitatea didactică şi de cercetare, în legătură cu care la art. 1.4 asocierea şi-a asumat răspunderea privind finanţarea unor programe didactice şi de cercetare referitor la îmbunătăţirea exploataţiilor agricole din cadrul fermei. La art. 1.6 părţile au convenit ca suprafeţele şi efectivele de animale destinate activităţilor didactice şi de cercetare vor fi delimitate anual prin acordul părţilor, aşadar nu şi-au asumat obligaţia menţinerii destinaţiei fermei, în integralitatea suprafeţei.

Văzând disp. art. 1.5 din contract, Curtea a reţinut că părţile şi-au asumat obligaţia de a edifica pe terenurile O. bunuri imobile necesare realizării de noi venituri pe perioada executării contractului. Aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii cu cele ale art. 1.6, s-a reţinut că aceştia nu şi-au asumat obligaţia de a nu schimba destinaţia terenului, ci în vederea obţinerii de venituri, urmau a desfăşura activităţi comerciale şi a edifica bunuri imobile în acest scop.

În ceea ce priveşte acuzaţiile privind faptul că inculpatul B. ar fi acţionat dincolo de împuternicirea dată de Senat, nesocotind Hotărârea nr. 4 din data de 11.04.2000 - faptă prescrisă, Curtea a remarcat încă o dată viziunea unidirecţională şi viciată a acuzării care sancţionează penal o instituţie de drept civil şi anume aceea a depăşirii limitelor mandatului, subrogându-se instanţelor civile.

S-a arătat că încălcarea obligaţiei contractuale a mandatarului faţă de mandant de a respecta limitele împuternicirii îi permite mandantului să angajeze răspunderea contractuală a mandatarului, aşadar nicidecum răspunderea penală.

Astfel, actele încheiate de mandatar, în speţă de inculpatul B., cu depăşirea împuternicirii primite, nu obligă pe mandant, adică pe USAMVB, dacă nu le-a ratificat expres sau tacit - art. 1546 C. civ. anterior; ratificarea valorează mandat şi produce efecte retroactive între părţi şi succesorii lor (inclusiv cu terţul cu care a contractat mandatarul) de la data încheierii actului, iar faţă de alţi terţi, de la data ratificării. În lipsa ratificării şi dacă nu poate fi invocată ideea mandatului aparent, actele excesive ala mandatarului obligă pe mandant numai în condiţiile gestiunii de afaceri, ceea ce presupune, printre altele, dovada utilităţii pentru gerat (mandant, respectiv USAMVB prin Senat) a actului încheiat şi faptul că prin contractul de mandat nu s-a interzis depăşirea limitelor împuternicirii, căci gestiunea nu se poate face decât fără cunoştinţa geratului, iar nu împotriva voinţei lui.

Dacă inculpatul B. ar fi angajat Universitatea în afara limitelor mandatului, prin încheierea oricărui contract, forma de răspundere adecvată şi uzuală ce-i putea fi angajată în economia acestei cauze era cea civilă, contractuală sau delictuală, ale cărei condiţii urmau a fi determinate în procedură contencioasă de instanţele civile.

Aşadar, în cauză, ceea ce acuză Parchetul este doar o chestiune de interpretare a limitelor unui contract, nicidecum de ilicit penal, urmând a se da eficienţă disp. 977-985 C. civ. anterior care reglementează regulile de interpretare a contractelor.

Singura raţiune pentru care aceste manifestări capătă conotaţie infracţională este că, în opinia acuzării, inculpaţii doreau să treacă abuziv terenul din proprietatea publică a statului în cea privată a Universităţii.

Acuzaţia este doar o speculaţie, pentru că transferul unui drept de proprietate asupra unui imobil se realizează, întotdeauna, indiferenţe de titular, în cadrul unor proceduri notariale care verifică dreptul asupra căruia se tranzacţionează în baza titlurilor de proprietate şi a evidenţelor cadastrale sau a altor acte autentice.

Atât legislaţia civilă, cât şi cea comercială impun condiţia unor acte autentice ori de câte ori este vorbă de acte juridice care privesc transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil teren, în acest sens pot fi avute în vedere disp. art. 46 alin. (1) din Legea 18/1991, precum şi disp. din Legea 31/1991, unde se stipulează că majorarea capitalului social prin aport în natură de bunuri imobile presupune act autentic.

În acest sens Curtea a reţinut disp. art. 205, 207, 210 din Legea 31/1990, forma în vigoare faţă de data presupuselor fapte, norme în raport de care trebuia analizată conduită inculpaţilor.

Or, dacă întreg comportamentul inculpaţilor este circumscris dispoziţiilor legale, Parchetul nu explică în raport de ce reper legislativ capătă conotaţie infracţională faptele reţinute.

Văzând dispoziţiile precizate, Curtea a reţinut că, potrivit art. 205 (1) Capitalul social se poate mări şi în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură.

În acord cu disp. art. 207 Societatea pe acţiuni îşi va putea majora capitalul social, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute pentru constituirea societăţii, adică prin act autentic aşa cum rezultă din reglementarea art. 5 din Legea 31/1990.

În vederea aportării, art. 210 prevede la alin. (1) că: Dacă majorarea capitalului social se face prin aporturi în natură, adunarea generală extraordinară, care a hotărât aceasta, va numi unul sau mai mulţi experţi pentru evaluarea acestor aporturi. La alin. (3) se prevede că: După depunerea raportului de expertiză, adunarea generală extraordinară convocată din nou, având în vedere concluziile experţilor, poate hotărî majorarea capitalului social.

Aşadar, exerciţiul unor drepturi de către inculpat nu creează modificări în realitatea obiectivă decât prin validarea cererilor în cadrul legal. Deci inculpaţii nu pot fi sancţionaţi pentru exerciţiul unor drepturi, atâta timp cât comportamentele lor au fost conforme legii, iar actele emise astfel sunt în circuitul civil, lipsind orice dovadă de intervenţie infracţională.

Acuzaţii străine de vreo normă de incriminare sunt şi cele privind asocierea cu o societate care nu avea în obiectul de activitate unul compatibil cu cel al universităţii şi nici experienţă în domeniu. Nicio dispoziţie legală nu impune o astfel de obligaţie, actualizarea obiectului de activitate fiind o procedură facilă, legea necondiţionând încheierea vreunui contract de existenţa prealabilă în codul CAEN a unui anume obiect, acesta putând fi completat şi ulterior.

Pe de altă parte, presupusa lipsă de experienţă de care se prevalează anchetatorul este tot o speculaţie necorelată cu împrejurările concrete şi juridice ale cauzei, întrucât nu se arată, în concret, ce activităţi, dintre cele desfăşurate în cadrul Universităţii, ar fi reclamat o pregătire aparte şi care să nu poate fi satisfăcută prin alocări de resurse. Asocierea nu şi-a asumat vreun fapt personal al vreunuia dintre cocontractanţi, aşa încât lipsa de experienţă să reprezinte un impediment; susţinerea dezvoltării tehnologice reclamă doar resurse financiare. Aprobarea programelor de către S.C. P. S.A. este un exerciţiu firesc a rolurilor asociaţilor, în cadrul unui contract de asociere.

Afirmaţia potrivit căreia investiţia nu a depăşit valoarea terenului este lipsită, de asemenea, de orice relevanţă juridică şi vădit în afara realităţilor concrete, fiind de notorietatea nivelul şi anvergura investiţiilor ce au rezultat din această asociere, aşa cum aceasta a evoluat pe parcursul anilor.

Conotaţie infracţională primeşte şi circulaţia sumelor de bani în cadrul asocierii; nicio dispoziţie legală nu reclamă obligaţia de a bloca sumele de bani în vreun cont al asocierii, din contră, natura comercială a relaţiilor reclamă circulaţia capitalurilor în vederea obţinerii de profit. Aşa cum s-a arătat anterior, caracteristic asocierii în participaţiune este lipsa personalităţii juridice, dar şi faptul că aceasta nu beneficiază de un patrimoniu comun, autonom, de o denumire proprie, sediu propriu şi, în consecinţă, nu poate dobândi drepturi sau obligaţii proprii. În atare situaţie, întreaga construcţie acuzatorială este doar o ficţiune juridică, realitatea faptică a speţei demonstrând că raporturile juridice au fost reale.

Analiza circulaţiei capitalurilor în cadrul societăţilor angrenate în raporturile juridice nu reprezintă condiţii de tipicitate ale vreunei activităţi infracţionale, circulaţia sumelor de bani, fiind de esenţa raporturilor comerciale. Aceste expuneri narative ale diferitelor operaţiuni financiar-contabile susţin, în opinia Parchetului, singurul demers infracţional care a fundamentat întreaga acuzare, respectiv interesul inculpatului A. de a intra ilegitim în proprietatea unui teren proprietate a statului.

Cum instanţa a făcut dovada faptului că demersul privind reconstituirea dreptului de proprietate a fost unul conform legii, s-a arătat că întreaga acuzaţie privind manevrele subversive prin care acest teren să fie scos din domeniul public al statului rămân fără obiect.

De fapt aceste circulaţii de capital au fost analizate trunchiat, exact în această cheie a nevoii de a sustrage terenul prin manopere ilicite, întrucât altfel, nu s-a susţinut şi nu s-a dovedit că s-ar fi săvârşit vreo infracţiune de factură economică, câştigul şi pierderea fiind consecinţe fireşti ale raporturilor comerciale; implicată fiind în relaţii comerciale, Universitatea nu putea fi părtaşă doar la beneficii, ci, în egală măsură trebuia să suporte şi pierderile, în acord cu drepturile şi obligaţiile corelative ce rezultau din raporturile contractuale.

S-a arătat că o altă abordare speculativă şi care fundamentează nelegal acuzaţiile rezidă şi în aceea că beneficiarul real al contractului de asociere în participaţiune ar fi fost inculpatul A., care ar fi acţionat prin intermediul inculpatului C., singurul scop al acestuia fiind să obţină terenul O. prin încălcarea dreptului de proprietate publică a statului.

Altfel decât prin prisma scopului care s-a dovedit a fi o ficţiune, Parchetul nu explică de ce interesul inculpatului A., chiar şi intermediat, ar avea conotaţie penală, de vreme ce legea nu interzice participarea acestuia la acţionariatul unor societăţi comerciale; în lipsa unor elemente de tipicitate infracţională, administrarea de facto a unor societăţi nu capătă valenţe penale.

Parchetul a acuzat activitate infracţională în contextul cooptării Universităţii în cadrul P. S.A., însă fără a se face vreo referire la legislaţia specială a Legii 31/1990, rechizitoriul fiind o naraţiune în care sunt expuse cronologic interacţiunile juridice dintre inculpaţi fără a se explicita, de o manieră coerentă juridic, în ce modalitate, prin intermediul unor canale şi mecanisme legale, ce presupun filtrul organelor abilitate ale statului, inclusiv proceduri notariale sau judiciare, s-ar fi putut realiza uzurparea dreptului statului.

Analizând conduita inculpaţilor prin prisma dispoziţiilor Legii 31/1990 a societăţilor comerciale, Curtea a reţinut că raporturile deduse judecăţii sunt doar raporturi comerciale. De asemenea, şi la acest capitol acuzatorial, s-a arătat că parchetul a alterat conţinutul dispoziţiilor legale incidente, atunci când nu le-a ignorat.

Astfel, Curtea a reţinut că simpla manifestare de voinţă a inculpatului B., având sau nu împuternicire din partea Senatului Universităţii, de a participă la majorarea capitalului social al S.C. P. S.A., nu putea vătăma nicio relaţie socială protejată de normele de incriminare penale, de vreme ce manifestarea acestuia de voinţă era condiţionată de verificările notarului public, întrucât majorarea capitalului social în condiţiile aportului în natură operează doar prin act autentic.

Procurorul de caz a arătat în capitolul VIII al rechizitoriului că la momentul la care dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 226,61 ha şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe acesta - ulterior demolate - aferente O., au fost aportate la capitalul social al societăţii L. S.A. (03.08.2000), ele au fost scoase din domeniul public prin încălcarea legii şi transferate în patrimoniul societăţii anterior amintite, însă nu arată cum efectuarea acestor operaţiuni în condiţiile Legii 31/1990 poate genera un astfel de efect translativ de proprietate.

Chiar acţionând în lipsa unui mandat din partea Senatului sau a Biroului Senatului, inculpatul B. nu putea crea niciun mecanism de transfer ilicit a dreptului statului în patrimoniul Universităţii. Deşi Parchetul formulează astfel de acuzaţii, nu se arată cum mecanisme legale pot genera efecte ilicite de încălcare a dreptului de proprietate a statului.

În esenţă, toate aceste raporturi juridice contractuale au operat doar pentru că Universitatea a dobândit în condiţii de legalitate dreptul de proprietate asupra terenului în discuţie; singura procedură în care terenul putea trece din patrimoniul statului în cel al Universităţii a fost cea reglementată de Legea 1/2000, restul acuzaţiilor fiind doar ficţiuni juridice, cererile formulate de inculpatul B. au fost verificate şi validate în cadrul diferitelor proceduri legale.

Singurul argument al Parchetului în evaluarea amplei activităţi, aşa-zis infracţionale, decurgând din contractele intervenite între părţi, a fost că aducând aport în natură la capitalul social la S.C. L. S.A. s-ar fi încălcat normele legale care reglementează domeniul public al statului, fără însă a se face nicio referire la reglementarea specială a Legii 31/1990 şi la cum comportamentul inculpaţilor s-a conformat sau nu tiparului legal, pentru că dacă inculpaţii au respectat întocmai procedurile legale, atunci nu putem vorbi de nicio conduită infracţională.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii prev. şi ped. de art. 292 vechiul C. pen., imputată inculpatului B., pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ca efect al prescripţiei, Curtea a reţinut că fapta imputată oricum nu a existat, întrucât condiţia esenţială prevăzută de legiuitor este ca respectiva declaraţie făcută să fie dintre acelea care potrivit legii sau împrejurărilor serveşte la producerea vreunei consecinţe juridice. În cauză, declaraţia inculpatului B. nu avea o astfel de aptitudine, întrucât regimul juridic al terenului se dovedea cu înscrisuri emise de autorităţile publice competente, respectiv extrase de carte funciară, titluri de proprietate, hotărâri de guvern.

Astfel, s-a arătat că nu inculpatului B. îi revenea sarcina atestării naturii dreptului, ci era de competenţa exclusivă a notarului, majorarea capitalului social, în condiţiile concrete ale cauzei, operând doar în baza unor acte autentice aşa cum rezultă din Legea 31/1990. Cum nu s-a dovedit vreo încălcare a legii de către notar, fapta imputată inculpatului B. nu există.

În ceea ce priveşte activităţile presupus infracţionale ale inculpatului C., Curtea a reţinut că acestea nu se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, sub forma complicităţii, întrucât conduita inculpatului B. nu poate fi plasată în sfera ilicitului penal. Ca şi în cazul celorlalţi inculpaţi, nici de această dată Parchetul nu arată norma de incriminare ce ar fi fost încălcată; întreg comportamentul inculpatului este lipsit de orice relevanţă penală, întrucât, cum terenul în discuţie nu face parte din domeniul public al statului, toată construcţia acuzatorială rămâne fără niciun efect.

Niciuna dintre conduitele imputate inculpatului nu au avut aptitudinea de a produce modificări în realitatea obiectivă, acesta formulând cereri sau intermediind, dar fără ca prin aceste măsuri să poată altera în vreun fel realităţile juridice sau obiective.

De asemenea, acuzaţia privind semnarea actului adiţional x/03.08.2000 prin care universitatea a aportat dreptul la folosinţă şi dreptul de proprietate asupra bunurilor, în împrejurările în care nu erau îndeplinite condiţiile, s-a arătat că este lipsită de orice relevanţă şi că nu subzistă niciuna dintre acuzaţiile formulate de Parchet la adresa inculpatului C., întrucât întreg comportamentul acestuia a fost circumscris dispoziţiilor legale incidente, comerciale sau civile.

Lipsa calităţii de administrator a S.C P. S.A a inculpatului C., de asemenea, nu are nicio relevanţă juridică din perspectivă penală, printr-o astfel de acţiune neputându-se prejudicia dreptul statului, în economia acuzatorială, în contextul în care aportul la capitalul social a unui teren implică o procedură notarială în care se verifică regimul juridic al terenului.

În ceea ce priveşte faptele de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu imputate inculpatului A., s-a arătat că acestea nu există de vreme ce activitatea autorului B. nu există ca manifestare în sfera penală, faptele imputate fiind exclusiv exerciţiul unor drepturi subiective.

În ceea ce priveşte acuzaţiile de fals intelectual formulate în legătură cu încheierea actului adiţional la actul constitutiv al S.C. P. S.A. nr. 876/28.06.2000, autentificat sub nr. x/03.08.2000 la Biroul Notarului Public QQ., Curtea a remarcat aceeaşi lipsă de disponibilitate a organului de anchetă de a se apleca asupra dispoziţiilor legale incidente, întreaga acuzaţie fiind construită în jurul aceleiaşi idei a uzurpării dreptului de proprietate publică, premisă invalidată în urma analizei instanţei.

În acest context Parchetul acuză că inculpaţii B. şi inculpatul D. în calitate de secretar ştiinţific ar fi semnat contrar atribuţiilor de serviciu împuternicirea nr. 6908/02.08.2000, prin care inculpatul B. era mandatat să majoreze capitalul social al S.C. P. S.A., fapte, de asemenea, prescrise.

Analizând acuzaţia formulată prin raportare la hotărârea Senatului nerespectată, chiar dacă pentru această faptă s-a reţinut intervenţia prescripţiei, Curtea a remarcat incongruenţa juridică, întrucât se reţine, pe de o parte, inexistenţa unei hotărâri de Senat care să-l fi împuternici pe inculpatul B. să semneze Actul adiţional nr. x/03.08.2000 de aportare a folosinţei terenului şi proprietăţii asupra construcţiilor, iar, pe de altă parte, se reţine a fi fost nesocotită Hotărârea Senatului nr. 4/12.10.2004. Or, s-a arătat că nu se poate pretinde că în anul 2000 s-a încălcat o hotărâre a senatului din anul 2004, după cum nu se poate pretinde că acelaşi demers nu era susţinut de fapt de nicio hotărâre de Senat - în acest sens urmează a se avea în vedere fila x a rechizitoriului.

