Poaching acquittal and prescription upheld; annulment appeal inadmissible.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 132/20.09.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, printre altele, Judecătoria Rupea, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 1 lună închisoare pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen., uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen., şi complicitate la braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, rap. la art. 48 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006 (faptă din 25 septembrie 2019).

În baza art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 1 lună închisoare pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, pe durata căruia a obligat pe inculpat la respectarea obligaţiilor prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. a)-e), alin. (2) şi alin. (3) din C. pen., cu aplic. art. 404 alin. (2) din C. proc. pen.

Pe latură penală, a pronunţat soluţii şi cu privire la inculpaţii B., C. şi D..

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 şi art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv art. 1349 din C. civ. şi urm., cu ref. la art. 86 din C. proc. pen. şi art. 10, 11 alin. (1) şi (2), art. 13 alin. (1) şi (2) şi art. 22 din Legea nr. 132/2017, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de părţile civile E., F., G., H., I., J., K. şi a obligat pe inculpatul D. la plata către acestea a daunelor materiale şi morale conform dispozitivului.

În baza art. 20 alin. (1) din C. proc. pen., a luat act că Statul Român, prin Garda Forestieră Braşov, nu s-a constituit parte civilă în cauză în mod legal.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. şi art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen., a dispus confiscarea specială a unor bunuri, conform dispozitivului.

Printre altele, în baza art. 47 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 şi ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, nr. 539 din 25.08.2009 (Anexa nr. IV), a dispus anularea permisului de vânătoare permanent cu seria x nr. x, emis la data de 23.08.2010 de A.V.P.S. Rupea, pe numele lui A..

În baza art. 404 alin. (4) din C. proc. pen., a dispus desfiinţarea totală a autorizaţiei de vânătoare individuală seria x nr. x din data de 10.10.2019.

A obligat pe inculpaţi la plata cheltuielilor de judecată avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea, inculpaţii A., B., C. şi D., părţile civile E., F., G., H., I., J., K. şi partea civilă Garda Forestieră Braşov.

Prin decizia penală nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea, de inculpaţii A., B., C., D. şi de partea civilă Garda Forestieră Braşov, a desfiinţat hotărârea atacată pe latură penală, precum şi pe latură civilă, cu privire la modul de soluţionare a acţiunii civile exercitate de către partea civilă Garda Forestieră Braşov şi cu privire la soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii inculpatului D. privind obligarea la plată a părţii responsabile civilmente L. S.A., şi rejudecând în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu referire la art. 48 alin. (1) lit. a) şi art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 407/2006, a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006 (faptă din 25 septembrie 2019).

În temeiul art. 30 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, coroborat cu art. 49 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, nr. 407/2006, a dispus trimiterea rechizitoriului din prezenta cauză şi a prezentei decizii către I.P.J. Braşov, în vederea aducerii la îndeplinire a atribuţiilor specifice în legătură cu fapta în raport de care s-a reţinut că nu poate fi angajată decât răspunderea contravenţională a inculpatului A. (infracţiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, săvârşită în data de 25 septembrie 2019, în raport de care a fost dispusă soluţia de achitare).

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) raportat la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen., uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen., respectiv complicitate la braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, rap. la art. 48 alin. (1) din C. pen.

Pe latură penală, a dispus soluţii şi cu privire la inculpaţii B., C. şi D..

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., coroborat cu art. 19, art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 1357 şi art. 1381 şi art. 1382 din C. civ., a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă Garda Forestieră Braşov şi a obligat pe inculpaţii A., C., B. şi D., în solidar, la plata sumei de 6000 de euro cu titlu de daune materiale către această parte civilă.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins apelurile declarate de părţile civile E., F., G., H., I., J. şi K..

A înlăturat dispoziţiile privind anularea permisului de vânătoare permanent cu seria x nr. x, emis la data de 23.08.2010 de A.V.P.S. Rupea, pe numele lui A..

În baza art. 30, art. 302 şi art. 47 din Legea nr. 407/2006 şi art. 11 din Regulamentul pentru tipărirea, înserierea, gestionarea, eliberarea şi anularea permiselor de vânătoare şi pentru preschimbarea permiselor de vânătoare aflate în uz, prevăzut în Anexa nr. IV la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 539/2009 pentru aprobarea regimului permiselor de vânătoare, a dispus comunicarea unei copii a prezentei decizii Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în vederea anulării permisului de vânătoare permanent cu seria x nr. x, emis la data de 23.08.2010 de A.V.P.S. Rupea, pe numele lui A..

