Cassation appeal inadmissible for failure to meet admissibility requirements, upholding cessation of tax evasion proceedings via prescription and civil liability order

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpata A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 60 din 21 martie 2025 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr. x/2021, printre altele, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu referire la art. 16 lit. f), teza a II-a C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen. şi art. 5 C. pen., precum şi cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpata A., pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005 republicată, şi evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 republicată, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., ca urmare a prescripţiei răspunderii penale.

În temeiul art. 19, art. 20, art. 25 alin. (1), art. 84 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 1357 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată în cauză şi a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 324.744,28 RON (reprezentând T.V.A de plată, impozit pe profit) şi inculpatul B. la plata sumei de 27.457,28 RON (reprezentând impozit pe profit), plus accesoriile calculate de la data scadenţei obligaţiilor fiscale si pana la achitarea integrala a acestora, către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata sumei de cate 4.500 RON fiecare, în total suma de 9.000 RON (din care suma de 5000 RON de la faza de urmarire penala), cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

S-a luat act ca asistenţa juridică a inculpaţilor a fost asigurată de apărători/avocaţi aleşi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, în urma analizării probatoriului administrat în cauză în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, Tribunalul a apreciat că ambii inculpati trimişi în judecată se fac vinovaţi de comiterea faptelor de evaziune fiscală, fiind demonstrat că nu au evidenţiat în evidenţa contabilă a societaţii S.C. C. S.R.L. operaţiunile derulate şi veniturile realizate din activitatea de comerţ cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte, dar şi neevidenţierea în actele contabile ale societăţii a unor cheltuieli care nu au avut la bază documente fiscale legale, ori operaţiuni fictive, din activitatea de comerţ cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte şi accesorii. S-a subliniat că, în concluziile sale, Raportul de expertiză fiscală judiciară întocmit de expertul D. (expertiză încuviinţată de instanţa la propunerea inculpaţilor) a punctat următoarele: materialul documentar pus la dispoziţie a evidenţiat existenta multor situaţii în care S.C. C. S.R.L. nu şi-a înregistrat corect şi complet în contabilitate toate documentele privind veniturile şi nici obligaţiile fiscale nu au fost calculate şi declarate în mod corect şi complet, iar această proba ştiinţifică se coroborează cu toate probele cauzei, depoziţiile de martori si înscrisurile de la dosar.

Ca urmare, constatând că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită fără dubiu de tăgadă de către cei doi inculpaţi, instanţa de fond nu a putut dispune achitarea acestora, astfel cum au solicitat.

Astfel, s-a constatat, printre altele, că, fapta inculpatei A. care, în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., în perioada anilor 2014-2016, nu a evidenţiat în evidenţa contabilă a S.C. C. S.R.L. operaţiunile derulate şi veniturile realizate din activitatea de comerţ cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte şi accesorii creând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 228.131,83 RON (impozit pe profit 21.360,55 RON +tva de 206.771,27 RON), prejudiciu nerecuperat, şi, totodată, a evidenţiat în actele contabile ale S.C. C. S.R.L. unele cheltuieli care nu au la bază documente fiscale legale, ori operaţiuni fictive, din activitatea de comerţ cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte şi accesorii, creând un prejudiciu bugetului de stat de 84.433,32 RON (impozit pe profit) şi diferenţe de impozit pe profit în sumă de 12.179,13 RON, nedeclarat şi neachitat, datorită calculării eronate a profitului impozabil şi a impozitului pe profit, când a întocmit declaraţia 101 privind impozitul pe profit în perioada supusă expertizei activităţii de comerţ cu amănuntul cu articole de îmbrăcăminte şi accesorii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 rep., şi evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 rep., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

S-a precizat că probele administrate în dosar conduc la concluzia că infracţiunea a fost săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei directe a subiecţilor activi de a nu înregistra în totalitate veniturile reale obţinute şi de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În continuare, s-a constatat că pentru infracţiunile de evaziune fiscală deduse judecaţii, fapte prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 rep., este incidentă o cauză care înlătură răspunderea penală, respectiv prescripţia răspunderii penale, având în vedere dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost reconfigurate prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, care constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, ceea ce atrage incidenţa exclusivă a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 C. pen.

În acest sens, s-a arătat că, întrucât infracţiunile au fost comise în perioada septembrie 2014 - aprilie 2016, conform prevederilor art. 43 alin. (8) şi art. 64 alin. (13) din Decretele nr. 195/16.03.2020 şi 240/14.04.2020, termenul de 8 ani al prescripţiei generale, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a împlinit, conform art. 186 C. pen., în luna aprilie 2024, astfel încât răspunderea penală a inculpaţilor nu a putut fi angajată pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, intervenind prescripţia răspunderii penale.

