Unconstitutionality of missing statutory sanction for unverified security measures under Article 2502 of the Code of Criminal Procedure

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 406/CO din data de 05 august 2025, printre altele, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 şi art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., formulată de contestatorul-inculpat A..

Pentru a decide astfel, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 şi art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., curtea a notat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a reţinut, în esenţă, că, în cauză, excepţia a fost ridicată în faţa instanţei, la cererea inculpatului A., iar textele legale asupra cărora s-a formulat excepţia de neconstituţionalitate, respectiv art. 2502 şi art. 268 alin. (2) din C. proc. pen. sunt în vigoare şi nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate constând în aceea ca dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, curtea a apreciat că, în speţă, legătura între excepţia invocată şi soluţionarea cauzei a fost creată artificial, printr-o interpretare a dispoziţiilor art. 2502 şi art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., fără fundament legal.

În acest context, s-a avut în vedere că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să privească o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă, iar nu exclusiv interpretarea sau aplicarea lor, care sunt resortul instanţelor, conform art. 126 din Constituţie.

În legătură cu natura termenelor de 6 luni şi de 1 an prev. de art. 2502 din C. proc. pen., curtea a reţinut că legea procesual penală reglementează două mari categorii de termene, respectiv termenele procedurale şi termenele substanţiale.

Termenele care asigură disciplina şi sistematizarea desfăşurării procesului penal sunt denumite de C. proc. pen. termene procedurale. Legislaţia procesual penală prevede şi unele termene care ocrotesc drepturi extra - procesuale, drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului (libertatea individuală, proprietatea, etc.) care se numesc termenele substanţiale sau procesuale.

Dacă sancţiunea pentru nerespectarea unui termen procedural este decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen (art. 268 alin. (1) din C. proc. pen.), în cazul termenelor procesuale expirarea acestora atrage de drept încetarea efectului măsurii (art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.).

De asemenea, modul de calcul al termenelor procedurale este reglementat de art. 269 din C. proc. pen., în timp ce calculul termenelor în cazul măsurilor restrictive de drepturi se calculează conform art. 271 din C. proc. pen.

S-a mai reţinut că, la rândul lor, termenele procedurale pot fi legale, judiciare sau de recomandare, precum şi faptul că legiuitorul nu a prevăzut care este sancţiunea incidentă în cazul nerespectării termenelor maximale prev. de art. 2502 din C. proc. pen. pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii.

De altfel, astfel cum rezultă din însăşi conţinutul art. 2502 din C. proc. pen., în procedura de verificare instituită de acest text de lege, soluţiile ce pot fi dispuse au fost limitate de legiuitor la "menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse", şi nicidecum la constatarea încetării de drept a acestora.

Curtea a avut în vedere, cu referire exactă la măsurile asigurătorii, faptul că legiuitorul a prevăzut expres un caz de încetare a măsurilor asigurătorii, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., iar persoana vătămată nu a introdus acţiune civilă la instanţe.

Astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că în situaţiile în care legiuitorul ar fi dorit să instituie o astfel de sancţiune în materia măsurilor asigurătorii, precum cea a încetării de drept, ar fi reglementat-o în mod expres.

S-a mai reţinut că adoptarea dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, a fost generată de practica CEDO, care a sancţionat lipsa analizării proporţionalităţii menţinerii măsurii pentru durate de timp extrem de lungi, însă nu a impus niciodată termene în care să se efectueze verificarea din oficiu, aprecierea aparţinând organelor judiciare. Legiuitorul român a optat pentru o soluţie mai puţin permisivă şi a impus termene-limită, însă printr-o reglementare incompletă, de natură a naşte într-adevăr o situaţie de imprevizibilitate legislativă în materia protecţiei unor drepturi substanţiale.

Astfel, s-a apreciat că, în lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancţiune nu poate fi presupusă şi, pe cale de consecinţă, nici constatată a fi intervenit.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancţiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situaţia măsurilor preventive sau cea prev. de art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., anterior exemplificate.

Or, în lipsa unei asemenea dispoziţii exprese sancţionatoare, este nepermis a se face analogie cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive.

Curtea de apel a mai reţinut, în plus, Decizia nr. 38 din 9 iunie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării vizând natura juridică a termenelor instituite de art. 2502 din C. proc. pen., precum şi practica instanţei supreme în materie, prin care s-a statuat că natura termenelor în discuţie este una de recomandare.