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contraveneau.

A dispus cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că fapta inculpatului A. de a emite concomitent două autorizaţii individuale în aceeaşi dată, pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi fond cinegetic, nu constituie infracţiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006 ("emiterea de autorizaţii de vânătoare prin care se depăşesc cotele de recoltă şi cifrele de intervenţie aprobate pentru fiecare gestionar"), ci contravenţia prev. de art. 48 alin. (1) lit. a), cu referire la art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 407/2006.

Astfel, cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. constând în aceea că, la data de 25 septembrie 2019, în calitate de conducător al AVPS Rupea, a emis autorizaţiile individuale nr. x şi y, fiecare dintre acestea conferind dreptul de "recoltare" a câte unui cerb mascul selecţie (fond cinegetic Racoş), iar la aceeaşi dată, în baza autorizaţiei nr. x, a fost împuşcat un cerb mascul selecţie, organizatorul vânătorii fiind B., curtea de apel a pronunţat o soluţie de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

De asemenea, consecutiv, în temeiul art. 30 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, conform căruia "în cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia, ordonanţa sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii", coroborat cu art. 49 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, nr. 407/2006, potrivit căruia "constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 48 se fac de către personalul salariat cu atribuţii în domeniul cinegetic din cadrul administratorului fondului cinegetic naţional şi al gestionarilor fondurilor cinegetice, de personalul structurilor de administrare a ariilor naturale protejate, de ofiţerii şi agenţii de poliţie din cadrul Poliţiei de Frontieră Române pentru faptele constatate în zona specifică de competenţă, de ofiţerii şi agenţii de poliţie din cadrul Poliţiei Române, de ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române, precum şi de alte persoane specializate în domeniul cinegetic împuternicite în acest scop de către conducătorul autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare.", curtea de apel a dispus trimiterea rechizitoriului din prezenta cauză şi prezenta decizie a instanţei de apel către I.P.J. Braşov, în vederea aducerii la îndeplinire a atribuţiilor specifice în legătură cu fapta în raport de care s-a reţinut că nu poate fi angajată decât răspunderea contravenţională a inculpatului A..

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A. care a omis cu intenţie să insereze menţiunea fondului cinegetic în cuprinsul autorizaţiei nr. x din data de 10 octombrie 2019, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) din C. pen.

S-a mai reţinut că, în drept, fapta aceluiaşi inculpat de folosire a înscrisului reprezentat de autorizaţia nr. x din data de 10 octombrie 2019 prin înmânarea acestuia organizatorului vânătorii din aceeaşi dată (C.) şi, ulterior, prin intermediul numitului C. titularului autorizaţiei (D.), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen.

Totodată, s-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., constând în punerea la dispoziţia participanţilor vânătorii organizate la data de 10 octombrie 2019, a instrumentelor scriptice (autorizaţia seria x nr. x), pentru împuşcarea, fără drept, pe fondul cinegetic 6 Racoş, a unui mascul de cerb selecţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, sub forma de participaţie penală a complicităţii prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen.

Curtea de apel a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru toate infracţiunile imputate inculpatului A. şi a dispus, pe cale de consecinţă, încetarea procesului penal.

La data de 28 iulie 2025, prin e-mail, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, referitor la fapta săvârşită în data de 25 septembrie 2019, recurentul a apreciat că se impune schimbarea temeiului achitării din art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., cu înlăturarea consecinţelor subsidiare din punct de vedere contravenţional.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că, deşi aparent soluţia de achitare nu poate fi atacată cu recurs în casaţie, în opinia sa, este admisibilă calea de atac de faţă, iar dispoziţiile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sunt neconstituţionale, din moment ce promovarea unei căi extraordinare de atac ce verifică legalitatea este exclusă în cazul în care se dispune achitarea, respectiv este schimbat motivul pe care s-a întemeiat soluţia de achitare, fiind încălcate principiile constituţionale reglementate prin prevederile referitoare la universalitate şi legalitate, egalitate de tratament, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, garantate la nivel CEDO.