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că, prin cererile depuse la dosar, partea civilă ANAF - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea s-a constituit parte civilă faţă de cei doi inculpati cu suma totala de 352.201.56 RON (din care suma de 324.744,28 RON faţă de inculpata A.), reprezentând impozit pe profit, precum şi accesoriile fiscale conform codului de procedură fiscală până la achitarea integrală a debitului.

Raportându-se la dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi art. 25 C. proc. pen., instanţa de fond a constatat, pe baza probelor administrate în cauză, ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a inculpaţilor pentru propria faptă, întrucât s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, a legăturii de cauzalitate, precum şi a vinovăţiei celor care au comis-o, condiţii în care a apreciat că se impune ca aceştia să fie obligati să repare prejudiciul material cauzat persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpata A..

Prin decizia nr. 781 din 09 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 60 din 21 martie 2025 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 272 C. proc. pen., onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 250 RON, s-a dispus a fi virat către Baroul Galaţi din fondurile Ministerului Justiţiei (av. Bâlu Dana).

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată apelanta-inculpată A. la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, în urma efectuării propriei analize a materialului probator existent în cauză (rapoarte de expertiză, înscrisuri, declaraţii de martori), Curtea a constatat că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei pentru săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii au fost corect stabilite de prima instanţă, prin probele administrate, dând încadrarea juridică corespunzătoare faptei comise de acesta.

Astfel, a reţinut că din actele de la dosarul cauzei rezultă că inculpata nu a evidenţiat în contabilitatea S.C. C. S.R.L. operaţiunile derulate şi veniturile realizate din activitatea cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte şi accesorii, creând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 228.131,83 RON, prejudiciu nerecuperat, şi, totodată, a evidenţiat în actele contabile ale S.C. C. S.R.L. unele cheltuieli care nu au la bază documente fiscale legale, ori operaţiuni fictive, din activitatea de comerţ cu amănuntul de articole de îmbrăcăminte şi accesorii, creând un prejudiciu bugetului de stat de 84.433,32 RON (impozit pe profit) şi diferenţe de impozit pe profit în sumă de 12.179,13 RON, nedeclarat şi neachitat, datorită calculării eronate a profitului impozabil şi a impozitului pe profit, când a întocmit declaraţia 101 privind impozitul pe profit în perioada supusă expertizei activităţii de comerţ cu amănuntul cu articole de îmbrăcăminte şi accesorii.

Similar judecătorului primei instanţe, Curtea de apel a respins apărările inculpatei A., apreciind că faptele au fost săvârşite cu forma de vinovăţie cerută de lege (intenţia) şi sunt prevăzute de legea penală, reţinând că inclusiv raportul de expertiză efectuat în faza de cercetare judecătorească, la ale cărei concluzii s-a raportat inculpata prin motivele de apel, întăreşte concluzia vinovăţiei acesteia în săvârşirea infracţiunilor imputate.

În acest sens, Curtea a reţinut că, deşi raportul de expertiză contabilă efectuată în faza de cercetare judecătorească este părtinitor în concluziile sale, stabilind că societatea S.C. C. S.R.L. avea TVA de recuperat (arătând că suma datorată este inferioară celei care trebuie recuperată de la stat, în condiţiile în care la calculul acestor sume expertul a avut în vedere costul de achiziţie al stocului de marfă existent în gestiunea societăţii - stoc obţinut, însă, în mod artificial, prin înregistrarea unor facturi care atestă operaţiuni nereale), în cuprinsul său expertul a fost nevoit să constate că societatea C. S.R.L. nu şi-a înregistrat complet şi corect toate veniturile şi cheltuielile în contabilitate, fapt pentru care nici obligaţiile fiscale nu au fost calculate în mod corect şi complet. S-a arătat că, şi în ceea ce priveşte documentele fiscale pe baza cărora s-au efectuat deduceri, expertul a fost nevoit să accepte că o serie de facturi înregistrate în contabilitatea societăţii (anexa 2) nu atestă operaţiuni comerciale reale întrucât, în urma controlului încrucişat efectuat de ANAF, s-a stabilit că respectivele tranzacţii nu au avut loc. Drept urmare, expertul a menţionat că respectivele documente nu întrunesc condiţiile pentru a fi considerate document justificativ în baza căruia societatea să poată beneficia de deduceri fiscale.

