Cassation dismissal for challenging factual possession and professional premises aggravation under theft and destruction offenses

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1241/2023 pronunţată la data de 27.09.2023 de Judecătoria Oradea, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la următoarele pedepse:

1. pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuzul de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 30.10.2018 - 03.01.2019);

2. pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzute de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 21.01.2019 - 08.05.2019);

3. pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzute de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (comisă în perioada 21.01.2019 - 08.05.2019).

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele de 3 ani şi 6 luni închisoare, 3 ani închisoare şi 1 an şi 6 luni închisoare, aplicate prin prezenta hotărâre, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul fix şi obligatoriu, de 1 an şi 6 luni închisoare, reprezentând o treime din celelalte două pedepse, astfel că inculpatul A. execută pedeapsa rezultată, de 5 ani închisoare, în stare de detenţie.

În temeiul art. 19, art. 25 alin. (1) şi art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1349, art. 1350, art. 1357 şi urm., art. 1382 şi art. 1385 C. civ. s-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată în procesul penal, după cum urmează:

1. a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă S.C. B. S.R.L. a sumei de 1.935.100,58 de RON şi dobânda legală aferentă, începând cu data de 03.01.2019 până la data plăţii integrale, cu titlu de daune materiale.

2. a fost obligat inculpatul A. şi partea responsabilă civilmente S.C. C. S.A., în solidar, la plata către partea civilă S.C. B. S.R.L. a sumei de 360.828,37 de RON, actualizate cu indicele de inflaţie începând cu data de 01.10.2022 şi dobânda legală aferentă, începând cu data de 08.05.2019 până la data plăţii integrale, cu titlu de daune materiale.

S-au respins restul pretenţiilor civile formulate de către partea civilă.

În temeiul art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă S.C. B. S.R.L. a sumei de 14.450 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel inculpatul A., partea civilă societatea B. S.R.L. şi partea responsabilă civilmente societatea C. S.A..

Prin decizia penală nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de inculpatul A., partea civilă S.C. B. S.R.L. şi partea responsabilă civilmente C. S.A., împotriva sentinţei penale nr. 1241/2023 din data de 27 septembrie 2023 pronunţate de către Judecătoria Oradea.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

Latura penală:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare în regim de detenţie, aplicată inculpatului A., în pedepsele individuale componente, respectiv:

- 3 ani 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) C. pen.,

- 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzute de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.,

- 1 an 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., precum şi

- sporul de 1 an 6 luni închisoare, care a fost înlăturat.

Au fost înlăturate dispoziţiile de condamnare a inculpatului A. la pedepsele individuale de 3 ani 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) C. pen. şi pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzute de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că, prin încheierea penală din data de 17.01.2024, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1), (22)9 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. b) C. pen. şi infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 38 alin. (1) C. pen. şi în consecinţă:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 2 ani 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată.

S-a menţinut pedeapsa de 1 an 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele de 2 ani 6 luni închisoare şi 1 an 6 luni închisoare, de mai sus şi s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul fix şi obligatoriu, de 6 luni închisoare, reprezentând o treime din cea de-a doua pedeapsă, care nu se mai execută ca efect al contopirii, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultată, de 3 ani închisoare.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului A. şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen., care se calculează de la data pronunţării deciziei, fiind obligat să respecte obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) se comunică Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Oradea sau la Mănăstirea Sfintei Cruci, pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare.

În baza 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse, ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, sau în cazul neachitării cu rea credinţă a obligaţiilor civile stabilite în sarcina sa, putându-se dispune revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere.

Latura civilă.

S-a înlăturat obligarea părţii responsabile civilmente, S.C. C. S.A., la plata sumei de 360.828,37 de RON, cu titlu de daune materiale, actualizate cu indicele de inflaţie începând cu data de 01.10.2022 şi dobânda legală aferentă, începând cu data de 08.05.2019 până la data plăţii integrale, cu titlu de daune materiale, în solidar cu inculpatul A., în beneficiul părţii civile S.C. B. S.R.L., urmând ca această sumă să fie achitată doar de inculpat în favoarea părţii civile S.C. B. S.R.L..

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, care nu contravin deciziei.

Împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales, avocat D. (cu împuternicire avocaţială aflată la dosar recurs în casaţie), la data de 04.06.2024.

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a arătat, în esenţă, că nu este întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunilor de furt calificat, respectiv distrugere, sub aspectul obiectului material al infracţiunii de furt calificat, respectiv tipicitatea obiectivă.

Cu privire la lipsa obiectului material al infracţiunii de furt calificat comisă în perioada 30.10.2018-21.01.2019, s-a arătat că, potrivit doctrinei, bunul care face obiectul furtului trebuie să fie în posesia sau detenţia altuia. Această cerinţă este considerată în unele lucrări de specialitate ca fiind situaţia premisă a infracţiunii de furt. Astfel, s-a arătat că noţiunea de deţinere presupune nu neapărat un contact fizic material asupra lucrului, ci o disponibilitate materială asupra lucrului, o putere autonomă asupra acestuia.

Recurentul inculpat a susţinut că, înainte de data de 03.01.2019, avea în posesie şi folosinţă restaurantul, conform contractului de comodat, astfel că fapta sa nu se circumscrie infracţiunii de furt calificat în formă continuată prev. şi ped. de art. 228 alin. (1) C. pen.- art. 229 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., întrucât potrivit dispoziţiilor legale, bunul care face obiectul furtului trebuie să se afle în posesia sau detenţia altuia, condiţie pe care nu o îndeplinesc bunurile în discuţie, deoarece la data la care a luat din imobil respectivele bunuri, acestea se aflau în posesia sa, fiind cel care exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului, acţiunea inculpatului fiind anterioară momentului la care persoana vătămată a intrat în posesia imobilului şi a bunurilor din acesta. Doar în data de 21 ianuarie 2019 s-a finalizat procedura de evacuare, în lipsa sa (fiind plecat în Marea Britanie) şi abia din acest moment bunul imobil (sală de nunti) a intrat în posesia S.C. B. S.R.L..

Întrucât imobilele conform contractului de comodat s-au aflat atât în posesia, cât şi în detenţia inculpatului, iar persoana vătămată după adjudecare nici nu a intrat vreodată în posesia acestora, iar în măsura în care s-ar fi apreciat că ar fi intrat în posesia bunului, aceasta fiind transmisă inculpatului, nu se poate reţine ca fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat.

Ca bunurile sustrase să poată face obiectul infracţiunii de furt calificat trebuie ca acestea să se afle la momentul deposedării în posesia sau detenţia altuia, iar această condiţie a obiectului material se regăseşte şi în latura obiectivă a infracţiunii de furt, prin modalitatea de executare a deposedării. Deposedarea, ca modalitate de săvârşire a infracţiunii de furt, presupune scoaterea bunului de sub stăpânirea în fapt a posesorului sau a detentorului fără consimţământul acestuia.

În continuare, recurentul inculpat a susţinut că infracţiunea de furt calificat nu se poate reţine în concurs cu infracţiunea de distrugere, având ca premisă o acţiune anterioară de distrugere, urmată de acţiunea de însuşire, reţinându-se numai infracţiunea de furt, nu şi cea de distrugere, considerându-se că normele legale în concurs protejează aceeaşi valoare socială, şi anume integritatea patrimoniului.

De asemenea, acestea reprezintă cazurile în care, pe cale de interpretare, se poate afirma că relaţia existentă între săvârşirea infracţiunii principale şi comiterea infracţiunii subsecvente constituie o unitate, o singură infracţiune, argumentându-se că infracţiunea principală, ce constituie "centrul de gravitaţie" acoperă şi antijuridicitatea, caracterul ilicit al celeilalte, nelezând sau nepunând în pericol o nouă valoare socială protejată de legea penală.

Cu privire la reţinerea infracţiunii de furt calificat prin violare de domiciliu, inculpatul a apreciat că este nelegală extinderea pe cale de interpretare a aplicării acestei agravante la toate furturile comise în locaţiile în care o persoană fizică autorizată ori o persoană juridică îşi desfăşoară parţial sau total activitatea, în această modalitate ajungându-se la bagatelizarea vieţii private şi la crearea unei analogii între furturile comise dintr-un punct de lucru şi furtul calificat comis prin violarea sediului profesional.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că ar fi comis infracţiunea de furt calificat prin violarea sediului profesional intrând în sala de nunţi. Având în vedere că o sală de nunţi este un spaţiu public, destinat unui număr mare de persoane, nu se poate reţine ca fiind întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de furt în formă agravantă absorbind violarea de sediu profesional, atâta timp cât nu a existat o violare a vieţii private societare.