Chiar dacă s-ar trece peste aceste inadvertenţe, Curtea a reţinut că în contextul existenţei unor proceduri legale ce au fost ignorate total de Parchet şi care au fost amplu relevate în motivarea instanţei, în legătură cu care nu există nicio dovadă că ar fi fost nesocotite, fapta nu există.

În continuarea raţionamentului pur speculativ şi fără a fi valorificat dispoziţiile legale sub imperiul căror au survenit toate raporturile juridice incriminate, Curtea a remarcat faptul că, operând cu aceleaşi erori de evaluare, a fost incriminat exerciţiul legitim al unor drepturi subiective.

Fără a mai relua aceiaşi algoritmi juridici, Curtea a constatat doar că acuzarea este construită pe acelaşi tipar, plecând de la aceeaşi premisă infracţională, respectiv uzurparea dreptului de proprietate al statului şi raportarea la prevederi care nu pot constitui normă de incriminare.

Fiind statuat că reconstituirea dreptului de proprietate în anul 2001 a operat în condiţii de legalitate, aportarea la capitalul social al L. S.A., conform actelor adiţionale nr. x/2003 şi nr. y/2004, se circumscrie dreptului Universităţii de a dispune, în limitele legii, de drepturile sale de proprietate.

Acuzarea a avut în vedere exclusiv premisa neîntemeiată că dreptul aparţinea statului.

În lipsa premisei infracţionale, acuzaţiile nu se mai susţin, Parchetul neputându-se substitui dreptului Universităţii de a încheia contracte şi nici de a evalua asupra oportunităţilor de afaceri.

În acest context, acuzaţiile aduse cu privire la aporturile în numerar ale Q.. la L. S.A. conform actelor adiţionale nr. x/2000, nr. y/2003 şi nr. 811/2004, şi care au fost drenate în parte prin diverse mecanisme directe/indirecte (de împrumut/rambursare împrumut, contracte de prestări servicii neînsoţite de o contraprestaţie reală, contracte de vânzare-cumpărare nesubordonate nevoilor Proiectului Băneasa etc.), ies din sfera ilicitului penal.

S-a susţinut că acuzaţia potrivit căreia s-a săvârşit o faptă ilicită pentru că din valoarea totală a aporturilor subscrisă şi declarată ca vărsată, de 7.290.151,19 dolari, suma de 5.187.668,88 dolari, adică 156.306.105.238,04 RON vechi, a fost ulterior drenată, scoasă din capitalul de lucru al S.C. L. S.A., este nefondată şi contrară normelor financiar contabile şi scopului lucrativ al oricărei societăţi comerciale.

A constatat Curtea că, deşi este vorba despre interacţiuni economice şi raporturi juridice ce intră în sfera de reglementare a Legii 31/1990, Parchetul nu face nicio analiză a comportamentului inculpaţilor prin prisma exigenţelor acestui act normativ.

S-a stabilit deja de prezenta instanţă că dispoziţiile Legii 213/1998, ale H.G. nr. 123/1993, modificată prin H.G. nr. 47/1999 sau ale Cartei universitare nu respectă exigenţele privind calitatea normei de incriminare, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât nu se poate pretinde, în condiţii de legalitate, că o lege de reglementare a regimului juridic al dreptului de proprietate poate determina sfera atribuţiilor de serviciu ale inculpatului B. sau că hotărâri de guvern pot fi apreciate ca legislaţie primară, cu atât mai mult cu cât şi aceste acte normative cuprind tot reglementări privind regimul dreptului de proprietate publică. De asemenea, Carta universitară nu respectă exigenţele edictate de legiuitor privind calitatea incriminării, fiind un regulament intern.

În totalitate acuzaţiile sunt doar o construcţie fictivă care imaginează obligaţii ce sunt în contradicţie vădită cu dispoziţiile legale, iar toate acuzaţiile aduse inculpaţilor privind autorizarea de transferuri de sume de bani între societăţi nu se circumscriu niciunei norme de incriminare, aceste operaţiuni fiind de esenţa activităţilor desfăşurate de comercianţi.

Cum întreaga activitate analizată are ca singură premisă prejudicierea bugetului statului ca titular al dreptului de proprietate publică, Curtea a reţinut că faptele imputate nu există.

În dezacord total cu acuzarea, Curtea a reţinut că raportările financiar contabile intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii 82/1991 a contabilităţii, astfel că, în condiţii de legalitate, nu se poate pretinde membrilor consiliului de administraţie să facă informări cu privire la plăţi sau mişcări de capitaluri, o asemenea obligaţie nefiind reglementată în patrimoniul inculpatului B., fiind absolut imprevizibilă şi în dezacord cu atribuţiile sale de membru al Consiliului de administraţie sau de rector al Universităţii; aceste operaţiuni ţin de oportunitatea gestionării afacerilor şi se regăsesc menţionate în cadrul raportărilor contabile întocmite la termenele defipte de lege, prin analiza globală şi integrată a întregii activităţi.

Analiza făcută de Parchet din perspectiva plăţilor şi fluxurilor de capital între societăţi, excede competenţelor acestuia, întrucât nu pot fi emise opinii cu privire la condiţiile economice şi financiare ale unei societăţi decât în urma unui controlul financiar contabil, adică pe baza unei analize a documentaţiilor contabile.

Controlul intern contabil şi financiar cuprinde ansamblul proceselor de obţinere şi comunicare a informaţiei contabile şi financiare şi contribuie la realizarea unei informaţii fiabile şi conforme exigenţelor legale.

Curtea a reţinut că o cunoaştere a situaţiei patrimoniului, a capacităţii acestuia de a genera profit, a solvenţei comerciale ori de faliment în care se pot afla agenţii economici, la un moment dat, este asigurată cu ajutorul, atât al contabilităţii reale, operative şi ştiinţific organizate, cât şi al controlului financiar - contabil, organizat şi exercitat în mod exigent şi competent.

Or, în cauză, nu există nicio analiză a situaţiilor contabile sau financiare, evaluările prejudiciului fiind doar speculaţii, rezultat al unei raportări secvenţiale şi neintegrate contabil a diferitelor plăţi plecând de la un prezumtiv drept de proprietate al statului asupra terenului.

Pentru a putea aprecia cu privire la efectele pe care activitatea desfăşurată de societăţile comerciale în care era implicată şi Universitatea, le producea asupra patrimoniului acesteia, cum Universitatea era entitate publică, Parchetul era ţinut de obligaţia de a da eficienţă dispoziţiilor O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv pentru că altfel orice evaluare stă sub semnul arbitrariului.

Aşadar, expunerea pur narativă a diferitelor operaţiuni comerciale survenite în cadrul derulării raporturilor comerciale nesocotite, analizate disparat şi fără a se indica şi norma de incriminare, atestă inexistenţa faptelor penale imputate, întrucât orice acuzaţie trebuie fundamentată pe probe care să susţină condiţiile de tipicitate infracţională dincolo de orice dubiu rezonabil.

În ceea ce priveşte infracţiunile de dare de mită şi favorizarea infractorului, Curtea a reţinut că inculpaţii F., E. şi A. au fost trimişi în judecată acuzaţi fiind că în legătură cu acest dosar, prin mituirea ofiţerului de poliţie judiciară NN., care era delegat să efectueze acte de urmărire penală în cauză, ar fi încercat să zădărnicească urmărirea penală urmărind să obţină o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.

Sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare de mită şi favorizare a infractorului, Curtea a reţinut că potrivit rechizitoriului, în contextul existenţei pe rolul DNA a dosarului penal nr. x/2006, "spre toamna anului 2008", moment la care dosarul, încă se afla în faza actelor premergătoare, organul judiciar a solicitat USAMV Bucureşti transmiterea de documente, împrejurare faţă de care se susţine că inculpatul B., rector al institutului de învăţământ superior, neliniştit fiind, l-a contactat pe inculpatul A. pe care l-a informat despre solicitările organului judiciar. Acesta a fost, în opinia parchetului momentul care a premers activităţii infracţionale precizate.

Potrivit acuzării, în vederea obţinerii unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. x/2006, inculpatul A. a apelat la E., director general adjunct în Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă - D.G.I.P.I., despre care se susţine că, în virtutea funcţiei, avea posibilităţi de a folosi corpul poliţienesc ce activa în diferite sectoare care-l interesau şi avea posibilităţi de control asupra întregului corp poliţienesc la nivel naţional, deci şi asupra ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul D.N.A.

NN., ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fusese delegat prin ordonanţa procurorului, la 26.11.2008, să efectueze acte premergătoare începerii urmăririi penale în dosarul nr. x/2006.

Potrivit acuzării, inculpaţii A. şi E. s-au înţeles ca în perioada actelor premergătoare, prin acţiuni concrete, să-l determine pe martorul NN. să nu aprofundeze cercetările, scopul evident fiind acela ca în dosarul amintit să se adopte o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, inculpatul F. fiind cel care urma să-l contacteze direct pe martorul denunţător NN. pentru a pune în practică planul infracţional al inculpaţilor A. şi E..

În esenţă, se susţine că cei doi inculpaţi F. şi E., prin acţiuni concrete au încercat să-i favorizeze pe cei doi inculpaţi A. şi pe B., prin influenţarea urmăririi penale, astfel încât acestora să nu le fie angajată răspunderea penală, vinovaţi fiind de săvârşirea faptelor pentru care erau cercetaţi.

De asemenea, în scopul facilitării ajutorului şi zădărnicirii urmăririi penale, martorul NN. a fost mituit de către inculpatul F. prin oferirea a două sticle de alcool, una de whisky de 3 l şi una de palincă de 2 l şi a unor materiale promoţionale, inculpatul E. i-a oferit o funcţie, iar inculpatul A. i-a oferit sprijin în carieră, toate aceste mijloace fiind, în opinia Parchetului, apte să-l corupă pe martorul denunţător NN., ofiţer de poliţie, să-şi încalce atribuţiile de serviciu şi să pronunţe o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.

A reţinut Curtea că întreaga construcţie acuzatorială a fost edificată plecând de la prezumţia de vinovăţie a celor doi inculpaţi A. şi B., fapt relatat explicit de către martorul denunţător cu ocazia audierii în faţa instanţei de fond, în rejudecare, în revizuire, acesta considerându-l vinovat pe inculpatul A. care este un "şmecher" care a luat terenul de la Universitate.

În concret, potrivit rechizitoriului, la datele de 16 şi 17.12.2008, inculpatul F. a iniţiat contactul cu martorul NN. începând acţiunea de favorizare a infractorilor. Cu ocazia întâlnirilor care au urmat la datele de 18.12.2008, 24.12.2008, 29.12.2008, 13.01.2009, 21.01.2009, 27.01.2009 aceştia ar fi urmărit să îngreuneze urmărirea penală prin impunerea planului de anchetă şi prin mituirea martorului denunţător astfel încât să obţină o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.

Sintetizând totalitatea transcrierilor înregistrărilor ambientale, Curtea a reţinut că niciunul dintre inculpaţi nu a solicitat, niciodată, adoptarea faţă de inculpaţii A. şi B. a unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, singurul care, în mod constant, a avansat o astfel de soluţie fiind martorul denunţător NN.. Nevoia obţinerii în condiţii de nelegalitate a unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale este rezultatul unui proces speculativ propriu actului acuzatorial, evidenţa de care se vorbeşte nefiind rezultatul unui proces probatoriu legal, pertinent, concludent şi util.

A reţinut Curtea că este cert că inculpaţii au iniţiat în decembrie 2008 un dialog cu martorul denunţător solicitând informaţii despre dosarul aflat pe rolul DNA din anul 2006 în care la acel moment, încă se mai efectuau acte premergătoare.

A apreciat Curtea că aceste intervenţii, faţă de împrejurările concrete ale cauzei, nu pot primi nicidecum conotaţie penală, întrucât comportamentul acestora nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor de care sunt acuzaţi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

A reţinut Curtea că nu orice discuţie purtată pe marginea unui dosar intră în sfera ilicitului penal, ci doar acele fapte care aduc atingere înfăptuirii justiţiei în mod real şi nu imaginar.

Aşa cum va rezulta din analiză amplă a întregului material probator, inculpaţii nu au impus niciun plan de anchetă, nu au pretins nicio soluţie de neîncepere a urmăririi penale, intervenţia acestora fiind justificată, exclusiv, în contextul pasivităţii organelor de cercetare penală care au nesocotit principiul soluţionării cu celeritate a cauzelor penale, dosarul rămânând în faza actelor premergătoare timp de 2 ani, inculpaţii A. şi B. fiind supuşi concomitent urmăririi penale, în două dosare diferite, aflate pe rolul a două structuri de parchet, pentru aceleaşi fapte.

Se susţine că inculpatul F. ar fi iniţiat contactul cu martorul denunţător NN. pe care să-l coopteze în activitatea de favorizare a infractorului, în acest scop oferindu-i produse şi foloase necuvenite pentru a altera urmărirea penală şi a pronunţa o soluţie de neîncepere a urmăririi penale. De asemenea, tot din nevoia de a-l corupe pe martorul denunţător, inculpatul E. i-ar fi oferit o funcţie.

În ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 255 vechiul C. pen., Curtea a reţinut că aceasta este fapta persoanei care promite, oferă sau dă bani ori alte foloase necuvenite unui funcţionar în scopul ca acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească ori să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

În cazul de faţă, sub aspectul infracţiunii de dare de mită, acuzarea susţine că inculpatul A., prin intermediul inculpatului F., i-a dat martorului denunţător NN. la data de 24.12.2008 o sticlă de whisky "J.B.Rose" de trei litri şi o sticlă de palincă de doi litri; de asemenea, acelaşi inculpat A. prin intermediul inculpatului E., i-ar fi oferit martorului denunţător NN. o funcţie în cadrul D.G.I.P.I., iar inculpatul A. s-ar fi oferit să-i acorde sprijin în carieră în mod direct, toate aceste acte având ca scop încălcarea de către martor a atribuţiilor de serviciu astfel încât să se adopte o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.

Inculpatul A. ar fi autor al infracţiunii de dare de mită, inculpaţii F. şi E. urmând a fi complici la infracţiunea de dare de mită.

Cu titlu preliminar, Curtea a reţinut că, pentru a putea exista actele de complicitate pretins a se fi săvârşit, era necesar să fi intervenit conivenţa infracţională între inculpatul A., autor al infracţiunii de dare de mită, şi cei doi complici. Aşadar, în acord cu garanţiile procesual penale, exigenţele probatorii impuneau a se face dovada, în afara oricărui dubiu, că între inculpatul A., pe de o parte, şi inculpaţii F. şi E. ar fi existat o înţelegere potrivit căreia cei doi s-au angajat să-l ajute pe A. prin remiterea bunurilor, respectiv oferirea unei funcţii în scopul îngreunării urmării penale în dosarul penal pendinte având ca finalitate o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.

Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute în legea penală. In raport cu timpul in care este dat, complicitatea poate fi anterioara sau concomitenta.

În cauză, actul de acuzare invocă o conivenţă infracţională anterioară constând în acte de sprijin acordate autorului înainte de săvârşirea faptei, care înlesnesc executarea ei.

În ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită, analizând în ordine cronologică succesiunea actelor de corupţie, Curtea a reţinut că un prim act de corupţie priveşte fapta de complicitate a inculpatului F., reţinându-se, în actul de inculpare, că acesta, în calitatea sa de şef al Serviciului Operaţii din cadrul D.G.A, după o prealabilă înţelegere cu inculpatului A. (care însă nu a fost probată), a remis martorului denunţător NN., o sticlă de whisky "J.B.Rose" de trei litri şi o sticlă de palincă de doi litri la data de 24.12.2008, plus nişte materiale promoţionale; în această modalitate, inculpatul F. l-ar fi ajutat şi sprijinit pe inculpatul A. să remită bunurile către martorul denunţător NN. pentru ca acesta din urmă să nu îndeplinească acte privitoare la îndatoririle de serviciu.

Pentru a putea reţine în sarcina inculpatului F. săvârşirea infracţiunii de dare de mită este necesar a se stabili, în afara oricărui dubiu rezonabil, că bunurile au fost remise în scopul exhibat de legiuitor: or, o astfel de dovadă lipseşte, acuzaţia fiind construită pe un scenariu imaginat de procuror, acesta speculând într-o interpretare trunchiată şi vădit tendenţioasă fragmente de discuţii prin scoaterea acestora din context. Din contră, înregistrările ambientale fac dovadă, în afara oricărui dubiu, că bunurile nu reprezintă mită, ci au fost remise în contextul sărbătorilor de iarnă când în mod tradiţional se oferă cadouri, între inculpat şi martorul denunţător existând relaţii de apropiere.

Analizând Curtea, în ansamblu, înregistrările ambientale, inclusiv aspectele care nu au nicio legătură cu dosarul pendinte, limbajul colocvial presărat cu construcţii lingvistice ca argoul şi jargonul fac dovadă irefutabilă a faptului că între martorul denunţător şi inculpatul F. exista o veche relaţie de amiciţie decurgând din interacţiunile profesionale vechi, aceştia împărtăşindu-şi aspecte intime de viaţă.

Verificând materialul probator administrat în cauză, respectiv declaraţia martorului denunţător NN. şi înregistrarea ambientală de la data de 24.12.2008 - filele x, Curtea a reţinut doar că inculpatul F. se întâlneşte cu martorul denunţător NN. şi-i remite cele două sticle cu alcool, spunându-i că provin de la MM., niciunde în cuprinsul interceptărilor neputând fi determinat scopul ilicit afirmat prin rechizitoriu. În atare împrejurări destinaţia afirmată de către Parchet este doar rezultatul unui proces speculativ, a unor raţionamente deductive străine, însă, de exigenţa probatorie penală.

Nici anterior acestui moment şi nici ulterior, nu se face vreo dovadă a rezoluţiei infracţionale - a înţelegerii prealabile - reţinută cu titlu de certitudine de către Parchet, inculpatul F. neprecizând niciun moment că bunurile au destinaţia de recompensă pentru ca martorul denunţător să-i favorizeze pe inculpaţii A. şi pe B..

Din contră, probatoriile administrate, respectiv transcrierea înregistrărilor ambientale şi depoziţia martorului MM., audiat în faţa instanţei în rejudecare, în revizuire - fila x, atestă că aceste bunuri au fost remise în virtutea unor cutume sociale cu titlu de cadou în contextul sărbătorilor de iarnă.

