Inadmissibility of constitutional challenge to statutory suspension of criminal statute of limitations and cassation appeal deadlines

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurentul inculpat A. cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 156 alin. (1) C. pen. şi art. 435 C. proc. pen.., constată următoarele:

Împotriva deciziei penale nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie la data de 22 aprilie 2025, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen.., la data de 30 septembrie 2025.

Împotriva aceleaşi decizii penale inculpatul A. a mai formulat recurs în casaţie la data de 13 ianuarie 2022 în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.., care a fost soluţionat prin decizia penală nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind respins recursul în casaţie, ca nefondat.

Pentru acest motiv, apărarea a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului în casaţie şi constatarea că recursul în casaţie este formulat cu respectarea termenului de 30 de zile.

Totodată, recurentul inculpat a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 156 alin. (1) C. pen. potrivit căruia "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal".

Apărarea a apreciat că prima teză evocată de art. 156 alin. (1) C. pen. referitoare la suspendarea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale printr-o dispoziţie legală este constituţională numai în măsura în care se are în vedere prevederea dispoziţiei legale doar în legislaţia primară (legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă), fiind excluse prevederile din legislaţia infra legală/secundară (decrete, hotărâri de guvern etc).

De asemenea, s-a susţinut că cele două teze evocate de art. 156 alin. (1) C. pen., respectiv cea a suspendării cursului termenului prescripţiei răspunderii penale ca urmare a intervenirii unei "împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat" în condiţiile în care ar împiedica continuarea procesului penal, sunt neconstituţionale în raport de lipsa de predictibilitate, previzibilitate şi claritate în aplicarea textului de lege, fiind contrare următoarelor dispoziţii constituţionale şi convenţionale: art. (1) alin. (5). art. 11 alin (1), art. 20, art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de limitele şi obiectul judecăţii, s-a solicitat a se constata că la momentul pronunţării definitive a deciziei penale cu nr. 1439/A din data de 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale în raport de fapta de furt calificat în formă continuată prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. art. 229 alin. (1) lit. b), d), alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (trei acte materiale: părţi civile B., familia C., D., E. şi F. şi G. - faptă săvârşită la data de 01.02.2013, 02.11.2013 şi epuizată la data de 11.12.2013); ca urmare a aplicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 care au reconfigurat modalitatea de operabilitate a prescripţiei, în sensul descalificării oricărui mecanism de întrerupere a cursului prescripţiei pe această perioadă. Astfel, în lipsa unui resort procesual de întrerupere, termenul general de prescripţie în raport de infracţiunea imputată inculpatului, s-a împlinit la data de 11.12.2021.

Apărarea a susţinut că potrivit art. 43 alin. (8) din Decretul Preşedintelui nr. 195 din 16 martie 2020, respectiv potrivit art. 64 alin. (13) din Preşedintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, pe durata stării de urgenţă, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripţia răspunderii penale se suspendă. Suspendarea de drept operează fără a fi necesară emiterea unei ordonanţe sau a unei încheieri în acest scop.

În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. Astfel, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, sub aspect material, conţin norme de primară, având o forţă asimilată cu a legii.

Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că singurul mecanism juridic prin care poate fi adoptată o dispoziţie legală menită să suspende cursul prescripţiei răspunderii penale în acord de teza I a art. 156 C. pen., este cel prin care o asemenea normă este cuprinsă într-o lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă (legislaţie primară) şi nu în orice act normativ emis de diferite instituţii ale statului şi care se încadrează în sfera infra legală.

În acest sens, s-a susţinut că art. 156 alin. (1) C. pen. trebuie supus unui control de constituţionalitate în cadrul căruia să se stabilească faptul că acest text de lege este constituţional numai în măsura în care "dispoziţia legală", la care face referire textul de lege că ar suspenda cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, este cuprinsă doar într-o lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă.

