Inadmissibility of criminal cassation for reliance on abrogated lawyer-assistance ground

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 390 din 21 februarie 2025 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 335 alin. (1) C. pen. cu reţinerea art. 41 alin. (1) C. pen., art. 43 alin. (5) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 500 RON aferentă urmăririi penale şi suma de 300 RON aferentă judecăţii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, în urma analizării probatoriului administrat în cauză în cursul urmăririi penale coroborat cu poziţia inculpatului de recunoaştere a învinuirii, Judecătoria Arad a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, la data de 27.10.2022, în jurul orelor 18:30, a fost depistat în trafic pe strada x dinspre DN7 spre DN7G, în oraşul Nădlac, conducând autoturismul, de culoare negru, cu numărul de înmatriculare x fără a deţine permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., infracţiune ce a fost săvârşită în stare de recidivă postexecutorie prin raportare la condamnarea stabilită prin sentinţa penală nr. 237/D/2019 din 22 iulie 2019 a Tribunalului Bacău, pronunţată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penală nr. 684 din 24 iulie 2020 a Curţii de Apel Bacău.

La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., reţinând, pe de o parte, în favoarea inculpatului, atitudinea sa sinceră şi recunoaşterea faptelor pentru care a fost învinuit în cursul urmăririi penale, iar, pe de altă parte, importanţa valorilor sociale încălcate prin săvârşirea infracţiunii, respectiv siguranţa participanţilor la trafic, împrejurarea că inculpatul nu este la primul contact cu legea penală, fapta fiind săvârşită în stare de recidivă, precum şi faptul că acesta a încercat să creeze o falsă aparenţă a dreptului de a conduce prin prezentarea unei imagini pe telefon cu un presupus permis de conducere emis de către autorităţile din Marea Britanie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 611/A din 10 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 390 din 21 februarie 2025 pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr. x/2023.

A fost menţinută sentinţa penală atacată, iar în baza art. 422, art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 500 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o justă analiză a materialului probator administrat de procuror, reţinând în mod corect situaţia de fapt stabilită în cursul urmăririi penale şi recunoscută de inculpat care a înţeles să se judece în procedura recunoaşterii învinuirii. Astfel, s-a apreciat că, în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a stabilit că fapta imputată întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., că fapta a fost stabilită dincolo de orice dubiu în baza probelor administrate în cauză, prezumţia de nevinovăţie fiind răsturnată în speţă, sancţionarea penală a inculpatului intervenind într-o manieră temeinică şi legală.

S-a mai constatat că, atât la fond, cât şi apel, inculpatul A. nu s-a prezentat în faţa instanţei, deşi a fost legal citat, la domiciliul său, adresă de altfel aleasă de acesta pentru comunicarea actelor de procedură.

În privinţa antecedenţei penale a inculpatului, Curtea a apreciat că, în mod corect, s-a reţinut că infracţiunea din cauză a fost săvârşită în stare de recidivă postexecutorie, atrasă de condamnarea la pedeapsa de 2 ani 5 luni şi 10 zile închisoare pentru săvârşirea mai multor intenţionate, dispusă prin sentinţa penală nr. 237/D/2019 din 22.07.2019 a Tribunalului Bacău, pronunţată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penală nr. 684/24.07.2020 a Curţii de Apel Bacău. Executarea acestei pedepse rezultante s-a suspendat sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, care a început să curgă de la data de 13.02.2018 şi s-a împlinit la data de 12.02.2022, dată de la care, în conformitate cu dispoziţiile art. 165 C. pen., a început să curgă termenul de reabilitare de 3 ani. Astfel, din moment ce la data săvârşirii infracţiunii -27.10.2022-, termenul de reabilitare nu era împlinit, s-a constatat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) C. pen., privind recidiva postexecutorie.

Curtea a apreciat neîntemeiată solicitarea inculpatului, din cuprinsul motivelor de apel, de atenuare a răspunderii penale, reţinând că instanţa de fond, în mod judicios, în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii penale aplicate acestuia, a respectat principiul proporţionalităţii între sancţiunea stabilită/aplicată şi infracţiunea săvârşită. Totodată, a subliniat că pedeapsa cu amenda penală, solicitată de inculpat, nu este prevăzută de lege, dispoziţiile art. 335 alin. (1) C. pen. sancţionând infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis doar cu închisoarea de la 1 al 5 ani.

A mai constatat că pedeapsa principală aplicată în cauză, de 2 ani închisoare, a fost stabilită cu respectarea limitelor legale -1 la 5 ani închisoare-, majorate cu jumătate, ca urmare a cauzei de agravare a răspunderii penale prevăzută de art. 43 alin. (5) C. pen., privind tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, făcându-se o justă individualizare a acesteia în raport cu criteriile prevăzute de art. 74 C. pen.