Cu alte cuvinte, recurentul a apreciat că, întrucât hotărârea de achitare pronunţată de instanţa de apel nu poate fi verificată prin promovarea unei căi extraordinare de atac, există riscul ca instanţele de apel să pronunţe astfel de soluţii în mod arbitrar, ştiind că acestea nu pot fi verificate ulterior sub aspectul legalităţii.

Aşadar, raportat la art. 15 din Constituţie, procesul penal este guvernat de principiul legalităţii, nefiind astfel justificată excluderea verificării legalităţii cu privire la soluţia de achitare.

Mai mult, aşa cum pe calea recursului în casaţie se urmăreşte ca nicio persoană să nu fie condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, este firesc, în opinia recurentului, să existe posibilitatea de a cenzura hotărârea instanţei de apel şi în ipoteza în care este schimbat temeiul soluţiei de achitare, cum este cazul situaţiei de faţă, iar decizia nu este legală, întrucât, prin schimbarea motivului pe care se întemeiază soluţia de achitare, este evident că s-a agravat situaţia inculpatului, fiind schimbat temeiul din fapta nu există în materialitatea sa, în fapta nu este prevăzută de legea penală, în această ipoteză putând fi antrenată răspunderea contravenţională a inculpatului.

Conchizând, recurentul a apreciat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., dacă se aplică exclusiv în ipoteza unei condamnări, nu şi în ipoteza unei achitări, impunându-se sesizarea Curţii Constituţionale cu această excepţie.

În concret, recurentul a susţinut că emiterea celor două autorizaţii ce au făcut obiect al acuzaţiei penale în cauză, în acelaşi moment şi cu siguranţă anterior recoltării cerbului vânat în data de 25.09.2019 în baza autorizaţiei nu reprezintă o infracţiune, ci este o conduită permisă de lege.

Deopotrivă, a arătat că din materialul probator nu rezultă faptul că autorizaţia nr. x/25.09.2019 a fost eliberată după ce fusese deja recoltat cerbul în baza autorizaţiei nr. x/25.09.2019 pe fondul Racoş. De altfel, autorizaţiile au număr consecutiv, au fost emise în aceeaşi zi şi în acelaşi moment, iar acest lucru este permis de lege, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.

În plus, recurentul a apreciat, în esenţă, că nu s-a ţinut cont de o distincţie extrem de importantă, care deosebeşte infracţiunea prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. e) de contravenţia prevăzută de art. 48 alin. (1) lit. a) prin raportare la art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea 407/2006 - nerealizarea cotei de recoltă pe gestionar pentru vânatul sedentar ori depăşirea cotei de recoltă pe fond cinegetic, fără motive justificate, motiv pentru care instanţa de apel a constatat în mod greşit că fapta nu este prevăzută de legea penală, respectiv că fapta inculpatului atrage exclusiv răspunderea contravenţională.

Totodată, recurentul a apreciat că este criticabilă prin prisma cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi dispoziţia de trimitere a rechizitoriului din prezenta cauză şi a deciziei recurate către I.P.J. Braşov, în vederea aducerii la îndeplinire a atribuţiilor specifice în legătură cu fapta în raport de care s-a reţinut că nu poate fi angajată decât răspunderea contravenţională a sa -infracţiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006, săvârşită în data de 25 septembrie 2019, în raport de care a fost dispusă soluţia de achitare.

Sub acest aspect, a argumentat că dispoziţia de a constata că este antrenată exclusiv răspunderea contravenţională echivalează cu o condamnare, conform jurisprudenţei CEDO, întrucât mutatis mutandis, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", din perspectiv jurisprudenţei CEDO, poate fi asimilată cu "nu este prevăzută de legea contravenţională".

Recurentul a solicitat să se constate că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că fapta este contravenţie, având în vedere că prin simpla emitere a autorizaţiilor de vânătoare concomitent s-ar depăşi cota de recoltă, cu precizarea că această interpretare nu poate fi primită, legiuitorul incriminând exclusiv ipoteza în care se depăşeşte cota de recoltă.

De altfel, pentru clarificarea unor astfel de situaţii, se arată foarte clar că se pot emite mai multe autorizaţii individuale de vânătoare în acelaşi timp şi pe acelaşi fond de vânătoare.