În ceea ce priveşte teza a II a art. 156 alin. (1) C. pen., referitoare la suspendarea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale ca urmare a intervenirii unei "împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat" în condiţiile în care ar împiedica continuarea procesului penal, apreciază că acestea sunt neconstituţionale în raport de lipsa de predictibilitate, previzibilitate şi claritate în aplicarea textului de lege. Obligaţia de previzibilitate a legii în elaborarea actului normativ este prevăzută în art. 23 din Legea nr. 24 din 2000, privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, în scopul stabilităţii soluţiilor legislative.

Apărarea a susţinut că, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvćnyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a subliniat că nu poate fi considerată ca "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita.

De asemenea, recurentul a mai invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 435 C. proc. pen.. care prevăd faptul că "recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel".

Apărarea a susţinut că art. 435 C. proc. pen.. intră în contradicţie art. 1 alin. (5) din Constituţia României care consacră principiul legalităţii; art. 16 alin. (1) şi (2) care consacră principiul egalităţii în faţa legii; art. 21 alin. (1), (2) şi (3) care consacră accesul la justiţie al tuturor persoanelor cărora le-au fost afectate drepturile, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un proces echitabil; art. 2 din Protocol 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Apărarea a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 50 din 18 februarie 2025 prin care s-au creat premisele exercitării unui recurs în casaţie în termen pentru persoanele care nu au putut să uzeze de această cale extraordinară de atac în ipoteza în care în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal şi s-a apreciat că aidoma cazului de contestaţie în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen.. rap. la art. 428 alin. (2) C. proc. pen.., şi în privinţa recursului în casaţie promovat în baza art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. (pe motiv că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal), ar trebui să se prevadă aceeaşi posibilitate de exercitare a căii extraordinare de atac, nelimitată în timp.

În acelaşi sens, s-a arătat că art. 457 C. proc. pen.. reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii care, de asemenea, nu limitează în timp promovarea căii extraordinare de atac în favoarea inculpatului.

Se impune, în opinia apărării, înlăturarea termenului de 30 de zile de la care poate fi exercitat recursul în casaţie pe motiv că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal, iar în subsidiar o reevaluare a momentului de la care trebuie să curgă cele 30 de zile în formularea recursului.

Apărarea a apreciat că de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 50 din 18 februarie 2025, respectiv 11 aprilie 2025, se calculează cele 30 de zile pentru ieşirea din pasivitate şi promovarea recursului în casaţie în vederea îndreptării erorii de drept a deciziei pronunţate în apel. În acest sens, s-a făcut trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 932/2006 din 19.01.2007 prin care se reţine cu titlu de principiu faptul că primul termen de judecata poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal. De asemenea, s-a invocat decizia nr. 508/2014 a Curţii Constituţionale, la paragraf 24 şi s-a apreciat că trebuie avut în vedere şi art. 2 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează un corp comun în materie, atunci când dispoziţiile procesual penal nu prevăd altfel.

În final, s-a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale excepţii de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în cauză, Judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi reţine următoarele:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, Judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi constată că excepţiile au fost ridicate de recurentul inculpat A. (care a formulat cerere de recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 1439/A din 21 decembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală), iar excepţia vizează neconstituţionalitatea art. 156 alin. (1) C. pen. şi art. 435 C. proc. pen.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 156 alin. (1) C. pen., se reţin următoarele:

