Cassation inadmissibility for failure to distinguish objective typicity from subjective guilt in outrage by threat

Şedinţa publică din data de 07 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 488 din data de 10 decembrie 2024, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. raportat la art. 206 din C. pen. cu aplicarea art. 5 şi art. 41 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 96 alin. (4) din C. pen., s-a revocat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dispusă prin sentinţa penală nr. 60 din data de 17.03.2020 pronunţată de Judecătoria Dragomireşti, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 866/A din data de 30.07.2020.

În baza art. 43 alin. (1) din C. pen., s-a adăugat pedeapsa de 1 an închisoare la pedeapsa rezultantă anterioară de 1 an şi o lună închisoare, pedeapsa rezultantă fiind închisoarea de 2 (doi) ani şi 1 (una) lună, ce se va executa în regim de detenţie.

S-a luat act că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1013/A din data de 12 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 488 din data de 10 decembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Dragomireşti.

S-a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 488 din data de 10 decembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Dragomireşti, în latura penală, sub aspectul sancţiunii penale şi rejudecând cauza în aceste limite:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 61 alin. (1), (2), (3) şi (4) lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5000 RON amendă penală (200 zile amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 25 RON) pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. raportat la art. 206 din C. pen., cu aplicarea art. 5 şi art. 41 alin. (1) din C. pen.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 din C. pen., respectiv asupra posibilităţii de a înlocui amenda cu închisoarea în cazul neexecutării, cu rea-credinţă, a amenzii.

S-a înlăturat din sentinţa penală apelată dispoziţiile contrare deciziei, respectiv cele privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dispusă prin sentinţa penală nr. 60 din data de 17.03.2020, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti împreună cu contopirea aferentă şi s-au menţinut celelalte dispoziţii.

Pentru a decide astfel, Curtea, în ceea ce priveşte solicitarea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b), d) din C. proc. pen., a constatat că probele administrate în cauză dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta imputată inculpatului există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de acesta, în contextul în care la dosarul cauzei există nu doar înregistrarea care surprinde ameninţările proferate de către inculpat, ci şi declaraţiile martorului C. şi ale persoanei vătămate B., din care rezultă că, pentru a fi mai convingător, inculpatul a luat un bolovan, pe care l-a ridicat în mod ameninţător către persoana vătămată, sinceritatea acestor declaraţii fiind confirmată prin teste poligraf.

Or, date fiind aceste aspecte, Curtea a reţinut că, în mod pertinent, s-a constatat ca fiind dovedită, dincolo de orice dubiu rezonabil, ameninţarea imputată.

Totodată, aspectele pe care îşi întemeiază inculpatul solicitarea de achitare (referitoare la legitimitatea pătrunderii în curte, cu drept sau fără drept sau neîndeplinirea obligaţiei de citare în termenul legal sau într-un termen rezonabil), Curtea a apreciat că nu sunt aspecte care să afecteze tipicitatea faptei.

Cu privire la dreptul de a reţine o persoană invocat de inculpat, instanţa de control judiciar a subliniat că acest drept legal de a reţine orice persoană care a comis infracţiuni este strict şi limitativ prevăzut de lege şi în niciun caz nu conferă celui ce acţionează în exercitarea acestui drept, justificarea de a ameninţa persoana reţinută.

Similar, s-a apreciat că nici conflictele preexistente între cele două părţi nu justifică în vreun fel comportamentul ilicit şi antisocial al inculpatului.

Totodată, s-a reţinut că în mod corect a constatat prima instanţă că ameninţările proferate de inculpatul D. la adresa martorului B., redate de înregistrarea apelului la 112, cât şi postate pe reţeaua de socializare E. au avut un caracter serios, respectiv, potenţialul de a produce o stare de temere martorului, care a declarat că a perceput în mod direct (nealterate şi nemodificate) ameninţările proferate la adresa sa, simţind o stare de temere, de nelinişte.

Curtea a subliniat că, în speţă, ameninţarea, ca modalitate de săvârşire a infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen., prin mijloace de comunicare directă nu implică prezenţa autorului şi a victimei în acelaşi loc şi în acelaşi timp, în contextul în care era asigurată realizarea unei comunicări într-o modalitate directă între cei doi, prin folosirea unor echipamente/aparate (telefon, calculator) şi a aplicaţiei E., prin intermediul cărora mesajul inculpatului (ameninţarea) a fost perceput/receptat în mod direct.

Postarea realizată de inculpat pe reţeaua de socializare E. la care au avut acces mai multe persoane a ajuns la persoana vătămată, prin urmare, Curtea a constatat că maniera în care inculpatul a folosit reţeaua de socializare E. îndeplineşte condiţia de mijloc de comunicare directă, în sensul normei de incriminare.

