Tax evasion asset seizure upheld after contest quashed lower court's lifting of measure as disproportionate

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 2502 rap. la art. 2501 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituită prin Ordonanţa din data de 24 decembrie 2019, emisă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, pusă în aplicare prin procesul-verbal aferent din data de 14.01.2020, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. până la concurenţa sumei de 239.400 RON.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, procedând la verificarea măsurilor asigurătorii potrivit art. 2502 din C. proc. pen., instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:

I) Condiţiile formale ţin de legalitate şi privesc:

a) existenţa unui proces penal în curs, indiferent de faza în care se află cauza: urmărire penală, cameră preliminară sau judecată. Este conturată astfel o bază factuală adecvată, desprinsă din probele administrate, în raport cu care autoritatea judiciară competentă va extrage exigenţele substanţiale ale măsurii asigurătorii.

În acest context şi cât timp luarea măsurilor asigurătorii şi verificarea lor ulterioară nu echivalează cu o acuzaţie în materie penală, date fiind natura şi finalitatea acestora în procesul penal, Curtea a subliniat că o asemenea bază factuală nu trebuie să se ridice la gradul de claritate şi de precizie pe care îl reclamă o hotărâre dată asupra fondului cauzei.

b) respectarea normelor de competenţă, a celor privind compunerea completului de judecată şi a procedurii prescrise de art. 249 alin. (1) teza I din C. proc. pen.

c) distribuirea măsurii asiguratorii pe bunurile suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau ale altor persoane, cu respectarea distincţiilor operate de art. 249 alin. (3), (4) şi (5) din C. proc. pen. şi a excepţiilor prevăzute de art. 249 alin. (8) din C. proc. pen.

II) Condiţiile substanţiale ţin de temeinicie şi impun un triplu test: de necesitate, de oportunitate şi de proporţionalitate.

a) Testul de necesitate este conectat la cauza şi la scopul măsurilor asigurătorii.

De la această regulă, C. proc. pen. (art. 249 alin. (4)1 şi 7) şi anumite legi speciale (între care şi Legea nr. 241/2005 în art. 11) prevăd, prin excepţie, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii.

În aceste cazuri de excepţie, necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii nu este supusă aprecierii organelor judiciare, ci decurge direct din lege, fiind justificată fie de finalitatea acestor măsuri, fie de natura şi gravitatea infracţiunilor, fie de consecinţele acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi [în acelaşi sens, a se vedea: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, încheierea nr. 735/2 septembrie 2021 (nepublicată)]. Cu alte cuvinte, în ipotezele de excepţie, necesitatea măsurilor asiguratorii a fost deja edictată de legiuitor, iar autorităţilor judiciare le rămâne să evalueze doar oportunitatea şi proporţionalitatea acestora.

b) Testul de oportunitate este liantul între necesitate şi proporţionalitate, fiind solid legat de cele două, şi imprimă posibilitatea recurgerii la mijloace alternative. Acest test depinde în mod esenţial de conduita şi implicarea destinatarului măsurii asiguratorii în procedurile penale care îl vizează. Astfel, acesta dispune de anumite opţiuni de care autorităţile judiciare vor ţine cont. Asemenea opţiuni pot fi exprimate, cu titlu de exemplu, atunci când, în mod voluntar, cel în cauză alege să repare total sau parţial prejudiciul reclamat; consemnează la dispoziţia organelor judiciare suma vehiculată; ori indică un anumit bun, cu valoare concurentă, care să fie sechestrat, evitând în acest fel instituirea unui sechestru asupra tuturor bunurilor sale.

c) Testul de proporţionalitate asigură justul echilibru între restrângerea dreptului de proprietate al persoanei şi scopul legitim urmărit odată cu impunerea măsurilor asiguratorii. El pretinde luarea în considerare în special a valorilor implicate în cauză, însemnând valoarea prejudiciului sau a bunurilor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea persoanei în cauză, valoarea patrimoniului de care aceasta dispune (a se vedea, în acest sens: Curtea Constituţională, Decizia nr. 10/2016, pct. 14). Totodată, acest test imprimă organului judiciar obligativitatea examinării, cu prilejul verificărilor periodice efectuate potrivit art. 2502 din C. proc. pen., inclusiv a termenului rezonabil al măsurilor asiguratorii.

Cu privire la situaţia inculpatului A., Curtea a observat că prin ordonanţa din 24 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, a dispus luarea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurenţa sumei de 239.400 RON.