Astfel, despre ambele sticle de alcool, inculpatul F. în cadrul discuţiei pe care o are cu martorul denunţător îi spune acestuia că sticlele şi materialele promoţionale provin de la MM.. În legătură cu sticla de palincă, la fila x discuţia din data de 24.12.2008 atestă ficţiunea acuzaţiei în contextul în care aceasta nici măcar nu îi era destinată martorului denunţător. Inculpatul F. afirmă către martorul denunţător NN. că îi dă "O pălincă de şaptezeci de ani cum n-ai băut de când eşti! Vroiam să i-o dau lui II. (...), însă se răzgândeşte acesta fiind din Maramureş" făcându-se astfel dovada irefutabilă a lipsei oricărei înţelegeri între inculpatul F. şi inculpatul A. cu scopul de a remite bunuri pentru a corupe.

Transcrierea discuţiei se coroborează cu depoziţia martorului MM. audiat în faţa instanţei - fila x şi care relatează că în data de 23.12.2008 s-a întâlnit cu inculpatul F. pe Calea x în apropierea hotelului RR. şi i-a remis sticla de whisky, posibil şi palincă, precum şi materialele promoţionale pentru a i le da lui NN..

Referitor la sticla de palincă despre care s-a afirmat că ar fi fost remisă, şi aceasta, tot cu titlul de mită, Curtea a reţinut şi o altă discuţie anterioară, anume de la data de 18.12.2008 - fila x DUP între inculpaţii F., E. şi martorul denunţător. Se constată că inculpatul E., în contextul unor discuţii despre obiceiuri alimentare, pe care le purta cu martorul denunţător şi cu inculpatul F., la penultimul paragraf îl întreabă pe martorul denunţător NN. şi pe inculpatul F.: " Vreţi palincă de-asta?" martorul NN. răspunzând afirmativ, aşa cum s-a consemnat în ultimul paragraf: " N-ar strica, n-ar strica de Crăciun". În acelaşi cadru, discutând despre tradiţionalul porc de Crăciun - fila x, paragraful 10, după ce martorul NN. spune că nu mai mănâncă porc, afirmă " da o palincă, da, ar fi bună."

Aceste discuţii sunt revelatoare din perspectiva motivului pentru care au fost remise sticlele de alcool, care se subsumează unor obiceiuri ce stau la baza procesului de coeziune socială, dar fără a intra în sfera ilicitului penal. Parchetul omite a valorifica aceste realităţi sociale cu titlu de tradiţie în cultura poporului român în virtutea cărora oamenii îşi dăruiesc bunuri cu ocazia diferitelor evenimente, fără ca acestea să capete conotaţie penală.

Dincolo de faptul că nu se poate stabili că bunurile au fost remise cu titlu de mită decât sub formă de pură speculaţie, Curtea a avut în vedere că valoarea derizorie a acestor bunuri nu permite plasarea acestui comportament în sfera ilicitului penal, nefiind întrunite condiţiile de tipicitate din perspectiva aptitudinii bunului oferit de a naşte condiţionalitatea. Martorul denunţător era o persoană cu statut profesional respectabil şi remuneraţie adecvată, aşa încât a pretinde că putea fi corupt să-şi încalce atribuţiile de serviciu în această modalitate prin remiterea unor bunuri de valoare derizorie este doar o presupunere nerezonabilă. Se pretinde de o manieră neserioasă, că prin oferirea unor bunuri de cca 300 RON se putea deturna scopul urmăririi penale într-un dosar cu un prejudiciu de milioane de dolari.

Or, a reţinut Curtea că nu se poate vorbi de seriozitate în condiţiile în care pentru un dosar cu prejudicii de milioane de euro, coruperea se presupune a fi realizabilă în contextul a două sticle de alcool - o sticlă de whisky de trei litri şi o sticlă de palincă de doi litri - promisiunea, oferirea sau darea unor sume de bani ori a altor foloase necuvenite fiind derizorii, nesemnificative, fără importanţă. Fiind deci neserioase, derizorii, neavând aptitudinea de a corupe, nu pot determina existenţa infracţiunii de dare de mită.

Aşadar, acuzaţia formulată este contrară evidenţei probatorii, context în care Curtea a constatat ca fapta imputată inculpatului F. nu există, decât într-un scenariu ilegitim de construire a unor acuzaţii.

În ceea ce priveşte cea de-a doua modalitate de mituire, respectiv că la data de 15.01.2009, prin intermediul inculpatului E., acelaşi inculpat A. i-ar fi oferit martorului denunţător NN. o funcţie în cadrul D.G.I.P.I., este de asemenea, lipsită de orice fundament fiind consecinţa unei evaluări trunchiate a materialului probator prin scoaterea din context şi fragmentarea artificială a dialogului.

Rechizitoriul nu conţine nicio trimitere concretă la probe, ci este construit în totalitate pe presupuneri şi expunerea narativă a unor împrejurări, dar fără nicio raportare concretă la mijloacele de probă administrate. În acest context, analizând amănunţit toate înregistrările audio ale momentului 15.01.2009, dată la care se presupune a se fi emis oferta, Curtea a reţinut că inculpatul E. nu face nicio ofertă de schimbare a locului de muncă pentru martorul denunţător cu scopul de a-l mitui, ci în cadrul unei discuţii privind contextul socio-politic şi a motivelor pentru care nu acceptă inculpatul o funcţie, îl întreabă pe martor dacă el este interesat să-şi schimbe locul de muncă.

Deşi se susţine că ulterior remiterii bunurilor inculpatul A. i-ar fi oferit prin intermediul inculpatului E. şi o funcţie în cadrul D.G.I.P.I., nu se face nicio trimitere la pasajul din înregistrări sau la alte probe care să susţină alegaţia.

Raţionamentul potrivit căruia oferta făcută de inculpatul A. prin intermediul inculpatului E. era una serioasă şi mai ales realizabilă câtă vreme era făcută chiar de şeful acestei instituţii, este rezultatul unui amplu proces imaginativ, în care organul de anchetă atribuie roluri şi funcţii fictive, imaginează raporturi de autoritate şi ascendente ale inculpatului asupra martorului omiţând în totalitate împrejurările contextuale. Din înregistrări, transpare că singura referire la schimbarea locului de muncă de către NN. este cea din data de 15.01.2009.

În acest sens, Curtea a avut în vedere discuţiile din data de 15.01.2009 redate la - fila x DUP, unde la întrebarea inculpatului E. " Ai văzut ce ţigănie e? - fila x, martorul denunţător afirmă:

"Ţară de nebuni, mă, ce să mai?". După ce-i prezintă martorului denunţător NN. motivele pentru care nu acceptă o funcţie înaltă, în esenţă, pentru că nu mai are viaţă privată, îl întreabă pe NN. despre perspectivele sale şi dacă mai doreşte să rămână la DNA - fila x. Răspunsul martorului NN. este relevant pentru a vedea afirmaţia inculpatului în această cheie a unei discuţii neformalizate despre instabilitatea politică ce le poate afecta statutul profesional şi a faptului că aceştia nu doresc niciunul să facă vreo schimbare până nu "se mai aşează apele".

La fila x, întrebat de inculpatul E. dacă e interesat să plece," te interesează să pleci de aicea?" . . . . . . . . . . . . .martorul răspunde:

"Mă, deocamdată, nu! Mă, stai să se aşeze puţin apele, să văd! Mie mi-e bine aicea, am şi şase ani, mă ştie lumea, îi ştiu, ştii cum e! E ..."

Având în vedere caracterul absolut echivoc, în lipsa oricărui element concret pentru a putea aprecia asupra potenţialului corupător al ofertei, acuzaţia de corupere prin oferirea unui post în virtutea funcţiei deţinute de inculpatul E. este o simplă ficţiune.

Dincolo de aceste aspecte, chiar ignorând absolut toate mijloacele de probă exhibate în cauză, aşa cum a făcut Parchetul, lipsa de caracterizare şi de concreteţe minimală a ofertei face să fie imposibil a se naşte condiţionalitatea. Oferta trebuie să aibă un rol de remuneraţie necuvenită, dar suficient de bine caracterizată ca să nască o credinţă că se poate concretiza. Ori Parchetul se formalizează în formularea acuzaţiei prin raportare la funcţia şi rangul inculpatului E., ca fiind suficiente să nască condiţionalitatea, mistificând o putere pe are acesta ar fi avut-o asupra întregului corp poliţienesc.

Însă, acest raţionament este răsturnat de înregistrarea convorbirilor, astfel că în condiţiile în care inculpatul E. este neputincios faţă de propria situaţie, afirmând " Ă... nu ştiu cum se vor derula toate lucrurile în continuare cu cine şi cum, pentru că încă nu se ştie, îs bătălii şi aşa...", nu se poate susţine că acesta ar fi putut avea vreun ascendent prin prisma funcţiei în faţa martorului NN. pentru ca acesta să creadă în viabilitatea ofertei inexistentă, de facto, pentru că nu i s-a oferit nicio funcţiei, ci doar a fost întrebat dacă e interesat să plece din DNA. De precizat că, la momentul presupus infracţional, inculpatul E. era adjunct al DGIPI şi nicidecum şeful acestei structuri, aşa cum eronat a menţionat acuzarea pentru a susţine construcţia fictivă.

Aşadar, analizând în context afirmaţiile, Curtea a constatat că inculpatul E. nu se poate prevala de vreun ascendent profesional asupra martorului NN. în raport de care să promită vreo funcţie sau sprijin în carieră, atâta timp cât inculpatul E. invocă incertitudinea generală în raport de care se fereşte să facă schimbări profesionale chiar în privinţa propriei persoane.

Aceleaşi discuţii despre instabilitatea politică ce-i opreşte să facă schimbări privitoare la propria lor carieră sunt redate şi în transcrierea discuţiilor din data de 27.01.2009 - fila x DUP, în care aceştia discută variantele posibile de numiri la conducerea DGIPI, în contextul incertitudinii care afecta domeniul de activitate la acest nivel.

Raţionamentul acuzatorial al organului de anchetă nu este susţinut de realitatea discuţiilor dintre martorul denunţător şi inculpat, ci este doar rodul imaginaţiei şi al unui evident demers provocat susţinut în mod constant de martorul denunţător NN., persoană animată de prejudecăţi şi cu procese cognitive evident alterate, străine de domeniul de aplicare al normele procesual penale. În faţa instanţei, audiat fiind în şedinţa publică din data de 31.05.2024 - fila x, acesta a spus, că "normal ca inculpatul A. era vinovat, pentru că a trecut terenul de la Academie la un şmecher". De asemenea, acelaşi martor, cu prilejul audierii în faţa prezentei instanţe, aspecte consemnat în practicaua întocmită la termenul din data de 31.05.2023, face aprecieri de vinovăţie susţinând, cu referire la inculpatul A., "dacă era un om drept şi corect venea şi stătea aici în faţa dumneavoastră."

Într-un mod de neînţeles, deşi depuse la dosar, nu sunt valorificate interceptările, consistente ca volum care nu au legătură cu dosarul, dar care creionează natura relaţiei dintre martorul denunţător şi cei doi inculpaţi, respectiv F. şi E.. Interceptările atestă, fără putinţă de tăgadă, o familiaritate a interacţiunii în virtutea căreia remiterea unor sticle de alcool intră într-un firesc al relaţiilor, acest fapt intervenind în preajmă sărbătorilor de Crăciun.

Astfel, valorificând naturaleţea şi lejeritatea discuţiilor dintre martorul denunţător NN. şi inculpaţii F. şi E. în contextul folosirii unui limbaj colocvial, relaxat şi fără inhibiţii, deloc formalizat, Curtea a reţinut că nu se poate susţine altfel decât prin alterarea informaţiilor, faptul că inculpatul E., în virtutea funcţiei, avea capacitatea de a-l corupe pe martorul NN. prin oferirea unei funcţii sau inculpatul F. prin remiterea a 2 sticle de alcool, de valoare modică.

Astfel, aşa cum s-a arătat, pentru a întruni condiţiile de tipicitate, bunurile sau folosul procurat oferit trebuie să aibă capacitatea de a corupe. Ori în cauză, acuzaţia e fundamentată pe o simplă alegaţie, în primul rând pentru că nu există o ofertă din partea inculpatului, în al doilea rând, pentru că şi scoasă din context, discuţia despre funcţie nu respectă exigenţele legale pentru a corupe fiind prea vagă, nedeterminată. Astfel, faţă de poziţia profesională concretă a martorului NN., o simplă afirmaţie "(...)...A...te interesează să pleci de aicea?" nu valorează oferirea unei funcţii în condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de dare de mită.

În fapt, martorul denunţător şi cei doi inculpaţi F. şi E. au o relaţie veche socio-profesională bazată pe respect, toţi bucurându-se de probitate profesională şi succes în carieră, fără a se putea reţine ascendentul profesional al vreunuia asupra celuilalt sau capacitatea de a influenţa deciziile privind cariera şi nici nevoia de a se susţine reciproc pentru a obţine funcţii. Faptul oferii unei funcţii martorului NN. de către inculpatul E. este o concluzie rezultat al unui proces speculativ asupra unor discuţii eliptice cărora li se poate atribui orice fel de conotaţie, în funcţie de interes. Astfel, singura discuţie despre posibilitatea schimbării locului de muncă de către martorul NN. nu are legătură cu vreun demers de corupere.

Relevant pentru relaţia veche, la filele x, inculpaţii şi martorul deapănă amintiri despre operaţiunile în care au fost implicaţi, îşi împărtăşesc informaţii ce au caracter personal vorbind, spre exemplu, despre copii - fila x. Din discuţia de la fila x dintre martorul NN. şi inculpatul E. reiese că aceştia împărtăşesc amintiri comune ale unei "perioade frumoase" din viaţa profesională.

Că aceştia sunt într-o relaţie aşezată pe criterii de egalitate, care nu reclamă intervenţii în afara legalităţii, reiese fără putinţă de tăgadă şi din transcrierea de la fila x unde martorul NN. spune - "Băi, am învăţat meserie toţi, trebuie să recunoaştem, de la unii care erau meseriaşi, acuma…." faptul fiind confirmat şi de inculpatul F..

În ceea ce priveşte fapta inculpatului A. care ar fi promis direct ajutor în carieră martorului denunţător, aceasta este, de asemenea, o ficţiune, un act rezultat al procesului imaginativ al organului de anchetă prin interpretarea trunchiată şi tendenţioasă a unei discuţii purtate la data de 27.01.2009 - filele x DUP, într-un context pur speculativ.

Astfel, a apreciat Curtea că, în considerarea nevoii de aflare a adevărului, concluzia de mituire a martorului denunţător trebuie decelată prin integrarea afirmaţiilor inculpatului A. în contextul discuţiei. În mod nelegal, acuzaţia este formulată prin scoaterea din context a unor fragmente de discuţie şi prin atribuirea de conotaţie infracţională, dar strict în considerarea unor erori perceptuale, personale ale acuzatorului. Stabilirea vinovăţiei unei persoane trebuie să fie consecinţa unui proces de evaluare probatorie din care să rezulte, dincolo de orice dubiu, că fapta a fost comisă cu forma de vinovăţie şi în condiţiile obiective cerute de legiuitor.

Or, a reţinut Curtea, ca şi în cazul faptei imputate inculpatului E., nici fapta de oferire a unui ajutor atribuită inculpatului A. nu respectă, câtuşi de puţin, exigenţele impuse de tiparul legal, nefiind caracterizată de o manieră a naşte condiţionalitatea.

Văzând transcrierea înregistrărilor din data de 27.01.2009, când se pretinde a se fi săvârşit fapta, Curtea a reţinut că, discutând despre procedura judiciară în care era implicat, inculpatul A. îi mărturiseşte martorului NN. că în contextul declanşării prezentei proceduri juridice, a fost ignorat de o persoană din DNA:

"Eu cunosc pe cineva foarte bine din instituţie! A fost şi la mine în casă şi astea. De când a apărut chestia asta, nici telefon, nici... nimic, nimic! Pe ... SS.", după care arată că " Dacă vreodată, în domeniul ăsta... mi-e mult mai uşor să apelez pentru altcineva, decât pentru mine personal! Dacă vreodată e nevoie de o vorbă pusă, într-un moment cheie . . . . . . . . . .E de reţinut! Că lumea e mică, pământu e rotund." Aceste două ultime afirmaţii au primit din partea Parchetului conotaţia unei oferte apte să corupă, deşi lipseşte orice element concret, nefiind nici măcar parţial configurată. Concluzia privind forţa corupătoare a acesteia este rodul unei construcţii pur speculative fundamentată pe potenţa financiară a inculpatului, într-un proces acuzatorial fictiv pentru că aceste afirmaţii eliptice nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă care să fundamenteze acuzaţia dincolo de orice dubiu.

Curtea a reţinut că aceeaşi construcţie lingvistică "Dacă vreodată, în domeniul ăsta... mi-e mult mai uşor să apelez pentru altcineva, decât pentru mine personal! Dacă vreodată e nevoie de o vorbă pusă, într-un moment cheie . . . . . . . . . .E de reţinut! Că lumea e mică, pământu e rotund.", interpretată în cheie metaforică, poate atesta volatilitatea relaţiilor interumane în situaţii de criză.

Aşadar, dacă o afirmaţie a unei persoane poate, deopotrivă, să primească interpretări diferite, aceasta nu poate constitui fundament pentru a formula o acuzaţie penală decât dacă, din coroborarea cu alte mijloace de probă, rezultă, fără echivoc, condiţiile de tipicitate infracţională.

Pe de altă parte, s-a arătat că este greu de susţinut, după criteriile logicii elementare, că inculpatul, chiar potent financiar, care nu-şi poate proteja propriile interese, poate avansa către martorul denunţător o oferă care să aibă aptitudinea de a corupe, adică de a transmite destinatarului încredere; ori în cazul de faţă, oferta de ajutor este una generică, ipotetică, nedefinită, absolut necaracterizată. De asemenea, urmând procesul speculativ după care s-a construit întreg rechizitoriul, Curtea a apreciat că potenţa financiară ar fi trebui să-i permită inculpatului A. acces la zone profesionale mai înalte decât poliţistul judiciar delegat cu efectuarea de acte de urmărire penală în cauză, care în virtutea competenţelor legale nu putea adopta o soluţie de neîncepere a urmării penale, toate actele pe care acesta le efectua fiind sub coordonarea şi controlul direct al procurorului de caz.

