Cassation review scope: exclusion of non-imputability and fortuitous event defenses from the "act not provided by law" casation ground

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 286 din 22.11.2023, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. - fapta nu este prevăzută de lege, a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prev. de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. art. 23 alin. (1) C. proc. pen.., s-a constatat că acţiunea civilă exercitată de părţile civile B., C., D., E. şi F. a rămas fără obiect.

Prin decizia penală nr. 656/A din 11.07.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş împotriva sentinţei penale nr. 286/22.11.2023 pronunţate de Judecătoria Curtea de Argeş în dosarul nr. x/2021, privind pe inculpatul A. .

A desfiinţat în parte sentinţa penală şi rejudecând:

În baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) lit. a), b) C. pen., rap. la art. 76 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvîrşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen. respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce orice categorie de vehicule, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), i), C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

În baza art. 91 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Arges, la datele fixate de acesta;

b)să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: sa frecventeze un program de reintegrare socială derulat de catre serviciul de probatiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primariei mun. Piteşti, jud. Argeş sau Primariei com. Băiculeşti, jud. Argeş, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin hotărârii.

Ca situaţie de fapt, instanţa de apel a reţinut că, la data de 09.04.2019, inculpatul A. a condus autoutilitara, pe str. din mun. Curtea de Argeş, jud. Argeş, spre Tigveni, în condiţii de trafic normal, carosabil uscat şi vizibilitate bună, iar în momentul în care acesta a ajuns în dreptul imobilului cu nr. x, a acroşat cu oglinda retrovizoare de pe partea dreaptă a autovehiculului un pieton care se angajase în traversare din partea dreaptă spre partea stângă a drumului, având în vedere direcţia de deplasare Curtea de Argeş Tigveni. În urma acestui eveniment rutier a intervenit decesul pietonului, identificat în persoana numitului F., în vârstă de 87 de ani.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., la data de 13.08.2024, prin apărător ales, avocat G..

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a apreciat că, în mod nelegal instanţa de apel, prin admiterea apelului Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, a desfiinţat în parte sentinţa pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în prezenta cauză şi a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabilirea unui termen de supraveghere de 2 ani, fără a analiza temeinic motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., reţinut de prima instanţă.

Cu privire la imputabilitate, ca trăsătură a infracţiunii, a solicitat instanţei să constate că aceasta se poate reţine dacă inculpatul avea posibilitatea de a se conforma perceptului normei de incriminare; spre deosebire de tipicitatea subiectivă a faptei, unde vinovăţia făptuitorului poate avea forma intenţiei, culpei sau praeterintenţiei, imputabilitatea nu cunoaşte astfel de forme, iar instanţa de apel trebuia să determine dacă fapta tipică şi antijuridică este imputabilă inculpatului printr-o analiză obiectivă a faptei raportat la comportamentul inculpatului şi al persoanei vătămate.

A arătat că posibilitatea de a se conforma perceptului normei de incriminare trebuie analizata din perspectiva comportamentului oricărui conducător auto care s-ar fi aflat în aceleaşi condiţii preexistente şi concomitente comiterii faptei, şi anume:

- Poziţia vehiculului condus de inculpat şi poziţia persoanei vătămate înainte de producerea faptei;

- Noţiunea de surprindere precizată de inculpat în declaraţiile date;

- Timpul scurs pentru săvârşirea faptei, respectiv de 3,94/3,68 secunde, reţinut în rapoartele de expertiză, ca o corelare între distanţa parcursă şi viteza de deplasare a persoanei vătămate;

- Spaţiul total parcurs de persoana vătămata în traversare, respectiv 3,93 m, care rezultă din rapoartele de expertiză şi procesul-verbal de constatare de la faţa locului;

- Poziţionarea vehiculului şi a persoanei vătămate, inclusiv comportamentul acestora, analizat la intervalele de 1,2 şi 3 secunde;

- Existenţa unor afecţiuni de auz şi vedere pe care inculpatul nu le cunoştea şi în ce măsură aceste afecţiuni au condus la comiterea faptei, făcând o comparaţie cu comportamentul unei alte persoane care nu suferea de astfel de afecţiuni;

- Respectarea dispoziţiilor privind regimul circulaţiei pe drumurile publice în raport de condiţiile preexistente şi concomitente amintite şi stabilirea imputabilităţii săvârşirii faptei de către inculpat.