Astfel, curtea a apreciat că faptul că nerespectarea termenelor prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen. nu atrage sancţiunea decăderii organului judiciar din dreptul de a verifica dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, conform art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., sau pe cea a încetării de drept a măsurii asigurătorii, conform art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., nu este de natură să contravină prevederilor constituţionale invocate de către inculpat, opţiunea legiuitorului în această privinţă nefiind de natură să depăşească marja de apreciere de care acesta se bucură în domeniul reglementării sancţiunilor procesual-penale.

De asemenea, orice persoană care se consideră vătămată prin instituirea unor măsuri asigurătorii are posibilitatea ca, independent de verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii pe care trebuie să o efectueze procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, conform art. 2502 din C. proc. pen., să solicite, pe parcursul procesului penal, ridicarea sau restrângerea măsurii, existând aşadar suficiente garanţii procesuale că aceste măsuri, de natură să restrângă exercitarea atributelor dreptul de proprietate, nu sunt luate pe termen nedefinit, fără ca partea interesată să aibă posibilitatea de a solicita ridicarea sau restrângerea lor.

Totodată, curtea a reţinut că prin raportare la împrejurarea că măsurile asigurătorii, deşi sunt de natură să restrângă exercitarea anumitor drepturi, au un caracter mai puţin restrictiv decât măsurile preventive, este firească opţiunea legiuitorului ca în cazul nerespectării termenelor referitoare la verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, sancţiunea procedurală aplicabilă să fie diferită de cea incidentă în ipoteza depăşirii termenelor de verificare a măsurilor preventive.

Pe de altă parte, interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.

Totodată, curtea a mai reţinut că nu poate ignora faptul că, autorul excepţiei, prin susţinerile sale, vizează completarea dispoziţiilor enunţate, prin adăugarea la lege, aspecte care nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În aceste condiţii, curtea a constatat că, în speţă, excepţia de neconstituţionalitate invocată de petent nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de către inculpat în scopul şi finalitatea sa.

*

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 406/CO din data de 5 august 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs inculpatul A..

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 2502 şi art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., susţinând, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti, ea priveşte dispoziţii dintr-o lege care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, inculpatul A. a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţia României, întrucât dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen. sunt lipsite de predictibilitate, nefiind clar dacă există sau nu o sancţiune ataşată acestora, iar practica judiciară este contradictorie, instanţa supremă considerând că termenul de 6 luni/un an este un termen de recomandare.

În acelaşi timp, dispoziţiile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., care prevăd sancţiunea încetării de drept în cazul expirării termenului măsurilor procesuale, sunt considerate constant inaplicabile ca sancţiune în raport cu încălcarea prevederilor art. 2502 din C. proc. pen.

Apărarea a mai susţinut că, din punct de vedere constituţional, măsurile asigurătorii constituie ingerinţe în dreptul fundamental de proprietate privată, prevăzut de art. 44 din Constituţie, iar textele legale criticate, prin soluţia legislativă promovată, nu reglementează cu privire la configurarea normativă a acestui drept, respectiv cu privire la stabilirea conţinutului şi a limitelor acestuia, ci se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situaţie în care în cauză este incident art. 53 din Legea fundamentală.

În ceea ce priveşte art. 2502 din C. proc. pen., apărarea a arătat că practica instanţelor europene este constantă în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând, în esenţă, că proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit trebuie avută în vedere atât la luarea, cât şi în perioada menţinerii măsurii, aşa încât să nu se transforme, odată cu trecerea timpului, într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate, durata excesivă a măsurilor asigurătorii constituind o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În aceste condiţii, apărarea a apreciat că neverificarca măsurilor asigurătorii în termenul imperativ impus de lege constituie o ingerinţă disproporţionată în raport de prevederile art. 53 din Constituţie şi, astfel, apare ca evident dreptul organelor judiciare, în interpretarea dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., ca instituind termene de recomandare, de a menţine măsurile asigurătorii pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri.

Or, potrivit standardelor de constituţionalitate, o asemenea restrângere este neeonstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.

Prin urmare, apărarea a susţinut că nerespectarea termenului de verificare a subzistenţei temeiurilor pentru menţinerea măsurilor asigurătorii este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la proprietate al inculpatului, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind încetarea de drept a măsurii asigurătorii şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

Conchizând, apărarea a apreciat că neverificarea măsurilor asigurătorii în termenul imperativ prevăzut de lege încalcă principiul legalităţii, în componenta previzibilităţii legii.

În ceea ce priveşte hotărârea atacată, apărarea a apreciat că prima instanţă şi-a depăşit competenţa prin realizarea unei analize cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate, dând o interpretare eronată şi contrară competenţelor şi practicii adoptate de Curtea Constituţională în cazuri asemănătoare.