Aşadar, de vreme ce inculpatul nu-şi poate proteja propriile interese, fiind respins de cunoscuţi, este îndoielnic că promisiunea făcută avea aptitudinea de a corupe. În condiţiile în care potenţa financiară nu a fost un vector suficient şi necesar pentru a asigura propria protecţie, nu se poate naşte nici măcar o presupunere rezonabilă că promisiunea ar putea fi serioasă şi l-ar fi putut determina pe martorul denunţător să-şi încalce atribuţiile de serviciu; faptul că după deschiderea dosarului, o persoană importantă din DNA a întrerupt orice legătură cu inculpatul A., anulează orice capacitate de intervenţie fundamentată pe forţa oferită de potenţa financiară. Aşadar, acuzaţia formulată este lipsită de orice fundament.

A reţinut Curtea că "puterea de penetrare a înalţilor funcţionari din cadrul M.A.I." care îi este atribuită inculpatului A., fundamentată prin speculaţii derivând din poziţia inculpatului în top x cei mai bogaţi oameni din România, întocmit de TT., şi din faptul că un alt inculpat din dosar susţine că inculpatul A. se află în cercul relaţional al Preşedintelui României şi a unei persoane care a deţinut funcţia de procuror general adjunct în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, este un proces cognitiv străin de exigenţa probatorie cerută de legalitatea procesului penal.

Un astfel de raţionament nu subzistă în contextul în care această potenţă financiară şi influenţă nu l-a ajutat pe inculpat în propria cauză, acesta fiind dedus procedurilor judiciare trenate pe parcursul a 2 ani, intervenţia în dosarul pendinte fiind generată tocmai de această tergiversare nejustificată a procedurilor.

Având în vedere garanţiile procedurale, Curtea a învederat că acuzaţiile expuse într-un rechizitoriu trebuie să fie consecinţa unui raţionament logico-juridic fundamentat pe un probatoriu legal, pertinent, concludent şi util care să susţină acuzaţia dincolo de orice dubiu.

Aşadar, evidenţa de care vorbeşte actul de acuzare în baza căreia inculpatul A., atât direct, cât şi indirect, ar fi dat bunurile şi ar fi oferit alte foloase, respectiv funcţia, nu este ancorată în materialul probator, ci este consecinţa unui scenariu imaginat de organul de anchetă.

A reţinut Curtea că dincolo de ipotezele teoretice şi de presupunerile, nici măcar rezonabile, de vreme ce faptele vecine şi conexe sunt pasibile de mai multe interpretări în funcţie de nevoia evaluatorului, acuzaţia de dare de mită reţinută în sarcina inculpatului A. nu există, nefiind administrate probatorii care să respecte exigenţele legii procesual penale.

Seriozitatea promisiunii, ofertei sau dării banilor ori altor foloase stă nu numai în modul în care este făcută, ci deopotrivă, şi în aptitudinea ei de a corupe. Promisiunea, oferirea ori darea de bani sau alte foloase sunt serioase numai atunci când au aptitudinea, capacitatea de a corupe. Ori aşa cum s-a arătat anterior nu se poate vorbi de capacitatea de a corupe de vreme ce inculpatul A. nu avansează o ofertă concretă, serioasă, minim definită.

Fără îndoială, legea nu cere existenţa unei anumite proporţii, unei anumite echivalenţe absolute între sumele de bani sau alte foloase, pe de o parte, şi serviciile, actul funcţionarului, pe de altă parte, dar impune neîndoios ca acestea să aibă aptitudinea de a corupe, să fie serioase.

Din contră, evaluând materialul probator exhibat în vol. III DUP, singurul care a fundamentat acuzaţiile privind săvârşirea infracţiunilor de dare de mită şi favorizarea infractorului, Curtea a constatat că situaţia de fapt expusă în actul de acuzare este nesusţinută probator, înregistrările contrazicând totodată şi declaraţia martorului denunţător. Aşa cum rezultă din analiza acesteia, şi martorul este tributar aceleiaşi tehnici de a presupune, informaţiile furnizate nefiind percepute în mod direct şi nemijlocit, ci fiind rezultatul unor procese cognitive care au la bază presupuneri, martorul folosind expresii ca "mi-au sugerat", "am dedus", "aveam reprezentarea".

Aşa după cum s-a reţinut anterior, nu există nicio dovadă a împrejurării că inculpatul A. ar fi iniţiat vreun demers de corupere a martorului denunţător prin remiterea vreunui bun în vedere neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu, valoarea absolut derizorie a acestora neavând aptitudinea funcţională de a corupe, fiind în total dezacord cu imaginea potentatului financiar care poate "penetra la nivelul cel mai înalt al ierarhiilor din Ministerul de Interne", dar şi a valorilor financiare ce se doreau a fi protejate, respectiv un prejudiciu de milioane de euro.

Evaluând în întregime materialul probator reprezentat de interceptările care au fundamentat acuzaţiile de dare de mită şi favorizarea infractorului - vol. III DUP, Curtea a reţinut că premisa care a determinat intervenţiile presupus infracţionale este una legitimă, decurgând din durata mare a fazei actelor premergătoare.

Faţă de data înregistrării dosarului, Curtea a reţinut că intervenţia inculpaţilor a survenit după un interval de 2 ani de la deschiderea dosarului penal în contextul în care pentru activitatea infracţională vizată se mai pronunţase o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.

Toţi inculpaţii au avut credinţa că faptele pentru care se efectua urmărirea penală nu intrau în sfera ilicitului penal. Niciunde în cele aproximativ 300 de file de transcrieri a interceptărilor nu se regăseşte vreo afirmaţie de vinovăţie a inculpatului A.; din contră, chiar martorul denunţător îi susţine nevinovăţia, afirmând că dacă ar fi existat dovezi ar fi fost trimis în judecată şi nu ar fi fost ţinut dosar 2 ani. Niciunde în cuprinsul transcrierilor nu se regăseşte îndemnul inculpatului F. de a "OMORÎ" dosarul, aşa cum transpare din declaraţia martorului denunţător dată în data de 27 noiembrie 2014, în dosarul penal nr. x/2012, primul ciclu procesual, fila x.

A învederat Curtea că, în considerarea prezumţiei de nevinovăţie, o persoană poate fi considerată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni doar prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, începerea urmăririi penale nefiind o dovadă a vinovăţiei penale. Aşadar, nu orice discuţie cu privire la un dosar penal pe rol intră în sfera ilicitului penal, cu atât mai mult cu cât interesul afirmat de inculpaţi rezidă în starea de pasivitate a organelor judiciare.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a infractorului săvârşită de inculpaţii F. şi E., Curtea a reţinut că în accepţiunea art. 264 vechiul C. pen. favorizarea infractorului este fapta persoanei care ajută un infractor, fără o înţelegere prealabilă sau contemporană infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnicii urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

Acuzaţia formulată a avut în vedere incidenţa art. 264 alin. (1) vechiul C. pen., apreciindu-se că prin intervenţiile exercitate succesiv asupra martorului denunţător, inculpaţii F. şi E. au urmărit să obţină o soluţie de neîncepere a urmăriri penale, deci să zădărnicească urmărirea penală, inclusiv prin inducerea în eroare cu privire la vinovăţia inculpaţilor A. şi B..

Din punct de vedere probator, acuzaţia s-a fundamentat exclusiv pe informaţiile furnizate în urma interceptărilor ambientale, audio, ca urmare a denunţului formulat de martorul denunţător NN., funcţionarul asupra căruia s-ar fi exercitat intervenţia.

Evaluând coroborat întreg materialul probator administrat în cauză în vol. III DUP, Curtea a constatat că acuzaţia de favorizare a infractorului este doar o construcţie speculativă ca urmare a evaluării tendenţioase şi discreţionare a datelor.

În fapt, inculpaţii B. şi A. făceau obiectul cercetărilor în dosarul penal x/2006 în care se efectuau acte premergătoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv complicitate la abuz în serviciu, infracţiuni săvârşite în formă continuată în perioada 2000-2004.

A susţinut actul de acuzare că ajutorul pe care inculpaţii E. şi F. l-au dat inculpaţilor B. şi A. a constat în a le face cunoscut modalitatea în care decurg cercetările în dosarul x/2006 - acuzaţie nesusţinută probator, toate acuzaţiile aduse inculpaţilor fiind de fapt faptele personale ale martorului denunţător care a acţionat cu încălcarea flagrantă a disp. art. 101 alin. (3) C. proc. pen.

Curtea a arătat că, aşa cum rezultă din analiza tuturor înregistrărilor relevante pentru cauză ataşate vol. 3 DUP, comportamentul inculpaţilor nu se circumscrie tiparului legal edictat pentru tipicitatea infracţiunii de favorizare a infractorului pentru că aceştia nu au iniţiat niciun demers pentru a îngreuna urmărirea penală, a induce în eroare sau a zădărnici în vreun fel actele de cercetare penale. Că aceştia nu au avut intenţia de a influenţa urmărirea penală în formele imputate prin actul de acuzare rezidă din chiar structura profesională a acestora, care, fiind profeşionişti ai dreptului, aveau reprezentarea clară a faptul că, în virtutea atribuţiilor legale, martorul denunţător, simplu ofiţer de poliţie judiciară delegat să efectueze acte de urmărire penală în cauză, nu avea nicio competenţă să dispună soluţia de neîncepere a urmăririi penale, toate actele pe care acesta le efectua fiind sub coordonarea şi controlul procurorului de caz.

Din contră, curtea a arătat că artizanul necontestat probator al discuţiilor, a fost martorul denunţător NN., cel care a încercat permanent să creeze contexte în care inculpaţii să săvârşească infracţiunea de favorizare. Că demersul martorului denunţător în conivenţă cu procurorul a fost unul contrar exigenţelor art. 101 alin. (3) C. proc. pen.., rezultă din faptul că încă de la prima discuţie, NN. încearcă să inducă ideea că ar avea control asupra procurorului de caz care "e nou, nu prea ştia, e copilul meu".

În concret, până la momentul intervenţiei inculpaţilor în cauză, urmărirea penală stagnase; în perioada 2006-2009 dosarul a rămas în faza actelor premergătoare, deşi împrejurări obiective care să justifice nesocotirea dreptului inculpaţilor la finalizarea urmăririi penale într-un termen rezonabil nu au fost prezentate şi nici identificate de Curte în urma verificării dosarului de urmărire penală.

Din contră, faţă de importanţa valorilor sociale ocrotite clamate cu emfază în tot rechizitoriul, respectiv dreptul de proprietate publică a statului, data săvârşirii faptelor, riscul pierderii sau alterării unora dintre mijlocele de probă, respectiv declaraţiile de martori, cercetările simultane efectuate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie finalizate cu o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, infirmată la cererea DNA în iulie 2008, necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, economic şi financiar al inculpaţilor, dar şi impactul social major sunt suficiente elemente procedurale care reclamau celeritate în soluţionarea cauzei.

Faptul trenării anchetei este relevat chiar de către martorul denunţător NN. care, referitor la traseul procedural al dosarului - fila x, discuţia din data de 18.12.2008, vol. 3 DUP, relatează că acesta a fost prima data la UU., fiind repartizat ulterior unui procuror VV. care e "nou şi care nu prea ştie(…) E bine, e fricos! - fila x primul paragraf". În contextul în care martorul E. afirmă posibilitatea ca tergiversarea să fie "manevră" a lui UU. - fila x, ultimul paragraf, replica martorului denunţător NN. este: " Nu ştiu, s-ar putea.(…) Vorba lu X, cât să-l ţii (…) Cât poţi să lucrezi în premergătoriu? Ori începi urmărirea penală şi dispui o soluţie, da? (…) ori îl închizi". Nu poţi să mergi în premergătoriu la infinit."

La intervenţia lui F.: " Nu, e zic eu, l-a dat acuma UU. că a văzut că n-are ce să facă şi că l-a ţinut prea mult la el. E şi…" martorul NN. a răspuns retoric: " Păi, dacă ar fi fost pe bune, l-ar fi trimis, nu?"

În contextul discuţiilor de la fila x din data de 18.12.2008 dintre inculpatul F. şi martorul denunţător NN. despre dosarul Poşta Română, când inculpatul F. la paragraful 9 îl întreabă pe martorul NN. despre directorul de la Poşta Română, răspunsul martorului NN. consemnat la paragraful 14 este: " Vorba ta, dacă erau probe îl trimitea în judecată.". Aşadar, şi în alte dosare, urmărirea penală trena, fapt recunoscut chiar de martorul denunţător.

Acuzarea a susţinut că, prin transmiterea citaţiilor şi a adresei prin care se solicitau documente de la universitate, inculpaţii A. şi B. au avut posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul dosarului şi să-şi formuleze apărările, ori a învederat Curtea că acesta este un drept fundamental al oricărui inculpat ridicat de legiuitor la nivel de principiu în reglementarea art. 10 C. proc. pen.. şi care poartă denumirea de drept la apărare.

În raport de raţionamentul expus, Curtea a reţinut că, în opinia Parchetului, exercitarea dreptului la apărare şi afirmarea dreptului la soluţionarea într-un termen rezonabil a dosarului reprezintă acte ce intră în sfera ilicitului penal, deşi acestea sunt drepturi fundamentale ridicate la rang de principiu de legiuitorul român.

A reţinut Curtea că întreaga acuzaţie potrivit căreia s-a încercat manipularea activităţii de urmărire penală mai întâi prin încercarea de cumpărare a ofiţerului de poliţie judiciară, după care prin controlul asupra anchetei, substituindu-se acestuia în scopul limitării actelor de urmărire penală dispuse de procurorul de caz, sunt simple afirmaţii nesusţinute probator.

Contrar raţionamentului Parchetului, Curtea, în acord cu principiul legalităţii a reţinut că toate concluziile acuzatoriale trebuie să fie rodul, exclusiv, al unui amplu procedeu probator şi nu rodul imaginaţiei organului de anchetă.

Curtea a învederat că intervenţia inculpaţilor grefată pe existenţa unui dosar penal nu se circumscrie, de plano, unui comportament infracţional, ci acestea trebuie să se subsumeze condiţiilor de tipicitate infracţională şi trebuie evaluat cu cea mai mare rigoare. Aşadar, a reţinut Curtea că interacţiunile umane fundamentate pe relaţii de amiciţie în care pot fi începute discuţii juridice despre soarta unui dosar, nu fac dovada săvârşirii de infracţiuni. De asemenea, solicitarea de relaţii despre procurorul care se ocupă de caz, în împrejurările concrete ale cauzei, nu sunt acte care să respecte condiţiile de tipicitate, întrucât acestea nu puteau afecta în niciun fel urmărirea penală. Pentru a intra în sfera ilicitului penal, faptele imputate trebuie să aibă aptitudinea funcţională, efectivă de a influenţa mersul anchetei.

A susţinut actul de acuzare că "este mai mult decât evident, că prin acţiunile întreprinse, inculpaţii E. şi F. i-au ajutat pe inculpaţii B. şi A. pentru a îngreuna, complica, deruta urmărirea penală, însă nu arată şi care sunt probatoriile administrate care au generat această evidenţă şi cum prin intervenţiile concrete s-a adus atingere urmăririi penale.

A susţinut actul de acuzare că după ce au încercat să cumpere pe martorul denunţător NN., inculpaţii E. şi F. şi-au continuat activitatea infracţională şi au întreprins acţiuni de ajutorare a inculpaţilor B. şi A., atât prin stabilirea modului în care trebuie desfăşurată ancheta, cât şi prin informarea acestora din urmă asupra modului în care se desfăşoară cercetările.

În primul rând, având în vedere realitatea exhibată de înregistrările ambientale, singurele probe administrate sub aspectul celor două infracţiuni, Curtea a reţinut că toţi inculpaţii au acţionat având convingerea intimă că inculpatul A. nu a săvârşit nicio infracţiune, aşa încât nu se poate vorbi de existenţa intenţiei ca formă de vinovăţie; tipicitatea infracţiunii de favorizare sub aspectul laturii subiective presupune intenţia, adică inculpatul a acţionat, deşi ştia că s-a săvârşit o infracţiune.

Sub aspectul laturii obiective nu au fost identificate elemente probatorii care să susţină acuzaţia potrivit căreia s-ar fi încercat zădărnicirea urmăririi penale, astfel încât să se obţină o soluţie de neîncepere a urmăririi penale.

În concret, din analiza coroborată a înregistrărilor, nu reiese că inculpaţii ar fi încercat să zădărnicească urmărirea penală prin împiedicarea administrării de probatorii şi nici prin cenzurarea şi controlul planului de anchetă.

La fila x DUP, în cadrul discuţiilor din data de 17.12.2008, inculpatul F. se interesează la martorul denunţător despre procurorul de caz, specificând în mod expres că nu vrea să se vadă cu acesta, şi-l întreabă pe martor dacă "Putem să-l ajutăm pe om?", adică pe inculpatul A., fără însă ca o astfel de afirmaţie să poate fi interpretată în sensul afirmării unui comportament infracţional. În cadrul unui dosar penal, până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, inculpatul este prezumat nevinovat. În cadrul urmăririi penale, organele de cercetare au obligaţia de a strânge probe, atât în acuzare, cât şi în apărare. Cum în cauză, dosarul trena în faza actelor premergătoare de 2 ani, ajutorul poate fi interpretat şi în sensul soluţionării cu celeritate a cauzei, deci dubiul profită inculpatului, nicidecum nu poate fi premisă a acuzării.

La fila x în cadrul discuţiilor din data de 18.12.2008, inculpatul E. îi spune lui NN. despre faptul că inculpatul A. este nevinovat " …nu are nimic. Aia e făcută super beton", afirmaţii care se repetă.

De asemenea, din niciun pasaj al transcriptelor nu transpare că vreunul dintre inculpaţi stabileşte şi impune planul de anchetă sau induce în eroare organul de anchetă, din contră pe parcursul tuturor discuţiilor, inculpaţii îi spun martorului denunţător să citească dosarul, pentru că, profesionist fiind, îşi va da seama imediat dacă "e ceva sau nu".

Că inculpaţii nu au pretins o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, interesul acestora fiind de a se soluţiona cauza cu celeritate, având credinţa lipsei de temeinicie a acuzaţiilor, drept de care se pot prevala în virtutea prezumţiei de nevinovăţie, s-a arătt că reiese din discuţia de la paragraful 16 şi următoarele de la fila x, discuţia din data de 18.12.2008, unde martorul denunţător precizează că urmează să citească dosarul şi ulterior să se întâlnească pentru discuţii. Aşa cum transpare din interceptările ulterioare, niciunul dintre inculpaţi nu a pretins martorului denunţător să încalce vreo atribuţie legală sub aspectul activităţii de administrare a probatoriilor, din contră, inculpatul F. îi spune să fie totul "ca la carte".

