Inadmissibility of cassation challenging criminal conviction via re-evaluation of factual evidence under non-incrimination ground

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 187 din data de 12.03.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Judecătoria Rădăuţi a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, în regim de detenţie, pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen., şi conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen., ambele cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, faptă prev. de art. 338 alin. (2) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 72 din C. pen., a dedus din durata pedepsei, perioada reţinerii, respectiv de la data de 18.12.2023, orele 11:50, până la data de 19.12.2023, orele 11:50.

A constatat că prin încheierea penală nr. 84 din data de 31.01.2025 a Tribunalului Suceava a fost revocată măsura controlului judiciar dispusă prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuţi nr. 4856/138/P/2023 din 19.12.2023.

În baza art. 19, art. 20, art. 25, art. 393 alin. (3) şi art. 397 din C. proc. pen., raportat la art. 1357 din C. civ. şi art. 22 şi următoarele din Legea nr. 132/2017 privind asigurările şi reasigurările din România şi Normele ASF 20/2017 completate prin Normele ASF nr. 7/2018, a admis în parte acţiunea civilă, formulată de părţile civile B., C., prin reprezentant legal B., D., prin reprezentant legal B., E., şi, în consecinţă, a obligat pe asigurătorul S.C. F. S.A. G., prin subrogarea sa în obligaţiile de plată ale inculpatului, să plătească pentru inculpat (60% culpă), fiecăreia din părţilor civile menţionate daune morale şi materiale, după caz, conform dispozitivului.

A luat act că partea responsabilă civilmente F. S.A. prin F. S.A. G., în procedura amiabilă, cu ocazia soluţionării dosarului de daună nr. x a achitat părţilor civile, cu titlu de sume necontestate, anumite sume de bani, conform dispozitiv.

A luat act că inculpatul A. a achitat în cursul urmăririi penale, părţii civile B., suma de 2000 de euro, cu titlu de daune materiale.

A respins, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de părţile civile H. şi I., prin reprezentant legal E. (mamă).

A respins în rest pretenţiile părţilor civile, ca nefondate.

A obligat pe partea responsabilă civilmente să plătească părţilor civile E., suma de 2132,2 RON cu titlu de cheltuieli judiciare şi B., suma de 529 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuţi, părţile civile H., E., I., C., B. şi D. şi partea responsabilă civilmente S.C. F. S.A. G..

Prin decizia penală nr. 853 din 25 iulie 2025, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuţi împotriva sentinţei penale nr. 187 din data de 12.03.2025 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi, în dosarul nr. x/2024, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) şi alin. (10) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută şi pedepsită de art. 338 alin. (2) din C. pen.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente, a constatat că cele trei infracţiuni au fost săvârşite în concurs real, iar în temeiul dispoziţiilor art. 38 alin. (2) şi 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 2 luni închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 72 din C. pen., a dedus din durata pedepsei perioada reţinerii, respectiv de la data de 18.12.2023, orele 11:50, până la data de 19.12.2023, orele 11:50.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, care nu contraveneau prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile H., E., I., C., B. şi D. şi de partea responsabilă civilmente S.C. F. S.A. G. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

A dispus şi cu privire la cheltuielile de judecată avansate în apel, conform dispozitivului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, în drept, faptele inculpatului A. care, la data de 14.12.2023, în jurul orelor 19:50, având o alcoolemie de 2,08 g%0 (proba I) şi 1,85 g%0 (proba II), conform buletinului de analiză toxicologică emis de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Suceava nr. 2404 din data de 15.12.2023, a condus autoturismul, pe raza comunei Horodnic de Sus, judeţul Suceava, având direcţia de deplasare dinspre comuna Voitinel, către municipiul Rădăuţi, judeţul Suceava şi, pe fond de încălcare a prevederilor art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002R, în sensul că a circulat cu viteza de 85 - 86 km/h în localitate, unde limita legală de viteză era 50 km/h, şi a art. 35 şi art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002R, în sensul în care trebuia să adapteze viteza la condiţiile de drum şi să aplice o conducere preventivă specifică mediului rural, a produs un accident rutier în urma căruia a rezultat decesul numitului J., care se deplasa în calitate de pieton pe partea dreapta a drumului comunal, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. (2) din C. pen., şi conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Totodată, s-a mai reţinut că, în drept, fapta aceluiaşi inculpat de a continua drumul în urma producerii accidentului şi de a opri la 400 metri distanţă, reprezintă o schimbare a poziţiei vehiculului implicat în accident şi îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (2) din C. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 853 din 25 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2024, a declarat, la data de 19 august 2025, recurs în casaţie inculpatul A.,prin apărător ales.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, recurentul a invocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susţinând că fapta pentru care a fost condamnat, încadrată în infracţiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (2) din C. pen., nu este incriminată de legea penală în forma reţinută de instanţa de control judiciar.

Astfel, apărarea a solicitat reanalizarea probatoriului administrat în cauză, cu precizarea că instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a situaţiei de fapt şi a făcut o aplicare nelegală a normei de incriminare.

