Cassation inadmissible for failure to substantiate penalty limits ground in high-risk drug trafficking appeal

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2024

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1557 din data de 19.12.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală a hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, pedeapsă a cărei executare va începe conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.., cu referire la la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada reţinerii din data de 16.06.2022.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., a condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc (2 acte materiale).

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă a cărei executare va începe conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

A constatat că infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea prin prezenta hotărâre este concurentă cu infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 673/14.12.2022 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin neapelare la data de 31.01.2023, îndreptată prin încheierea din data de 12.01.2023.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., a contopit pedeapsa de 5 ani închisoare stabilită prin prezenta cu pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 673/14.12.2022, a stabilit pedeapsa principală cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care a adăugat sporul de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, de 1 an şi 2 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute 6 ani şi 2 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, şi exercitarea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme şi dreptul de a comunica cu persoana vătămată C. sau cu membri de familie ai acesteia, ori de a se apropia de aceştia la o distanţă mai mica de 50 de metri, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. h) şi n) C. pen., pe o perioadă de 2 ani (dispusă prin sentinţa penală nr. 673/14.12.2022), pedeapsă a cărei executare va începe după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. raportat la art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme şi dreptul de a comunica cu persoana vătămată C. sau cu membri de familie ai acesteia, ori de a se apropia de aceştia la o distanţă mai mica de 50 de metri, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n) C. pen., până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen.., a menţinut faţă de inculpatul B. măsura arestului preventiv dispusă prin încheierea din data de 31.01.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului Bucureşti şi confirmată prin încheierea din data de 05.05.2023.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.., cu referire la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului B., perioadele în care a fost reţinut, arestat preventiv şi în arest la domiciliu, din data de 17.02.2022, din data de 16.06.2022 până la data de 08.01.2023, din data de 02.05.2023, la zi.

A dispus anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 2018/31.01.2023 emis de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2022 şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei după rămânerea definitivă a prezentei.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpaţi în vederea obţinerii şi stocării în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilurilor genetice ale acestora.

În temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 pentru prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., a dispus confiscarea cantităţii de 1,88 grame pulbere care conţine cocaină şi fenacetină, rămasă în urma analizelor de laborator, depuse la camera de corpuri delicte, conform dovezii DCJSEO NR. x din 31.03.2022 şi a cantităţii de 2,34 grame pulbere care conţine cocaină şi fenacetină, rămasă în urma analizelor de laborator, depuse la camera de corpuri delicte, conform dovezii DCJSEO nr. x din 06.04.2022 .

În temeiul art. 17 alin. (1) din Legea 143/2000, a dispus distrugerea drogurilor menţionate mai sus, cu păstrarea de contraprobe.

În baza art. 16 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 pentru prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, a dispus confiscarea, de la inculpatul B., a sumei de 2700 de RON, din care suma de 2500 de RON, reprezintă contravaloarea drogurilor pe care le-a vândut colaboratorului cu identitate identitate protejată D. la data de 09.03.2022, iar suma de 200 de RON, reprezintă o parte din contravaloarea drogurilor pe care le-a vândut colaboratorului cu identitate identitate protejată D. la data de 28.03.2022, şi de la inculpatul A., a sumei de 2300 de RON, reprezentând o parte din contravaloarea drogurilor pe care B. i le-a vândut colaboratorului cu identitate protejată D. la data de 28.03.2022.

În temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. pen.., a obligat pe fiecare dintre inculpaţi la plata către stat a câte 3000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 4000 de RON, reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmăririi penale.

Prin decizia penală nr. 610/A din data de 21.05.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1557 din data de 19.12.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2022.

A fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 424 alin. (3) C. proc. pen. rap.la art. 72 alin. (1) C. pen., din pedeapsa aplicată apelantului-inculpat B., au fost deduse: perioada reţinerii din data de 17.02.2022 (sentinţa penală nr. 673/14.12.2022 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin neapelare la data de 31.01.2023, îndreptată prin încheierea din data de 12.01.2023) şi perioada reţinerii, arestării preventive şi arestului la domiciliu din data de 16.06.2022 până la data de 08.01.2023 şi perioada arestării preventive din data de 02.05.2023 la zi.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale şi obligarea acestuia la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuielile judiciare avansate de stat.

Împotriva deciziei din apel, la data de 21.05.2024, prin mail, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat ales, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

De asemenea, la data de 25.06.2024, data poştei, împotriva deciziei din apel, a formulat recurs în casaţie inculpatul B., aflat în Penitenciarul Bucureşti Rahova, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Ulterior, la data de 24.10.2024, prin mail, apărătorul ales al inculpatului A., avocat E., a depus la dosarul cauzei o completare a recursului în casaţie, şi în original, prin poştă, la data de 30.10.2024, completarea motivelor de recurs în casaţie, împreună cu împuternicirea avocaţială, aceste completări nefiind însă depuse în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

1. Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în motivare arătându-se următoarele:

A arătat inculpatul că deşi nu a săvârşit infracţiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, solicitând Înaltei Curţi să analizeze cu atenţie dosarul şi probatoriul administrat, întrucât nu există absolut nicio probă care să constante dincolo de orice îndoială şi certitudine vinovăţia sa, prin Hotărârea nr. 1557, pronunţată la data de 19.12.2023, de către Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, a fost condamnat la 6 ani închisoare cu executare.

Inculpatul a arătat că împotriva acestei hotărâri a declarat apel, la fel ca şi inculpatul B., însă Ministerul Public nu a formulat apel.

A arătat că în cursul judecării apelului a formulat şi introdus un denunţ în scopul de a beneficia de reducerea la jumătate a pedepsei aplicate, denunţ ce a fost concretizat şi materializat prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei denunţate. Inculpatul a susţinut că, ştiind că este nevinovat, a formulat denunţul pentru a obţine în cel mai rău caz o pedeapsă de 3 ani a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere.

A menţionat că potrivit principiului de drept în propria cale de atac nu i se poate agrava situaţia, în condiţiile în care Ministerul Public nu a introdus apel în defavoarea sa. Însă prin decizia penala nr. 610A, pronunţată în data de 21.05.2024, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, a fost condamnat la o pedeapsa de 3 ani şi 6 luni de închisoare, în regim de detenţie.

Consideră că dacă prin hotărârea primei instanţe a fost condamnat la 6 ani de închisoare şi ulterior a depus un denunţ care a fost acceptat, astfel încât a beneficiat de reducerea cu 1/2 a limitelor de pedeapsă, iar Ministerul Public nu a depus apel şi întrucât nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, în aceste condiţii în opinia sa putea fi condamnat la o pedeapsa de cel mult 3 ani închisoare, cu executare sau a cărei executare sa fie suspendată sub supraveghere, nicidecum la 3 ani şi 6 luni.

Ba mai mult, a menţionat inculpatul că a fost condamnat deşi nu există absolut nicio probă privind săvârşirea faptei de către el.

Prin completările motivelor de recurs în casaţie depuse ulterior de apărătorul ales al inculpatului A., avocat E., cu nerespectarea termenului legal, la data de 24.10.2024, prin mail, apărătorul ales al inculpatului A. a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie, suspendarea hotărârii atacate, achitarea inculpatului şi înlăturarea greşelilor privind aplicarea legii penale, pentru motivul prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 (a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) sau rejudecarea dosarului de către instanţa de apel pentru motivul prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), întreaga argumentaţie a apărării din cuprinsul cererii de completare a recursului în casaţie referindu-se la probele administrate, declaraţii de martori, lipsa probelor etc.

2. Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B., nu a invocat niciun caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cuprinsul cererii, inculpatul B. a susţinut că prin hotărârea primei instanţe s-a reţinut că a optat pentru procedura simplificată, sens în care s-au aplicat dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Astfel, a arătat inculpatul că formulează această cerere de recurs în casaţie, motivat de faptul că, deşi a optat pentru procedura simplificată nu a beneficiat şi nu i s-a micşorat pedeapsa cu o treime.

Criticile inculpatului prin care se contestă de fapt pedeapsa aplicată în cauză, ar putea fi circumscrise doar formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Potrivit deciziei atacate, în cauză nu au fost reţinute dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., privind procedura simplificată.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererilor de recurs în casaţie către procuror şi părţi, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursurilor în casaţie.

După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casaţie a fost înaintat instanţei supreme şi a fost înregistrat la data de 02.10.2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 19.11.2024, dată până la care, de asemenea, a fost depus raportul asupra recursurilor în casaţie de faţă.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu întrunesc cumulativ condiţiile reglementate de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., urmând a fi respinse ca inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Astfel, procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. au fost declarate în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen., cu excepţia completării motivelor de recurs în casaţie depuse de apărătorul ales al inculpatului A., la data de 24.10.2024, prin mail, care nu au fost depuse în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

Referitor la completările motivelor de recurs în casaţie depuse la dosar de apărătorul ales al inculpatului A., la data de 24.10.2024, prin mail, acestea au fost depuse cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi astfel nu pot fi avute în vedere în cauză, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de legiuitor potrivit cărora cererea de recurs în casaţie va cuprinde în intervalul de declarare a acesteia, indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora.

Conform dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen. şi jurisprudenţei în materie, motivarea căii de atac trebuie să se facă în chiar cuprinsul cererii de declarare a recursului în casaţie şi de asemenea modificările sau precizările ulterioare ale motivelor de recurs se poate realiza numai în interiorul termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen. în care poate fi exercitată calea de atac, termenul de motivare a căii de atac suprapunându-se peste termenul de exercitare a recursului în casaţie atât în privinţa duratei, cât şi a momentului de la care începe să curgă. În acest sens fiind şi practica instanţei supreme, cu titlu de exemplu: încheierea nr. 421/RC din 14.10.2016, încheierea nr. 170/RC din 12.06.2020, încheierea nr. 46/RC din 18.01.2023 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin completările motivelor de recurs în casaţie depuse cu nerespectarea termenului legal, apărătorul ales al inculpatului A. a solicitat admiterea în principiu a recursului in casaţie, suspendarea hotărârii atacate, achitarea inculpatului şi înlăturarea greşelilor privind aplicarea legii penale, pentru motivul prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 (a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) sau rejudecarea dosarului de către instanţa de apel pentru motivul prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), întreaga argumentaţie a apărării din cuprinsul cererii de completare a recursului în casaţie referindu-se la probele administrate, declaraţii de martori, lipsa probelor etc.

În continuare, procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată de asemenea, că decizia recurată - nr. 610/A din data de 21.05.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - face parte din categoria hotărârilor împotriva cărora se poate formula recurs în casaţie, iar calea de atac a fost exercitată de către inculpaţi, fiind astfel îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 alin. (1) şi art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. îndeplinesc parţial cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) C. proc. pen., rezultând din cuprinsul cererilor de recurs în casaţie de la dosar faptul că, în ceea ce priveşte cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., inculpatul A. a indicat formal cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege"), însă inculpatul B. nu a invocat niciun caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., din criticile acestuia putându-se considera că se contestă pedeapsa aplicată în cauză, critici ce ar putea fi circumscrise formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Preliminar, Înalta Curte, judecătorul de filtru, notează că în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele de casare expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt, după cum nu poate proceda nici la o reindividualizare a pedepselor.

În cauză, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, iar inculpatul B. deşi nu a invocat un caz de casare, a făcut referiri la pedeapsa aplicată în cauză.

Potrivit legii şi jurisprudenţei referitoare la incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se constată că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate, erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanţe prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depăşirea limitelor legale.