Cu privire la noţiunea de surprindere precizată de inculpat în declaraţia dată în calitate de suspect, a susţinut că aceasta a fost analizată în afara mesajului pe care inculpatul a dorit să îl transmită, respectiv a fost înţeleasă ca o stare de neatenţie la drum şi nu ca o stare care ar fi contrară unui reacţii naturale a unei alte persoane aflată într-o situaţie asemănătoare.

A arătat că aprecierea imputabilităţii se face pornind tot de la criteriul obiectiv, adică prin raportare la comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează dând dovadă de prudenţă şi diligenţă.

În concluzie, a arătat că surprinderea despre care face referire inculpatul în declaraţia de suspect se referă la lipsa de reacţie a persoanei vătămate, aspect din care rezultă că persoana vătămata nu a sesizat vehiculul aflat în trafic şi pericolul la care era expusă, iar comportamentul său a avut valenţa unui caz fortuit în perceperea inculpatului.

Comportamentul lipsit de reacţie al persoanei vătămate a creat pentru inculpat aparenţa unui caz fortuit tocmai prin existenţa factorului uman, în sensul că, dacă în locul persoanei vătămate ar fi fost un obiect în mişcare, inculpatul ar fi prevăzut comportamentul acestuia (deplasarea continuă fără vreo reacţie de oprire) şi ar fi virat spre dreapta, ocolindu-l cu partea stângă a vehiculului, ceea ce este total diferit în cazul unei fiinţe care, datorită instinctului de apărare, adoptă un comportament diferit (s-ar fi oprit din mers sau s-ar fi îndepărtat de vehicul) pentru a preîntâmpina producerea accidentului.

Făcând un rezumat al comportamentului celor două persoane implicate în producerea accidentului, a rezultat că inculpatul a adoptat un comportament corespunzător regulilor de circulaţie prevăzute în materia circulaţiei pe drumurile publice, în sensul că a avut o atitudine preventivă, încercând evitarea accidentului, însă comportamentul culpabil al victimei, singura care se face vinovată de producerea accidentului, a făcut ca accidentul să nu poată fi evitat.

În încheiere, a solicitat instanţei să constate incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., incident atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, apreciind că, în privinţa faptei de ucidere din culpă îi lipseşte imputabilitatea, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, ceea ce conduce la admiterea recursului şi achitarea inculpatului.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; la înaintarea dosarului în calea de atac procedura de comunicare a recursului în casaţie era îndeplinită.

La data de 28 octombrie 2024, a fost întocmit raportul de către magistratul asistent desemnat, care a apreciat că, din perspectiva dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. apare ca fiind admisibilă în principiu.

Prin încheierea din data de 30.10.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 11 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.

A fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 1, fiind fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 11.12.2024, cu citarea recurentului inculpat, a intimatelor părţi civile şi a intimatelor părţi responsabile civilmente.

La termenul din data de 11.12.2024, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casaţie declarat de inculpat, cauza rămânând în pronunţare.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casaţie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi de apel (situaţia de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, stabilitatea situaţiilor juridice rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, aşa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecinţe grave, excluzând reexaminarea faptelor şi probelor, dar şi încadrarea juridică dată acestora şi, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casaţie într-un al doilea apel.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de inculpatul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege) şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Examinând motivele de recurs în casaţie invocate de recurentul inculpat, Înalta Curte reţine că acesta a invocat, în esenţă, faptul că a fost surprins de lipsa de reacţie a persoanei vătămate, care prezenta afecţiuni de auz şi vedere pe care inculpatul nu le cunoştea, aspecte din care rezultă că aceasta nu a sesizat vehiculul aflat în trafic şi pericolul la care era expusă, iar comportamentul său a avut valenţa unui caz fortuit în perceperea inculpatului.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Cazul fortuit este una dintre cauzele de neimputabilitate prevăzute de articolul mai sus menţionat în C. pen., Partea Generală, Titlul II, Capitolul III, dispoziţiile art. 23 alin. (1) din acelaşi cod prevăzând că, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.

Deopotrivă, Înalta Curte reţine că o cauză de neimputabilitate reprezintă unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, textul de lege prevăzând că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:(…)d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Or, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, dispoziţiile ce reglementează cazul de recurs în casaţie prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia.

Se reţine că prin prisma acestui caz de recurs în casaţie nu se poate analiza incidenţa unei cauze de neimputabilitate, respectiv a cazului fortuit în speţa de faţă, având ca finalitate pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât o astfel de analiză ar presupune reaprecierea probatoriului administrat şi, în final, a existenţei vinovăţiei inculpatului, ceea ce nu se poate realiza în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 11 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 11 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2024.