Prin actul de acuzare s-a reţinut că favorizarea inculpatului A. sub forma ajutorului dat de inculpaţii E. şi F. a vizat îngreunarea urmăririi penale pentru a face dificultăţi, greutăţi, complicaţii, a deruta organul de urmărire penală, de a-i abate atenţia de la o anumită situaţie de fapt în legătură cu care demarau cercetările şi de a-l conduce pe o pistă falsă.

Ceea ce a constatat Curtea este că descrierea mecanismului de îngreunare a urmăririi penale este unul speculativ, atâta vreme cât împrejurările concrete ale cauzei, aşa cum acestea sunt relevate de înregistrările ambientale, evaluate coroborat, atestă lipsa oricărei încercări în sensul susţinut de acuzare.

A susţinut acuzarea că, în concret, după ce au avut reprezentarea că martorul denunţător NN. poate fi corupt (prin remiterea unor bunuri de valoare derizorie, două sticle de alcool şi materiale promoţionale), în vederea neîndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în mod corespunzător inculpaţii E. şi F. au iniţiat şi desfăşurat acţiuni specifice elementului material al infracţiunii prev. de art. 264 vechiul C. pen., de natură să ducă la favorizarea inculpaţilor A. şi B., cercetaţi în faza actelor premergătoare într-un dosar penal preexistent.

Potrivit acuzării, în zilele de 16 şi 17.12.2008, inculpatul F., în înţelegere cu inculpatul E., a luat legătura cu martorul denunţător NN. pentru a se interesa în primul rând cu privire la procurorul care instrumentează cauza şi stadiul în care se află cercetările în dosarul penal x/2006, fapt fără conotaţie penală, întrucât nu aduce atingere niciunei valori sociale. Aşa cum transpare din înregistrări, inculpaţii nu au iniţiat niciun contact cu procurorul de caz şi nici nu au încercat influenţarea acestuia.

Curtea, analizând înregistrările, a reţinut că nu a existat o astfel de iniţiativă, din contra, la fila x, paragraful 12, inculpatul F. îi spune categoric martorului NN. că dosarul trebuie " Făcut ca la carte, nu ... bagabonţeli!", niciodată acest inculpat nepretinzând martorului denunţător "să omoare dosarul" aşa cum transpare din declaraţia martorului denunţător. La fila x DUP, în cadrul discuţiei din data de 17.12.2008, inculpatul F. declină invitaţia martorului denunţător de a se întâlni cu procurorul de caz, pentru ca la fila x acesta să-i replice martorului denunţător "Eu nu ... fac prostii şi mă ştii foarte bine. Ai înţeles? Şi nu vreau să creez vreodată suspiciuni sau alte alea".

Ca modalitate de influenţare a cursului anchetei, susţine rechizitoriul că discuţiile care au avut loc între inculpaţi şi martorul denunţător NN. cu privire la planul de anchetă din dosarul anterior amintit, ar fi ajuns la inculpatul A. prin intermediul inculpatului E.. În urma acestor discuţii, inculpatul A. ştia că vor fi audiate anumite persoane şi vor fi solicitate anumite documente.

Susţine rechizitoriul, de asemenea, că în cursul discuţiilor din datele de 29.12.2008, 15.01.2009, 21.01.2009, inculpatul E. a urmărit să obţină date cu privire la existenţa sau inexistenţa de probe împotriva inculpatului A., să inducă ofiţerului de poliţie judiciară faptul că inculpatul anterior amintit este nevinovat, să limiteze audierile la doi-trei membri din cadrul Senatului universităţii, indicând cum ar trebui audiat, să nu fie audiat inculpatul A. şi să fie ridicate documente de la universitate în mod formal, citarea persoanelor care urmează a fi audiate şi adresa prin care se solicită documentele sau să se facă prin intermediul inculpatului E..

Evaluând acuzaţia prin prisma argumentelor precizate, Curtea a constatat că, în opinia Parchetului, declanşarea urmăririi penale împotriva unei persoane este un fine de neprimire pentru orice alte concluzii decât de vinovăţie. A susţinut acuzarea că una dintre modalităţile de a zădărnici urmărirea penală era să i se inducă organului de anchetă ideea că inculpatul A. era nevinovat.

Ori din această perspectivă, Curtea a reţinut o nesocotire flagrantă a principiilor fundamentale ale dreptului, dar şi a drepturilor fundamentale ale cetăţeanului. Astfel principiul care guvernează procesul penal este acela al prezumţiei de nevinovăţie, ori aşa cum este formulată acuzaţie, acest principiu nu pare să fi guvernat şi urmărirea penală în această cauză. Tot la rang de principiu la art. 5 C. proc. pen.. este ridicată şi nevoia de a afla adevărul în virtutea acestui principiu, organele de urmărire penală având obligaţia, şi nicidecum facultatea, de a strânge şi de a administra probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.

Perspectiva adoptată de parchet, aşa cum transpare din întreaga economie a rechizitoriului, este aceea a unei prezumţii absolute de vinovăţie, chiar înainte de a se fi administrat probe că este necesară începerea urmăririi penale, negându-se, în mod explicit, dreptul fundamental al inculpaţilor la exercitarea dreptului la apărare şi la afirmarea propriei nevinovăţii.

Deci, în opinia Parchetului, afirmarea constantă a faptului că inculpatul A. era nevinovat este o încercare de a induce în eroare Parchetul, aceasta în condiţiile în care dosarul se afla de 2 ani în faza actelor premergătoare.

Aparent, se enumeră modalităţile concrete prin care s-ar fi intervenit în anchetă, numai că, cercetând amănunţit transcrierile înregistrărilor, ca singure mijloace probatorii valorificate, Curtea a reţinut că acuzaţiile nu sunt susţinute de comportamentul concret şi neechivoc al inculpaţilor, descrierea faptelor fiind o ficţiune juridică. Mai mult decât atât, înregistrările ambientale contrazic substanţial rapoartele întocmite de către martorul denunţător care a acţionat ca agent provocator, încă de la început.

În ceea ce priveşte iniţiativa probatorie, aceasta a aparţinut, aşa cum dovedesc în totalitate înregistrările, exclusiv martorului denunţător NN..

Încercarea de a zădărnici urmărirea penală nu transpare din înregistrări în contextul în care pentru faptele cercetate în cauză "s-a mai dat un NUP" aşa cum chiar martorul NN. precizează în transcrierea de la fila x, paragraful 10.

Astfel, cu ocaziei primei întâlniri de la data de 18.12.2008, când martorul NN. încă nu studiase dosarul, aşa cum rezultă din chiar afirmaţiile sale, la fila x, paragraful 7 are iniţiativa sub aspect probator şi spune: " Bă, da n-are ceva, nişte acte, că s-a dat un NUP la Parchetu General pe dosarul asta." La fila x paragraful 2 la intervenţia inculpatului F. " Păi zi ce documente vrei!", martorul denunţător răspunde: " Păi, eu acuma am intrat." Aşadar, după ce citea actele dosarului, martorul NN. urma să stabilească strategia probatorie; niciunul dintre inculpaţi nu a încercat să-l influenţeze sau să-l inducă în eroare, nici să cenzureze probatoriile care ar fi dovedit vinovăţia inculpatului A..

Afirmarea nevinovăţiei inculpatului A. nefiind o dovadă a vreunui comportament infracţional, de vreme ce doar hotărârile judecătoreşti definitive înfrâng prezumţia de nevinovăţie.

În privinţa manipulării probei cu martori, Curtea a reţinut că discuţiile purtate într-un limbaj colocvial, vizau, în esenţă, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea unora dintre depoziţiile martorilor care aveau vârsta de 80 de ani - fila x, paragraful 15-17 " Toţi, mă! Zice; " Toţi sunt opt..ă…sunt de optzeci de ani, şaizeci cel mai tânăr e…!" Discuţia referitoare la vârsta martorilor, se reia la data de 27.01.2009 - fila x, precizându-se că unii au murit, unii sunt prin spitale. În acest context, martorul denunţător NN. precizează că: " Nu prea au fost audiaţi, asta e problem, ştii?"(...) decât câţiva. Oricum trebuie făcut ceva să mai luăm nişte declaraţii de-astea. Asta-i clar". Acelaşi martor denunţător precizează în aceeaşi împrejurare că îl mai cheamă o dată pe inculpatul B. " şi pe ăştia care mai trăiesc. De fapt….. de fapt n-o să-i chem pe toţi. O să-i chem trei-patru". Din numărul de aproximativ şaisprezece- optsprezece, martorul denunţător susţine că o să cheme câţiva - paragraful 12. La pagină 110, redate fiind convorbirile din data de 27.10.2009, referitor la audierea martorilor, martorul NN. precizează, în contextul aprecierii asupra valorii probatorii a depoziţiilor de martori, prin prisma vârstei acestora şi a capacităţii de a mai reda evenimente petrecute cu cca 8-9 ani în urmă:" Că n-o să chem toţi hodorogii ăia, ce să zică?! Păi sunt ridicate hotărârile Consi….ă…Colegiului prin care Colegiul Senatului…."

Aşadar, în acest context discuţia referitoare la audierea a doi, trei, patru martori, dovedeşte că nu s-a urmărit zădărnicirea aflării adevărului, ci se făceau aprecieri asupra puterii probatorii a acestor declaraţii, reţinând Curtea că martorii de peste 60, 80 de ani urmau a fi audiaţi în anul 2009 în legătură cu fapte petrecute în anul 2000-2004.

Aşa cum rezultă din interceptări, planul de anchetă este emanaţia exclusivă a martorului denunţător NN. care evaluează şi verbalizează referitor la puterea probatorie a acestor declaraţii care afirmă astfel în mod intenţionat un comportament provocator, pentru a-i determina pe inculpaţi să săvârşească infracţiuni.

Evaluând în integralitate transcrierile, a reieşit că, după studierea dosarului, martorul denunţător NN. stabileşte strategia de urmat, creând un mediu provocat prin inducerea ideii că ar avea control asupra procurorului de caz care nou fiind nu prea ştie. Inculpatul E. este în afara oricărei încercări de a influenţa în vreun fel cursul anchetei, fiind însă real că este interesat de cursul anchetei, (în contextul discuţiilor din data de 21.01.2009 - fila x paragraful 16) spunându-i martorului denunţător NN. (...) Da auzi, ce vroiam să te întreb! Poţi să-mi spui un pas, doi, ce urmează? Mai cheamă pe cineva, mai . . . . . . . . . .nu ştiu ce?! În continuarea discuţiei se reţine că martorul NN. este cel care spune că "nu-i neapărat nevoie" să fie audiat inculpatul A., penultimul paragraf al filei 105. De asemenea, la fila x tot martorul NN. spune la paragrafele 4 şi 5:

"Păi, la el n-am ce să-i iau. Deci, de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .că de acolo, că de aia l-am citit, c-ai venit tu...", însă această solicitare de informaţie nu trădează un minim potenţial de alterare a urmăririi penale.

Acuzaţia potrivit căreia inculpaţii E. şi A. ar fi convenit că ofiţerul de poliţie trebuia să fie convins să efectueze cercetările în limitele celor efectuate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care pentru aceeaşi faptă a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpaţii A. şi B., nu rezultă decât în urma unui proces speculativ, întrucât nicio dovadă nu susţine acuzaţia.

De altfel, raportarea la o soluţie anterioară de neîncepere a urmăririi penale, nu poate avea conotaţie infracţională primind interpretarea potrivit căreia aşa s-ar fi încercat inducerea în eroare, atâta timp cât vorbim de act procedural emis de un organ de cercetare penală competent în urma evaluării temeinice şi legale a materialului probator administrat în cauza respectivă.

În ce măsură avea sau nu relevanţă cu privire la cercetarea penală în cauza pendinte, urma să evalueze organul de cercetare competent, niciunul dintre inculpaţi nesusţinând că nu trebuie efectuate cercetări, din contră pretinzând a se face probe faţă de pasivitatea nejustificată a organelor de anchetă. De altfel, chiar martorul denunţător face aprecieri cu privire la valoarea juridică a ordonanţei, comparând-o cu autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti.

Astfel, martorul denunţător face aprecieri juridice prin prisma soluţiei anterioare de neîncepere a urmăririi penale. La paragrafele 6 şi 10 de la fila x în cadrul discuţiilor din 18.12.2008 se arată de către NN.: " Mergând pe faptul că s-a dat NUP la Parchetul General e … treabă e bună, e un fel de autoritate de lucru judecat" . " Nu-i chiar. Da….Că doar eşti C. pen. ist,…."

La fila x paragraful 20, 22 acelaşi martor susţine " E bine treabă că s-a dat un NUP la Parchetul General." " Nu-i ca o hotărâre a instanţei, da cam tot p-acolo mergi.

Aşa cum transpare din înregistrări, la dosar a fost administrată proba cu toate înscrisurile relevante, audierea inculpaţilor, precum şi a martorilor ale căror depoziţii erau utile cauzei; audierea la cca 8-9 ani de la săvârşirea faptelor a unor martori octogenari era lipsită de orice utilitate în economia probatorie a cauzei, fapt relevat de chiar organul de anchetă, respectiv martorul denunţător, aşa cum transpare, fără niciun dubiu, din transcrierea interceptărilor.

A reţinut Curtea că infracţiunea de favorizare a infractorului este una calificată prin scop, aşa încât raportat la tiparul legal edictat, este necesar a decela comportamentele imputate prin prisma nevoii de a zădărnici urmărirea penală.

A apreciat Curtea că nu orice interacţiune umană intră în sferă ilicitului penal, ci doar acele comportamente care prin prisma nivelul de afectare a relaţiilor sociale protejate, reclamă cea mai dură forma de sancţiune, respectiv cea penală.

În cauză, nu s-a urmărit zădărnicirea, nu s-a urmărit nici măcar îngreunarea urmăririi penale, motivul care a generat intervenţia fiind nerespectarea de către organele de anchetă a principiului soluţionării cu celeritate a cauzei, inculpaţii fiind interesaţi de soluţionarea cauzei plecând de la premisa, afirmată constant pe parcursul întregii perioade, că inculpatul A. era nevinovat.

În concret, s-a reţinut că, după trecerea unui interval de 2 ani, în cauză nu fuseseră audiaţi martorii, deşi în raport numai şi faţă de data săvârşirii faptelor şi vârsta acestora, aceasta ar fi trebuit să fie o prioritate pentru anchetă în vederea realizării scopului procesului penal. Faptele cercetate fuseseră săvârşite în anul 2000-2004, membrii Senatului universităţii care trebuiau audiaţi aveau vârste de peste 60 de ani şi 80 de ani, intervenind chiar decesul unora. Discuţiile purtate de inculpaţi cu martorul denunţător, în esenţă, din perspectiva pertinenţei şi concludenţei probelor (vârsta înaintată a martorilor), nu afectează urmărirea penală, ci atestă faptul că, într-adevăr, şi inculpaţii şi martorul stăpâneau noţiunile procesual penale.

Cel care are iniţiativa limitării numărul de martori este acelaşi martor denunţător care spune:

"Cine stă să audieze atâţia? "Deci, el, dânsul, mâine să propună în declaraţie, audierea la patru, cinci", fiind foarte vehement când inculpatul E. recomandă să se audieze doar vreo doi-trei. " Măi, eu am zis patru-cinci", aşa cum rezultă din discuţiile de la data de 29.01.2009, fila x, paragrafele 10, 11.

Astfel, deşi acuzarea a susţinut că cei doi inculpaţi F. şi E. ar fi încercat să-l determine pe martorul denunţător să cenzureze proba cu înscrisuri, curtea a arăta că nu se face nicio trimitere la partea din transcrieri sau la alte mijloace de probă din care ar rezulta un astfel de comportament. Din contră, analizând totalitatea înregistrărilor, Curtea a reţinut că, aşa cum precizează martorul denunţător la fila x, paragraful 7, ce vizează discuţia din data de 27.01.2009 " La …UMSVB -ul ăla s-a cam ridicat tot ce era…. înţelegi?". De asemenea, la fila x în transcrierea discuţiilor de la aceeaşi dată, referitor la înscrisuri de depus la dosar, acelaşi martor denunţător NN. precizează: " Nu mai am ce, pentru că s-au adunat. Deci sunt, deci m-am uitat. De aia am şi stat şi le-am luat la puricat, deci n-am ce să…Ce să-l las, să-l iau în dublu exemplar, ce ….să fac cu el?"

Interesul inculpaţilor pentru mersul anchetei este evident, dar nu prin manifestări având conotaţie penală. Astfel, în cadrul discuţiilor din data de 29.12.2008 - fila x, întrebat fiind de către inculpatul E. dacă inculpatul A. "are scame pe el . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Are prob . . . . . . . . . .a...e ceva?", martorul denunţător răspunde " Bă, treaba nu-i chiar simplă! Îţi dai seama, că e . . . . . . . . . ., după care în continuarea discuţiilor vorbind despre demersul judiciar, acesta are un discurs încurajator, provocator ... " Mai ridicăm şi de acolo, e şi asta a Senatului . . . . . . . . . .O rezolvăm..." inculpatul E. afirmând constant nevinovăţia inculpatului A.:

"Le-am făcut superbeton! Deci, nu s-a . . . . . . . . . . . . .e... nu-i nici o greşeală, nu-i o măgărie, nu-i nimic!

În contextul discuţiei de la data de 21.01.2009 - fila x penultimul paragraf, inculpatul E. îl întreabă pe martorul denunţător în legătură cu preconizata durată a procedurii:

"Aşa, tu, în timp cum o vezi?" răspunsul martorului NN. fiind . . . . . . . . . . . . "o lună maxim! Hai să zic o lună jumate, poftim! Hai, să nu fiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .o lună jumate maxim! . . . . . . . . . .Pentru că n-avem . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."pentru că, zice acelaşi martor denunţător la fila x, primul paragraf " Maxim! Da hai să nu zic că . . . . . . . . . .nu suntem la tâmplărie, da maxim două luni o rezolvăm..."

În ceea ce priveşte priveşte discuţiile referitoare la modalitatea de încunoştinţare a inculpatului B., acestea nu sunt de natură a influenţa mersul anchetei penale; Parchetul nu arată raţionamentul logico-juridic în virtutea căruia discuţiile despre data şi modalitatea de încunoştinţare a acestuia pentru a participa la audieri, ar fi afectat sau ar fi putut afecta în vreun fel urmărirea penală. Nu se arată, în concret, care era vătămarea sau dispoziţiile legale ce au fost nesocotite. Omite acuzarea a avea în vedere că cel care iniţiază aceste discuţii este chiar martorul denunţător, pentru ca ulterior toate aceste fapte să le fie imputate inculpaţilor ca modalităţi de a încerca să altereze urmărirea penală.

