Defendant's late annulment appeal rejected as inadmissible, upholding 2-year 7-month prison sentence for traffic offenses.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 2 din 9 ianuarie 2025 pronunţată de Judecătoria Reşiţa s-au hotărât următoarele:

I. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 196 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 (luni) închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

II. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 334 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi pe durata executării pedepsei principale.

III. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 334 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) rap. la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi pe durata executării pedepsei principale.

IV. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 3361 C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de consum de alcool sau de alte substanţe psihoactive ulterior producerii unui accident de circulaţie

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi pe durata executării pedepsei principale.

V. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 337 C. pen. cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi pe durata executării pedepsei principale.

VI. În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 338 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4) raportat la art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 38 alin. (1) şi (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele cu închisoarea şi s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 (un) an şi 3 (trei) luni închisoare reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse (1/3 din 3 ani şi 9 luni închisoare), în final acesta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 (doi) ani şi 7 (şapte) luni închisoare, în regim de detenţie, conform art. 60 C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. raportat art. 67 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) şi art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi sus-menţionate pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. raportat art. 72 alin. (1) C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reţinerii de la 08.08.2024, ora 06:00 până la 09.08.2024, ora 06:00, precum şi durata arestului preventiv de la data de 09.08.2024 la zi.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestului preventiv luată faţă de inculpatul A. [prin încheierea nr. 19/09.08.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024 al Judecătoriei Reşiţa (MAP nr. 4/09.08.2024 al Judecătoriei Reşiţa), definitivă prin încheierea penală nr. 99/C din 12.08.2024 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin], pe o perioada de 60 de zile, cu începere de la 09.01.2025, urmând ca legalitatea şi temeinicia măsurii să fie verificată înainte de expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, respectiv înainte de data de 09.03.2025.

S-a luat act că persoana vătămată B., asistată de reprezentantul legal C., a renunţat la pretenţiile civile.

În baza art. 272 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus ca onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 540 RON, să fie virat din fondurile Ministerului de Justiţie.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 500 RON - reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cadrul urmăririi penale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 157/A din 7 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 2 din 9 ianuarie 2025 pronunţată de Judecătoria Reşiţa.

În baza art. 424 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., raportat la art. 399 alin. (1) şi art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus încetarea de drept, la data pronunţării deciziei, a măsurii arestului preventiv dispusă faţă de inculpat, concomitent cu emiterea mandatului de executare a pedepsei şi, în baza art. 72 C. pen., deducerea în continuare a duratei arestului preventiv a inculpatului, de la data de 09.01.2025 la zi.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în apel.

În temeiul art. 272 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus plata sumei de 540 RON, reprezentând onorariul cuvenit avocatului din oficiu pentru persoana vătămată şi a sumei de 500 de RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit avocatului din oficiu pentru inculpat, din fondul Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş.

*

La data de 30 aprilie 2025, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 157/A din 7 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin avocat D..

După efectuarea comunicărilor prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Timişoara a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei penale, la data de 8 septembrie 2025, sub nr. x/2024, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin rezoluţia din aceeaşi dată s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 16 octombrie 2025.

În conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Alineatul (4) al aceluiaşi text de lege stabileşte că, în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

Procedând, în acest cadru, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434 şi art. 435 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată - decizia penală nr. 157/A din 7 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte însă condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 435 C. proc. pen., aceasta fiind introdusă după expirarea termenului legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

În acest sens constată că decizia penală nr. 157/A din 7 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală a fost comunicată inculpatului A., la unitatea de detenţie, la data de 19 martie 2025, dovada de comunicare semnată personal de acesta aflându-se la ultima filă din dosarul de apel.

Inculpatul A. a formulat însă prezenta cerere de recurs în casaţie, prin avocat D. (care i-a acordat asistenţă juridică şi în apel), la data de 30 aprilie 2025 (data înscrisă pe recipisa de primire emisă de E., aflată pe verso-ul plicului de la dosarul nr. x/2024 al Curţii de Apel Timişoara), cu depăşirea evidentă a termenului de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, care s-a împlinit la data de 22 aprilie 2025.

Or, conform art. 268 alin. (1) C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.