Potrivit art. 156 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Apărarea a susţinut că textul legal contravine legii fundamentale prin faptul că sintagma "împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat" sunt neconstituţionale pentru lipsă de predictibilitate, previzibilitate şi claritate. Excepţia de neconstituţionalitate a acestui text de lege a fost invocată într-un recurs în casaţie în care inculpatul a susţinut că era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta săvârşită la data de 01.02.2013 - 02.11.2013 şi epuizată la data de 11.12.2013 pentru care a fost condamnat, ca urmare a aplicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, însă, potrivit art. 43 alin. (8) din Decretul Preşedintelui nr. 195 din 16 martie 2020, respectiv potrivit art. 64 alin. (13) din Preşedintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, pe durata stării de urgenţă, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripţia răspunderii penale se suspendă. În opinia apărării, singurul mecanism juridic prin care poate fi adoptată o dispoziţie legală menită să suspende cursul prescripţiei răspunderii penale în acord de teza I a art. 156 C. pen., este cel prin care o asemenea normă este cuprinsă într-o lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă (legislaţie primară) şi nu în orice act normativ emis de diferite instituţii ale statului şi care se încadrează în sfera infra legală.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a apreciat ca fiind inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate prin care instanţa de contencios constituţional era învestită cu un examen ce excedează competenţei sale, intrând în sfera de competenţă a legiuitorului, prin raportare la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în conformitate cu care Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Aşadar, jurisprudenţa instanţei de control constituţional a subliniat rolul instanţelor judecătoreşti în interpretarea şi aplicarea legii şi limitările controlului constituţional: interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare, iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative (...) Controlul de constituţionalitate vizează conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti. Prin urmare, controlul de constituţionalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispoziţiilor Legii fundamentale. (Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 572 din 28.07.2016, par. 20). Curtea nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar. (par. 21).

În concluzie, în speţa de faţă, se solicită o interpretare a unui concept în raport de situaţia de fapt concretă din dosar, astfel că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contencios constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 435 C. proc. pen.., se constată următoarele:

Art. 435 C. proc. pen.. prevede că Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Astfel, deşi autorul excepţiilor susţine că textele de lege criticate contravin art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un proces echitabil, art. 2 din Protocol 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin invocarea excepţiilor de faţă, recurentul inculpat urmăreşte, în concret, modificarea şi completarea conţinutului art. 435 C. proc. pen.., în sensul prevederii posibilităţii de a fi repus în termenul de declarare a căii de atac în situaţia declarării ca neconstituţional, în viitor, a unuia dintre cazurile de recurs în casaţie.

Recurentul A. a formulat calea extraordinară de atac a recursului în casaţie împotriva deciziei penale nr. 277 din 08 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, invocând art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., în condiţiile în care Înalta Curte a mai soluţionat anterior un alt recurs în casaţie formulat de acelaşi inculpat împotriva aceleiaşi decizii penale, întemeiat pe art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.. În cuprinsul cestei cereri de recurs în casaţie nu a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., astfel că, şi din această perspectivă, considerentele Deciziei nr. 50/2025 a Curţii Constituţionale nu au aplicabilitate în cauza de faţă.

Se observă că în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 435 C. proc. pen.., recurentul inculpat, prin apărător ales, a argumentat solicitările şi prin prisma faptului că, prin Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 11 aprilie 2025, s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională. Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale. O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, doreşte modificarea şi completarea conţinutului dispoziţiilor criticate.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se observă că, în realitate, inculpatul urmăreşte o modificare a textelor de lege criticate pentru a-i justifica formularea unei noi cereri de recurs în casaţie întemeiată pe un alt caz de casare. Or, aşa cum s-a arătat anterior, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Totodată, se reţine că art. 435 C. proc. pen.. a mai făcut obiectul evaluării instanţei de contencios constituţional din perspectiva liberului acces la justiţie şi al egalităţii în faţa legii, iar instanţa de contencios constituţional a constatat constituţionalitatea textului de lege reţinând că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti (...) declararea, în mod condiţionat, a recursului în casaţie - cale extraordinară de atac -, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen, pentru formularea recursului în casaţie, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale extraordinară de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive. Referitor la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a reţinut că nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale pentru promovarea căilor extraordinare de atac, inclusiv instituirea unui termen pentru declararea recursului în casaţie, atât timp cât acestea asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.(CCR, Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2019,publicată în Monitorul Oficial nr. 11 din 09.01.2020, par. 19-21).

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să intre în competenţa Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 156 alin. (1) C. pen. şi art. 435 C. proc. pen.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 156 alin. (1) din C. pen. şi art. 435 C. proc. pen.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu drept de recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2025.