Instanţa de control judiciar a constatat că expertul desemnat în faza de urmărire penală a explicat într-un mod clar ceea ce expertul desemnat la judecata în fond nu a reuşit, respectiv că S.C. C. S.R.L. nu avea dreptul la deducerea de TVA, deoarece stocul de marfă înregistrat în decembrie 2014, respectiv 2015, în baza căruia se solicita decontul, nu avea la bază documente justificative reale. Astfel, TVA-ul deductibil a fost majorat nelegal. Cât priveşte TVA-ul colectat suplimentar, acesta a fost avut în vedere şi a fost scăzut din calculul anului 2016.

Astfel, a reţinut că expertiza efectuată în faza de urmărire penală a stabilit (corect, în opinia instanţei) că societatea a prejudiciat bugetul de stat cu suma totală de 369.350,19 RON (reprezentând impozit pe profit - 162.578,92 RON şi TVA - 206.771,27 RON), sumă care a suferit o modificare efectuată prin îndreptarea de eroare materială, suma reprezentând impozit pe profit fiind diminuată cu 15.148,64 RON.

S-a avut în vedere, totodată, că, la judecata în fond, partea civilă şi-a modificat cuantumul pretenţiilor, arătând că solicită obligarea inculpatei A. la plata sumei de 324.744,28 RON, la care se adaugă accesoriile fiscale.

S-a concluzionat că probatoriile administrate în cauză confirmă, mai presus de orice îndoială rezonabilă, că faptele deduse judecăţii există în materialitatea lor, sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală şi au fost comise cu vinovăţie de inculpată în sensul art. 396 alin. (2) şi art. 103 alin. (2) teza II C. proc. pen., instanţa de control judiciar însuşindu-şi în totalitate concluziile judecătorului fondului în urma analizării laturii obiective şi subiective pentru infracţiunile deduse judecăţii.

S-a arătat că judecătorul fondului a realizat o amplă analiză a probatoriului, verificând şi expunând în mod detaliat aspectele relevate prin coroborarea acestora, a înlăturat motivat probele apreciate ca nefiind relevante, contrare situaţiei de fapt reţinute şi a argumentat pe larg soluţia de condamnare adoptată. Totodată, a expus în mod detaliat raţionamentul juridic avut în vedere, cu indicarea temeiurilor pe baza cărora şi-a fundamentat soluţia, dar şi a argumentelor ce au determinat conturarea vinovăţiei inculpatei A..

Curtea a reţinut, similar primei instanţe, că prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpata a fost răsturnată de întregul material probator acesta fiind, dincolo de orice dubiu, autoarea faptelor deduse judecăţii, fapte pe care le-a săvârşit cu forma de vinovăţie a intenţiei (cel puţin indirecte).

De asemenea, s-a apreciat că şi latura civilă a fost soluţionată în mod judicios.

Hotărârea din apel a fost comunicată la data de 14 iulie 2025 inculpatei A., la 10 iulie 2025 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea.

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 14 august 2025.

Împotriva deciziei din apel, la 14 august 2025 (data fax), a declarat recurs în casaţie inculpata A. (prin avocat E., care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x nr. x din 13 august 2025, dosar nr. x/2021), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi solicitând achitarea sa pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) şi înlăturarea soluţiei nelegale de admitere a acţiunii civile formulată de partea civilă şi de plată a sumei de 324.744,28 RON (reprezentând TVA de plată, impozit pe profit).

În acest sens, făcând trimitere la probele administrate în cauză (raportul de expertiză), a susţinut, în esenţă, că faptele ce i-au fost reţinute în sarcină nu sunt prevăzute de legea penală, neexistând un prejudiciu creat bugetului de stat şi nici intenţia calificată prin scop de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât marfa identificată în facturi a existat, a fost înregistrată în gestiunea societăţii şi a fost valorificată, chiar dacă furnizorii nu au recunoscut relaţiile comerciale. A subliniat că, în cauză, nu s-a făcut dovada şi nici în raportul de expertiză nu s-a menţionat că inculpata a omis sau că intenţionat nu a înregistrat ori a înregistrat facturi care nu evidenţiau realitatea, raportul referindu-se la întocmirea greşită, la evidenţierea eronată a unor facturi şi inclusiv neînregistrarea unor cheltuieli deductibile ale societăţii, erori care dovedesc că nu s-a urmărit sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale. A opinat că simpla omisiune (fără a exista un scop de sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale) de înregistrare, înregistrarea eronată, incompletă atât a veniturilor, cât şi a cheltuielilor nu poate conduce la existenţa infracţiunilor de evaziune fiscală în condiţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005.

