Human trafficking conviction dismissed on cassation for failure to prove effective coercion distinguishing vulnerability from legal exploitation

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 16 din 10 ianuarie 2025, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 210 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. cu aplic. art. 5 din C. pen. şi art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de "trafic de persoane", faptă săvârşită în perioada aprilie 2020- august 2023.

În temeiul art. 67 din C. pen. şi art. 65 din C. pen. s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe perioada de 5 (cinci) ani, drepturi a căror exercitare i-a fost interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie şi de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi până când pedeapsa principală privativă de libertate va fi executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 72 alin. (1) teza I din C. pen. s-a dedus din durata pedepsei principale stabilită pentru inculpat, perioada reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la 12.10.2023 la 23.03.2024 inclusiv.

În temeiul art. 91 şi art. 92 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 (patru) ani care va curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 93 alin. (1) şi 94 alin. (1) din C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere inculpatul A. trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, serviciul de probaţiune schimbarea în legătură cu locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice serviciului de probaţiune schimbarea locului de muncă; e) să comunice serviciului de probaţiune informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) din C. pen. a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. s-a dispus ca inculpatul A. să presteze muncă neremunerată timp de 120 de zile la Primăria Oraşului Mioveni, jud. Argeş sau la Direcţia de Sănătate Publică Argeş.

În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen. şi art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului A. asupra conduitei sale viitoare precum şi asupra consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni, nu va respecta măsurile de supraveghere sau nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere, în sensul că suspendarea se poate revoca urmând a se dispune executarea pedepsei.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul National de Date Genetice Judiciare.

În temeiul 19 alin. (5) şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., rap. la art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 din C. civ. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile B. suma de 14.000 RON reprezentând daune materiale şi suma de 20.000 RON reprezentând prejudiciu moral

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 249 şi urm. din C. proc. pen. s-a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului instituit asupra cotelor de 1/2 din terenul curţi construcţii în suprafaţă de 946 mp, imobil de locuit corp principal în suprafaţă de 120 mp şi anexă clădire de locuit în suprafaţă de 127 mp, bunuri situate la adresa din jud. Argeş, conform încheierii din data de 28.12.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023.2, măsură ce va fi restrânsă până la concurenţa valorii de 41.000 de RON.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 7.000 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Onorariul în cuantum de 540 RON cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana vătămată s-a suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 798/A din 16 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 16 din 10 ianuarie 2025 pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat, la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 499 RON, s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 19 iunie 2025 inculpatului A..

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 21 iulie 2025 pentru inculpatul A..

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 07 iulie 2025, a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (personal), invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În esenţă, recurentul a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, din ansamblul materialului probator rezultând că persoana vătămată B., diagnosticată cu anumite afecţiuni psihice, respectiv retard mintal mediu, tulburări de personalitate pe fond organic, nu a fost supusă vreunei forme de exploatare prin constrângere efectivă, în sensul pe care îl impune noţiunea de trafic de persoane, aşa cum este reglementată prin dispożiţiile art. 210 C. pen. coroborat cu art. 182 lit. a) C. pen.

De asemenea, a apreciat că, pentru a se putea reţine existenţa infracţiunii de trafic de persoane în modalitatea imputată, legea impune în mod imperativ demonstrarea cumulativă a mai multor elemente, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane, precum şi dovedirea existenţei unui scop de exploatare, realizat prin constrângere, răpire, fraudă, abuz de autoritate ori profitând de starea de vulnerabilitate în condiţii care să excludă complet orice formă de consimţământ real, chiar şi relativ.

Recurentul a susţinut că, în cauză, probele administrate relevă că persoana vătămată s-a deplasat de bunăvoie la locuinţa acestuia, având posibilitatea reală de a părăsi oricând locul în care locuia şi muncea, având contact permanent cu terţe persoane şi cu membrii comunităţii, aspect recunoscut inclusiv de martorii acuzării şi de persoana vătămată, cu ocazia audierilor.

Totodată, recurentul a menţionat că instanţele de fond şi apel nu au analizat caracterul voluntar sau nevoluntar al muncii prestate de persoana vătămată şi nu au demonstrat cu probe concludente existenţa unui control coercitiv efectiv şi neîntrerupt, în condiţiile în care simpla stare de dependenţă materială ori precaritate nu poate echivala cu existenţa unui raport de supunere forţată, cu atât mai mult cu cât raportul medico-legal a evidenţiat un grad de retard mintal mediu, iar martorii au confirmat capacitatea minimă a persoanei vătămate de a decide în privinţa propriei persoane.

De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că nu orice situaţie de muncă desfăşurată de o persoană aflată în stare de vulnerabilitate reprezintă, per se, trafic de persoane, ci este necesar ca starea de constrângere să fie reală, continuă, să existe o lipsă totală de autonomie de voinţă şi o imposibilitate obiectivă de a se sustrage.

Aşadar, în opinia recurentului, instanţele de fond şi de apel nu au explicat cum s-ar fi exercitat efectiv constrângerea, ce formă concretă ar fi avut aceasta şi prin ce mecanism ar fi fost menţinută persoana vătămată într-o stare de aservire totală, aşa cum impune art. 210 C. pen.