Din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. doar acele nelegalităţi care afectează limitele şi natura sancţiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii şi măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, cum nu poate fi cenzurată nici temeinicia reţinerii criteriilor, stărilor şi circumstanţelor de individualizare a pedepsei. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii şi calificării ei juridice ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancţionator.

Astfel, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat, în mod constant, că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu permit instanţei de recurs în casaţie să cenzureze reţinerea sau nereţinerea, prin hotărârea definitivă de condamnare, a unei cauze de reducere a pedepsei sau a circumstanţelor atenuante/agravante, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză (deciziile nr. 15/RC din 13 ianuarie 2017, nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017, nr. 215/RC din 26 mai 2017, nr. 158/RC din 02 mai 2019, nr. 483/RC din 13 decembrie 2019, nr. 238/RC din 22 iulie 2020, nr. 256/RC din 30 iulie 2020, nr. 277/RC din 10 septembrie 2020, nr. 393/RC din 29 octombrie 2020, nr. 425/RC şi nr. 426/RC din 13 noiembrie 2020, nr. 64/RC din 12 februarie 2021, nr. 103/RC din 05 martie 2021, nr. 111/RC din 11 martie 2021, nr. 173/RC din 21 aprilie 2021, nr. 8/RC din 18 ianuarie 2022 şi nr. 114/RC din 10 martie 2022, încheierile nr. 317/RC din 12 septembrie 2017, nr. 2/RC din 07 ianuarie 2020, nr. 383/RC din 13 septembrie 2022 şi nr. 326/RC din 30 mai 2023).

Având în vedere aceste consideraţii, se observă că aspectele susţinute în concret de recurenţii inculapaţi A. şi B. prin cererile de recurs în casaţie aflate la dosar vizând în realitate reducerea pedepselor, nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care, aşa cum s-a arătat anterior, vizează doar aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

1. Astfel, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în motivare arătându-se însă că, deşi nu a săvârşit infracţiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, solicită Înaltei Curţi să analizeze cu atenţie dosarul şi probatoriul administrat, întrucât nu există absolut nicio probă care să constante dincolo de orice îndoială şi certitudine vinovăţia sa, prin Hotărârea nr. 1557, pronunţată la data de 19.12.2023, de către Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022, a fost condamnat la 6 ani închisoare cu executare.

A mai arătat inculpatul A. prin motivele de recurs în casaţie că în cursul judecării apelului a formulat şi introdus un denunţ în scopul de a beneficia de reducerea la jumătate a pedepsei aplicate, denunţ ce a fost concretizat şi materializat prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei denunţate. Inculpatul a susţinut că, ştiind că este nevinovat, a formulat denunţul pentru a obţine în cel mai rău caz o pedeapsă de 3 ani a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere.

A menţionat că potrivit principiului de drept în propria cale de atac nu i se poate agrava situaţia, în condiţiile în care Ministerul Public nu a introdus apel în defavoarea sa, însă prin decizia penala nr. 610A, pronunţată în data de 21.05.2024, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, a fost condamnat la o pedeapsa de 3 ani şi 6 luni de închisoare, în regim de detenţie.

A concluzionat inculpatul că prin hotărârea primei instanţe a fost condamnat la 6 ani de închisoare şi ulterior a depus un denunţ care a fost acceptat, astfel încât a beneficiat de reducerea cu 1/2 a limitelor de pedeapsă, iar Ministerul Public nu a depus apel şi întrucât nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, în aceste condiţii în opinia sa putea fi condamnat la o pedeapsa de cel mult 3 ani închisoare, cu executare sau a cărei executare sa fie suspendată sub supraveghere, nicidecum la 3 ani şi 6 luni.

Ba mai mult, a menţionat inculpatul că a fost condamnat deşi nu există absolut nicio probă privind săvârşirea faptei de către el.