În privinţa solicitării inculpatului de aplicare a unei pedepse într-un cuantum minim, instanţa de control judiciar, în acord cu instanţa de fond, a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere, pe de o parte, modalitatea de săvârşire a faptelor -conducerea pe drumurile publice a unui autoturism fără a deţine permis de conducere, pe un sector de drum care înregistrează un nivel destul de ridicat al traficului rutier şi pietonal, precum şi urmările acesteia-crearea unei stări de pericol pentru siguranţa traficului, iar, pe de altă parte, antecedenţa penală a inculpatului, care a mai suferit mai multe condamnări, printre care una tot pentru săvârşirea infracţiunii de conducere fără permis, fapt ce denotă că acesta nu are suficiente resorturi interioare pentru a înţelege gravitatea conduitei sale şi riscurile la care se supune, impunându-se o reacţie mai fermă din partea organelor judiciare, măsuri care să preîntâmpine conduite similare şi să nu conducă la idee că se pot repeta, întrucât măsurile de constrângere sunt unele neglijabile. Curtea a constatat, totodată, că circumstanţele personale ale inculpatului (faptul că are copii minori în întreţinere) nu pot conduce la atenuarea răspunderii penale, câtă vreme acesta, cunoscând că săvârşirea unei infracţiuni în termenul de reabilitare al condamnării anterioare la pedeapsa închisorii va atrage executarea acestei din urmă pedepse în regim de detenţie, nu a înţeles să îşi corijeze comportamentul, ci a condus din nou un autoturism fără a deţine permis de conducere.

De asemenea, instanţa de control judiciar a reţinut că inculpatul nu poate beneficia de altă formă de individualizare judiciară a executării pedepsei principale, decât cea dispusă de către prima instanţă, nefiind îndeplinită condiţia imperativă de la art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 91 alin. (1) lit. b) C. pen.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 21 iulie 2025 inculpatului A., la adresa de domiciliu, şi la 16 iulie 2025 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Termenul de declarare a recursului în casaţie nu s-a împlinit pentru inculpat având în vedere că acestuia nu i-a fost comunicată decizia Curţii de Apel Timişoara şi la locul de detenţie unde se afla încarcerat din 10 iulie 2025 .

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 11 august 2025 (prin e-mail), a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., "hotărârile sunt supuse recursului în casaţie atunci când … g) inculpatul a fost condamnat fără a fi asistat de un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie", şi art. 90 C. proc. pen. şi susţinând că i-a fost încălcat dreptul la apărare garantat de art. 10 alin. (4) şi (5) C. proc. pen. întrucât la primul termen de judecată în apel a solicitat acordarea unui termen pentru angajarea unui avocat, solicitare care, însă, a fost respinsă de către instanţă fără o motivare temeinică, judecata fiind continuată fără prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, fapt ce a condus la condamnarea sa cu executare, în condiţiile în care nu a avut posibilitatea formulării unei apărări tehnice, propunerii de probe, invocării unor excepţii sau susţinerii nevinovăţiei printr-un reprezentant competent.

A mai susţinut că deşi fapta de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără a deţine permis de conducere a fost săvârşită în condiţiile unei recidive postexecutorii, ea nu a fost însoţită de un accident, de victime, consum de alcool ori alte circumstanţe agravante, context în care a apreciat că se impunea ca instanţa de fond să analizeze în profunzime persoana inculpatului, evoluţia sa socială şi umană, contextul în care a fost comisă fapta şi celelalte criterii de individualizare reglementate de art. 74 C. pen., aspecte în raport cu care a opinat că stabilirea unei pedepse a cărei executare să fie suspendată ar fi fost suficientă pentru atingerea scopului acesteia.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la 19 august 2025. Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. a expirat la data de 01 septembrie 2025, fără ca la dosar să fie depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 01 septembrie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 03 octombrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. [nefiind respectată condiţia de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, pentru cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalităţii, pe de o parte, şi respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi a stabilit anumite condiţii pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă şi la cazurile de casare.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 611/A din 10 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către A., persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Timişoara.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul al recurentului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că aceasta nu este îndeplinită deoarece a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) "lit. g)" C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat fără a fi asistat de un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie", cu argumentarea că judecata în apel s-a desfăşurat cu încălcarea dreptului la apărare garantat de art. 10 alin. (4) şi (5) C. proc. pen. întrucât instanţa i-a respins, fără a motiva temeinic, solicitarea făcută la primul termen de judecată de acordare a unui termen pentru angajarea unui avocat, iar continuarea judecăţii fără prezenţa unui avocat ales sau din oficiu a condus la pronunţarea unei soluţii de condamnare cu executare, neavând posibilitatea formulării unei apărări tehnice, propunerii de probe, invocării unor excepţii sau susţinerii nevinovăţiei printr-un reprezentant competent. Recurentul a mai formulat şi critici cu privire la netemeinicia pedepsei aplicate din perspectiva modalităţii de executare.

Se observă că situaţia invocată de recurent, respectiv "inculpatul a fost condamnat fără a fi asistat de un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie", se încadra în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., care, însă, a fost abrogat prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, nefiind niciodată în vigoare.

Or, câtă vreme nu a fost invocat un caz de casare care să fie în vigoare, nu este respectată condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. din perspectiva motivării în drept. În plus, susţinerile inculpatului privind încălcarea dreptului la apărare şi netemeinicia pedepsei aplicate din perspectiva modalităţii de executare nu pot fi analizate nici circumscris vreunuia dintre motivele reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi aflate în vigoare la acest moment.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, o va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 611/A din 10 iulie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2025.