Aceste intervenţii trebuie să fi avut aptitudinea să influenţeze urmărirea penală. Or, în cauză, actele procedurale se efectuau în faza actelor premergătoare, în care potrivit legii, cauza este menţinută pentru că nu sunt suficiente elemente pentru a dispune începerea urmăririi penale, organul judiciar. Cu toate acestea, se constată că în contradicţie cu obligaţiile legale ce le incumbau, organele judiciare au urmărit crearea de condiţii pentru a fi provocaţi inculpaţii să săvârşească fapte penale. Or, un astfel de plan de anchetă este vădit nelegal, pentru că rolul organelor statului este, în principal, de a preveni săvârşirea de infracţiuni. A apreciat Curtea că prin chiar menţinerea nejustificată a cauzei în faza actelor premergătoare se generează un mediu provocator care să pună subiecţii procesuali în situaţia de a solicita informaţii despre mersul procedurilor, context în care, de o manieră formalistă şi străină de exigenţele legii, organul judiciar formulează acuzaţii de ingerinţă în urmărirea penală prin calificare ca şi comportament infracţional a unor cereri legitime; astfel, este dreptul subiecţilor procesuali (făptuitori/suspecţi, inculpaţi, părţi vătămate) să cunoască numele procurorului de caz (nu există nicio dispoziţie legală care să interzică acest drept), este dreptul părţilor să solicite informaţii despre durata procedurilor, este dreptul părţilor ca, în exercitarea dreptului la apărare, drept fundamental, să pretindă administrarea de probe în apărare, fiind, deopotrivă, obligaţia corelativă a organelor de cercetare penală să administreze probe nu doar în acuzare, ci şi în apărare; este, de asemenea, dreptul inculpatului de a-şi clama nevinovăţia în virtutea prezumţiei de nevinovăţie, existenţa unui doar penal nefiind, în temeiul legii, un fine de neprimire pentru niciunul dintre aceste drepturi.

Ceea ce trebuie menţionat, aşa cum reiese fără niciun dubiu, din totalitatea transcrierilor existente la vol. 3 DUP este că singurul iniţiator al discuţiilor sub aspectul planului de anchetă este martorul denunţător, niciunul dintre inculpaţi neavând vreo iniţiativă în această direcţie. Mai mult decât atât, a reţinut Curtea, este în afara oricărui dubiu că martorul denunţător a acţionat ca un factor provocator, el iniţiind discuţiile, dând indicaţii clare, atât sub aspectul momentului la care să se prezinte la audieri inculpaţii, la numărul de martori pe care să-i propună pentru audieri, pentru ca ulterior, prin scoaterea din context a discuţiilor, acestea să fie fundamentul acuzării inculpaţilor.

Aşa cum reiese din declaraţia dată de martorul denunţător în faţa prezentei instanţe, acesta are o mentalitate profund retrogradă şi în total dezacord cu structura sa teoretică de profesionist, afirmând că inculpatul A. era vinovat de săvârşirea faptei pentru că a trecut terenul de la Academie la un şmecher. Aşadar, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie care guvernează procesul penal în raport de care un inculpat este considerat nevinovat până la statuarea vinovăţiei sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă, operând la nivel cognitiv cu prejudecăţi şi clişee mentale, martorul denunţător, avea deja formată opinia referitor la vinovăţia inculpatului, în ciuda faptului că la dosarul cauzei nu se administraseră probatorii şi în ciuda lipsei de competenţă aferentă funcţiei pentru a face astfel de aprecieri.

Fiind în faza actelor premergătoare, adică nu erau suficiente probe pentru a se dispune începerea urmăririi penale, martorul denunţător operează cu certitudini asupra vinovăţiei. De asemenea, parchetul operează cu o astfel de atitudine inchizitorială de vreme ce s-a reţinut ca şi acuzaţie că inculpaţii au încercat să inducă în eroare organele de anchetă că inculpatul A. ar fi fost nevinovat, aceasta în condiţiile în care orice inculpat se bucură, în această fază procesuală, de prezumţia de nevinovăţie, iar organul judiciar trebuie să afle adevărul strângând probe, atât în acuzare, cât şi în apărare, dreptul la apărare garantând inculpatului că îi este ascultată poziţia procesuală, iar prezumţia de nevinovăţie că nu are nicio obligaţie să-şi dovedească nevinovăţia.

Aşadar, nevoia afirmată constant pe parcursul tuturor discuţiilor este de finalizare a urmăririi penale, justificată prin prisma faptului că la acel moment cauza se afla de 2 ani în faza actelor premergătoare.

Or, un astfel de deziderat al soluţionării cu celeritate a cauzelor a fost instituit de legiuitor, în cadrul tuturor procedurilor judiciare, din nevoia de scoatere din circuitul social, economic, financiar doar a acelor persoane sau entităţi care au încălcat grav normele sociale, permiţând angrenajului social şi economic să creeze prosperitate pentru societate.

Or, durata foarte mare şi nejustificată a procedurilor judiciare are efecte negative în lanţ asupra întregii societăţi prin aceea că generează blocaje în evoluţia socială, economică, menţine artificial stări de antagonie socială, generează segrerare socială creionând imaginea unui sistem judiciar precar şi ineficient care nu-şi poate exercita funcţia pentru care a fost creat, aceea de a regla comportamente de neconformare la normă în cel mai scurt timp; altfel, procedurile judiciare par a fi o formă de persecuţie mascată.

În aceeaşi cheie a demersurilor iniţiate de martorul denunţător cu scopul de a crea mediul provocator în care să fie determinaţi inculpaţii să săvârşească infracţiuni se înscrie şi iniţiativa acestuia de a intra în contact cu inculpatul A. încă din data de 18.12.2008; la fila x, paragrafele 16, 18 NN. spune: "Un şpriţ trebuie să dea şi el, nu?... Ei, ce dracu!? Păi...Nu muncim aşa, la stat, a degeaba!"

Ulterior, după sărbătorile de iarnă, aşa cum conveniseră la data de 29.12.2008, la data de 13.01.2009, fila x, iniţiativa de a se întâlni cu inculpatul A. aparţine din nou martorului denunţător care spune " . . . . . . . . . .Hai să facem altceva! Vorbeşti cu . . . . . . . . . .cu... şi cu . . . . . . . . . .Vreau să mă văd înainte cu WW.. Dacă-mi promite că nu-i nicio... Vreau la .. adică, la, la cârciumă nu-i, nu e, ne ştie toată lumea, nu, nu e bine! Un loc discret . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Că nu ştii cine te cunoaşte"; la ultimul paragraf acelaşi martor denunţător are iniţiativa şi spune "Nu! Cel mai bine, fii atent cum facem! Marţi mă suni, mă suni . . . . . . . . . ." fiind dispus să se întâlnească când vrea inculpatul A. - fila x al doilea paragraf afirmând explicit nevoia de discreţie - paragraful 18, fila x, fila x.

La data de 21.01.2009, martorul denunţător NN. declină posibilitatea de a se întâlni cu inculpatul A. la firma acestuia, susţinând:

"Nu e bine la firmă cât e dosaru, nu...", având el iniţiativa de a se vedea în altă parte, ocazie cu care la întrebarea inculpatului E. dacă poate să-i spună un pas, doi, martorul denunţător, din proprie iniţiativă, îi spune că e posibil să-i "ia şi lui o declaraţie", informându-l apoi pe inculpat că de la "UMSVB s-a ridicat tot ce era" .

Astfel, şi în cadrul discuţiei din 27.01.2009, pe care o are cu inculpatul A. şi E., la filele x, plecând de la afirmaţiile publice făcute de numitul XX., iniţiatorul plângerii penale, inculpatul A., discutând cu martorul denunţător NN. şi inculpatul E., îşi afirmă nevinovăţia, susţinând la fila x, antepenultimul paragraf că (...)" da spune că el a făcut plângerea asta ca să blocheze proiectu, că are concurenţă cu el şi-i va scădea valoarea lui. A spus a... am văzut scriptu, eu nu m-am uitat că n-am timp". La fila x paragrafele 7, 9 acelaşi inculpat A. afirmă "... Şi a zis clar, explicit, că de aia a făcut-o, ca să mă blocheze, să blocheze proiectul Băneasa". (...) Ca să nu-i scadă lui valoarea. După care s-a răzgândit, pentru că a văzut că ce se întâmplă în Băneasa îi creşte valoarea lui". De asemenea, la fila x paragrafele 9,11, 13, acelaşi inculpat A. spune explicit:

"Treaba a fost pe cinstite... Nu, treaba a fost pe cinstite, foarte transparentă! Că la un moment dat, chiar m-am dus eu în faţa Senatului Universităţii:

"YY. le, ăsta este proiectul, asta se va întâmpla, în mod normal, ăsta este circuitul... şi aşa mai departe. Sunt ... ă... D-aia zic, că totul a fost la vedere, n-a fost, jur... Nici un fel de şmecherie! Ei toţi aveau boală pe XX., de ce ? o să zică şi acolo, l-a sunat, l-a ameninţat cu moartea, l-a înjurat de mamă, deci a trecut prin toate etapele, săracu om". În contextul acestor afirmaţii, martorul denunţător NN. spune" Păi, aia vreau să scrie, că în aia m-am uitat eu, cine i-a luat-o aşa, e puţin evazivă, nu... Deci, mâine să... absolut tot, ca să avem" . . . . . . . . . . .

Acelaşi inculpat A. replică "...Iar asta, la ZZ., de săptămâna trecută, e pe faţă! Adică spune clar de ce a făcut..."

Inculpatul nu se raportează la propriul comportament ca fiind unul infracţional, din contră, îşi susţine nevinovăţia şi corectitudinea şi explică situaţia juridică în care se găseşte prin raportare la un comportament al unui terţ pe fondul unui comportament anticoncurenţial.

Şi cu ocazia discuţiilor din data de 27.01.2009 - fila x, martorul denunţător este cel care are iniţiativa sub aspectul procedurilor ce vor urma, fiind cel care dă indicaţii precise, inculpatul A. reacţionând doar prin răspunsuri de conformare la acestea; martorul denunţător dă indicaţii concrete despre cum să acţioneze participanţii, fapt care trădează lipsa de fundament a acuzaţiilor că inculpaţii ar fi încercat să altereze urmărirea penală; chiar şi aşa acestea se circumscriu legalităţii, întrucât nu se pretinde alterarea adevărului, ascunderea de probe, tergiversarea cauzei, din contră, inculpatul A. este interesat de finalizarea cât mai repede a procedurilor. Astfel, la fila x, paragraful 16, martorul denunţător indică în mod concret cum să se modifice o dată de pe un act procedural:

"Să fac şapte pe ... Nu, să fac... Mâine o trimit.., să fac opt peste doi-ul ală . . . . . . . . . ."

Cum inculpatul A. este nedumerit faţă de pasul pe care trebuie să-l întreprindă:

"Cum să...?, martorul denunţător NN. îi indică soluţia:

"Păi, chemaţi pe cineva de-acolo şi vă daţi". Mai departe la fila x, acelaşi martor denunţător acţionând în acelaşi spirit provocator învederează la paragraful 1:" Vine la poartă şi spune: Domn e, acolo . . . . . . . . . .şi mă sună. Vă dau şi interior: patru, unu, trei... notaţi-l!" Reiterând indicaţiile, la paragraful 15, acelaşi martor denunţător (...) "Deci, el intră şi la poartă acolo unde-s jandarmii zice: Domne, sunt . . . . . . . . . .".

Că inculpatul A. nu a intervenit în nicio formă în planul de anchetă, nici direct, nici prin intermediul celorlalţi doi inculpaţi, şi nici n-a încercat în vreun fel să altereze urmărirea penală pentru a obţine o soluţie nelegală de neîncepere a urmăririi penale, a rezultat din ansamblul acestei discuţii, unde singurul care a iniţiat discuţii sub aspectul urmăririi penale şi care oferă indicaţii este martorul NN.. Aceste demersuri nu sunt urmate de vreo iniţiativă contrară legii a niciunuia dintre cei doi inculpaţi participanţi, respectiv E. şi A..

În aceeaşi cheie a îndrumărilor concrete, unidirecţionale, NN. stabileşte şi traseul de urmat de către inculpatul B.. La paragraful 3 şi 4, NN. spune:

"Da! Al doilea aspect cu domnu B.. Când poa să vină? Că eu am citaţia asta, că oricum trebuie să treacă pe la noi. Obligatori să fie c-a intrat. Că eu nu pot să-l audiez cu ..."

Că inculpatul A. era străin de acest plan de anchetă rezultă din chiar răspunsul său:" I-o... i-o dau azi, dacă e", după care urmează iarăşi instrucţiunile complete ale martorului denunţător inclusiv cu privire la stabilirea orei la care să se prezinte inculpatul B. la audiere, cum să fie sunat de către acesta şi să-l preia de la poarta de acces.

Convorbirea telefonică dintre inculpatul A. şi B. este consecinţa directă a instrucţiunilor de anchetă date de martorul denunţător NN., aşa cum au fost expuse anterior şi nicidecum vreo iniţiativă proprie a inculpatului A. pe care a impus-o organului de cercetare penală, aşa cum se susţine în acuzaţie. Astfel, discuţia de la fila x este lipsită de orice conotaţie infracţională pentru că nu are vreo aptitudine funcţională de a altera în vreun fel actele de urmărire penală, în sensul în care a fost formulată acuzaţia, şi nici nu atestă vreo iniţiativă a inculpaţilor, ci aceştia dau curs indicaţiilor martorului denunţător.

Că inculpaţii nu au avut nicio iniţiativă asupra planului de anchetă a rezultat şi din conversaţia de la fila x unde inculpatul E. îl întreabă potrivit primului paragraf:

"Acuma, revenind la chestia asta, după B. mai vezi ceva ce... ce-ar mai trebui?"

Şi de această dată, singurul care are controlul absolut asupra planului de anchetă şi care dă indicaţii precise este tot martorul denunţător care spune:" Deci, eu o să discut mâine cu dânsul, trebuie să audiem şi ceva din Senat. Dar să vină el... Puteţi să discutaţi astăzi? Cu o problemă pe cine propune ca să fie audiat". În acelaşi sens la fila x, tot martorul denunţător, reiterează indicaţia precisă ca inculpatul B. să propună audierea şi a altor membri ai Senatului, ca o apărare aşa cum rezultă din paragraful 2 al filei 157. " dar să... E mai bine aşa. " Domnule, în susţinerea celor... afirmă . . . . . . . . . ."; în continuare, inculpatul A. primeşte indicaţii clare şi concrete de la acelaşi martor denunţător, despre cum va trebui inculpatul B. să indice numele altor persoane care să fie audiate.

Răspunsul inculpatului A., consemnat la fila x, faţă de nevoia de discreţie afirmată de martorul NN. asupra necesităţii de a menţine discreţia asupra discuţiilor, "E împotriva interesului meu, YY. le! Nu ..." nu poate primi conotaţia unui comportament infracţional decât în mod tendenţios şi cu încălcarea flagrantă a exigenţelor probatorii în materia formulării acuzaţiilor penale.

De altfel, aşa cum este construită întreaga acuzaţie, în rechizitoriu nu se face nicio trimitere la niciun mijloc de probă care să susţină naraţiunea, împrejurare în raport de care Curtea a analizat structurat şi metodic totalitatea convorbirilor, remarcând astfel, în primul rând, că acestea nu sunt organizate în ordine cronologică, cuprind inserate fragmente de discuţii care nu au nicio legătură cu obiectul urmăririi penale, unele dintre ele aducând grav atingere vieţii private a inculpaţilor, iar părţi din interceptări sunt dublate.

Curtea a reţinut demersul evident provocator al martorului denunţător NN. care, având asupra sa tehnică de interceptare, a acţionat ca un investigator sub acoperire, însă cu încălcarea principiului loialităţii obţinerii probelor, întreg materialul probator obţinut prin intermediul acestuia fiind contrar dispoziţiilor art. 101 alin. (3) C. proc. pen.

Principiul loialităţii obţinerii şi administrării probelor este regula fundamentală a procesului penal potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii ce are ca scop administrarea cu rea-credinţă a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni în vederea obţinerii unui mijloc de probă.

În reglementarea art. 101 alin. (3) C. proc. pen.., este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

Astfel este interzis organelor penale să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe; provocarea reprezintă acţiunea de determinare cu ştiinţă a unei persoane să comită o infracţiune sau să continue săvârşirea uneia.

Pentru a nu exista provocare, comportamentul organelor judiciare trebuie să fie unul pasiv, adică să nu se fi exercitat niciun fel de influenţă asupra inculpatului pentru a-l conduce pe acesta la săvârşirea infracţiunii.

Se poate vorbi astfel de o activitate pasivă a organelor judiciare şi care poate justifică intervenţia acestora, dacă a existat o suspiciune rezonabilă că o persoană participă sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni ori are o predispoziţie de a se implică în activităţi infracţionale; activitatea organelor de urmărire penală sau a colaboratorilor a fost autorizată în condiţiile legii şi cea de-a treia condiţie, agenţii statului au acţionat cu bună-credinţă şi nu au făcut altceva decât să ofere făptuitorului o ocazie firească, o tentaţie obişnuită de a comite infracţiunea.

În cauză, interesul manifestat de inculpaţi faţă de o cauză aflată pe rolul Parchetului de doi ani, timp în care nu s-a depăşit, fără a exista motive obiective, etapa actelor premergătoare, deşi verificări pentru aceleaşi fapte fuseseră efectuate şi într-un alt dosar aflat pe rolul unei alte structuri de parchet, nu respectă exigenţa edictată de prima condiţie aceea a existenţei unei suspiciuni rezonabile, această suspiciune rezonabilă nu poate fi afirmată atâta timp cât inculpaţii nu au cerut niciodată pronunţarea unei soluţii de neîncepere, ci şi-au manifestat îngrijorarea faţă de durata procedurii afirmându-se constant nevinovăţia inculpatului A..

Pentru niciunul dintre inculpaţi nu se verifică nici condiţia predispoziţiei de a se implica în activităţi infracţionale. În ceea ce priveşte atitudinea psihologică cu care a acţionat martorul denunţător aceasta nu se circumscrie, nicidecum, bunei-credinţe, întrucât prin întreg comportamentul său, acesta a provocat permanent inculpaţii în scopul de a-i determina să pretindă intervenţii nelegale.