Înalta Curte constată că, aşa cum au fost formulate de inculpatul A. motivele de recurs în cuprinsul cererii de la dosar, acestea nu se circumscriu cazului de casare invocat sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ reglementat de art. 438 C. proc. pen.

Astfel, inculpatul A. a indicat doar formal dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în realitate, argumentele sale referindu-se la situaţia de fapt reţinută de instanţe, la probele administrate în cauză şi nevinovăţia sa, solicitând instanţei de casaţie, pe de o parte, să analizeze probatoriul administrat, întrucât nu există absolut nicio probă care să constante dincolo de orice îndoială şi certitudine vinovăţia sa, susţinând că nu a săvârşit infracţiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, iar pe de altă parte, prin cererea de recurs în casaţie, acesta a criticat cuantumul pedepsei aplicate de instanţa de apel urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în sensul că, în opinia sa, în apelul său, putea fi condamnat la o pedeapsa de cel mult 3 ani închisoare, cu executare sau a cărei executare sa fie suspendată sub supraveghere, nicidecum la 3 ani şi 6 luni închisoare.

Astfel de motive nu pot face obiectul analizei în recurs în casaţie neputând fi cenzurate prin prisma cazului de casare invocat sau a niciunui alt caz de casare prevăzut de lege.

Potrivit legii şi jurisprudenţei referitoare la incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se constată că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate, erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanţe prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depăşirea limitelor legale.

Astfel, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

În speţă, se reţine că instanţa de fond, prin sentinţa penală nr. 1557 din data de 19.12.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.

În apel, prin decizia penală nr. 610/A din data de 21.05.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1557 din data de 19.12.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2022, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoarea aplicată acestuia prin decizia instanţei de apel se situează în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în cauză în sarcina acestuia, respectiv cea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (având limitele cuprinse între 5 şi 12 ani închisoare, rerţinându-se în cauză că Legea nr. 143/2000 în forma în vigoare la momentul comiterii faptelor este mai favorabilă inculpaţilor întrucât prevedea limite mai mici ale pedepsei închisorii pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2), cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, limitele de pedeapsă reducându-se în această situaţie cu jumătate, prin urmare limitele speciale de pedeapsă devenind astfel: de la 2 ani şi 6 luni închisoare la 6 ani închisoare).

Or, în mod evident pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoarea aplicată acestuia prin decizia instanţei de apel pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc prevăzută art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 5 C. pen. se situează în limitele prevăzute de lege, fiind neîntemeiate criticile sale în sensul că trebuia să i se aplice o pedeapsă de 3 ani închisoare cu executare sau a cărei executare sa fie suspendată sub supraveghere, dar şi criticile vizând agravarea situaţiei sale în propria cale de atac, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, Curtea de Apel a admis apelul inculpatului şi ţinând seama de incidenţa art. 19 din Legea nr. 682/2002, privind înjumătăţirea limitelor speciale de pedeapsă, instanţa de apel a stabilit o pedeaspă de 3 ani şi 6 luni închisoare, în limite legale.

Faptul că inculpatul consideră că trebuia să i se aplice o pedeapsă de 3 ani închisoare cu executare sau a cărei executare sa fie suspendată sub supraveghere, nu constituie motive ce ar putea fi circumscrise cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. sau niciunui alt caz de casare, întrucât vizează individualizarea pedepsei şi modalitatea de executare, ceea ce excedează analizei instanţei de casaţie în actuala procedură, întrucât reprezintă o chestiune de apreciere a instanţelor de fond şi apel, fiind atributul exclusiv al acestor instanţe, astfel de aspecte nemaiputând constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.

Astfel, faţă de cele reţinute în prezenta cauză, rezultă din modalitatea de formulare a motivelor de recurs în casaţie de către inculpatul A. faptul că, în realitate, ceea ce se contestă în cauză nu este aplicarea unor pedepse în afara limitelor legale, ci cuantumul pedepsei aplicate, aspect care însă nu poate face obiectul analizei în recurs în casaţie, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi apel, în acest cadru procesual excluzându-se însă criticile privind greşita individualizare a pedepsei.