Sub acest aspect, apărarea a considerat că prima instanţă s-a substituit instanţei de control constituţional şi a susţinut că, practic, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să se limiteze strict la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, urmând ca această din urmă instanţă să analizeze celelalte aspecte de fond.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 406/CO din data de 5 august 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, Înalta Curte constată următoarele:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În acest punct al analizei, contrar susţinerilor formulate de apărătorul ales al recurentului inculpat A., Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 şi art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., invocată de recurentul inculpat A. şi a tuturor motivelor invocate de către aceştia, Înalta Curte constată următoarele:

Excepţia a fost ridicată de către o parte din proces (recurentul inculpat A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea, printre altele, a contestaţiei declarate de către inculpatul A. împotriva încheierii penale nr. 148 din data de 24.06.2025, pronunţată de către Tribunalul Teleorman, secţia penală, în dosarul penal nr. x/2023, prin care, în temeiul art. 2502 din C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii asigurătorii a sechestrului luată faţă de acesta în cursul urmăririi penale prin ordonanţa nr. 423/P/2019 din data de 13.10.2022 emisă în dosarul de urmărire penală nr. 423/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi vizează dispoziţii legale în vigoare.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte constată îndeplinirea cumulativă a tuturor cerinţelor de admisibilitate anterior referite.

Raportat la această constatare, dar şi la stadiul procesual în care este invocată neconstituţionalitatea acestei dispoziţii legale - respectiv, contestaţia formulată împotriva încheierii prin care, în temeiul art. 2502 din C. proc. pen., s-a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii asigurătorii a sechestrului instituit asupra bunurilor recurentului în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei de judecată prin rechizitoriu, Înalta Curte apreciază că exigenţa vizând "legătura" normelor contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză este îndeplinită atât în planul aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, având în vedere interesul procesual al recurentului-inculpat de clarificare a naturii termenului stabilit pentru verificarea măsurilor asigurătorii, respectiv dacă acesta are caracter de recomandare sau de decădere.

Pentru aceste considerente, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte va admite cererea formulată de inculpatul A. şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen.

În aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată.

Astfel, se reţine că dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen.. au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 (un) an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi judecată la nivel naţional.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ susmenţionat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidenţiată de către procurori şi judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea şi eficientizarea sistemului naţional de recuperare a creanţelor provenite din infracţiuni".

Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus, astfel că susţinerea apărării în sensul că reglementarea este lipsită de previzibilitate apare fondată, revenind Curţii Constituţionale competenţa de a statua asupra acestei chestiuni.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că, deşi dispoziţiile legale invocate sunt în vigoare, textul criticat nefiind declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., "Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.".

Se reţine că recurentul apreciază că dispoziţiile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale, deoarece sunt considerate constant inaplicabile ca sancţiune în raport cu încălcarea prevederilor art. 2502 din C. proc. pen.

Se constată, aşadar, că nemulţumirea recurentului nu vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate, ci lipsa unei sancţiuni exprese pentru ipoteza încălcării art. 2502 din C. proc. pen., aspect ce excedează competenţei instanţei de contencios constituţional.

Astfel, Înalta Curte reţine că neconstituţionalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia şi nu poate fi rezultatul corelării unor norme ce nu au rang constituţional.

Sub acest aspect, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că "examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. O astfel de situaţie nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale (…) Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de competenţa autorităţii legiuitoare".

Prin urmare, a sesiza instanţa constituţională în scopul înlăturării eventualelor neconcordanţe dintre textele de procedură înseamnă a ignora limitele competenţelor sale, afirmate constant în jurisprudenţa obligatorie a Curţii, prin respingerea ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate cu o asemenea finalitate.

Ca atare, astfel cum a fost invocată, excepţia de neconstituţionalitate contravine regulilor de principiu desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reflectate, mutatis mutandis, în Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 960/30.12.2014.

Înalta Curte subliniază că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, doreşte modificarea şi completarea conţinutului art. 268 alin. (2) din C. proc. pen. prin instituirea unei sancţiuni aplicabile în cazul nerespectării art. 2502 din acelaşi cod, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În concluzie, în cauza de faţă aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 406/CO din data de 5 august 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va desfiinţa, în parte, decizia atacată şi, rejudecând, va admite cererea formulată de inculpatul A. şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 406/CO din data de 5 august 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Desfiinţează, în parte, decizia atacată şi rejudecând:

Admite cererea formulată de inculpatul A. şi dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2025.