Mai mult, inclusiv în materie contravenţională, instanţa de judecată nu poate dispune cu privire la situaţii ipotetice, fiind necesar a fi depăşită efectiv cota de recoltă, chestiune care nu s-a întâmplat, motiv pentru care fapta nu este nici măcar contravenţie.

În opinia apărării, se impune a fi cenzurată această soluţie dat fiind că instanţa a constatat cu titlu de autoritate de lucru judecat că poate fi angajată răspunderea contravenţională a inculpatului, organele abilitate fiind ţinute de această constatare care intră în puterea lucrului judecat.

Recurentul a criticat şi soluţia de încetare a procesului penal pornit împotriva sa, apreciind ca fiind incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. -în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, cu argumentarea că ar fi trebuit dispusă o soluţie de achitare pentru infracţiunile de:

- uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

- complicitate la infracţiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea 407/2006 rap. la art. 48 din C. pen., întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a depăşit limitele obiectului judecăţii în ceea ce priveşte fapta care îi este imputată, iar pe de altă parte, lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii de braconaj reţinute în sarcina coinculpatului D. relativ la vânătoarea la cerb din 25.09.2019 în raport de care s-a reţinut complicitatea.

Recurentul a mai arătat că în speţă nu este îndeplinită situaţia premisă a textului incriminator constând în depăşirea cotei de recoltă, deci practic recoltarea unui exemplar în plus, pentru ca fapta să existe în materialitatea sa, fie ca infracţiune - art. 39 alin. (1) lit. a) rap. la art. 42 alin. (1) lit. e), fie ca şi contravenţie - art. 39 alin. (1) lit. d) teza a doua rap. la art. 48 alin. (1) lit. a) din Legea 407/2006.

Ipoteza pe care se fundamentează integral atât acuzaţiile parchetului, cât şi hotărârea instanţelor este aceea că autorizaţia nr. x/10.10.2019 nu este valabilă, însă acest lucru nu poate fi primit, întrucât ipoteza reglementată de art. 42 alin. (1) lit. c) presupune existenţa unei autorizaţii valabile şi participarea la vânătoare fără a fi trecut în ea.

În plus, apărarea a apreciat că argumentele instanţei cu privire la participarea la vânătoare a mai multor persoane decât cele înscrise în autorizaţia individuală nu îl pot viza pe inculpatul A. şi, făcând trimitere la probele administrate în cauză şi la dispoziţiile legale incidente, a arătat că odată cu emiterea autorizaţiilor (cea colectivă şi cea individuală), responsabilitatea inculpatului A. a încetat, el neputând fi ţinut răspunzător pentru modul în care a fost organizată vânătoarea şi nici pentru respectarea sau nu a regulilor de către organizatori sau participanţi.

În ultimul rând, inculpatul a circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, soluţia instanţei de apel de înlăturare a dispoziţiilor privind anularea permisului de vânătoare permanent, cu seria x nr. x, emis la data de 23.08.2010 de A.V.P.S. Rupea, pe numele său şi, în baza art. 30, art. 302 şi art. 47 din Legea nr. 407/2006 şi art. 11 din Regulamentul pentru tipărirea, înserierea, gestionarea, eliberarea şi anularea permiselor de vânătoare şi pentru preschimbarea permiselor de vânătoare aflate în uz, prevăzut în Anexa nr. IV la Ordinul Ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 539/2009 pentru aprobarea regimului permiselor de vânătoare, a comunicării unei copii a deciziei din apel Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în vederea anulării permisului de vânătoare permanent anterior menţionat.

În continuare, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 30 şi art. 47 din Legea nr. 407/2006 cu privire la sintagma - a săvârşit o faptă sancţionată ca infracţiune din cuprinsul art. 30 din Legea 407/2006, respectiv sintagma a săvârşit una dintre faptele prevăzute la art. 42 şi art. 43, apreciind că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, fiind lipsite de previzibilitate şi claritate, venind astfel în conflict cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât simpla săvârşire a unei fapte nu presupune automat atragerea răspunderii, chiar şi contravenţionale pentru ea, fiind necesar să existe o stabilire a vinovăţiei în sens penal, o condamnare pentru o asemenea faptă, condiţie pe care legea nu o prevede, încălcându-se inclusiv prezumţia de nevinovăţie.

