Constitutional unconstitutionality exception against statutory cassation appeal deadline inadmissible as request to modify legislative text

Şedinţa publică din data de 01 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 18 iunie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 18 iunie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 C. proc. pen., formulată de recurentul-inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, s-a apreciat că, în realitate prin demersul întreprins, recurentul aduce în discuţie o pretinsă soluţie legislativă care nu a fost cuprinsă în textul legal criticat, solicitând, de fapt, modificarea şi completarea dispoziţiei legale ce formează obiectul excepţiei, de o manieră care să-i fie favorabilă în cauză, astfel încât recursul în casaţie să fie declarat în anumite situaţii şi ulterior termenului de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, prin instituirea unui termen distinct de exercitare a recursului în casaţie întemeiat pe cazul prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În acest context, s-a subliniat că a accepta susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate ar echivala cu subrogarea Curţii Constituţionale în sfera de competenţă a legiuitorului, încălcându-se astfel disp. art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De asemenea, s-a subliniat că aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci ţin de politica legislativă ce revine în competenţa exclusivă a Parlamentului.

În fine, s-a reţinut că decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 a Curţii Constituţionale, prin care a fost reconfigurat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., nu este aplicabilă recurentului inculpat A., având în vedere că hotărârea recurată a rămas definitivă la data de 30 iulie 2021, iar deciziile Curţii Constituţionale nu se aplică retroactiv.

Împotriva încheierii din data de 18 iunie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs recurentul A., în termenul prevăzut de lege, în care a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, sens în care, prin raportare la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind repartizată aleatoriu Completului 1 pentru termenul de judecată din data de 01 octombrie 2025.

Examinând recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 18 iunie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Obiectul prezentei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanţei cu privire la soluţia de respingere pe care aceasta a adoptat-o prin raportare la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 C. proc. pen., motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Înalta Curte reţine că, pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică următoarele: calitatea de parte în proces a autorului excepţiei; dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării; condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiţii anterior menţionate, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei, aceasta este îndeplinită. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de una dintre părţile din proces (recurentul A.) în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă învestită cu soluţionarea cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 914 din data de 30 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii din Legea nr. 135/2010 (C. proc. pen., în vigoare de la 01.02.2014), respectiv art. 435 C. proc. pen.

Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textele de lege criticate să nu fi fost anterior declarate neconstituţionale, se constată îndeplinită şi această exigenţă.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest sens, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăd că instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]".

Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege".

Potrivit art. 435 C. proc. pen. recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Momentul a quo al termenului de declarare a recursului în casaţie îl reprezintă data comunicării deciziei instanţei de apel, procedură care se întocmeşte atât faţă de procuror, cât şi faţă de părţi.

Curtea Constituţională prin Decizia nr. 891/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 24.01.2007, a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 879/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 179 din 10.03.2016, paragraf 14). Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite (Decizia nr. 99/2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 389 din 21 august 2000; Decizia nr. 66/2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 169 din 04 aprilie 2001).

Astfel, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 435 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că, prin invocarea excepţiei de faţă, recurentul tinde, practic, la obţinerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecinţă considerarea ca exercitat în termen a recursului în casaţie declarat ulterior expirării termenului de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 50/2025 prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. care nu permiteau inculpatului să declare recurs în casaţie în cazul în care în mod greşit nu s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal.

Or, aceste aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

Modificarea ulterioară a dispoziţiilor art. 438 pct. 8 C. proc. pen., urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 50/2025 nu extinde termenul general de 30 de zile de declarare a recursului în casţie.

Prin urmare, recursul în casţie nu poate fi declarat ulterior expirării termenului de 30 de zile, ci doar de către părţile care au formulat cererea sau invocă dreptul în termenul legal. În acest fel este respectat principiul legalităţii şi sunt garantate stabilitatea şi previzibilitatea raporturilor juridice.

Modificarea sau completarea normei legale reprezintă o atribuţie care nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În consecinţă, este evident că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate arătată nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textului criticat pentru neconstituţionalitate cu prevederile legii fundamentale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, în sarcina instanţei de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte practica judiciară invocată de către recurent, respectiv încheierea pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 12.06.2025, în dosarul nr. x/2025 prin care s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 435 C. proc. pen., Înalta Curte subliniază că, deşi în prezenta cauză se apreciază inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, în ipoteza admiterii de către instanţa de contencios constituţional a excepţiei de neconstituiţionalitate invocată într-un alt dosar, recurentul din prezenta cauză (care, la rândul său, a invocat excepţia de neconstituţionalite a aceloraşi dispoziţii legale), va beneficia de un remediu procesual pentru cauza pendinte în care dispoziţiile considerate neconstituţionale au fost aplicate.

Pentru aceste considerente, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 C. proc. pen. este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 18 iunie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că se află în culpă procesuală, îl va obliga recurent la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 18 iunie 2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 octombrie 2025.