Din maniera în care este redactată ordonanţa procurorului, sechestrul a fost instituit în vederea garantării reparării pagubelor presupus cauzate părţii civile ANAF, prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, de care este acuzat inculpatul şi care formează obiectul judecăţii.

În baza acestei ordonanţe, prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2020 s-a aplicat sechestrul asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurenţa sumei de 239.400 RON.

Cum nu a identificat vreo problemă de nelegalitate a ordonanţei procurorului din 24 decembrie 2019 şi nici a încheierilor ulterioare de menţinere a măsurii asiguratorii în privinţa inculpatului, Curtea de Apel Târgu-Mureş a cercetat în particular testul de proporţionalitate, care, aşa cum a subliniat mai sus, impune autorităţii judiciare, între altele, obligativitatea examinării termenului rezonabil al măsurii reale. Din această perspectivă, instanţa a analizat dacă în raport cu data impunerii sechestrului asigurător, complexitatea cauzei, evoluţia procedurilor penale şi conduita procesuală a subiecţilor implicaţi, măsura de indisponibilizare luată faţă de inculpat nu a ajuns la o asemenea întindere în timp, care să compromită finalitatea firească a acesteia şi, implicit, să devină o ingerinţă disproporţionată în exercitarea dreptului de proprietate a celor vizaţi.

În raport cu criteriile precizate, Curtea a considerat că indisponibilizarea tuturor bunurilor mobile şi imobile încă din 24 decembrie 2019, adică de aproape 6 ani, depăşeşte cu mult pragul unui termen rezonabil, fiind o măsură excesivă, de natură să pericliteze dreptul de proprietate al inculpatului, câtă vreme deciziile acestuia asupra modificărilor patrimoniale sunt prohibite de aproape 6 ani prin măsura asiguratorie în discuţie.

Curtea a reţinut că se poate susţine că pricina este complexă, implicând un vast probatoriu şi paguba însumată reclamată în cauză, este una relativ mare. Cu toate acestea, instanţa a apreciat că oricât de complexă este cauza şi oricât de întins ar fi prejudiciul, cele două elemente nu pot să fie decisive pentru o menţinere în continuare a măsurii asiguratorii, mai ales că de la data presupuselor fapte de evaziune fiscală (septembrie 2012 - iunie 2013) au trecut mai mult de 12 ani, că de la data sesizării iniţiale a instanţei cu rechizitoriul (05 iunie 2020) s-au scurs peste 5 ani, iar cauza se află în rejudecare în apel, în urma admiterii recursului în casaţie de către ÎCCJ.

În considerarea ideilor enunţate, din pricina factorului timp - exprimat în egală măsură atât în durata măsurii asiguratorii - aproape 6 ani, cât şi în perioada scursă de la data presupusei fapte penale - mai mult de 12 ani, instanţa a apreciat că, la acest moment procesual, menţinerea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea inculpatului, motivată doar de aceleaşi temeiuri grefate pe complexitatea cauzei, pe dimensiunea prejudiciului şi pe dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, riscă să transforme o măsură procesuală vremelnică într-una sine die, fapt inadmisibil.

Împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, a formulat contestaţie partea civilă ANAF-DGRFP Braşov AJFP Mureş prin care a solicitat admiterea contestaţiei formulate, desfiinţarea hotărârii instanţei şi, pronunţând o nouă hotărâre, mentinerea măsurilor asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A..

Prin Ordonanţa din 24 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, a dispus luarea măsurii asiguratorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurenţa sumei de 239.400 RON, în vederea garantării reparării pagubelor presupus cauzate părţii civile A.N.A.F., prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, de care era acuzat inculpatul şi care formează obiectul judecăţii. În baza acestei ordonanţe, prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2020 s-a aplicat sechestrul asigurator asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurenţa sumei de 239.400 RON.