Infracţiunea de violarea sediului profesional a fost introdusă în legislaţia naţională pentru a implementa jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că atât sediul persoanei juridice, cât şi cel profesional al persoanei fizice beneficiază de protecţia oferită de art. 8 din Convenţie.

În context european, noţiunea de "domiciliu" are o semnificaţie mai largă decât cea din legislaţia naţională, incluzând şi locul unde se desfăşoară activitatea profesională a individului, cum ar fi cabinetul unui avocat sau sediile unei societăţi comerciale. Curtea a subliniat că stabilirea unor distincţii stricte între "domiciliu" şi "loc profesional" poate crea probleme, deoarece o persoană poate desfăşura activităţi legate de profesie acasă şi activităţi personale la birou.

Violarea sediului profesional este reglementată de art. 225 C. pen., care prevede că pătrunderea fără drept într-un sediu unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională, sau refuzul de a părăsi acest sediu la cererea persoanei îndreptăţite, se pedepseşte cu închisoare sau amendă. Sediul este definit ca locul unde o entitate îşi desfăşoară activitatea, dar legea penală se referă la locul de muncă al unei persoane fizice. Aceasta poate include birouri sau încăperi la sediul social, filială, sucursală, agenţie, punct de lucru sau reprezentanţă, indiferent dacă organizaţia are personalitate juridică sau nu.

De asemenea, sunt protejate sediile profesioniştilor liberali, precum cabinetele avocaţilor, notarilor, medicilor sau psihologilor. Scopul incriminării este protejarea vieţii private, nu a activităţii economice. Legea penală consideră că viaţa privată este expusă şi la locul de muncă, iar pătrunderea neautorizată într-un astfel de spaţiu poate afecta intimitatea individului. Incriminarea violării sediului profesional reflectă protecţia intimităţii la locul de muncă, similară protecţiei oferite domiciliului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că noţiunea de "domiciliu" poate include locuri profesionale, dar numai acelea unde individul îşi exprimă intimitatea. Spre exemplu, o fermă nu se bucură de această protecţie dacă inspecţiile au fost efectuate doar în clădirile care adăpostesc animale şi nu în spaţiile administrative sau de locuit.

Astfel, infracţiunea de violare a sediului profesional protejează viaţa privată a persoanelor fizice la locul de muncă, nu drepturile persoanei juridice. Având în vedere acestea, pentru a putea fi reţinută ca incidentă agravanta violării de sediul profesional, este necesar să existe o violare efectivă, respectiv ca acest spaţiu să ascundă şi ceva din intimitatea persoanei juridice, nu orice pătrundere într-un spaţiu comercial folosit de o persoană juridică cade sub incidenţa agravantei.

Prin încheierea din 22 octombrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, constatând că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021 şi a trimis cauza Completului nr. 2, în compunere de 3 judecători.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, a solicitat să se constate că, în mod greşit, a fost condamnat, întrucât nu este întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunilor de furt calificat, respectiv distrugere, sub aspectul obiectului material al infracţiunii de furt calificat, respectiv tipicitatea obiectivă.

Înalta Curte reţine că starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat şi distrugere, constă în aceea că, în perioada 21.01.2019 - 08.05.2019, a pătruns, în mod repetat, prin efracţie şi escaladare, în incinta clădirii Restaurant, situate în mun. Oradea, str. x, jud. Bihor, aparţinând persoanei vătămate S.C. B. S.R.L., loc din care a sustras bunurile enumerate în cuprinsul rechizitoriului din data de 17.02.2021, a căror constatare s-a făcut la data de 29.01.2019, precum şi cablul electric, contactoarele şi siguranţele de la hala de producţie.