În concret, apărarea a susţinut că, potrivit actelor de constatare iniţiale (procesul-verbal de cercetare la faţa locului) şi a celor ulterioare (expertiza tehnică privind dinamica accidentului), nu rezultă că ar fi existat o modificare a stării locului accidentului. În aceste condiţii, aprecierea instanţei de apel potrivit căreia inculpatul ar fi "îngreunat aflarea adevărului" nu este fundamentată probatoriu. Dimpotrivă, din ansamblul probelor rezultă că inculpatul a realizat după acroşare ce s-a întâmplat, victima circulând în afara părţii carosabile, fără vestă reflectorizantă şi pe sensul opus de mers.

În plus, după ce a acroşat victima, inculpatul a oprit vehiculul la o distanţă reală de aproximativ 200 de metri, şi nu de 400 de metri, probabil în punctul în care a apreciat, în acel moment, că ar putea opri autoturismul în condiţii de siguranţă. Ulterior, acesta a apelat serviciul de urgenţă 112 pentru a raporta incidentul şi s-a întors pe jos la locul accidentului.

Sub acest aspect, apărarea a mai arătat că recurentul nu a părăsit locul accidentului în sensul legii penale, întrucât a oprit autoturismul pe acelaşi drum pe care s-a produs evenimentul rutier, în apropierea domiciliului său, spre care se îndrepta.

Mai mult, în opinia apărării, instanţa de apel a întemeiat în mod predominant raţionamentul său pe dispoziţiile art. 338 alin. (1) din C. pen., fără a face distincţia între părăsirea locului accidentului şi modificarea sau ştergerea urmelor acestuia. De asemenea, instanţa a omis să ia în considerare recunoaşterea faptei în faţa instanţei de fond, aplicând totodată o pedeapsă disproporţionată, superioară chiar celei prevăzute pentru infracţiunea de ucidere din culpă, considerată cea mai gravă dintre cele reţinute în concurs.

Conchizând, recurentul, prin apărător ales, a subliniat că dinamica evenimentelor rutiere, percepţia şoferului şi legile fizicii fac imposibilă menţinerea vehiculului exact în punctul de impact, împrejurare care nu poate fi asimilată unei "modificări a stării locului accidentului" în sensul legii penale.

În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Cu privire la cererea de recurs în casaţie formulată de către recurentul inculpat A., au fost depuse concluzii scrise de către părţile civile E., H. şi I., prin apărător ales, prin care s-a solicitat, în esenţă, respingerea căii de atac promovate.

După efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 439 din C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei penale, la data de 22.09.2025, sub nr. x/2024.

Prin referatul din 22.09.2025, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 16 octombrie 2025.

Raportul întocmit de către magistratul asistent desemnat în cauză a fost depus la dosar la data de 14 octombrie 2025.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 853 din 25 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, din perspectiva dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Din examinarea cererii de recurs în casaţie rezultă şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) şi alin. (6) din C. proc. pen., cu menţiunea că decizia de admitere a apelului în speţă poate fi recurată de inculpatul A., care, deşi nu a exercitat calea de atac a apelului, recursul în casaţie vizează modificările aduse hotărârii de fond prin decizia din apel, prezenta cale extraordinară de atac nefiind exercitată omisso medio.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă, domiciliul, precum şi semnătura apărătorului ales al recurentului.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică şi jurisprudenţă, Înalta Curte, judecătorul de filtru, notează prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situaţii în care fie nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa cărora a operat dezincriminarea.

În ceea ce priveşte lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menţionat. Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit căruia "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", se constată că doar neprevederea în legea penală ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Procedând, în aceste coordonate de principiu, la verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că deşi recurentul şi-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casaţie pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., din modul în care a formulat motivele de recurs în casaţie rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casaţie invocat.

În concret, se reţine că motivele invocate în cererea de recurs în casaţie vizează temeinicia soluţiei de condamnare relativ la infracţiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (2) din C. pen., a cărei analiză presupune reevaluarea probatoriului administrat, precum şi lipsa elementului subiectiv al infracţiunii de referinţă, recurentul susţinând că probele administrate în cauză nu au relevat, în mod cert, că acesta a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat. Totodată, recurentul a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei şi cu datele referitoare la persoana sa.

Or, solicitarea de reapreciere a probatoriului administrat, reindividualizarea judiciară a pedepsei şi reevaluarea laturii subiective, cu consecinţa schimbării situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, nu se subsumează cazului prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. şi nici vreunui alt caz de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., ci constituie un proces complex de analiză asupra împrejurărilor concrete ale cauzei, care intră în atributul exclusiv al instanţei de fond/apel şi nu pot fi cenzurate, prin urmare, în cadrul prezentului demers judiciar.

Formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, împrejurare ce atrage nerespectarea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speţă.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casaţie coroborat cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea oricăror pretinse nelegalităţi, ci exclusiv examinarea hotărârii atacate prin prisma celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., respectiv, încălcarea competenţei după materie sau după calitatea persoanei, fapta pentru care s-a dispus condamnarea nu este prevăzută de legea penală, dispunerea eronată a încetării procesului penal, constatarea greşită sau omisiunea de a constata graţierea şi aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 853 din 25 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, dispunând obligarea acestuia, conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 853 din 25 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2025.