În aceste condiţii, în speţă, se constată că motivul de casare a fost doar formal invocat, argumentele neputând fi circumscrise cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Deopotrivă susţinerile inculpatului A. referitoare la vinovăţia sa şi la probele dosarului, menţionând că nu există absolut nicio probă care să constante dincolo de orice îndoială şi certitudine vinovăţia sa şi că a fost condamnat deşi nu există absolut nicio probă privind săvârşirea faptei de către el, etc, Înalta Curte constată că astfel de critici nu pot fi cenzurate prin prisma niciunui caz de casare prevăzut de 438 C. proc. pen., câtă vreme aşa cum au fost formulate acestea vizează de fapt temeinicia soluţiei pronunţate în cauză a cărei analiză presupune reevaluarea probatoriului administrat, ceea ce este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În acest cadru procesual, criticile vizând circumstanţele comiterii faptei, vinovăţia inculpatului, solicitarea de reapreciere a probatoriului administrat, la fel ca şi solicitarea de reindividualizare a pedepsei, nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea numai sub aspect legal, de drept, iar nu faptic, a hotărârii definitive.

Ca atare, faţă de cele menţionate, reieşind în cauză că argumentele prezentate de inculpatul A. nu aduc în discuţie aspecte de legalitate care s-ar putea circumscrie vreunui caz de recurs în casaţie dintre cele prevăzute expres şi limitativ de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., din această perspectivă, se apreciază neîndeplinită cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen.

Totodată, referitor la completările motivelor de recurs în casaţie depuse la dosar de apărătorul ales al inculpatului A., la data de 24.10.2024, prin mail, depuse cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., acestea nu pot fi avute în vedere în cauză, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de legiuitor potrivit cărora cererea de recurs în casaţie va cuprinde în intervalul de declarare a acesteia, indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora.

Conform dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen. şi jurisprudenţei Înaltei Curţi în materie, motivarea căii de atac trebuie să se facă în chiar cuprinsul cererii de declarare a recursului în casaţie şi de asemenea modificările sau precizările ulterioare ale motivelor de recurs se poate realiza numai în interiorul termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen. în care poate fi exercitată calea de atac, termenul de motivare a căii de atac suprapunându-se peste termenul de exercitare a recursului în casaţie atât în privinţa duratei, cât şi a momentului de la care începe să curgă. În acest sens fiind şi practica instanţei supreme, cu titlu de exemplu: încheierea nr. 421/RC din 14.10.2016, încheierea nr. 170/RC din 12.06.2020, încheierea nr. 46/RC din 18.01.2023 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, depunerea ulterioară, în completare, a motivelor de recurs în casaţie în prezenta cauză, echivalează cu nemotivarea căii de atac de faţă în termenul prevăzut de lege, astfel încât motivele depuse de apărătorul ales al inculpatului cu depăşirea termenului legal nu pot fi avute în vedere, neîndeplinind condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 438 C. proc. pen.

De altfel, se constată că, motivele formulate ulterior în scris prin cererea de completare a recursului în casaţie depusă cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen. nu pot fi circumscrise cazurilor de casare indicate în această cerere, prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen., întreaga argumentaţie a apărării din cuprinsul cererii de completare a recursului în casaţie referindu-se la probele administrate, declaraţii de martori, lipsa probelor etc. . Or, aşa cum s-a arătat anterior, astfel de motive nu pot face obiectul analizei în recurs în casaţie neputând fi cenzurate prin prisma cazului de casare invocat sau a niciunui alt motiv de casare prevăzut de lege şi ca atare nu se circumscriu nici măcar formal cazurilor de recurs în casaţie invocate, iar din această perspectivă în cauză se constată ca nefiind îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., rap. la art. 438 C. proc. pen.