În ceea ce priveşte latura civilă a susţinut că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., care stabilesc că, în caz de achitare, se impune lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile, şi nici nu a verificat dacă în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale sub aspectul existenţei prejudiciului, a intenţiei, a faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, reglementate de art. 1357 C. civ.

În subsidiar, a solicitat casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată la 19 august 2025 părţii civile Statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea şi la 20 august 2025 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. în care se puteau depune concluzii scrise a expirat la data de 01 septembrie 2025. La data de 27 august 2025 a depus concluzii scrise partea civilă.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 05 septembrie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 06 octombrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. [nefiind respectată condiţia de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, pentru cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalităţii, pe de o parte, şi respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi a stabilit anumite condiţii pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă şi la cazurile de casare.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., deciziei penale nr. 781 din 09 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către A. (prin avocat E., care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x nr. x din 13 august 2025, dosar nr. x/2021), persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpata A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de către Curtea de Apel Galaţi.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele, domiciliul şi domiciliul procesual ales al recurentei, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurenta susţinând, în esenţă, că faptele pentru care a fost trimisă în judecată nu sunt prevăzute de legea penală, respectiv de art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, lipsind prejudiciul şi intenţia calificată prin scop, sens în care a făcut trimitere la conţinutul raportului de expertiză administrat în cauză, care a concluzionat că au existat greşeli privind înregistrarea incompletă în contabilitate a unor facturi, dar şi greşeli privind neînregistrarea unor cheltuieli deductibile ale societăţii. Mai mult decât atât, a arătat că marfa identificată în facturi a existat, a fost înregistrată în gestiunea societăţii şi a fost valorificată, chiar dacă furnizorii nu au recunoscut relaţiile comerciale.

Referitor la această condiţie de admisibilitate, se impune a se menţiona că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reţine că, din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurenţi să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de recurentă, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă în acest sens (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC şi nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, încheierile 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023, nr. 729/RC din 07 noiembrie 2023, nr. 200/RC din 08 aprilie 2025 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, etc.).

În plus, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală este constantă în a aprecia că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege" (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022, nr. 332/RC din 28 iunie 2022 şi altele).

Se observă că, în cauza dedusă judecăţii, recurenta a arătat, în susţinerea motivului de casare, că din probatoriul administrat (raportul de expertiză) nu rezultă existenţa prejudiciului ori a intenţiei calificate prin scopul urmăririi sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, erorile constatate de expert vizând atât înregistrarea în contabilitate a unor facturi, cât şi neînregistrarea unor cheltuieli deductibile ale societăţii, şi că, deşi furnizorii nu au recunoscut relaţiile comerciale, marfa identificată în facturi a existat, a fost înregistrată în gestiunea societăţii şi a fost valorificată.

Aşadar, ceea ce invocă recurenta A. nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, ci stabilirea eronată a situaţiei de fapt de către instanţa de fond şi însuşită de Curtea de Apel Galaţi, considerând că nu au fost clarificate toate aspectele care conduceau la reţinerea unei alte baze factuale, ce ar fi permis achitarea sa.

Cu alte cuvinte, prin susţinerile formulate, recurenta contestă situaţia de fapt şi forma de vinovăţie reţinută în cauză, cu consecinţa modificării acesteia, şi tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, în scopul constatării neîndeplinirii laturii subiective, aspecte care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu motivului de casare invocat.

Aşa cum s-a arătat anterior, situaţia de fapt ce a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţele de fond şi apel nu mai poate fi repusă în discuţie în acest cadru procesual. Astfel, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanţele de fond şi/sau apel ori reconfigurarea elementelor reţinute, prin hotărârea criticată, în circumstanţierea activităţii calificată ca infracţiune.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, în privinţa inculpatei A., prin hotărârea instanţei de fond, menţinută prin decizia penală atacată, nu s-a dispus o soluţie de condamnare, aşa cum impune textul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce a fost invocat în cauză, ci încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Or, greşita încetare a procesului penal, indiferent că se urmăreşte pronunţarea unei soluţii de condamnare ori de achitare, poate fi invocată doar prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., care, însă, nu a fost indicat şi în cererea de recurs în casaţie. De altfel, recurenta nici nu a formulat vreo critică cu privire la nelegalitatea soluţiei de încetare a procesului penal dată în privinţa sa.

Formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situaţia în speţă.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, o va obliga pe recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 781 din 09 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2025.