În susţinerea contestaţiei, a fost învederat faptul că potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Totodată, s-a apreciat că nu se poate face abstracţie de specificul cauzei, respectiv faptul că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală instituirea măsurilor asigurătorii are caracter obligatoriu, astfel încât acestea se pot dispune şi din oficiu, nu doar la cererea părţii civile.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2020*/a1, fiind repartizat aleatoriu, în sistem informatizat, Completului C1, pentru termenul de judecată din data de 15 octombrie 2025, dată la care au avut loc şi dezbaterile când apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A. a solicitat respingerea contestaţiei formulate de către partea civilă ANAF şi menţinerea încheierii pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, apreciind că, în mod corect, instanţa a reţinut că indisponibilizarea tuturor bunurilor mobile şi imobile, pentru o perioadă de aproximativ şase ani, depăşeşte pragul unui termen rezonabil, reprezentând o măsură excesivă de natură să pericliteze dreptul de proprietate al inculpatului A., iar Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii din data de 23 septembrie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş şi menţinerea măsurii asigurătorii dispuse în cauză în vederea garantării unei bune înfăptuiri a justiţiei şi păstrării echilibrului între drepturile inculpatului şi cele ale părţii civile, între interesul public şi cel privat.

Examinând contestaţia formulată, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, la criticile formulate şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii, sub aspectul subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii, Înalta Curte apreciază contestaţia formulată ca fiind întemeiată.

Dispoziţii legale aplicabile

Potrivit art. 2502 din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, după caz, instanţa de judecată verifică periodic dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi art. 2501 din C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător.

Conform art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016), Curtea Constituţională a reţinut că "instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă".

Totodată, prin Decizia nr. 435 din 24 septembrie 2024 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 16 ianuaie 2025), Curtea Constituţională a reţinut că "măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a bloca orice activitate a suspectului, a inculpatului, a persoanei responsabile civilmente sau a oricărei alte persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile, activităţi ce pot consta, astfel cum s-a precizat anterior, în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor vizate.

Prin Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, instanţa supremă a reţinut că:

"instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)".

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât şi pe perioada în care aceasta este menţinută, trebuie respectat testul de proporţionalitate pentru ca măsura prin durata şi scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008).

Măsurile asigurătorii au fost definite de doctrină ca fiind măsuri procesuale care constau în indisponibilizarea, pe parcursul procesului penal, a bunurilor unor persoane, pentru ca acestea să nu le înstrăineze până la sfârşitul procesului penal şi să devină insolvabile.

În acest context, Curtea Constituţională în paragraful 23 din Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 276 din 12 aprilie 2016, a reţinut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile şi imobile prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei şi nu aduce atingere substanţei acestuia.

În cauză, prin Ordonanţa din 24 decembrie 2019, emisă în dosarul nr. x/2017, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, a dispus, în baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale raportat la art. 249 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., art. 251 şi art. 252 din C. proc. pen., luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, aflate în proprietatea inculpatului A. până la concurenţa sumei de 239.400 RON (sumă care reprezintă prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005). Scopul instituirii sechestrului de către procuror a fost acela în vederea garantării reparării pagubei produse, prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, de care este acuzat inculpatul A..

Măsura sechestrului asigurator dispus asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A., până la concurenţa sumei de 239.400 RON, aplicată prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2020, a fost menţinută succesiv prin sentinţa penală nr. x din 17 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Mureş şi ulterior, prin decizia penală nr. 440/A din 19.09.2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, care a fost casată, în parte, şi trimisă cauza la Curtea de Apel Târgu Mureş, în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul A., ca urmare a admiterii recursului în casaţie declarat de inculpatul A..

Indisponibilizarea bunurilor supuse sechestrului presupune că, odată luată măsura asigurătorie, inculpatul nu mai poate înstrăina sau greva bunurile.

Astfel, din analiza modului de redactare al art. 249 din C. proc. pen. rezultă că, în general, luarea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organului judiciar, dar există şi situaţii în care s-a prevăzut, cu titlu de excepţie, caracterul obligatoriu al dispunerii acestora, având în vedere natura faptelor comise ori consecinţele lor asupra subiecţilor pasivi.

Raportând aceste norme legale la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că acestea îşi găsesc aplicabilitate în prezentul dosar, al cărui obiect îl reprezintă infracţiunile de evaziune fiscală. Potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, se prevede că: "În cazul în care se efectuează acte de urmărire penală pentru evaziune fiscală, organul de urmărire penală este obligat să dispună măsuri asigurătorii...‘‘, pentru recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat.

În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanţa de judecată din perspectiva dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporţionalităţi între restrângerea dreptului de proprietate şi scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii.