În consecinţă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 435 C. proc. pen., motiv pentru care aceasta este inadmisibilă.

Deşi această constatare face inutilă verificarea celorlalte condiţii de admisibilitate prev. de art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată însă că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte nici condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen.

În acest sens, reţine că recurentul inculpat A. şi-a întemeiat demersul judiciar pe cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

În argumentarea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apărarea a arătat că instanţele de fond au reţinut o stare de fapt nereală, raportat la condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor pentru care a fost condamnat recurentul inculpat, care nu sunt întrunite în cauză.

Aceasta întrucât, chiar dacă este adevărat că folosirea prezumţiilor judiciare este admisibilă în principiu, se poate proceda astfel doar într-o măsură rezonabilă, lucru care nu s-a întâmplat în speţă.

A mai arătat că, potrivit art. 103 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea se poate dispune atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar conform art. 396 alin. (2) C. proc. pen., instanţa pronunţă condamnarea dacă este dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Or, este mai mult decât evident că această convingere a judecătorului despre care vorbeşte legiuitorul nu se rezumă la instinct şi intuiţia pur subiectivă, ci presupune o certitudine rezultată din probele administrate în mod raţional, care, însă, în cazul de faţă nu susţin acuzarea.

Practic, probele folosite de parchet sunt indirecte şi singulare, iar acestea nu se coroborează cu altele, deşi în speţă este necesară o înlănţuire de probe indirecte, idee consacrată de doctrină şi însuşită de practica judiciară.

În ceea ce priveşte motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., apărarea a susţinut că este posibilă analizarea de către instanţa de recurs a incidenţei cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 382/2002 şi, implicit, a aplicării pedepsei în limitele reduse prevăzute de această normă, atâta timp cât o asemenea chestiune nu reprezintă o reanalizare a situaţiei de fapt, ci numai o reapreciere sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, respectiv analiza unui caz de micşorare legală a pedepsei. Prin urmare, recurentul se află în situaţia unui motiv de nelegalitate care poate face obiectul analizei în cadrul cererii de recurs in casaţie.

A mai arătat că inculpatul a recunoscut în totalitate faptele comise, exact în modalitatea în care au fost ele reţinute prin rechizitoriu, astfel că, având în vedere şi circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor, respectiv cele referitoare la persoana recurentului, în cauză putea fi dispusă suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Ca urmare, apărarea a solicitat instanţei de recurs în casaţie ca la stabilirea sancţiunii aplicate recurentului să aibă în vedere atât dispoziţiile părţii generale a C. pen., referitoare la principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal prevăzut de art. 2 din C. pen., cât şi criteriile generale de individualizare enumerate de art. 74 C. pen., conform căruia stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările şi modul concret de comitere a infracţiunilor, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunilor; motivul săvârşirii infracţiunilor şi scopul urmărit; nivelul de educaţie, vârsta şi altele.

Sub acelaşi aspect, a susţinut că faptele comise de recurent sunt de pericol abstract, urmarea lor reprezentând-o exclusiv crearea unei stări de pericol, fără să existe alte pagube sau urmări faţă de alte persoane.

În plus, recurentul a avut o atitudine cooperantă, a recunoscut faptele, s-a prezentat de fiecare dată în faţa organelor de cercetare şi a instanţei şi regretă faptele comise, astfel că faţă de acesta poate fi dispusă o pedeapsă cu suspendare sau o pedeapsă redusă în temeiul prevederilor legale, cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

Or, chiar dacă inculpatul are înscrise în fişa de cazier infracţiuni comise în străinătate, în România este la prima abatere penală, fiind, prin urmare, un infractor primar, în condiţiile în care faptele comise în străinătate nu au fost recunoscute pe teritoriul României.