Aşa cum rezultă din analiză coroborată a transcrierilor, martorul denunţător este cel care a avut permanent iniţiativa asupra planului de anchetă, măsurile efectiv propuse şi urmate de către inculpaţi neavând minima aptitudine de a afecta urmărirea penală.

Ceea ce omite acuzarea este că procesul probator nu putea fi influenţat prin solicitări de a se citi dosarul, de a se valorifica o soluţie de neîncepere dispusă anterior de o altă structură de Parchet pentru exact aceleaşi fapte. De asemenea, presupusa cenzurare de către inculpaţi a numărului de martori s-a arătat că este o acuzaţie contrară evidenţei probatorii şi evident formulată cu rea-credinţă, întrucât reiese lesne din interceptări că cel care a stabilit numărul de martori a fost martorul denunţător. A omis Parchetul a avea în vedere, de asemenea, că, în cauză, mulţi dintre potenţialii martori au decedat în perioada 2006-2008/2009, cât a durat faza actelor premergătoare.

Modalitatea în care s-a încercat, susţinut, provocarea inculpaţilor aduce atingere principiului loialităţii administrării probelor aşa cum este reglementat de art. 101 alin. (3) C. proc. pen.. În acord cu norma precizată, Curtea a reţinut că este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

Or, s-a arătat că întreg demersul derulat sub coordonarea unui procuror, în baza unui plan de anchetă, prin intermediul unui martor, având asupra sa tehnică de înregistrare, care prin acţiuni explicit provocatoare a încercat să obţină probe în acuzarea celor trei inculpaţi, contravine flagrant normei edictate.

A apreciat Curtea că toate aceste mijloace probatorii sunt nule, neputând susţine acuzaţiile sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare de mită şi favorizarea infractorului.

Chiar trecând, însă, peste această sancţiune, Curtea a reţinut că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor nu există, întrucât nu orice discuţie ori cerere intră în sfera ilicitului penal. În cauză, actele imputate inculpaţilor sunt simple manifestări în sfera comunicării interumane.

În ceea priveşte legea penală aplicabilă în cauză, în contextul soluţiilor a căror evidenţă rezultă din considerentele ce preced, Curtea a constatat existenţa unei succesiuni de legi penale în timp, cu continuitate de incriminare şi care prezintă elemente de diferenţă, aspect care reclamă stabilirea legii mai favorabile. În contextul soluţiilor de achitare, fundamentate de un temei comun legilor care s-au succedat, analiza legii penale mai favorabile nu poate fi decât una pur teoretică: astfel, deşi din perspectiva condiţiilor generale de reglementare a tragerii la răspundere penală şi din cele speciale de incriminare, per ansamblu, noul C. pen. ar putea părea mai favorabil, Curtea, în aplicarea globală a legii mai favorabile, a apreciat că aceasta este dată de C. pen. anterior care, în cazul pluralităţii de infracţiuni (reţinute în sarcina inculpaţilor), nu instituia un caracter obligatoriu al sporului.

În considerarea soluţiei de respingere a acţiunii civile, Curtea a mai reţinut că în privinţa persoanelor interesate introduse în proces nu se poate dispune nicio măsură procesuală, drepturile acestora nefiind prejudiciate.

Împotriva sentinţei penale nr. 110/F din data de 12.07.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpatul I., părţile civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti.

Persoanele interesate U. şi BB. S.R.L. au declarat apel împotriva încheierilor din datele de 27.10.2023 şi 04.01.2024, pronunţate de aceeaşi instanţă, în acelaşi dosar.

Motivele apelurilor declarate au fost consemnate în încheierea de dezbateri din data de 11.12.2024, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, nefiind necesară reluarea lor, cu atât mai mult cu cât ele vor fi reiterate în considerente, la momentul analizării lor.

Examinând apelurile declarate în cauză, raportat la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Înalta Curte reţine că, prin sentinţa penală atacată cu apelurile care fac obiectul prezentei cauze, prima instanţă a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ale cărei efecte au fost extinse şi cu privire la ceilalţi inculpaţi, a anulat sentinţa penală nr. 115/F/23.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 266/A/02.08.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi, în rejudecarea laturii penale reunite cu latura civilă ce face obiectul dosarului penal nr. x/2020, a hotărât achitarea tuturor inculpaţilor; a respins, ca neîntemeiate, acţiunile civile formulate în cauză de Statul Român prin Ministerul Finanţelor- ANAF şi USAMV; a ridicat măsurile asigurătorii dispuse în cauză faţă de persoanele responsabile civilmente şi faţă de unii dintre inculpaţi.

Efectuând propria analiză a probatoriilor administrate în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a împrejurărilor cauzei, Înalta Curte reţine că soluţia adoptată de prima instanţă este legală şi temeinică, raţionamentul logico-juridic expus în susţinerea acesteia cu trimiterea la probe şi la dispoziţiile legale incidente fiind unul corect şi însuşit ca atare de instanţa de apel; prin urmare, în cele ce urmează, instanţa de control judiciar va proceda la analizarea motivelor de apel care au fost formulate în cauză.

Motivele de apel formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie

1. a) Nelegalitatea şi netemeinicia încheierii din data de 07.04.2023 şi a celei din 26.05.2023 pronunţate în dosarul nr. x/2022.

Procurorul a arătat că, prin aceste încheieri pronunţate în dosarul nr. x/2022, s-a respins excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată S 2 C9 F-SC, ca nefondată. Excepţia a fost motivată susţinându-se că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în cauzele care sunt judecate de către un complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie şi că la repartizarea dosarului a fost încălcat principiul repartizării aleatorii, iar apoi, prin schimbarea titularului completului de judecată, şi principiul continuităţii completului de judecată.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile parchetului.

Compunerea completului a respectat atât cerinţa legalităţii, cât şi exigenţa specializării. Specializarea instanţei- o necesitate, nu o opţiune.

Înalta Curte subliniază că aspectele vizând legala compunere a completului, atât din perspectiva modului în care judecătorul a fost înlocuit, cât şi a necesităţii specializării, au fost tranşate anterior prin decizia penală nr. 465/20 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022 prin care s-a răspuns amplu şi temeinic motivat aceloraşi critici formulate de procurori, reliefând legalitatea tuturor măsurilor adoptate de Curtea de apel. Prin urmare, surprinde faptul că, în pofida soluţiei deja pronunţate, procurorii aleg să reitereze aceleaşi critici referitoare la compunerea completului de judecată. Este cu atât mai nejustificat cu cât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală menţionată, a examinat în mod amplu şi detaliat aceste aspecte, oferind un răspuns temeinic şi argumentat, prin care a confirmat legalitatea tuturor măsurilor dispuse de Curtea de apel. Reluarea, în prezent, a unor critici deja tranşate definitiv nu doar că surprinde prin lipsa de fundament, dar contravine principiului autorităţii de lucru judecat, golind de conţinut raţionamentele deja validate de instanţa supremă.

Deşi cererile de "suspendare" şi de "admitere în principiu" au obiecte diferite din punct de vedere formal, problematica privind compunerea legală a completului este unică şi a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre definitivă. Decizia conţine un raţionament autonom pe această chestiune, care rămâne opozabil indiferent de cadrul procedural în care a fost analizată. Prin urmare, raţionamentul instanţei supreme referitor la legalitatea completului are autoritate de lucru judecat şi produce efecte obligatorii, independent de procedura în care a fost analizat. Reluarea aceloraşi critici contravine atât principiului securităţii raporturilor juridice, cât şi efectului pozitiv al res judicata, care impune recunoaşterea ca obligatorii a constatărilor anterioare ale instanţei supreme

Instanţa supremă reiterează că modificarea compunerii completului de judecată a fost legală şi temeinică, fiind consecinţa unei cereri întemeiate de degrevare formulate de judecătorul iniţial. Această cerere privea activitatea de soluţionare a cauzelor de fond în materia corupţiei, pentru care legea şi Regulamentul de ordine interioară prevăd constituirea de completuri specializate.

Înlocuirea judecătorului s-a realizat conform procedurilor expres prevăzute de lege şi de regulament, cu respectarea principiului legalităţii şi al regulilor de specializare.

Este necesar ca cererea de revizuire să fie soluţionată de un complet specializat în materia infracţiunilor de corupţie. Revizuirea, deşi are ca obiect verificarea unor hotărâri definitive, nu este o procedură pur formală, deoarece în ipoteza admiterii în principiu, se trece la rejudecarea fondului cauzei. Or, rejudecarea fondului presupune aplicarea aceloraşi reguli de competenţă şi specializare ca în judecata iniţială. Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevede explicit că judecarea infracţiunilor de corupţie se face de complete specializate. Această dispoziţie este obligatorie şi nu poate fi eludată pe motivul că ne aflăm într-o procedură extraordinară. Dacă revizuirea ar fi judecată de un complet nespecializat, în ipoteza admiterii, rejudecarea fondului s-ar face de către judecători care nu au competenţa legală prevăzută de Legea nr. 78/2000. O asemenea interpretare ar goli de conţinut norma specială privind competenţa şi ar contraveni principiului legalităţii.

Legislaţia naţională şi jurisprudenţa instanţelor europene consacră cerinţa ca instanţa să fie nu doar independentă şi imparţială, ci şi specializată acolo unde statul a instituit completuri dedicate. Astfel, menţinerea specializării chiar în etapa revizuirii era necesară pentru a asigura continuitatea standardului de judecată şi respectarea exigenţelor procesului echitabil.

b) Netemeinicia încheierii din data de 26.05.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

Procurorul a arătat că nu erau întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire deoarece instanţa a analizat caracterul de noutate al înscrisurilor depuse de revizuent în susţinerea cererii de revizuire prin prisma unor aprecieri care au depăşit cadrul procesual al etapei admiterii în principiu şi a dat valenţe de fapte şi împrejurări noi, capabile sa demonstreze netemeinicia hotărârii definitive de condamnare, unor elemente care, în realitate, nu constituie aspecte de noutate şi nici nu au aptitudinea de a infirma hotărârea definitivă, împrejurările de fapt ce rezultă din înscrisurile analizate fiind deja deduse judecăţii în faţa instanţelor care au pronunţat condamnarea inculpaţilor şi analizate de către aceste instanţe.

Contrar susţinerilor procurorului, Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat pe deplin limitele procesuale ale etapei admiterii în principiu, prevăzute de art. 459 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., efectuând o analiză sumară, dar necesară, asupra caracterului de noutate şi relevanţei înscrisurilor depuse de revizuent. Această verificare nu echivalează cu o judecată pe fond, ci reprezintă un filtru de admisibilitate, menit să stabilească dacă există elemente care, prin conţinutul lor, sunt apte să pună sub semnul îndoielii temeinicia hotărârii definitive. Instanţa nu a depăşit cadrul procedural şi nu a evaluat vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor, ci a constatat că înscrisurile prezentate conţin elemente neexaminate anterior, care justifică declanşarea fazei de rejudecare. Aceasta este exact analiza impusă de lege şi confirmată de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia instanţa, în această fază, trebuie să aprecieze verosimilitatea şi potenţialul probator al noilor probe, fără a se pronunţa asupra fondului.

Cerinţa de "noutate" nu presupune ca faptele să fie complet necunoscute instanţei anterioare, ci doar ca noile înscrisuri să ofere o perspectivă diferită sau completă asupra împrejurărilor deja analizate, fiind apte, cel puţin teoretic, să conducă la o soluţie diferită. Instanţa de fond a reţinut corect acest caracter de noutate, în deplină concordanţă cu doctrina şi practica judiciară.

Împrejurările necunoscute instanţei iniţiale - fundament al admiterii în principiu a revizuirii

Admiterea în principiu a cererii de revizuire la fond a fost legală şi temeinică, conform cadrului normativ şi jurisprudenţei. C. proc. pen. prevede, la art. 459 alin. (2)-(3), competenţa instanţei de fond de a verifica admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire. Admiterea în principiu nu echivalează cu admiterea pe fond, ci presupune o verificare limitată la condiţiile formale şi de admisibilitate prin raportare la termen, titular, temeiul invocat, existenţa unor elemente apte să susţină aparenţa de veridicitate.

Admiterea în principiu a cererii de revizuire a fost corect fundamentată, instanţa de fond valorificând, în limitele prevăzute de art. 459 C. proc. pen.., probele noi depuse, printre care procesul-verbal de predare-primire din 28 iunie 1920 şi celelalte înscrisuri aflate la dosar. Acestea justificau pe deplin trecerea la etapa rejudecării, întrucât relevau elemente de fapt necunoscute instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. Potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) şi art. 459 C. proc. pen.., revizuirea este admisibilă atunci când se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute instanţei la judecarea cauzei şi care sunt de natură să pună la îndoială temeinicia hotărârii definitive. În speţă, procesul-verbal de predare-primire din 28 iunie 1920, coroborat cu celelalte înscrisuri depuse, reprezintă elemente noi ce redeschid în mod direct problematica posibilei erori privind calificarea imobilului ca bun aparţinând domeniului public. Această chestiune nu este una secundară, ci priveşte chiar imobilul în legătură cu care ar fi fost săvârşit pretinsul abuz în serviciu. Dacă imobilul nu era parte din domeniul public nu se poate produce o pagubă în patrimoniul persoanei juridice prin comitere faptelor, nu se poate reţine un abuz în serviciu şi implicit, întreaga construcţie acuzatorială construită pornind de la această pretinsă infracţiune, este lipsită de orice bază.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi jurisprudenţa CEDO consacră revizuirea ca instrument de corectare a erorilor judiciare şi de asigurare a dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) Constituţie, art. 6 CEDO). A refuza admiterea în principiu în asemenea condiţii ar însemna a priva revizuirea de însăşi finalitatea ei şi a perpetua o eroare susceptibilă să afecteze tipicitatea faptei penale.

În speţă, actele şi împrejurările prezentate drept temei al revizuirii erau necunoscute instanţei iniţiale şi aveau potenţialul de a influenţa soluţia cauzei.

Justeţea soluţiei de admitere în principiu a cererii de revizuire este întărită prin prisma soluţiei definitive pronunţate de ÎCCJ, secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1917/04.04.2024, prin care au fost anulate H.G. nr. 517/1999 şi H.G. nr. 776/1999. Aceste hotărâri de guvern reprezentau singurele acte normative prin care terenul aferent O. fusese calificat ca făcând parte din domeniul public al statului. Or, instanţa supremă a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că aceste acte au fost nelegale, întrucât:

- nu existau titluri de proprietate valabile care să ateste trecerea terenului în patrimoniul statului;

- hotărârile de guvern nu puteau suplini lipsa titlului, având doar rol de delimitare administrativă;

- nu era realizată identificarea clară a terenului şi nici includerea sa valabilă în inventarul domeniului public conform Legii nr. 213/1998.

Chestiunile prejudiciale în procesul penal: între competenţa instanţei penale şi forţa obligatorie a deciziilor civile

Chestiunea prejudicială este acea problemă de drept extrapenal (civilă, administrativă, comercială etc.) de a cărei soluţionare depinde rezolvarea cauzei penale. Potrivit art. 52 C. proc. pen., instanţa penală are competenţa de a soluţiona chestiunile prejudiciale de care depinde rezolvarea cauzei. În prezenta cauză, soluţionarea cauzei din perspectiva acuzaţiei de abuz în serviciu depindea de stabilirea caracterului juridic al imobilului vizat: dacă acesta aparţinea domeniului public sau era supus regimului de proprietate privată. Această problemă reprezintă, în sensul art. 52 C. proc. pen.., o chestiune prejudicială, întrucât calificarea juridică a imobilului determină însăşi existenţa infracţiunii imputate. Prin Decizia nr. 250/2019, Curtea Constituţională a statuat că această competenţă nu este nelimitată: instanţa penală nu poate ignora jurisdicţiile specializate şi nici nu poate tranşa aspecte deja rezolvate prin hotărâri definitive.

Astfel, atunci când există o decizie definitivă a instanţei civile sau de contencios administrativ, efectele acesteia se impun instanţei penale prin autoritatea de lucru judecat (art. 430-431 C. proc. civ.), fiind excluse orice reexaminări paralele. A admite contrariul ar însemna nesocotirea principiului securităţii juridice şi crearea de soluţii contradictorii între jurisdicţii, ceea ce Curtea Constituţională a calificat drept neconstituţional.

Or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, prin decizia civilă nr. 1917/04.04.2024 pronunţată de secţia de contencios administrativ a ÎCCJ au fost anulate H.G. nr. 517/1999 şi H.G. nr. 776/1999, singurele acte normative prin care terenul aferent O. fusese calificat ca făcând parte din domeniul public al statului.

În consecinţă, rolul instanţei penale, în astfel de cazuri, este de a integra în judecată rezultatul chestiunii prejudiciale deja tranşate de instanţa competentă. Între competenţa sa de a soluţiona incidental şi forţa obligatorie a deciziilor civile, prevalează cea din urmă, ca expresie a statului de drept şi a respectării ordinii constituţionale.

În cauza de faţă, faţă de considerentele expuse, revizuirea nu era doar posibilă, ci şi obligatorie, întrucât o instanţă civilă de contencios a stabilit definitiv că terenul nu era al statului - ceea ce demolează fundamentul juridic al hotărârii penale iniţiale.

2. Criticile privind depăşirea limitelor învestirii instanţei de rejudecare precum şi cea vizând "nelegalitatea analizării infracţiunilor pentru care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată", sunt apreciate nefondate de către instanţa supremă.

Interdependenţa faptelor pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată cu cele ce au fundamentat condamnarea. Necesitatea examinării pentru verificarea temeiniciei acuzaţiilor.