În plus, se reţine că analiza existenţei justului echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţa de a proteja drepturile fundamentale ale persoanei, se realizează şi din perspectiva criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia protecţiei proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil, prin raportare la durata procedurii, complexitatea ridicată a cauzei, la conduita acuzaţilor şi a autorităţilor judiciare, dar şi a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării, precum şi a intervalului de timp în care acestea s-au aflat sub puterea sechestrului.

Totodată, având în vedere scopul măsurii asigurătorii instituite, precum şi suspiciunile care planează asupra inculpatului cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, Înalta Curte apreciază că menţinerea măsurii asigurătorii este proporţională cu scopul urmărit, respectiv în vederea garantării reparării pagubelor presupus cauzate părţii civile A.N.A.F., precum şi oportună şi necesară pentru evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiunea dedusă judecăţii în patrimoniul părţii civile, astfel încât nu se poate discuta despre o sarcină excesivă sau despre o încălcare a dispoziţiilor de nivel convenţional, constituţional şi legal care protejează dreptul de proprietate. De altfel, măsura are un caracter temporar de împiedicare a înstrăinării bunurilor, astfel încât să poată fi asigurat scopul pentru care măsura a fost dispusă, prin luarea acesteia, fiind restricţionat doar dreptul de dispoziţie asupra bunurilor mobile şi imobile (jus abutendi), iar nu şi celelalte prerogative ale dreptului de proprietate, acesta fiind pe mai departe titular al acestor prerogative.

În cauză, durata măsurilor asigurătorii (aproximativ 6 ani) nu aduce atingere exigenţelor CEDO.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, raportat la complexitatea cauzei, dar şi la stadiul procedurii judiciare (care, deşi se află în al doilea ciclu procesual, cauza fiind trimisă spre rejudecare de către Înalta Curte în recursul în casaţie declarat de inculpatul A. la Curtea de Apel Târgu Mureş, în vederea rejudecării apelului său), nu poate fi considerată depăşită durata rezonabilă a măsurii. Se constată că de la pronunţarea deciziei până la casarea sa prin intermediul recursului în casaţie, cale extraordinară de atac, cauza a fost considerată soluţionată definitiv. Ca urmare, termenul curs ulterior deciziei definitive, până la casarea sa nu este util calculului duratei rezonabile a măsurii asigurătorii, chiar dacă aceasta a subzistat în acest interval ce aparţine fazei executării (măsura putea fi supusă executării, inclusiv silite) şi care se plasează în timp după epuizarea procesului penal prin soluţionarea definitivă a acţiunilor penale şi civile.

Astfel, se poate aprecia în mod întemeiat că, la momentul procesual actual, din perspectiva caracterului necesar al măsurii asiguratorii, dispuse pentru a servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiunea presupus a fi comisă, valoarea considerabilă a prejudiciului presupus cauzat şi natura acuzaţiei aduse inculpatului, se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului şi interesul personal constând în exercitarea neîngrădită a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate şi nu depăşesc efectele necesare ale unei astfel de măsuri (a se vedea în vedere cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017, precum şi decizia nr. 36 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători Penal 2-2023, în dosarul nr. x/2023, decizia nr. 79 din 05 februarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022 şi decizia nr. 91 din 11 februarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, în care s-au menţinut măsurile sechestrului asigurător pe o durată de aproximativ 6 ani, respectiv 9 ani).

Drept urmare, în contextul factual al cauzei, întrucât nu s-au modificat temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii măsurii sechestrului asigurător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că măsura este necesară şi proporţională cu scopul urmărit şi se impune menţinerea în continuare a acesteia, în interesul bunei înfăptuiri a justiţiei, având în vedere şi împrejurarea că nu au fost indicate aspecte noi, esenţiale, care să justifice o altă soluţie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. va admite contestaţia formulată de partea civilă ANAF-DGRFP Braşov AJFP Mureş împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Va desfiinţa încheierea contestată şi, rejudecând:

Va menţine măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa din data de 24 decembrie 2019, emisă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, pusă în aplicare prin procesul-verbal aferent din data de 14.01.2020, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. până la concurenţa sumei de 239.400 RON.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 377 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de partea civilă ANAF-DGRFP Braşov AJFP Mureş împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Desfiinţează încheierea contestată şi, rejudecând:

Menţine măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa din data de 24 decembrie 2019, emisă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, pusă în aplicare prin procesul-verbal aferent din data de 14.01.2020, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. până la concurenţa sumei de 239.400 RON.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 377 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2025.