Astfel, în opinia recurentului, deşi instanţa de apel aparent îndreaptă soluţia primei instanţe prin care s-a dispus anularea permisului de vânătoare, în realitate, prin trimiterea către organele abilitate a soluţiei dispuse în vederea anulării, nu face altceva decât să transforme aceste organe în simpli executanţi, iar această dispoziţie de trimitere către organele abilitate în vederea anulării permisului de vânătoare echivalează cu o pedeapsă, în sensul jurisprudenţei CEDO.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel nu avea dreptul să trimită soluţia către organele abilitate în vederea anulării permisului de vânătoare, ci exclusiv să trimită în vederea luării măsurilor ce se impun. Or, instanţa de apel impune organelor abilitate să dispună anularea permisului de vânătoare, depăşindu-şi atribuţiile şi stabilind, astfel, chiar indirect, o pedeapsă pentru inculpat, în afara cadrului legal.

În drept, recurentul a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7, 8 şi 12 din C. proc. pen.

Cu privire la cererea de recurs în casaţie formulată de către recurentul inculpat A. nu au fost depuse concluzii scrise.

După efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 439 din C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei penale, la data de 15.09.2025, sub nr. x/2022.

Prin referatul din 15.09.2025, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 16.10.2025.

Raportul întocmit de către magistratul asistent desemnat în cauză a fost depus la dosar la data de 15 octombrie 2025.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, din perspectiva dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. este introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Din examinarea cererii de recurs în casaţie rezultă şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi a cerinţelor de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă, domiciliul, precum şi semnătura apărătorului său ales.

Procedând la verificarea dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că, în cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat, în primul rând, cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Prin decizia recurată, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu referire la art. 48 alin. (1) lit. a) şi art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 407/2006, Curtea de Apel Braşov a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 407/2006 relativ la fapta din 25 septembrie 2019.

Se constată că recurentul a subsumat acestui caz de casare chestiunea privind o pretinsă schimbare eronată a temeiului achitării din art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Or, cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. presupune o soluţie de condamnare (cu executare în regim de detenţie sau cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei), renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru o faptă care se presupune că nu este tipică.

Prin urmare, cazul de casare invocat nu poate fi analizat nici măcar formal în condiţiile în care în cauză nu a fost pronunţată o soluţie de condamnare, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, ci de achitare, cererea neavând aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Totodată, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică şi jurisprudenţă, se reţine prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi/sau procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., invocat de către recurent.

Referitor la acest caz de recurs în casaţie, se reţine că acesta priveşte situaţiile în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

Deşi prin intermediul recursului în casaţie declarat pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. se poate tinde, în urma trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, atât la pronunţarea unei soluţii de condamnare sau renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei (dacă este formulat de procuror sau partea civilă), cât şi la pronunţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului (când este exercitat de acesta), cazul de casare supus analizei poate fi promovat doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii, respectiv doar în acele situaţii în care dispoziţiile legale ce reglementează o cauză de încetare a procesului penal au fost reţinute de către instanţele de fond şi apel, cu toate că nu erau aplicabile.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Astfel, de pildă, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având însă în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.

În jurisprudenţa instanţei supreme, s-a apreciat că se circumscrie acestui caz de recurs în casaţie critica soluţiei de încetare a procesului penal întemeiată greşit pe intervenirea prescripţiei răspunderii penale atunci când aceasta a fost pronunţată fără a se ţine seama de cererea inculpatului de continuare a procesului penal formulată în temeiul art. 18 din C. proc. pen. (deciziile nr. 262/RC din 17 octombrie 2014, nr. 234/RC din 26 iunie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală) ori când au fost aplicate dispoziţiile art. 153 - art. 156 din C. pen., fără, însă, să fi fost incidente (deciziile nr. 251/RC din 20 iunie 2019, nr. 174/RC din 15 mai 2019, nr. 286/RC din 22 septembrie 2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Or, recurentul nu critică niciuna dintre aceste situaţii care vizează în concret normele ce reglementează prescripţia răspunderii penale drept cauză de încetare a procesului penal.

Se mai reţine că acest caz de recurs în casaţie a fost reconfigurat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 50/2025, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 328 din 11 aprilie 2025, putând fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. şi motive care vizează o pretinsă greşită nedispunere a încetării procesului penal, ca urmare a constatării eronate a neintervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru faptele ce au făcut obiectul judecăţii.