Mai mult, împrejurarea că ameninţările au fost proferate de inculpat în contextul în care martorul s-a deplasat la locuinţa acestuia pentru a-i comunica o citaţie, fiind însoţit de agentul C., în opinia Curţii, confirmă că fapta este în legătură cu atribuţiile de serviciu ale martorului, fiind lipsit de relevanţă aspectul că inculpatul reproşează neîndeplinirea cu exactitate/bună credinţă şi diligenţă a atribuţiilor de serviciu concrete ale martorului/şefului de post.

Raportat la tipicitatea subiectivă a infracţiunii de ultraj prin ameninţare, Curtea a arătat că nu interesează dacă inculpatul chiar a luat în calcul, în mod real distrugerea maşinii acestuia, ori a plănuit în concret cum să aducă la îndeplinire ameninţarea, relevantă fiind doar modalitatea în care a proferat ameninţarea, urmărind, sau cel puţin acceptând, că aceasta va ajunge la cunoştinţa persoanei nominalizate, cu consecinţa de a-i pune în pericol libertatea psihică şi de a aduce atingere autorităţii statului al cărui exponent este martorul funcţionar public şi în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia.

Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului este deosebit de severă (1 an închisoare, cu executare efectivă), în condiţiile în care inculpatul este o persoană bine integrată în societate (astfel cum rezultă din caracterizările scrise depuse la dosarul Curţii de preotul paroh, de poliţistul F. sau G.), gravitatea faptei este medie (o serie de ameninţări nu şi acte de violenţă sau distrugeri concrete), iar inculpatul are trei copii în întreţinere, care se află la şcoală şi care au până în 14 ani, fiind tată singur (văduv) şi administrând prin muncă grea şi cinstită o fermă dispusă pe o suprafaţă foarte mare de teren.

În atare condiţii, procedând la o nouă analiză a proporţionalităţii pedepsei penale aplicate inculpatului apelant inclusiv prin raportare la ansamblul probator, având în vedere şi intervalul de timp scurs de la data săvârşirii fapte (02.10.2020), de natură a mai atenua impactul asupra opiniei publice, respectiv, conduita procesuală a apelantului, reflectată în ultimul cuvânt acordat în cadrul şedinţei de judecată din data de 30 aprilie 2025, în sensul că regretă foarte mult că s-a ajuns în această situaţie, că în ameninţarea proferată a exprimat o părere personală şi o situaţie ipotetică, nu ceva care să fie dus la îndeplinire, Curtea a considerat că aplicarea unei amenzi penale inculpatului apelant este adecvată atingerii scopului preventiv şi educativ al sancţiunilor penale.

Împotriva deciziei penale nr. 1013/A din data de 12.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv că ar fi fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A., prin apărător ales, a arătat că faptele reţinute în sarcina recurentului de instanţa de apel nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, respectiv ultraj, în sarcina sa fiind reţinute două fapte de ameninţare, respectiv "să vină poliţia repede aici că eu îi sparg maşina" şi "îţi spun pentru ultima dată dacă mai îmi intri în curte îţi sparg şi maşina şi te sparg şi pe tine", însă aceste fapte nu ar fi de natură să provoace victimei o stare de temere şi nu sunt apte să lezeze obiectul juridic protejat de norma de incriminare. Recurentul a susţinut că consecinţele cu care se ameninţă trebuie să fie iminente sau să se producă în viitorul apropiat, însă, în speţă, aceste consecinţe cu care se ameninţă nu au vocaţia să se producă în viitorul apropiat şi ele mai sunt condiţionate şi de acţiunea persoanei vătămate, astfel că ameninţarea inculpatului nu poate leza libertatea psihică protejată de lege.

Recurentul a arătat că, din probele administrate în cauză, ar rezulta că s-a referit la intrarea fără drept a agentului în curtea sa, fără a avea intenţia de a restricţiona o eventuală pătrundere în curte care să se realizeze cu un drept, iar practica organelor de poliţie ar fi în sensul ca o eventuală adversitate între agenţii de poliţie şi o anumită persoană se consemnează într-un raport care este luat în considerare atunci când se desemnează un poliţist pentru o anumită activitate, ceea ce s-a şi întâmplat în perioada în care recurentul a depus plângere penală împotriva persoanei vătămate.