Procurorul a arătat că, prin rechizitoriul nr. x/2006 din 17.12.2012, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, pe lângă trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru faptele care fac obiectul prezentului apel, s-au dispus şi mai multe soluţii de netrimitere în judecată. Acestea s-au întemeiat pe constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale, care constituie un impediment legal în exercitarea acţiunii penale. Astfel, susţine că pentru o parte dintre aceste soluţii, instanţa de rejudecare ar fi depăşit cadrul procesual prevăzut de lege, deliberând şi pronunţându-se, într-o procedură sui generis, asupra existenţei infracţiunilor şi vinovăţiei făptuitorilor. Instanţa a concluzionat că faptele nu există, deşi o asemenea apreciere presupune o cercetare completă şi administrarea integrală a probatoriului, aspecte ce excedează procedura legală. Or, pentru soluţiile de netrimitere în judecată, legiuitorul a instituit reguli procedurale distincte, ce permit formularea plângerii potrivit art. 339-340 C. proc. pen.., procedură care presupune o competenţă specifică. Prin urmare, analiza unor fapte pentru care s-a dispus netrimiterea în judecată prin rechizitoriu echivalează cu pronunţarea unei hotărâri nelegale, instanţa de rejudecare depăşindu-şi competenţa funcţională şi încălcând dispoziţiile art. 371 C. proc. pen.. referitoare la limitele judecăţii în primă instanţă.

Înalta Curte constată, însă, că aceste critici sunt neîntemeiate, Curtea de apel respectând întru totul dispoziţiile art. 371 C. proc. pen.. Astfel, necesitatea efectuării acestei analize extinse a rezultat din interdependenţa evidentă dintre faptele pentru care s-a dispus soluţia de netrimitere în judecată şi cele ce au constituit temeiul condamnării inculpaţilor. Întrucât aceste fapte erau strâns legate atât sub aspectul situaţiei de fapt, cât şi al încadrării juridice, examinarea lor de către instanţa de rejudecare s-a impus ca o condiţie indispensabilă pentru verificarea temeiniciei acuzaţiilor reţinute în sarcina inculpaţilor şi pentru asigurarea unei juste soluţionări a cauzei. Astfel, analiza nu a avut caracter autonom, ci s-a realizat exclusiv în considerarea legăturii indisolubile cu faptele deduse judecăţii, servind la fundamentarea unei evaluări corecte asupra ansamblului probator şi asupra caracterului întemeiat al condamnării.

În lipsa acestei analize, instanţa nu ar fi putut proceda la o soluţionare deplină şi temeinică a cauzei, întrucât omisiunea examinării faptelor aflate în legătură indisolubilă cu acuzaţiile deduse judecăţii ar fi condus la o apreciere fragmentară şi incompletă a situaţiei de fapt şi de drept.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte apreciază pe deplin legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de instanţa de fond. Valoarea acesteia rezidă nu doar în soluţia finală, ci în întreaga construcţie raţională care o susţine: analiza atentă a tipicităţii, evaluarea riguroasă a probelor şi argumentarea coerentă, ce reflectă profesionalismul şi echilibrul judecătorului cauzei. Prin rigoarea şi luciditatea sa, instanţa de fond a oferit un exemplu de justiţie exercitată cu deplină responsabilitate, în spiritul legii şi al adevărului judiciar. În aceste condiţii, motivarea Înaltei Curţi se va circumscrie doar aspectelor esenţiale, strict în măsura necesară pentru a răspunde criticilor formulate de către apelant DNA.

3. Critica DNA vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei raportat la soluţiile de achitare pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu- apreciată nefondată de către instanţa supremă.

În primul rând, instanţa supremă subliniază rigoarea cu care instanţa de fond a examinat elementele factuale şi de drept, în special în ceea ce priveşte aplicarea legii fondului funciar şi a celor cu incidenţa asupra regimului juridic al proprietăţii. Argumentele reţinute la acest nivel sunt complete şi temeinic motivate, astfel încât nu se impune reiterarea lor. În acest cadru, Înalta Curte se limitează la a confirma că analiza realizată respectă atât exigenţele legalităţii, cât şi pe cele ale logicii juridice, constituind fundamentul suficient pentru menţinerea soluţiei de fond. Acuzaţiile formulate împotriva inculpaţilor s-au dovedit a fi lipsite de suport, atât din perspectiva imobilului în legătură cu care ar fi fost săvârşit pretinsul abuz în serviciu, cât şi a conduitei concrete imputate.

Lipsa caracterului de bun public al imobilului. Elementul esenţial al infracţiunii de abuz în serviciu, în forma reţinută, presupune aducerea unei atingeri patrimoniului public. Or, în speţă, imobilul vizat nu făcea parte din proprietatea publică a statului, ci dintr-un patrimoniu supus unor raporturi juridice de drept privat. Aşadar, nu poate fi reţinută ipoteza lezării proprietăţii publice, ceea ce exclude tipicitatea obiectivă a faptei.

Caracterul legitim al demersurilor lui B. şi exerciţiu corespunzător al funcţiei publice în cazul inculpaţilor D., G., H., I., J. şi K..

Actele lui B., în calitate de reprezentant al Universităţii, prin care a urmărit valorificarea patrimoniului instituţiei şi recunoaşterea drepturilor sale de proprietate, au fost acte perfect legitime. Ele se circumscriu firesc atribuţiilor legale ale unei instituţii academice, care, asemenea oricărui titular de drepturi, are vocaţia de a le apăra şi valorifica prin procedurile prevăzute de lege.

În acelaşi tipar de legalitate se înscriu şi actele funcţionarilor publici - D., G., H., I., J. şi K. - implicaţi în soluţionarea cererilor de restituire. Aceştia nu au acţionat arbitrar, ci în temeiul legilor fondului funciar şi al principiului general al reparării abuzurilor anterioare regimului comunist. Rolul lor a fost acela de a aplica legea şi de a răspunde cererilor formulate de titularii de drept, în speţă Universitatea.

Terenul vizat era supus regimului de restituire, iar atribuţiile funcţionarilor erau strict reglementate: verificarea documentaţiei, constatarea dreptului şi dispunerea măsurilor administrative de reconstituire. În acest cadru, nu se poate vorbi de vreun act ilicit sau abuziv, ci, dimpotrivă, de respectarea obligaţiei legale de a restitui bunurile către adevăratul titular.

A considera aceste demersuri legitime drept acte de abuz în serviciu echivalează cu o răsturnare a principiului legalităţii, în sensul incriminării respectării legii însăşi. Or, statul de drept nu poate accepta ca aplicarea corectă a normelor în materia fondului funciar să fie convertită, printr-o interpretare forţată, într-o faptă penală.

Atât actele Universităţii, prin reprezentantul său B., cât şi cele ale funcţionarilor publici, au avut un caracter legitim, legal. Ele se întemeiază pe regimul juridic al restituirii proprietăţilor, nu pe o conduită ilicită. De aceea, fundamentul acuzaţiilor de abuz în serviciu se dovedeşte a fi lipsit de orice temei.

Absenţa unei contribuţii infracţionale a inculpaţilor A. şi C.. Acuzaţia de participaţie la abuz în serviciu se clădeşte pe o presupusă complicitate la acte care, în realitate, nu au caracter infracţional. Dacă actele principale sunt lipsite de tipicitate, cu atât mai mult nu se poate reţine vreo formă de participaţie.

Prin urmare, întreaga construcţie acuzatorială se sprijină pe o premisă eronată: calificarea unor demersuri juridice legitime ca elemente constitutive ale unei infracţiuni. În lipsa prejudiciului produs patrimoniului public şi în condiţiile în care acţiunile imputate corespund unui exerciţiu legal al drepturilor, respectiv îndeplinirea unor atribuţii specifice în exerciţiul funcţiei, acuzaţiile de abuz în serviciu şi de participaţie la acesta nu pot fi susţinute.

4. Nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei raportat la soluţiile de achitare pentru săvârşirea infracţiunilor de dare de mită şi favorizarea infractorului - critică considerată nefondată.

Parchetul a susţinut că, în ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii prin raportare la infracţiunile indicate, motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate, condiţii care nu ar fi îndeplinite, în opinia procurorului. Astfel, s-a susţinut că se impune ca faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă vizând o faptă sau împrejurare ce a fost cunoscută şi avută în vedere de către instanţă la soluţionarea cauzei, întrucât, altfel, revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a afecta principiul securităţii raporturilor juridice. Cu privire la aceste infracţiuni, nu se face trimitere la împrejurări pretins noi, ci se realizează doar reinterpretarea elementelor factuale evaluate de instanţele din primul ciclu procesual.

Înalta Curte reţine justeţea argumentelor hotărârii de fond, sub toate aspectele, reliefând următoarele:

Lipsa abuzului în serviciu. Aşa cum s-a motivat în cele ce preced, nu se poate reţine existenţa infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât imobilul nu făcea parte din proprietatea publică, iar actele de valorificare a drepturilor Universităţii au fost legitime. În lipsa abuzului, cade însăşi premisa pentru care s-ar fi putut invoca fapte de dare de mită sau favorizare.

Lipsa probelor privind infracţiunea de dare de mită. Pretinsa "mituire" nu se sprijină pe niciun probatoriu serios. Invocarea unor gesturi sociale sau simbolice - precum oferirea unei sticle de pălincă, whisky ori a unui cadou de sărbători - nu poate justifica existenţa unei infracţiuni de dare de mită raportat la valoarea şi complexitatea unui imobil de mare importanţă. Disproporţia este evidentă şi demonstrează lipsa elementului material al infracţiunii.

Inexistenţa favorizării infractorului. Favorizarea presupune existenţa unei infracţiuni principale. Or, în lipsa abuzului în serviciu şi a mitei, nu există nici infracţiune accesorie.

Drept urmare, acuzaţiile de dare de mită şi favorizarea infractorului se dovedesc neîntemeiate: faptele nu îndeplinesc tipicitatea obiectivă şi, mai mult, probele administrate nu susţin în niciun fel ipoteza acuzării. Instanţa de fond a reţinut corect aceste aspecte şi soluţia sa este conformă legii şi logicii juridice. Nu putem vorbi de dare de mită acolo unde nu există nici abuz în serviciu şi nici vreo probă reală a coruperii. A susţine că oferirea unui cadou de valoare insignifiantă ar putea fi de natură să determine un funcţionar public să-şi încalce atribuţiile de serviciu pentru ca inculpatul să obţină un imobil cu o valoare de zeci de milioane de euro, este o forţare a logicii şi a dreptului. Dreptul penal nu se construieşte pe supoziţii şi exagerări, ci pe probe clare şi pe tipicitate legală.

5. Apelurile vizând latura civilă a cauzei.

În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, parchetul a susţinut că, având în vedere că aceasta nu a fost şi nu putea fi vizată de cererea de revizuire, întrucât se afla încă în faza de judecată în fond, că reunirea celor două acţiuni a fost efectuată în mod nelegal, iar faptul că instanţa de rejudecare, constatând că faptele nu există, sub aspectul laturii penale, nu a mai procedat la o reală judecată pe latură civilă, s-ar impune disjungerea laturii civile şi trimiterea spre (re)judecare instanţei competente, în vederea asigurării drepturilor procesuale ale părţilor şi parcurgerii dublului grad de jurisdicţie.

Apelanta parte civilă Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti a susţinut că instanţa de fond a admis cererea de revizuire formulată de către inculpatul A., cu încălcarea art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., reţinând că înscrisurile invocate de către acesta, descoperite ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, constituie fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei, de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare. S-a susţinut, de asemenea, că instanţa de fond a încadrat în mod greşit în categoria fapte sau împrejurări noi o serie de acte normative, respectiv Legea nr. 274/02.08.1929, Legea nr. 386 din 23.05.1942 şi Decretul nr. 266/25.09.1948.

Apelanta parte civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor a susţinut că, în mod vădit nelegal, prima instanţă a apreciat că un act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, poate fi calificat ca fiind un înscris nou, care nu a fost avut în vedere la pronunţarea hotărârii supuse revizuirii. Niciunul din înscrisurile reţinute de către prima instanţă nu reprezintă un element de noutate, fiind invocate şi în primul ciclu procesual, astfel că nu puteau avea aptitudinea de a infirma hotărârea definitivă, împrejurările de fapt ce rezultă din înscrisurile analizate fiind deja deduse judecăţii în faţa instanţelor care au pronunţat condamnarea inculpaţilor şi analizate de către aceste instanţe. S-a susţinut că, cu atât mai mult un act normativ, publicat in Monitorul Oficial al României, nu poate fi calificat ca un înscris nou, care nu a fost avut in vedere la pronunţarea hotărârii de condamnare.

Înalta Curte reţine că niciunul dintre argumentele apelanţilotr nu se susţin. Hotărârea instanţei de fond a stabilit în mod temeinic că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu sau a celorlalte infracţiuni care au făcut obiectul acuzării.

Lipsa situaţiei premisă imputată, a faptului că imobilul nu se afla în proprietatea publică, face imposibilă reţinerea ipotezei de lezare a unui interes public protejat prin această incriminare. În plus s-a demonstrat că actele şi demersurile lui B., D., G., H., I., J. şi K. au reprezentat un exerciţiu legal al unor prerogative, nu acte ilicite.

Efect de tip domino. Odată înlăturată existenţa abuzului în serviciu, cad toate construcţiile derivate, şi, pe cale de consecinţă, nu mai există nici motiv sau obiect pentru darea de mită, nici infracţiune principală care să justifice favorizarea.

Înalta Curte subscrie integral argumentelor instanţei de fond, apreciind că acestea sunt riguroase şi corect fundamentate atât în fapt, cât şi în drept. În aceste condiţii, apelurile părţilor civile, inclusiv cel declarat de Ministerul Finanţelor şi de celelalte entităţi, nu pot fi primite, întrucât se sprijină pe o ipoteză infirmată: existenţa unor fapte de abuz în serviciu sau a altor infracţiuni. În lipsa faptelor de abuz în serviciu, se infirmă întreaga bază a acuzaţiilor penale şi, implicit, fundamentul acţiunilor civile. În aceste condiţii, apelurile părţilor civile nu au suport juridic şi urmează să fie respinse.

Cererea de repunere în termenul de apel şi apelul declarat de inculpatul I..

Inculpatul I. a formulat la data de 09.12.2024 o cerere de repunere în termenul de apel, în temeiul art. 411 alin. (1) din C. proc. pen., arătând că, începând cu luna februarie a anului 2024, a fost supus unor proceduri medicale invazive, fiind indisponibil pentru perioade mari de timp, din cauza deplasărilor făcute în ţară şi străinătate pentru analize şi intervenţii chirurgicale; acestei cereri i-a fost anexat un bilet de ieşire din spital şi o scrisoare medicală.

Înalta Curte constată ca este neîntemeiată cererea de repunere în termenul de apel, formulată de inculpatul I..

Potrivit dispoziţiilor art. 411 alin. (1) din C. proc. pen., apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.

Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisă o cerere de repunere în termenul de apel, este necesar să existe o cauză temeinică de împiedicare; or, această condiţie nu este îndeplinită, având în vedere diagnosticul care rezultă din biletul de ieşire din spital, înscrisurile medicale depuse în susţinerea cererii şi perioada în care inculpatul a fost internat, respectiv 31.10.2024-08.11.2024.

Contrar susţinerilor inculpatului, care a arătat că nu i-ar fi fost comunicată hotărârea atacată, se reţine că sentinţa instanţei de fond i-a fost comunicată acestuia la data de 18.07.2024, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la fila x (dosar fond), iar termenul de apel s-a împlinit la data de 29.07.2024; prin urmare, pentru perioada în care inculpatul era în drept să formuleze apel, respectiv perioada cuprinsă între 18.07.2024 - 29.07.2024, acesta nu a depus la dosar vreun înscris din care să rezulte că a fost internat sau a fost supus vreunei intervenţii medicale de natură a-l împiedica să formuleze cerere de apel.

Aşadar, având în vedere că este neîntemeiată cererea de repunere în termenul de apel, formulată de inculpatul I., se constată că apelul formulat de acesta este tardiv.

Apelurile formulate de persoanele interesate U. S.A. şi BB. S.R.L. împotriva încheierilor din datele de 27.10.2023 şi 04.01.2024.

Persoanele interesate U. S.A. şi BB. S.R.L. au formulat apel împotriva celor două încheieri, criticând dispoziţia instanţei de fond prin care a fost limitat dreptul de a pune concluzii doar asupra aspectelor ce privesc strict situaţia persoanelor interesate, apreciind că le-a fost limitat dreptul la apărare şi că le-a fost vătămat dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte reţine că aceste critici nu vizează dreptul propriu al persoanelor interesate, respectiv apărarea poziţiei lor de dobânditori/subdobânditori ai drepturilor, ci se referă exclusiv la limitarea posibilităţii de a formula concluzii asupra unor aspecte ce exced sfera drepturilor lor, respectiv regimul juridic al bunurilor sau încadrarea juridică a faptelor imputate inculpaţilor.

Or, în procesul penal, cadrul procesual este determinat de instanţa de judecată, aceasta fiind singura chemată să administreze şi să dirijeze desfăşurarea procesului, în limitele stabilite de lege. Persoanele interesate pot exercita drepturile procedurale numai din perspectiva interesului propriu, adică a dobândirii drepturilor asupra imobilelor şi a bunei-credinţe invocate, neputând extinde apărarea asupra unor chestiuni ce aparţin exclusiv raportului de drept penal dintre stat şi inculpaţi.

În aceste condiţii, limitarea stabilită de instanţa de fond nu echivalează cu o restrângere a dreptului la apărare sau cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, ci reprezintă expresia aplicării cadrului procesual prevăzut de lege. Prin urmare, apelurile declarate de persoanele interesate nu pot fi primite, fiind inadmisibile.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi părţile civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 110/F din data de 12.07.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 411 alin. (1) din C. proc. pen., va respinge, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de apel, formulată de inculpatul I..

În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, apelul formulat de inculpatul I. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibile, apelurile formulate de persoanele interesate U. S.A. şi BB. S.R.L. împotriva încheierilor din datele de 27.10.2023 şi 04.01.2024, pronunţate de aceeaşi instanţă.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantele părţi civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti, apelantele persoane interesate U. S.A. şi BB. S.R.L., precum şi apelantul inculpat I. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru persoanele interesate, în cuantum de câte 3288 RON, şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul I., în cuantum de 400 RON, vor rămâne în sarcina statului şi se vor plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi părţile civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 110/F din data de 12.07.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2020.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de apel, formulată de inculpatul I..

Respinge, ca tardiv, apelul formulat de inculpatul I. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Respinge, ca inadmisibile, apelurile formulate de persoanele interesate U. S.A. şi BB. S.R.L. împotriva încheierilor din datele de 27.10.2023 şi 04.01.2024, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Cheltuielile ocazionate de apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

Obligă apelantele părţi civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti, apelantele persoane interesate U. S.A. şi BB. S.R.L., precum şi apelantul inculpat I. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru persoanele interesate, în cuantum de câte 3288 RON, şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul I., în cuantum de 400 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2025.