De asemenea, s-a reţinut că, în perioada 21.01.2019 - 08.05.2019, acelaşi inculpat a distrus, în mod repetat, mai multe bunuri din incinta clădirii Restaurant, enumerate în cuprinsul rechizitoriului din data de 17.02.2021, a căror constatare s-a făcut la data de 29.01.2019, precum şi cablul electric principal de alimentare cu energie electrică şi panourile electrice din hala de producţie, deteriorând şi motorul electric al porţii de acces auto la hala imobilelor situate în mun. Oradea, str. x, jud. Bihor, aparţinând persoanei vătămate S.C. B. S.R.L., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere în formă continuată, prevăzute de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a reţinut că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de furt calificat constă în faptele comisive ale inculpatului de a lua bunuri mobile şi imobile prin destinaţie, aparţinând şi aflate în posesia/detenţia persoanei vătămate, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi le însuşi pe nedrept.

De asemenea, s-a reţinut că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de distrugere constă în faptele comisive ale inculpatului de a deteriora şi distruge bunurile din incinta clădirii Restaurant a căror constatare s-a făcut la data de 29.01.2019, prin spargere, demontare, smulgere şi tăiere, precum şi panourile electrice din hala de producţie, respectiv de a tăia cablul electric principal de alimentare cu energie electrică şi de a degrada motorul electric al porţii de acces auto la hala imobilelor.

Examinând argumentele recurentului referitoare la infracţiunile pentru care a fost condamnat, se constată că prin decizia din apel, instanţa a evidenţiat corespondenţa între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunilor reţinute în sarcină acestuia.

Motivele invocate de recurentul-inculpat trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză. Aceasta, deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Înalta Curte apreciază că, deşi se invocă neîntrunirea elementelor de tipicitate a infracţiunilor pentru care recurentul inculpat a fost condamnat, în realitate, se contestă situaţia de fapt, respectiv se încearcă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, să se acrediteze ideea că inculpatul a acţionat în mod justificat sau fără vinovăţie. Or, raportat la aceste critici, Înalta Curte constată că inculpatul pune în discuţie stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza materialului probator administrat în cauză. Practic, pentru a se ajunge la concluzia solicitată de inculpat, este necesară o reinterpretare a probelor cu privire la împrejurările în care a survenit fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Instanţa de apel a stabilit în mod neechivoc elementele de tipicitate (acţiunea de a lua bunuri mobile şi imobile prin destinaţie, aparţinând şi aflate în posesia/detenţia persoanei vătămate, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi le însuşi pe nedrept, precum şi acţiunea de a deteriora şi distruge bunurile din incinta clădirii Restaurant a căror constatare s-a făcut la data de 29.01.2019, prin spargere, demontare, smulgere şi tăiere, precum şi panourile electrice din hala de producţie, respectiv de a tăia cablul electric principal de alimentare cu energie electrică şi de a degrada motorul electric al porţii de acces auto la hala imobilelor), constatând că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de furt calificat şi distrugere.

De asemenea, recurentul inculpat, prin prisma motivelor invocate, îşi exprimă nemulţumirea inclusiv cu privire la schimbarea de încadrare juridică efectuată de către instanţa de apel, cu prilejul judecării cauzei în calea de atac a apelului, aspect care, în mod evident, depăşeşte limitele recursului în casaţie.

Aşadar, având în vedere cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că faptele pentru care recurentul inculpat a fost condamnat sunt prevăzute de legea penală, acestea întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat şi distrugere.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, având în vedere solicitarea intimatei părţi civile privind obligarea recurentului-inculpat la plata de cheltuieli judiciare reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte reţine că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care prevăd că (...) instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În cauză, în raport de soluţia pronunţată în cauză, respectiv ca urmare a respingerii ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, intimata parte civilă este îndreptăţită în a obţine de la recurentul inculpat suma avansată cu titlu de cheltuieli de judecată, în speţă onorariu avocaţial.

Astfel, se reţine că în cauză apărătorul ales al intimatei părţi civile S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare constând în onorariul de avocat în cuantum de 5355 RON, ataşând înscrisurile doveditoare în acest sens.

În concluzie, Înalta Curte, în baza art. 276 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurentul-inculpat A. la plata sumei de 5355 de RON în favoarea intimatei-părţi civile S.C. B. S.R.L. cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul-inculpat A. la plata sumei de 5355 de RON în favoarea intimatei-părţi civile S.C. B. S.R.L. cu titlu de cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2024.