Or, prin motivele de recurs în casaţie formulate în scris, inculpatul a arătat, în esenţă, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru faptele imputate, în condiţiile în care situaţia de fapt a fost stabilită în mod eronat în cauză şi aceasta nu se pliază pe condiţiile de tipicitate obiectivă ce caracterizează infracţiunile de uz de fals, prev. de art. 323 teza I din C. pen., şi complicitate la infracţiunea de braconaj, prev. de art. 42 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea 407/2006 rap. la art. 48 din C. pen., întrucât probatoriului administrat nu este de natură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază coroborat cu faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de referinţă.

Aşadar, critica adusă hotărârii instanţei de apel antamează în concret tipicitatea faptelor considerate a reprezenta infracţiunile prevăzute de art. 323 teza I din C. pen. şi art. 42 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea 407/2006 rap. la art. 48 din C. pen., critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz de casare care însă presupune ca premisă o soluţie de condamnare, iar nu de încetare a procesului penal, respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Ca atare, criticile recurentului nu se circumscriu niciunui caz de casare, ci combină cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. -în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal- cu cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. -inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, şi care nu poate fi invocat decât în ipoteza în care pentru infracţiunea respectivă s-a dispus condamnarea. Or, analizarea tipicităţii faptei în lipsa unei soluţii de condamnare ar echivala cu recunoaşterea pe cale jurisprudenţială a unui caz de casare neprevăzut de lege, ceea ce contravine nu doar caracterului limitativ al obiectului judecăţii în recurs în casaţie, cazurile de casare fiind de strictă interpretare şi aplicare, ci ar constitui şi o încălcare a principiului legalităţii procesului penal, principiu de rang constituţional potrivit căruia exercitarea căilor de atac nu poate fi făcută decât în condiţiile legii.

Dacă am interpreta extensiv noţiunea "greşit" din cuprinsul cazului de casare, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. -greşita încetare a procesului penal, aşa cum pretinde inculpatul, ar însemna că instanţa de recurs în casaţie este abilitată să rejudece cauza sub pretextul reevaluării corectitudinii soluţiei de încetare a procesului penal, inclusiv al existenţei faptei şi a vinovăţiei recurentului, ceea ce contravine naturii juridice a recursului în casaţie.

Se observă, aşadar, că niciuna din criticile formulate de inculpatul A. nu vizează greşita aplicare a dispoziţiilor legale pe care s-a fundamentat soluţia de încetare a procesului penal, respectiv art. 154 din C. pen.

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, împrejurare ce atrage nerespectarea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speţă.

În consecinţă, se constată că în cauză nu este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., invocat de către recurent, care este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", se reţine că prin intermediul acestui caz de recurs în casaţie pot fi cenzurate exclusiv erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie ca urmare a aplicării unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie ca urmare a nerespectării limitelor legale ori a tratamentului sancţionator legal.

Procedând, în aceste coordonate de principiu, la verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că, deşi inculpatul A. şi-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casaţie pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., din modul în care acesta a formulat motivele de recurs în casaţie rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casaţie invocat.

În concret, se constată că motivul invocat în cererea de recurs în casaţie vizează exclusiv soluţia instanţei de apel de înlăturare a dispoziţiilor privind anularea permisului de vânătoare permanent dispusă de către instanţa de fond şi de comunicare a unei copii a deciziei din apel Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în vederea anulării permisului de vânătoare permanent anterior menţionat.

Se reţine, prin urmare, că susţinerile recurentului privesc o pretinsă nelegalitate raportată la o măsură care, în fapt, nu a fost efectiv dispusă de instanţa de apel.

Prin urmare, prin conţinutul lor, criticile expuse de către recurentul A. relativ la anularea permisului de vânătoare permanent nu aduc în discuţie elemente de natură a fi circumscrise nici măcar formal vreunui caz de recurs în casaţie din cele prevăzute expres şi limitativ de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casaţie, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi, respectiv, a art. 30 şi art. 47 din Legea nr. 407/2006, se constată că s-a format dosarul asociat nr. x/2022

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, dispunând obligarea acestuia, conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 507/Ap din data de 17 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2025.