2. În ceea ce priveşte recursul în casaţie formulat de inculpatul B., Înalta Curte constată de asemenea că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) raportat la art. 438 C. proc. pen.

Astfel, se constată că prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B., nu a invocat niciun caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cuprinsul cererii, inculpatul B. a susţinut că prin hotărârea primei instanţe s-a reţinut că a optat pentru procedura simplificată, sens în care s-au aplicat dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. Astfel, a arătat inculpatul că formulează această cerere de recurs în casaţie, motivat de faptul că, deşi a optat pentru procedura simplificată nu a beneficiat şi nu i s-a micşorat pedeapsa cu o treime.

Înalta Curte constată din cuprinsul deciziei atacate faptul că nu au fost reţinute în favoarea inculpatului dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., privind procedura simplificată.

Prin urmare, rezultă astfel că de fapt ceea ce critică inculpatul B. este cuantumul pedepsei ce i-a fost aplicată în cauză, în sensul că instanţa nu i-a micşorat pedeapsa cu o treime prin aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., or, din sentinţa instanţei de fond rezultă că judecata s-a desfăşurat potrivit procedurii de drept comun şi totodată, în apel, inculpatul a invocat aceleaşi aspect, reţinându-se în decizia de apel că inculpatul B. a criticat sentinţa penală atacată prin prisma neaplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., Curtea de apel constatând că această solicitare este neîntemeiată.

Aşa cum s-a arătat anterior, în incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., legalitatea pedepselor este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică a faptelor stabilită prin hotărârea definitivă, cu luarea în considerare a cauzelor de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost deja stabilită cu titlu definitiv de instanţa de apel, în acest cadru procesual excluzându-se criticile privind greşita individualizare a pedepsei, încadrarea juridică sau reţinerea vreunei cauze de reducere/agravare a pedepsei.

Întrunirea condiţiilor pentru aplicarea unei cauze legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei, fie în primă instanţă, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească incidenţa dispoziţiilor legale invocate şi nu poate fi efectuată de instanţa investită cu soluţionarea recursului în casaţie, având în vedere cadrul procesual reglementat de prevederile art. 433 din C. proc. pen., care limitează scopul recursului în casaţie la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, reţinerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei nu mai poate constitui motiv de cenzură din partea instanţei supreme în procedura recursului în casaţie, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Revenind la verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 438 C. proc. pen. şi având în vedere motivele de recurs în casaţie formulate de inculpatul B., se constată că din modul în care recurentul a formulat motivele de recurs în casaţie rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu niciunui caz de recurs în casaţie, iar din această perspectivă în cauză se constată ca nefiind îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., rap. la art. 438 C. proc. pen.

Înalta Curte, judecătorul de filtru, reaminteşte că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele de casare expres prevăzute de lege.

Prin urmare, întrucât în etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate, Înalta Curte, în raport cu cele anterior reţinute în cauză, apreciază că ambele cereri de recurs în casaţie formulate în cauză de inculpaţii A. şi B. nu îndeplinesc cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., rap. la art. 438 C. proc. pen., întrucât motivele invocate nu se circumscriu cazurilor de casare menţionate.

Aşadar, îndeplinirea formală a unei condiţii, respectiv indicarea unor cazuri de casare prevăzute de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere şi practica conturată a instanţei supreme prin care s-a apreciat că, indicarea formală a unuia din cazurile de casare prevăzute de lege fără ca argumentele aduse în susţinere să se subsumeze cazului de casare invocat, nu este suficientă pentru constatarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie.

Concluzionând, în verificarea îndeplinirii cerinţelor de admisibilitate prevăzute de lege, în raport de cele reţinute anterior, se constată că, prezentele cereri de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. nu îndeplinesc cumulativ cerinţele prevăzute de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., urmând a fi respinse ca inadmisibile.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 610/A din data de 21.05.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga inculpaţii la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 610/A din data de 21.05.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă inculpaţii la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2024.