Pentru argumentele prezentate, invocând probele administrate în primă instanţă şi în cursul cercetării penale, precum şi datele privind persoana recurentului (om harnic şi muncitor aflat la prima abatere penală, cunoscut în comunitate ca o persoană cuminte şi respectuoasă, care niciodată nu a produs discuţii sau scandaluri şi care, la momentul comiterii faptelor, era angajat în muncă în Italia, pentru a-şi creşte şi educa cei 4 copii pe care îi are în îngrijire alături de logodnica sa), apărarea a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi a hotărârii primei instanţe, iar pe fond, în principal, reducerea pedepsei spre minim sau sub minimul special prevăzut de legiuitor pentru infracţiunile comise şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în subsidiar, reducerea cuantumului pedepselor principale sub limitele minime, ca urmare a reţinerii, ca circumstanţe atenuante, a împrejurărilor legate de faptele comise, gradul redus de pericol social al infracţiunilor şi persoana inculpatului.

În contextul acestor argumente, raportându-se la criteriile de exigenţă ale condiţiei de admisibilitate analizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că aspectele invocate de inculpatul A. în recurs în casaţie şi care vizează, în esenţă, pe de o parte, condamnarea sa pentru infracţiunile deduse judecăţii în lipsa unui probatoriu apt să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existenţa faptelor şi vinovăţia sa în comiterea lor, iar pe de altă parte, greşita individualizare a pedepsei principale rezultante (şi, implicit, a celor componente), atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, ca urmare a nevalorificării în cauză a "cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 382/2002", a datelor favorabile privind persoana sa şi a celor reale privind faptele concrete comise, nu se circumscriu, nici măcar formal, cazurilor de recurs în casaţie invocate.

Cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care permite cenzurarea hotărârii definitive atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", vizează exclusiv situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare sau în care instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, în ansamblul său ori ca efect al modificării unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta concret săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Pe de altă parte, cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care permite cenzurarea hotărârii definitive atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", vizează exclusiv erorile care se produc urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau a unei durate a pedepsei superioare ori inferioare limitelor legale speciale.

Prin urmare, prin intermediul acestui caz de casare pot fi cenzurate erorile care se produc în legătură cu stabilirea pedepsei principale, a pedepselor complementare sau accesorii, dar şi a măsurilor educative, fie prin aplicarea unei sancţiuni neprevăzute de lege, fie prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator.

Or, formulate în maniera detaliat prezentată anterior, criticile recurentului inculpat A. nu aduc în discuţie chestiunea neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale faptelor pentru care a fost condamnat definitiv sau a legalităţii pedepselor ce i-au fost aplicate, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa. În realitate, recurentul ridică problema pretinsei insuficienţe a probatoriului administrat în dovedirea activităţii infracţionale ce a făcut obiectul cauzei şi a implicării sale în aceasta şi, respectiv, a asprimii presupus nejustificate a pedepselor aplicate, prin raportare la circumstanţele sale personale şi cele reale, chestiuni care ţin exclusiv de aprecierea datelor concrete ale cauzei.

Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sub aspectul existenţei infracţiunilor imputate recurentului şi a vinovăţiei sale sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Deopotrivă, presupunând evaluarea unor împrejurări care, având legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana inculpatului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al infracţiunii ori periculozitatea infractorului, putând determina, datorită acestei influenţe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete, reţinerea circumstanţelor atenuante sau agravante şi valorificarea lor, ca, de altfel, şi stabilirea modalităţii de executare a pedepsei - parte integrantă a procesului de individualizare judiciară a acesteia - constituie prerogativa exclusivă a instanţei de fond/apel, motiv pentru care nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs în casaţie nici prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat [prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen..] şi nici a celorlalte cazuri limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Concluzia este aceeaşi nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci şi a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator.

Or, deşi a invocat şi pretinsa omisiune a valorificării, în favoarea inculpatului, a cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002 (plecând de la premisa că indicarea "art. 19 din Legea nr. 382/2002" este doar rezultatul unei erori materiale), critica apărării sub acest aspect are un evident caracter formal, în condiţiile în care recurentul nu a indicat, în concret, care a fost conduita sa orientată spre obţinerea unui tratament sancţionator mai blând, iar o atare împrejurare nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Oricum, reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002 constituie o chestiune de apreciere ce intră în atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel, singurele în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.

În concluzie, pentru considerentele anterior expuse, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 157/A din data de 7 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 435 C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (2) raportat la art. 435 C. proc. pen., o va respinge, ca inadmisibilă.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 157/A din data de 7 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2025.