Recurentul a făcut trimitere la declaraţia de persoană vătămată din data de 07.10.2020, care ar releva faptul că aceasta era conştientă de starea de tensiune dintre părţi, precum şi la declaraţia martorului H. din data de 19.07.2022, care ar demonstra că ulterior conflictului persoana vătămată nu a mai interacţionat cu recurentul şi citaţii ulterioare i-au fost înmânate de alţi agenţi de poliţie. S-a susţinut în acest fel că argumentul că acele consecinţe cu care s-a ameninţat sunt iminente şi se vor produce într-un viitor apropiat pentru că persoana vătămată este poliţist şi poate fi nevoit să intervină nu sunt susţinute de realitate, ori ameninţarea cu un rău ce nu se produce în viitorul apropiat şi este condiţionat de o faptă ulterioară a victimei, nu ar avea vocaţia de a produce temere şi de a afecta libertatea psihică a poliţiştilor, cea ce ar duce la concluzia că fapta recurentului nu este prevăzută de legea penală întrucât nu este aptă să genereze o temere.

În continuare, a arătat recurentul că vorbele rostite au fost adresate agentului de poliţie în contextul în care a sunat la 112 pentru a solicita un echipaj de poliţie, persoana vătămată înţelegând că scopul vorbelor adresate a fost acela de a se constata acţiunea pe care a catalogat-o drept un abuz şi ulterior de a încerca să-şi apere dreptul de proprietate şi intimitatea domiciliului, însă nu au fost de natură să lezeze libertatea psihică a persoanei vătămate. A apreciat că pentru a evalua posibilitatea ca ameninţarea să producă o stare de temere trebuie să se aibă în vedere şi unele aspecte ce privesc subiectul pasiv, adică calitatea de poliţist a persoanei vătămate.

De asemenea, recurentul a susţinut că nu a acţionat cu intenţia de a provoca persoanei vătămate o stare de temere şi, în realitate, s-a aflat în eroare cu privire la caracterul injust al acţiunilor sale, crezând că acţionează legal convingând persoana vătămată să rămână în curte pentru ca starea de fapt să fie constatată de un alt echipaj de poliţie. A menţionat că nu a urmărit să lezeze libertatea psihică a victimei, ci a încercat să prezerve starea de fapt pentru a fi constatată de echipajul solicitat de acesta şi să-şi apere dreptul de proprietate de acte pe care acesta le considera ilegal, a acţionat pentru a-şi exprima nemulţumirea în raport cu modul în care organul statului a înţeles să acţioneze. A mai precizat că s-a manifestat într-o manieră inadecvată şi excesivă, dar care nu este aptă să atragă o sancţiune penală, nefiind nici urmărite şi nici realizate temerea şi intimidarea libertăţii psihice, motiv pentru care nu ar fi îndeplinite nici condiţiile de tipicitate subiectivă ale infracţiunii de ultraj raportat la infracţiunea de ameninţare.

Concluzionând, recurentul a învederat că a fost condamnat pentru o faptă ce nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă, mai exact nu a fost aptă să producă o stare de temere persoanei vătămate şi această faptă nu a fost comisă cu intenţia de a produce starea de temere, fiind doar exprimarea inadecvată a frustrării generate de modul în care persoana vătămată a acţionat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 11.03.2024, când s-a stabilit termen la data de 07.10.2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se notează că potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menţionate numele şi prenumele inculpatei, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1013/A din data de 12.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori), domiciliul recurentului, precum şi semnătura.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică şi jurisprudenţă, Înalta Curte, judecătorul de filtru, aminteşte faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În cauza de faţă, recurentul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Se observă că recurentul nu invocă critici ce ar putea fi subsumate lipsei condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. raportat la art. 206 din C. pen., ci acesta solicită o rejudecare a cauzei, cu consecinţa achitării sale, prin reaprecierea şi cenzurarea probelor.

Recurentul, negând caracterul ameninţărilor pe care le-a proliferat la adresa persoanei vătămate de a-i insufla acesteia o temere şi de a-i afecta libertatea psihică, solicită a se da o altă interpretare declaraţiilor de martori şi declaraţiilor persoanei vătămate, însă prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, se reţine că, prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Aşadar, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei reţinute în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În continuare, se observă că recurentul, subsumat acestui caz de casare a invocat şi critici ce ţin de latura subiectivă a infracţiunii de ultraj, însă aspectele ce vizează neîntrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă, respectiv forma de vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea, nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât dispoziţiile art. 16 lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală." Din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta constituie o contravenţie/abatere disciplinară (atrage o altă formă de răspundere) şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective (aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzută de art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.).

Prin urmare, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

În procesul penal, atunci când cheltuielile judiciare nu rămân în sarcina statului, trebuie suportate de partea care a generat producerea lor. În speţă, în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat intră cele referitoare la comunicarea cererii de recurs în casaţie către parchet şi către celelalte părţi din dosar, la consumabilele folosite de instanţă (gen hârtie, toner, plicuri, copertă dosar, etc.), precum şi cele privind transportul pentru înaintarea dosarului în recurs în casaţie de la instanţa de apel la instanţa de recurs.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1013/A din data de 12.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1013/A din data de 12.06.2025, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 octombrie 2025.