În continuare, recurentul a reiterat că instanţa de fond nu a lămurit contradicţiile apărute în declaraţiile persoanei vătămate, în coroborare cu declaraţiile martorilor, care au susţinut că persoana vătămată avea deplină libertate de mişcare, că a părăsit locul de muncă de mai multe ori, că a avut la dispoziţie un telefon mobil şi că nu au existat acte de violenţă fizică exercitate cu caracter sistematic şi constrângător, iar în aceste condiţii au fost încălcate dispoziţiile art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., acuzaţia nefiind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Aşadar, în opinia recurentului, în cauză, lipseşte fundamentul esenţial al ilicitului penal, respectiv existenţa unor acte concrete de recrutare, transportare, transferare sau adăpostire efectuate printr-un mecanism de constrângere reală, continuă şi efectivă, exercitată asupra unei persoane care să nu fi avut nicio posibilitate rezonabilă de a-şi manifesta consimţământul sau de a se sustrage raportului de presupusă exploatare, în condiţiile în care simpla stare de vulnerabilitate, concretizată prin diagnosticul de retard mintal mediu şi tulburare de personalitate, nu poate, prin ea însăşi, să suplinească obligaţia instanţei de a administra şi evalua probe clare, concordante şi directe cu privire conduita abuzivă, coercitivă şi intenţionat menţinută în scopul de a transforma persoana într-un instrument lipsit de voinţă, supus unei forme de muncă forţată, aşa cum impune lit. a) a art. 183 C. pen. coroborat cu art. 210 C. pen.

Deopotrivă, a subliniat că, în cauza dedusă judecăţii, nu numai că nu s-a demonstrat existenta unei stări de aservire de facto, dar probele au relevat că persoana vătămată a avut posibilitatea de a interacţiona cu terţi, de a se deplasa, de a comunica cu membrii comunităţii.

În final, recurentul a susţinut că, sub aspectul elementului subiectiv, nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială că a acţionat cu intenţie directă pentru a obţine un folos patrimonial ilicit, instanţele ignorând aspectele privind relaţia de sprijin reciproc, natura activităţilor desfăşurate, lipsa unor beneficii semnificative şi inexistenţa unor sume de bani sau bunuri a căror dobândire să fi fost exclusiv urmare unei forme de exploatare abuzivă.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, pronunţarea unei soluţii de achitare, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism - Serviciul Teritorial Piteşti la 09 iulie 2025 şi persoanei vătămate B. la 14 iulie 2025.

La data de 17 iulie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism - Serviciul Teritorial Piteşti a depus concluzii scrise, solicitând, în esenţă, respingerea recursului în casaţie formulat de inculpatul A..

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data 01 august 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie prevăzută de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 20 octombrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. [nefiind respectate cerinţele de la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Conform dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea, ca inadmisibilă, a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia penală nr. 798/A din 16 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către A., persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, iar calea de atac a fost respinsă de Curtea de Apel Piteşti.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că din probele administrate în cauză nu rezultă că persoana vătămată B., ar fi fost supusă vreunei forme de exploatare prin constrângere efectivă, în sensul art. 210 C. pen. coroborat cu art. 182 lit. a) C. pen., precum şi că nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială că a acţionat cu intenţie directă pentru a obţine un folos patrimonial ilicit.

Referitor la această condiţie de admisibilitate, se impune a se menţiona că precizarea formală a dispoziţiilor regăsite în cuprinsul unuia dintre cazurile de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare.

Din această perspectivă se reţine că, din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanţelor inferioare, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă în acest sens.

În speţă, se observă că, în susţinerea motivului de casare, recurentul A. a arătat, în esenţă, că din ansamblul materialului probator rezultă că persoana vătămată B., diagnosticată cu anumite afecţiuni psihice, respectiv retard mintal mediu, tulburări de personalitate pe fond organic, nu a fost supusă vreunei forme de exploatare prin constrângere efectivă, în sensul pe care îl impune noţiunea de trafic de persoane, aşa cum este reglementată prin dispożiţiile art. 210 C. pen. coroborat cu art. 182 lit. a) C. pen., aceasta având deplină libertate de mişcare (a părăsit locul de muncă de mai multe ori, a avut la dispoziţie un telefon mobil) şi neexistând acte de violenţă fizică exercitate cu caracter sistematic şi constrângător.

Aşadar, ceea ce invocă recurentul A. nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, ci stabilirea eronată a situaţiei de fapt de către Curtea de Apel Piteşti, considerând că nu au fost clarificate toate aspectele care conduceau la reţinerea unei alte baze factuale, ce ar fi permis achitarea sa. Cu alte cuvinte, prin susţinerile formulate, recurentul contestă situaţia de fapt, cu consecinţa modificării acesteia, şi tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, aspecte care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De asemenea, nici aspectele invocate de recurent cu privire la neîntrunirea elementelor de tipicitate subiectivă, respectiv că nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială că a acţionat cu intenţie directă pentru a obţine un folos patrimonial ilicit, nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare invocat, dar nici subsumat altui motiv din cele expres reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Referitor la elementele de tipicitate subiectivă, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi s-a reţinut că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege" (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022 şi nr. 332/RC din 28 iunie 2022 şi altele).

În aceste condiţii, având în vedere că, aşa cum s-a menţionat anterior, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 798/A din 16 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2025.